Răspunsuri la întrebări despre Ziua Ispășirii

1. Nu înțeleg de ce în adventism, folosind imaginea Zilei Ispășirii, Ellen White afirmă că va exista un moment când vom sta fără mijlocitor.

2. La ce se referă textul din Levitic 23:29: „Orice suflet care nu se va smeri în ziua aceasta va fi nimicit din poporul lui”?

Antitipul Zilei Ispășirii: cu sau fără mijlocire?

 Credem că antitipul Zilei Ispășirii este timpul judecății, care a început în 1844. Cel puțin, aceasta este înțelegerea tradițională, deși Epistola către Evrei (cap. 9) sugerează că există aspecte esențiale ale Zilei Ispășirii împlinite prin intrarea lui Iisus în Sanctuar, după Înălțare, iar textul din Dan 8:14 nu se referă la curățirea din Ziua Ispășirii. Dacă ar fi vorba de „curățire”, singurele analogii ar fi cele din 2Cr 29:15-18; 34:8; Ne 13:9; *2Mac 1:18; 2:19.

Notă. De fapt, Dan 8:14 nu trimite deloc la ideea de curățire — aceasta fiind o traducere străveche și populară, dar nu directă, ci interpretativă. Textul ebraic trimite direct la ideea de Judecată, folosind expresia קֹדֶשׁ וְנִצְדַּק ֹ = „apoi i se va face dreptate Sanctuarului”— expresie paralelă cu cele din Dan 7:22; Ap 6:10-11 etc. Conexiunea făcută de pionierii noștri (Dan 8:14 ⇒ Lev 16:19, 30) nu este acceptabilă după logica exegezei stricte; totuși este acceptabilă ca analogie  hermeneutică (::), după exemplul altor interpretări analogice făcute de autori inspirați ai Bibliei: Mat 2:15 :: Os 11:1; Mat 1:23 :: Is 7:14 etc.

In Ziua Ispășirii nu se mai aduceau jertfe particulare, după cât se pare (Lev 16:17). Dar jertfa zilnică (arderea de tot, principala jertfă) era adusă și în ziua aceea, dimineața și seara.

Notă: Cine venea cu capra lui să-și ispășească păcatul, putea să aștepte până se încheia ritualul Zilei Ispășirii. Dar Yom Kippur nu era zi de pelerinaj, fiind zi de post. Nu este adevărat că persoana care nu adusese la timp jertfă ar fi fost omorâtă sau lepădată de Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu i-a iertat chiar pe unii care făcuseră păcate capitale, care nu puteau fi iertate prin Legea lui Moise (Num 15:22-31; 15:27-31; FA 13:39), cu atât mai mult i-ar fi păsuit pe cei care nu apucau să vină „la timp” cu căprița la altar (Num 15:27). De altfel, nu trebuie să ne imaginăm că evreii veneau în toate zilele la altar cu jertfele lor, imediat după ce greșeau. Poate cei din Ierusalim, din apropierea templului, veneau când doreau, în special în sabate și în toate sărbătorile. Dar cei care locuiau la distanță nu puteau veni oricând. Obligația Legii era să vină doar bărbații și numai de trei ori pe an (Ex. 34:23-24; Dt. 16:16; 2Cr. 8:13). Atunci își aduceau jertfele de mulțumire, darurile, arderile de tot, primele roade, etc.

Cu siguranță că unii greșeau și nu-și dădeau seama, iar Legea le cerea să aducă jertfă numai când deveneau conștienți sau când le era atrasă atenția (Levitic 4:22-23; 27-28). Aceasta depindea și de cât știau de bine Legea, ei și apropiații lor. Dar în foarte multe cazuri, poporul era în necunoștință și în apostazie, înclinat spre cultele permisive ale vecinilor și adesea propunând sau practicând idolatria, care era păcat capital, iar păcatele capitale nu puteau fi ispășite prin jertfe. Chiar și în aceste situații, Dumnezeu îi invita la împăcare prin profeți și cei care se pocăiau erau iertați, dar fără jertfe.     

De la 1844 încoace, mijlocirea lui Iisus este valabilă pentru noi toți cei vii în continuare, ca și cum nu ar fi venit ziua judecății. Judecata a început cu cei morți. Doar numele lor vine acum la judecată. În dreptul lor, Iisus mijlocește numai dacă aceștia au murit împăcați cu Dumnezeu, având păcatele iertate. Această mijlocire este în cadrul judecății, odată pentru totdeauna; ei nu mai au un alt timp de probă.

Dar judecata celor morți și judecata celor vii se pot suprapune în ultima generație, deoarece vor mai fi credincioși care mor în timpul ultimelor evenimente, fie din cauze obișnuite, fie ca martiri.

La fel este și când începe judecata cu cei vii (adică generația care vede pe Domnul venind). Aceștia au parte de mijlocirea lui Iisus în viața lor; dar, în funcție de atitudinea lor față de ultima avertizare (Apoc cap. 14; cap. 18) și față de ultimul test al credinței + ascultării dat întregii lumi (Apoc 13), soarta lor este sigilată astfel în timpul vieții. Cei care au primit ultima avertizare și au fost sigilați  cu Duhul Sfânt și cu sigiliul Sabatului sunt puși la adăpost față de urmările fatale ale plăgilor, dar sunt și păziți de orice cădere; astfel încât ei sunt în continuare în harul lui Dumnezeu, dar este vorba numai de

1. harul susținerii în credință și al trăirii fără păcat;

2. harul îndreptățirii care-i acoperă și fără de care nimeni nu poate fi acceptat;

3. harul protecției divine prin care, chiar dacă au de suferit multe în timpul plăgilor, sunt ținuți în viață, fără să vadă moartea, până când Iisus va veni și le va da un trup nou.

Cât privește harul iertării de păcate, iar și iar, ca acum, acesta nu va mai fi necesar, deoarece soarta fiecăruia dintre cei vii este sigilată pentru totdeauna în funcție de atitudinea față de ultima avertizare și ultimul test: unii sunt iertați pentru totdeauna, îndreptățiți și la judecată și rămân sub protecția lui Dumnezeu; iar alții, prin respingerea lucrării Duhului Sfânt, sunt și ei respinși pentru totdeauna și lăsați pradă ultimelor amăgiri, să se închine falsului Christos.

De aceea, odată cu ultimii martiri, care sunt judecați ca morți, și odată cu ultima avertizare și ultimul test, se încheie judecata cea spre mântuire și vine o judecată executivă pentru ultima generație: plăgile pentru distrugerea celor lepădați, culminând cu revenirea Domnului, ca Salvator al celor care I-au rămas credincioși până la sfârșit.     

Astfel mijlocirea lui Iisus în sanctuar se încheie odată cu primirea sigiliului lui Dumnezeu sau a semnului fiarei. Duhul Sfânt se retrage de la lumea care L-a respins; harul iertător și mântuitor se retrage de la cei care au respins ultima invitație a harului. „Ușa se închide”, iar cei care rămân afară, rămân pentru totdeauna. Cei care sunt „înăuntru” însă, sub protecția divină, ca în prima noapte de Paște în Egipt, sunt păstrați în harul lui Dumnezeu:

Notă. Din nefericire, acest adevăr specific adventist, este deja respins de mulți creștini, în special de teologia evanghelică. Și cum teologia adventistă este demult influențată de teologia evanghelică, nu puțini teologi AZS, inclusiv pastori etc., nu cred în acest scenariu, care este considerat a fi perfecționist și white-ist. Teologia evanghelică pune accentul pe depravarea naturii umane, care este în sine păcat, astfel încât o viață fără păcat este imposibilă. De aceea, ideea de a trăi fără păcat nu este considerată drept un ideal de atins, ci este socotită o idee trăznită, o mare rătăcire. Pe de altă parte, teologia aceasta istoric-adventistă, a desăvârșirii ultimei generații (Last Generation Theology / LGT), pe care Millian Loritz Andreasen a popularizat-o prin scrierile lui, este discreditată la nivel semioficial, astfel încât doar grupurile adventiste marginale și critice, cu accent white-ist, mai susțin această idee.

Nu înțeleg foarte bine din ce motive este respinsă ideea desăvârșirii ultimei generații. Este posibil ca această teologie să fie caricaturizată de cei cu vederi evanghelice, care sunt majoritari, dar este posibil și chiar probabil ca și adepții LGT, sau unii dintre ei, să înțeleagă chestiunea aceasta în spirit superficial, legalist și perfecționsit. Am auzit și eu despre oameni care anunță că au ajuns deja să trăiască fără păcat (!). Cine trăiește fără păcat e cunoscut numai de Dumnezeu, nici cel în cauză nu știe, deoarece cu cât cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, cu cât mai mult ne apropiem de El, cu atât ne vedem mai păcătoși. Viața fără păcat nu se măsoară după „dreptăciunea” negativă (nu mai beau, nu mai fumez, nu mai curvesc că am și îmbătrânit, nu mai mănânc nici porc, nici rață, nici ciocolată, etc.). Acesta ar fi legalism curat, deoarece se ocupă numai de păcatul prin comitere. Dar păcatul este adesea prin omitere: a nu face ceea ce sunt dator să fac (Dt 27:26; 1Sam 12:23; Iac 4:17). E G White spune: „Noi devenim biruitori, ajutând pe alţii să biruiască. Noi biruim prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre.” (RH 14 /1889).

De asemenea, unii dintre adepții LGT cred că la încheierea serviciului din sanctuar, în timpul strâmtorării, când Duhul Sfânt Se va retrage din lume, credincioșii vor trebui să stea fără păcat înaintea lui Dumnezeu, prin puterea lor, pe baza experienței și curățirii făcute mai înainte. Aceasta este o eroare grosieră: fără locuirea Duhului Sfânt nu se poate trăi fără păcat. Nu este scris nicăieri că Duhul va fi retras de la credincioși. El Se va retrage doar de la cei care L-au respins, adică de la lumea care îl va prefera pe falsul Christos cu falsul lui sabat.

Chestiunea cu păcatul personal nerezolvat în timp util, la care presupunem că face aluzie textul din Lev 16:17, pare să-și aibă împlinirea antitipică în Ap 15:5-8, adică în timpul plăgilor, după „închiderea / încuierea ușii” (Gen 7:16b :: Mt 25:10 :: Lc 13:25 :: Evrei 4:1, 11).

Notă. ” The Spirit of God is departing from many among His people. Many have entered into dark, secret paths, and some will never return. They will continue to stumble to their ruin. They have tempted God, they have rejected light. All the evidence that will ever be given them they have received, and have not heeded. They have chosen darkness rather than light, and have defiled their souls. No man or church can associate with a pleasure-loving class, and reveal that they appreciate the rich current which the Lord has sent to those who have simple faith in His word. The world is polluted, corrupted, as was the world in the days of Noah. The only remedy is belief in the truth, acceptance of the light. Yet many have listened to the truth spoken in demonstration of the Spirit, and they have not only refused to accept the message, but they have hated the light. These men are parties to the ruin of souls. They have interposed themselves between the heaven-sent light and the people. They have trampled upon the word of God and are doing despite to His Holy Spirit.” (MP 90.3)

„Smerirea sufletului” în Ziua Ispășirii

Textul din Lev 23:29 („Orice suflet care nu se va smeri în ziua aceasta va fi nimicit din poporul lui”, cf. Lev. 16:29, 31; 23:27, 32; Num. 29:7) este tradus problematic și astfel duce la concluzii stranii:

a.       că în fiecare an, de Yom Kippur, decedau fără explicație o serie de israeliți și se presupunea că Dumnezeu i-ar fi lovit, pentru că nu fuseseră destul de smeriți (!?);

b.      sau, că ar fi existat în Israel o poliție religioasă care ghicea gândurile, motivațiile și spiritul tuturor persoanelor, și cum ochea pe unul care nu avea capul destul de plecat și nu-și lovea pieptul cu destulă convingere, îl săltau și-l spintecau (!).

În realitate, despre altceva este vorba. Substantivul ebraic נֶפֶשׁ néƥeš este tradus de cele mai multe ori „suflet”, nu atât din comoditate, cât după regula artificială a „echivalenței termenilor”.  În realitate, נֶפֶשׁ néƥeš poate avea multe alte sensuri, în funcție de context (e. g. suflare, viață, ființă vie, ființă moartă / cadavru, persoană, sine etc.). Termenul נֶפֶשׁ néƥeš are la origine sensul de „gât”, „gâtlej”,

1.       fie ca un canal de respirație (de unde sensurile menționate mai sus);

2.       fie ca un canal de alimentare (gură, gușă, înghițitoare, stomac), de unde au derivat sensurile de foame, dorință, poftă și suflet (ca sediu al dorințelor, emoțiilor și sentimentelor (psihic).

În ce privește verbul acestei expresii, עִנָּה ˁinnā, are și el mai multe sensuri: a ține sub control, a umili, a supune, a mortifica prin post, a viola (silui), a copleși, a forța. Sensul este suficient de clar: prin urmare, „a smeri sufletul”, înseamnă „a mortifica pofta”, „a supune foamea”, „a ține sub control gâtlejul / sinele / dorința”. De la această rădăcină provine și  substantivul תַּעֲנִית taˁănīṯ (mortificare, post de penitență), folosit în ebraica biblică târzie, numai în Ezra 9:5 (cf. vv 3-4), dar este obișnuit în ebraica de mai târziu, până în ebraica modernă, cu sensul de „post”.

Este clar că respectarea postului (care implica abținerea de la hrană o zi întreagă, probabil și abținerea de la distracții), era privită nu doar ca o chestiune privată, ci publică, în intereseul familiei și al comunității, care putea fi vizitată de pedeapsa lui Dumnezeu, dacă observa abateri (sfidare) și le tolera. De aceea, comunitatea religioasă îl putea trage la răspundere pe cel care profana ziua sfântă prin mâncare, distracție sau muncă (Yom Kippur era respectată cu sabatizare completă). Dar probabil nu s-a întâmplat niciodată vreun caz de execuție pe motivul nerespectării postului, nu pentru că toți ar fi respectat postul an de an, ci pentru că perioadele de apostazie și înstrăinare de Legea Domnului au fost foarte multe.    

  

Revenirea lui Iisus în Zaharia 14?

Dragă frate Iustin, mă bucur pentru hotărârile mari și bune pe care le-ați luat. Și bine faceți că vă puneți întrebări în continuare, fără să vă opriți la pregătirea pentru botez. Înainte de a vă răspunde la întrebarea despre Zaharia 14, trebuie să fac o introducere mai amplă, care cere puțină răbdare ca s-o citiți și s-o verificați.

Răspunsul dinainte de răspuns

Profețiile codificate din Daniel și Apocalipsa sunt previziuni ale viitorului într-o formă schițată și simbolică, dar sigură. Ele sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu despre viitor. Celelalte cărți profetice (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Osea–Zaharia etc.) sunt pline de profeții condiționate, sau profeții care conțin și aspecte condiționate. Altfel spus, acestea sunt planuri ale lui Dumnezeu despre un viitor posibil, prezentate oamenilor într-un limbaj clar. Sunt niște scenarii puse înaintea lui Israel, ca să știi ce fel de planuri are Dumnezeu. Ele sunt la fel ca făgăduințele sau amenințările lui Dumnezeu, care pot fi schimbate sau zădărnicite de atitudinea omului. Știm aceasta din mai multe surse ale Bibliei: Ieremia 18:7-10; Zaharia 6:15; Iona 3:4; Luca 7:30.

Când este vorba de o profeție care nu s-a împlinit la timpul ei, cu primii care au fost vizați și în felul în care a fost scrisă, înseamnă că aceea era o profeție condiționată, care a fost zădărnicită. De exemplu, profeția făcută de Hulda, că regele Iosia va muri de moarte bună (2Împ 22:20) a eșuat, din cauza că Iosia s-a bazat pe acea făgăduință și a intrat într-un război unde nu Dumnezeu l-a trimis (2Cr 35:22-23). Profeția lui Iona, că în 40 de zile Ninive va fi distrusă, nu s-a împlinit, pentru că niniviții aceia s-au pocăit. Dar dezastrul a venit peste câteva generații mai târziu, după profeția lui Naum, și în final Ninive a fost rasă de pe pământ.

În Isaia 2:2-4 și Mica 4:1-4 i s-a dat lui Israel o profeție despre venirea tuturor neamurilor la Ierusalim, ca să învețe despre adevăratul Dumnezeu, să se lepede de păgânism și să renunțe la planurile de război. Noi am fi ispitiți să spunem că aceste lucruri se vor întâmpla pe noul pământ, sau unii ar zice că în timpul mileniului, iar alții ar zice că acum, la sfârșitul erei creștine. Dar adevărul este că profeția vorbește despre Ierusalim (capitala Israelului pământesc din vechime) și despre „muntele Casei Domnului” (adică muntele Templului). Aceasta înseamnă că timpul maxim în care această profeție se putea împlini era până la moartea lui Iisus. Astăzi adevăratul Israel ține de Ierusalimul ceresc, nu de cel pământesc (Gal 4:26), iar templul nostru este de asemenea ceresc (Evrei 8:1-2; Ap 11:19) Dumnezeu avea planuri mari cu Israel. Prin urmare, profeția nu este pentru vremea noastră. De asemenea, ea nu se va împlini așa cum este scrisă nici pe noul pământ, deoarece acolo popoarele care vor veni la Noul Ierusalim vor fi deja pocăite, curățite de păgânism și de războaie.

Isaia a profețit că cele mai puternice popoare din timpul său (egiptenii și asirienii) se vor întoarce la Dumnezeu și se vor alia cu Israel, formând împreună poporul lui Dumnezeu (Isaia 19:18-25). În Isaia 65:17-25 și Isaia 66:22-23 se profețește despre „cer nou și pământ nou”, dar nu este ceea ce așteptăm noi, așa cum este descris în Apocalipsă, ci o înoire parțială a lumii, în care natura și viața umană sunt înoite, dar păcatul și moartea încă există. Mulți păgâni trec de partea lui Dumnezeu, dar ei vin la Ierusalim și la templu, unde se aduc jertfe și unde este preoție omenească (Is 66:19-21), în timp ce israeliții răzvrătiți rămân în afara Ierusalimului, cadavre aruncate la gunoi (Is 66:15-17, 24). O asemenea înnoire a lui Israel este descrisă în Ezechiel, unde se prevede construcția unui nou templu (cap. 40-44) și a unui nou Ierusalim, cu o nouă împărțire a țării (cap. 45-48); natura țării este schimbată (Ezec 47:1-12).

Când Iisus a venit în lume a fost ultima ocazie a lui Israel de a primi binecuvântarea acelor făgăduințe. Iisus a dorit să adune în staulul lui Israel pe păgânii pocăiți (Ioan 10:16). Dumnezeu avea planuri mari, dorind ca liderii iudeilor să devină primii ucenici ai lui Iisus, dacă ei ar fi primit botezul lui Ioan (Luca 7:29-30). Ierusalimul era prevăzut să rămână în picioare (Luca 19:41-44). Iisus i-a promis lui Iuda Iscariot unul din cele 12 tronuri ale lui Israel (Matei 19:28), dar el a ales să împlinească altă profeție (Ps 109:6-14). Iisus a plănuit să vină a doua oară, de data aceasta ca Împărat, în aceeași generație (Matei 10:23b; 16:27-28; 24:34), dar această profeție era condiționată (Mat 24:14; 2Petru 3:12; Ap 14:15, 18).

Prin Ieremia, Dumnezeu promisese că îi va repatria pe iudei din Babilon, în virtutea unui nou legământ (Ier 31:23, 31) și că vor rezidi Ierusalimul, care nu va mai fi niciodată  distrus (Ier 31:38-40). Și totuși, Ierusalimul a fost distrus. Numai Iisus a prezis distrugerea aceasta, care nu trebuia să se întâmple. Niciunul din profeții VT nu prevăzuseră distrugerea Ierusalimului.

Profeția din Zaharia 14

Zaharia are profeții cu aplicație imediată despre rezidirea templului și a Ierusalimului, despre o reformă morală și religioasă (cap. 1-6), dar și profeții cu bătaie lungă (cap 7-14) și cu aspecte condiționate.

Profeția din Zah 14:2 este asemănătoare cu cea din cap. 12:2 și cu alte profeții care descriu un ultim asalt al păgânilor împotriva Ierusalimului (e. g. Ezec 38-39; Dan 11:41, 45; Ioel 3:1-2, 12-21; Țefania 3:8-20). Expresia „Ziua Domnului” (14:1) este folosită de profeți în mod predominant despre ziua în care Dumnezeu pedepsește o cetate sau un popor. În NT, „Ziua Domnului” se referă în mod exclusiv la sfârșitul lumii („ziua mâniei”), marcată în special de revenirea lui Iisus.

Avem dovezi în Zaharia 14 că această profeție este un scenariu condiționat, ca și cea din Isaia 65-66. Este adevărat că Zaharia vorbește despre o „venire” a Domnului (14:3), dar aceasta nu este venirea lui Iisus pe care o așteptăm noi, ci este scenariul profetic al unei intervenții finale a Dumnezeului lui Israel în apărarea poporului Său și împotriva dușmanilor. Acest scenariu condiționat al intervenției lui Dumnezeu în favoarea iuviților Lui și împotriva dușmanilor apare în diverse profeții ale VT:  

1.       Venirea Domnului în ajutorul lui David (2Sam 22:8-20; Ps 18:7-17)

2.       Venirea Domnului împotriva Babilonului și în favoarea Ierusalimului (Isaia 13-14)

3.       Venirea Domnului pe nori pentru a pedepsi Egiptul spre pocăință (Is 19:1, 22-25)

4.       Venirea Domnului pentru a pustii pământul, în timpul Babilonului (Is 24-26)

5.       Venirea Domnului ca judecător al lui Israel (Is 66:6, 13, 15-16)

6.       Venirea Domnului din Teman și Paran asupra tuturor triburilor (Hab 3:2-5)

7.       Venirea Domnului ca judecător al leviților și al întregii lumi (Mal 3:1-5, 17-18; 4:1-3).

Probabil mai sunt și alte profeții ale intervenției speciale a lui Dumnezeu. Ele descriu momente istorice sau scenarii condiționate, reflectând mare parte din ceea ce știm despre venirea Domnului în NT, dar în profeți sunt de obicei scenarii care au în centru pe Israel și Ierusalimul.

În scenariul din Zaharia 14, Dumnezeu permite străinilor să devasteze cetatea, să asalteze femeile și să ia prizonieri jumătate din cetate (v. 2). Aceasta era clar o avertizare a iudeilor repatriați, că nu erau mult mai serioși decât cei din Ierusalimul preexilic, care fusese distrus. Numai o rămășiță a iudeilor avea să fie cruțată. Pentru această rămășiță Domnul intervine, iar intervenția Lui este descrisă în limbaj militar (v. 3).

Se dau detalii poetice și se arată scene extraordinare: Yahwé coboară pe Muntele Măslinilor. Muntele nu-L poate ține, ci se prăbușește, refugiindu-se în cele patru puncte cardinale (Zah 14:4-5, cf. Is 64:1-4; Na 1:5-6; Hab 3:6, 10; Ps 104:32; Jud 5:4-5; Ex 19:18 etc). Nu ni se spune ce se întâmplă cu Ierusalimul în momentul în care Muntele Măslinilor se face o vale uriașă. Atunci urmau să se arate perturbări mari în natură (v. 6-7), după care (asemenea scenariului din Ezechiel 47), râuri de apă aveau să curgă din Ierusalim, vindecând pustiul (Zah 14: 8, 10-11). Ostilitățile împotriva Ierusalimului urmau să fie înăbușite prin judecăți teribile (v. 12-15). Ca urmare, Yahwé avea să fie recunoscut ca Dumnezeu al întregului pământ (v. 9, 16 etc.) și toate popoarele, chiar și egiptenii, aveau să facă pelerinaj la Ierusalim de sărbători (v. 16-21). În mod special se accentuează sărbătoarea Corturilor și centralitatea ritualului de la Templu, cu jertfele specifice. Iar popoarele sunt numite „familii”, ca în Geneza 10, subliniindu-se astfel unitatea de origine a omenirii. 

Dacă această descriere profetică a intervenției Domnului s-ar referi la venirea lui Iisus pe care o așteptăm, potrivit profețiilor din NT, ar fi multe lucruri care nu s-ar potrivi:

1.       Ce legătură să aibă Ierusalimul de jos cu venirea lui Iisus, dacă poporul lui Christos răspunde Ierusalimului de sus (Gal 4:26; Evrei 11:10, 14, 16; 12:22; Ap 3:12; 21:2, 10).

2.       Ce legătură să mai aibă templul, sărbătorile mozaice, pelerinajul la Ierusalim și oalele sfințite pentru carnea jertfelor, cu Împărăția lui Christos pe care o așteptăm? Un asemenea scenariu nu are sens nici astăzi, nici în timpul mileniului apocaliptic, nici după mileniu, când pământul va fi înnoit pentru totdeauna.

3.      Acest scenariu al lui Zaharia combină scena venirii Domnului cu o serie de aspecte care aveau sens doar pentru vremea aceea. Dumnezeu voia să-i avertizeze pe iudei despre rolul lor misionar printre popoare, știind n special că Egiptul avea cea mai mare colonie de iudei din diaspora.  

În concluzie, Zaharia 14 este unul din scenariile VT ale intervenției finale a Domnului, un scenariu amestecat cu avertizări și promisiuni ce aveau sens pentru iudeii din timpul lui Zaharia și până la moartea lui Iisus, când s-a pus capăt scenariilor vechiului legământ (Dan 9:24-27). 

Aceste profeții au însă multe lecții spirituale și pentru noi. Ideea că până și vasele profane din Ierusalim aveau să fie sfințite pentru uzul templului, din cauza mulțimii pelerinilor arată că nu doar vasul special făcut pentru templu este sfânt, ci și vasul profan care este dedicat Domnului. Pentru noi, neevreii, care suntem vase de rând, aceasta este o veste bună. Încă și mai interesantă este profeția că până și pe zurgălăii de la caii pelerinilor avea să fie pusă inscripția sacră, care era gravată doar pe rozeta de aur de pe fruntea pontifului iudeu: Qódeš lə-Yahwé! Profeția lui Zaharia se încheia cu ceea ce părea o adevărată blasfemie pentru vremea aceea. 

Nu vreau să las impresia că răspunsul meu clarifică totul. (M-aș bucura să mai învăț câte ceva, de la cei care au studiat aceste profeții). Dar nu aș face greșeala de a le aplica orbește la era creștină, la mileniul Apoclipsei, sau la lumea înnoită de după aceea. 

Felicitări, dacă ați avut răbdare să citiți până aici.

Fraţi de categoria a doua?

 

Fraţi de categoria a doua?

           În timp ce ecumenismul încearcă să restaureze Biserica, adunându-i cioburile şi lipindu-le cu soluţii politice sau cu utopii, sectarismul — la celălalt capăt al spiritualității religioase — continuă să lărgească distanţele dintre confesiuni și să construiască ziduri de prejudecăți, de „certitudini”. Ce facem, între timp?  

          Dacă zelul tău misionar te face să cazi în păcat, mai bine stinge-l. Este mai bine pentru tine şi pentru univers să intri emasculat în rai, decât să riști căderea în infern din cauza acestui zel. Mai bine să intri în viaţă ca acel păgân, care a slujit lui Dumnezeu fără să-l cunoască, decât să fii un crainic atât de ofensiv, încât să ajungi finalmente în gheenă. 

          Nu este uşor să te porţi cu un credincios de altă confesiune ca şi cu un frate de credință. O obişnuinţă de viaţă nu se schimbă prin citirea unui articol. Dar gândiţi-vă la cuvintele inspirate ale Bibliei, care vorbesc despre felul cum trebuie să-i considerăm pe cei mai neînsemnaţi fraţi ai lui Iisus. Uneori suntem tentați să aşezăm adevărul ca un standard spiritual lângă Iisus, şi nu în Iisus. Adevărul este numai acolo unde este iubirea, iar iubirea adevărată este numai acolo unde este adevărul. 

          Iisus nu i-a tratat pe credincioşii samariteni sau păgâni ca dușmani sau ca fraţi second-hand. El l-a trimis pe rabin la samaritean ca să-l înveţe o altfel de teologie, iar înaintea consătenilor, Iisus i-a lăudat pe generalul sirian Naaman şi pe văduva feniciană, fără nume, mai presus de credincioșii lui Israel, mai presus chiar decât pe cei din fmailia Lui. Nu este de mirare că nazarinenii L-au luat pe sus, ca să-L arunce în prăpastie.   

            În cartea Tragedia Veacurilor, unii au găsit motive de a sta mereu la până  și a-și ascuți tridentul. Dar aceeași minte care a conceput cartea cu pricina, a scris și următoarele cuvinte: 

„Dumnezeu are copii ai Săi – mulţi în bisericile protestante şi un mare număr în bisericile catolice – care sunt mai credincioşi în a asculta de lumina primită şi de a împlini voia lui Dumnezeu, după cea mai bună cunoştinţă pe care o au, decât un mare număr de a-z-s care nu umblă în lumină.”[1]

          Unii se miră că scrierile Ellenei White menţionează doar pe protestanţi şi pe catolici, niciodată pe ortodocşi. Motivul este uşor de înţeles: Ellen White vorbeşte în contextul american contemporan. Pentru occidentali, problema creştinătăţii este în esență separarea dintre catolici şi protestanţi. Din perspectivă protestantă tradițională, Biserica Răsăriteană este văzută ca o parte istorică și nereformată a Bisericii tradiționale (catolice), care s-a separat de Roma. Dacă Ellen White ar fi trăit în Europa de Est, cu siguranţă că i-ar fi menționat (atât critic, cât și încurahjator) şi pe ortodocşi. Dar următoarele cuvinte îi includ pe toți cei prea puțin apreciați:

„Cei ce diferă de noi în credinţă şi doctrină trebuie trataţi cu bunătate. Ei sunt proprietatea lui Christos şi va trebui să ne întâlnim cu ei în ziua cea mare a ultimelor socoteli. Va trebui să ne întâlnim la judecată şi să privim raportul gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre, nu aşa cum le-am văzut noi, ci aşa cum au fost ele în adevăr. Dumnezeu a pus asupra noastră datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Christos ne-a iubit.”[2]

„Să se proclame adevărul în mod hotărât. Dar cu privire la aceasta, sunt instruită să spun poporului nostru:  „Fiți în gardă! Când predicați mesajul adventist, nu lansaţi atacuri asupra altor biserici, nici chiar asupra Bisericii Romano-Catolice. Îngerii lui Dumnezeu văd în diferite confesiuni, pe mulţi care pot fi abordaţi numai cu cea mai mare precauţie. Să fim atenţi la cuvintele noastre. Predicatorii noştri să nu urmeze propriile lor inspiraţii în a denunţa şi expune „tainele nelegiuirii”. Asupra acestor teme, tăcerea este elocvenţă. Mulţi credincioşi sunt doar înşelaţi. Vorbiţi adevărul în tonuri şi cuvinte de iubire. Faceţi ca Iisus Christos să fie înălţat. Ţineţi-vă de adevărul afirmativ. Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul, va descoperi singur, mai departe, inconsecvenţa acelora care sunt în rătăcire.”[3]

„Veţi avea, poate, ocazia de a vorbi în alte biserici. Folosind aceste ocazii, amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului: «Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!» Nu treziţi răutatea vrăjmaşului, ţinând discursuri denunţătoare. Feriţi-vă de a trezi antagonism. Există multe suflete de salvat. Înfrânaţi-vă orice exprimare aspră. În cuvânt şi faptă fiţi înţelepţi spre mântuire, reprezentând pe Christos înaintea tuturor celor cu care veniţi în contact.”[4]

      În special pastorii şi evangheliştii ar trebui să cunoască următorul mesaj:

„Cea mai înţeleaptă şi mai fermă lucrare trebuie făcută cu acei pastori şi preoţi care nu sunt de credinţa noastră. Există mulţi oameni care nu ştiu ceva mai bun decât să se lase conduşi de slujitorii bisericii, pe un drum greşit. De aceea, lucrătorii sinceri, temători de Dumnezeu, credincioşi, care au viaţa ascunsă cu Christos în Dumnezeu, să se roage şi să lucreze pentru slujitorii bisericeşti sinceri care au fost educaţi să interpreteze greşit Cuvântul Vieţii.

Pastorii noştri trebuie să facă din lucrarea pentru alţi pastori, lucrarea lor specială. Nu trebuie să intre în controversă cu ei ci, cu Biblia în mână să-i îndemne la studiul Cuvântului. Dacă acest lucru va fi făcut, mulţi pastori şi preoţi, care acum predică erori, vor predica adevărul pentru timpul acesta.”[5]  

        Foarte probabil, unii vor striga: „ecumenism!”, „iezuiți infiltrați!” Cei care s-au educat o viaţă întreagă doar în a-i contrazice și corecta pe alţii vor fi greu convinși că exemplul lui Iisus este calea cea mai bună. 

        Este dificil de spus în ce măsură putem colabora cu acei frați care nu sunt de credinţa noastră. Dar cel puţin să învăţăm să nu stricăm lucrarea bună pe care o fac alții, ci mai degrabă să apreciem. „Poporul lui Dumnezeu”, adică „Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” (Evrei 12:23) numără mai multe milioane decât suntem noi dispuşi să admitem. Noi nu suntem Israelul lui Dumnezeu în exclusivitate, ci avem doar rolul lui Ilie și al lui Ioan Botezătorul. Să dea Dumnezeu să fim primii în a-L urma pe Christos, pe care-L sărbătorim în fiecare săptămână şi-L aşteptăm să revină pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui!

---

          [1] Ellen G. White, Selected Messages, vol. III, 386/1889. https://egwwritings.org 

          [2] Ellen G. White, Evangelism, p. 638.

          [3] id. 576-577.

          [4] id. 563-564.

          [5] id. 562.