„Bucură-te pentru totdeauna de viață!”
Partea I
Ideea principală: Biblia te poate ajuta în viață și îl poți cunoaște pe Autorul ei
LECȚIILE
FL: Apropo de
îndrumare, de ghid pentru studiul biblic: numai dacă te ajută un JW ajungi
să înțelegi corect Biblia?
02 Biblia ne
oferă speranță
FL: Trebuie să
folosim numai numele lui Iehova în rugăciune sau în vorbire? Întotdeauna? Cu ce
frecvență? De ce? Numai dacă folosim traducerea Lumii Noi putem înțelege
adevărul?
03 Poți avea
încredere în Biblie?
FL: Obiecție la exemplul
din Iov 26:7: Susține Biblia că Pământul este suspendat pe nimic?
a)
Iov 26:7b este singura afirmație
de acest fel în Biblie, într-o mulțime de afirmații diferite. Pământul era
de obicei imaginat ca fiind așezat, pe apele oceanului primordial (תְּהוֹם tǝhôm), cf. Gen 7:11; 8:2; Dt.
5:8; Iov 38:16; Ps. 24:2; 136:6; Ps 10:5-6; Pr 8:28; Ezc 31:3-5; 2Pt 3:5.
b)
Afirmația din Iov 26:7b contrazice
alte imagini din context: pământul este așezat pe „stâlpi” (Iov 9:6; 26:11),
iar ideea unor suporturi („stâlpi”, „temelii” ale pământului) era comună
evreilor antici (1Sam 2:8; 2Sam 22:16; Ps 18:15; 75:3; 104:5; Pr 8:29; Is
24:18; Ier 31:37; Mi 6:2). Imaginea „stâlpilor” nu este în contradicție cu
aceea a apei (oceanului subteran), ci complementară.
c)
În ebraică, noțiunea de
„pământ” (אֶֽרֶץ ˀereț) nu are niciodată
sensul de „glob terestru” sau „planeta Pământ”. Întotdeauna ˀereț înseamnă 1). „sol”,
„teren”, „țară”; sau 2). „întinderea uscatului”, „întinderea lumii”. Pământul, ca și cerul (firmamentul) sunt
văzute ca suprafețe plane („întinderi”): Is 42:5.
d) Este mai probabil ca termenul ארץ ˀereț în Iov 26:7 să fie o eroare scribală în loc de ערץ ˁariț (teribil, formidabil; violent, tiran), un nume al Luceafărului. (Aceeași confuzie apare în Pr 28:2, ארץ ˀareț „țară”, în loc de ערץ ˁariț „teribil, tiran”).[1] Într-o epocă arhaică, atât ארץ ˀereț / ˀareț cât și עָרִץ ˁariț se prounțau practic la fel: ARȚu. Luceafărul serii era numit în nordul Canaanului, la Ugarit (1450-1200 î.Hr.), zeul Arțu. Acest ˁariț < ˁarț (Luceafărul) este mult mai plauzibil să apară ca fiind suspendat în gol, decât ˁareț < ˁarț (întinsul pământului).
e)
Cartea lui Iov este poetică,
iar versurile paralele sunt adesea sinonime sau asemenea, în mod special în Iov
26. A citi Luceafărul în loc de „Pământul” în acest context este mai justificat
din punct de vedere al paralelismului poetic, după cum se poate observa mai jos:
|
|
Iov 26:7, versiunea clasică |
Iov 26:7,
versiune emendată |
|
|
TLN |
El întinde nordul* peste spațiul gol, |
Întinde cerul arctic peste haos, |
FL1 |
|
CNS |
El întinde miazănoaptea asupra golului, |
Întinde Miazănoaptea peste goluri, |
FL2 |
Deși este
adevărat că unele adevăruri esențiale pentru credință sunt realiste din punct
de vedere științific (e.g. universul are un început; universul este guvernat de
legi; „sufletul” este muritor etc.), alte aspecte biblice sunt pre-științifice.
Dumnezeu nu a descoperit profeților / autorilor Bibliei realitatea științifică
despre cosmologie (ce și cum este pământul, ce sunt astrele, ce este în
realitate „cerul” etc.) sau chiar despre ființa umană. De exemplu, în Biblie,
oamenii gândesc cu „inima”(Gen 6:5; Pr 23:15; Mt 15:19), simt emoții și
sentimente cu „măruntaiele” (Ier 4:19); viața este respirația (Iov 7:16) sau
sângele (Gen 9:4) și nu au creier (!). Nu exist cuvânt ebraic pentru creier.
Nici Aristotel nu știa la ce folosește acest organ (credea că are rolul de a
răci sângele!). Dintre toți profeții Bibliei, doar Daniel înțelege că viziunile
profetice aveau loc „în cap”, în minte (Dan 4:10, 13, 15; 7:1). Ceilalți par să
confunde viziunea cu realitatea (Ezc 8:3; 43:5; 2Cor 12:2-4). În ce privește
circuitul apei în natură, există atât o descriere mai realistă, exprimată
poetic (Iov 36:27, 28; Ec 1:7; Am 9:6), cât și o descriere populară, a unui
ocean subteran, care alimentează izvoarele, precum și a unor rezerve de apă în
cer, deasupra firmamentului (Gen 1:7; 7:11; 8:2; Mal 3:10).
Astfel de
exemple, în care autori biblici sunt inexacți sau chiar pe dinafară în ce
privește aspecte științifice (Lev 11:5-6) sau tehnice (Evrei 9:4) sunt
compatibile cu o doctrină realistă a inspirației biblice. Și anume, inspirația
nu stă în formularea literară, sau în exactitatea informațiilor secundare, ci
autorul însuși, ca profet al lui Dumnezeu a fost inspirat, prin revelație
supranaturală și prin asistența specială a Duhului Sfânt, ca să transmită mesajul
lui Dumnezeu nealterat în tot ce privește adevărul mântuitor. Cât privește forma
pământului sau precizia cronologică în istoria biblică, nimeni nu se va pierde
din astfel de erori. Ele sunt inadvertențe omenești, pe care Spiritul Sfânt nu
le-a evitat, deoarece ele au rămas la îndemâna oamenilor, ca să le rezolve.
Comoara mesajului divin al Scripturii ne-a fost dată prin vase de lut fără mare
valoare (2Cor 4:7).
Există
în Biblie erori de natură științifică?
MI ca mulți alți
credincioși răspund: NU. Și urmează unele idei pe care ei le numesc „mituri”,
care nu ar exista în Biblie și pe care le combat:
Mit: Biblia spune că universul a
fost creat în șase zile a câte 24 de ore.
Adevăr: Potrivit Bibliei, Dumnezeu a
creat universul într-o perioadă nespecificată din trecut (Geneza
1:1). În plus, zilele de creare descrise în capitolul 1
al cărții Geneza au fost epoci a căror durată nu este
precizată. De fapt, întreaga perioadă pe parcursul căreia au fost create cerul
și pământul este numită tot „zi” (Geneza
2:4).
FL: (vezi Iov
13:7). De mii de ani, atât evreii, cât și creștinii au înțeles direct și
simplu, că Geneza 1:1— 2:3 descrie creația lumii noastre în 6+1 zile. Geneza
1:1 nu descrie creația universului înainte de creația pământului, ci este un
titlu rezumativ (un șapou) pentru săptămâna Creației, care este apoi descrisă
începând cu v. 3. Ca dovadă, Gen 2:1 se referă la aceeași realitate, în
încheiere. Expresia „cerul (cerurile) și pământul”, în ebraică și în alte limbi
antice, era un mod de a se referi la lume din perspectivă antropocentrică.
„Cerul”[2]
este firmamentul (bolta aparentă de deasupra, cf. Gen 1:8), în viziunea antică,
preștiințifică. Nu denumește universul galactic. Pământul nu este Terra,
planeta sau globul, ci uscatul „scos din apă” și făcut continent (Gen 1:10; 2Pt
3:5).
Cele șase zile
ale Creației sunt descrise clar în Biblie ca zile naturale, cu sucesiunea de
seară și dimineață și cu număr: z I, z II, z III, z IV, z V, z VI, z VII.
Pe realitatea unui asemenea ciclu săptămânal s-a întemeiat Dumnezeu când a sfințit
ziua a șaptea (Gen 2:2-3) și când, mai târziu. a poruncit lui Israel să nu uite
programul Său de 6+1 zile (Ex 20:8-11). A explica zilele Creației ca
perioade lungi, ține de imaginație, nu de text, sau de intenția autorului.
Înțelegem efortul de a imagina o interpretare mai acceptabilă în ochii lumii,
dar față de text nu este o atitudine cinstită.
Uzul termenului yôm
(zi) în Gen 2:4 este idiomatic, formând o expresie (bǝ-yôm + infinitiv: lit. „în ziua
când. . .”), care înseamnă, simplu: „atunci când” (cf. Lev 14:57; Ezec 33:12;
43:18). Cuvintele uneori își schimbă sensul sau gradul de precizie în funcție
de sintaxă. Nu se poate folosi exemplul lui yom într-o expresie, unde
are un sens vag, pentru a „descifra” cazurile în care nu e nevoie de nicio
descifrare. Oridecâte ori yôm este asociat cu un numeral denumește o zi
obișnuită (naturală sau calendaristică) din săptămână (Ex 16:5, 22, 29), din
lună (Hag 1:15), sau dintr-o perioadă menționată (Ex 2:30).
Mit: Biblia
spune că vegetația a fost creată înainte ca soarele să existe pentru a face
posibilă fotosinteza (Geneza
1:11, 16).
Adevăr: Biblia
arată că soarele, una dintre stelele „cerurilor”, a fost creat înaintea
vegetației (Geneza
1:1). Lumina difuză a soarelui a ajuns la suprafața pământului
în prima „zi”, sau perioadă de creare. În a treia „zi”, când atmosfera se
limpezise deja, lumina era suficient de puternică pentru a face posibilă
fotosinteza (Geneza
1:3-5, 12, 13).
Abia mai târziu soarele a putut fi vizibil de pe suprafața pământului (Geneza
1:16).
Nicio plantă nu moare în
două zile din lipsa luminii solare. Ideea existenței aștrilor dinainte de
creația lumii noastre mertă atenție, dar nu pe baza primului verset din Geneza,
ci ca o deducție din alte detalii. De vreme ce „adâncul de ape” exista înainte
de prima zi a Creației (Gen 1:2) înseamnă că planeta noastră, în sens
astronomic și geologic exista, acoperită de oceanul primordial. Aceasta
presupune și existența Soarelui, de vreme ce este menționate un ocean de apă,
nu un gogoloș de gheață în spațiu. Este evident că Dumnezeu a creat anumite
entități care existau deja în momentul creației lumii noastre (Gen 3:24; Iov
38:7). De asemenea, ținând seama de realitatea fizică a vitezei lumii—după care
distanțele cosmice se măsoară în ani-lumină—, apariția stelelor în ziua
(noaptea) a patra n-ar fi fost posibilă, dacă acestea nu ar fi fost create cu destul
de mult timp[3]
înainte.
Mit: Biblia
spune că soarele se învârte în jurul pământului.
Adevăr: În Eclesiastul
1:5 citim: „Soarele strălucește, apoi apune; și el aleargă
gâfâind spre locul lui, de unde începe să strălucească iarăși”. Totuși, aceste
cuvinte pur și simplu descriu mișcarea aparentă a soarelui, așa cum este ea
percepută de pe pământ. Și în prezent, o persoană folosește expresiile „soarele
răsare” și „soarele apune”, chiar dacă știe că pământul se învârte în jurul
soarelui.
Corect. Biblia folosește
limbajul popular, fenomenologic. Noi îl luăm astăzi ca exprimare poetică, dar
anticii (inclusiv evreii) îl luau în sens propriu, așa cum se vedea pe cer. Nu
este nicio miză spirituală în cunoașterea explicațiilor științifice. Adevărul
științific contribuie la educația noastră intelectuală, care în zilele noastre
este foarte importantă. Dar cunoștințele acestea nu au fost niciodată esențiale
pentru viața spirituală și pentru mântuire.
Mit: Biblia spune că pământul e
plat.
Adevăr: În
Biblie, în Faptele
1:8, este folosită expresia „până la marginile pământului” (Cornilescu, 1996)
cu sensul „până în cea mai îndepărtată parte a pământului” (Traducerea lumii
noi); aceasta nu înseamnă că pământul e plat sau că are margini. În mod
asemănător, expresia „cele patru colțuri ale pământului” este o figură de stil
care face referire la întreaga suprafață a pământului; în prezent, pentru a
exprima aceeași idee, cineva ar putea folosi cele patru puncte cardinale ca
metaforă similară (Isaia
11:12, Cornilescu, 2001; Luca
13:29).
FL: Explicația
este corectă până aici, dar nu acestea sunt argumentele cele mai convingătoare
despre forma pământului în conștiința evreilor antici. Suprafața pământului era
imaginată ca un disc trasat de un cerc (Is 40:22). Niciodată pământul nu este descris în Biblie ca planetă /
sferoid. Reamintim că termenul ebraic pentru „pământ” (ארץ ˀereț) înseamnă sol (Num
14:5), tărâmul morților (Ex 15:12), teren (Gen 23:15), regiune
/ teritoriu (Gen 13:6), țară (Gen 12:1), întinderea uscatului / continentul
(Gen 1:10; Iov 38:18): ˀereț
nu denumește niciodată Pământul ca „planetă” (Terra). Dacă evreii ar fi
avut această cunoștință în antichitate, ar fi aflat desigur și vecinii lor,
care se ocupau cu astronomia (egiptenii, fenicienii, babilonienii). Astronomia
s-a dezvoltat la popoarele preocupate de astrologie sau de călătorii maritime. Evreii
respingeau astrologia, iar de întinsul Mării nu se ocupau, deși aveau la apus
Marea. Primii care au intuit forma sferoidă a pământului au fost anumiți
filozofi greci; iar modelul heliocentric actual a fost documentat abia în sec.
al XVI-lea de către Copernic.
Mit: Biblia spune că
circumferința unui cerc este de exact trei ori diametrul lui, dar valoarea
corectă este pi (π), adică 3,1416.
Adevăr: Din măsurătorile „mării
turnate” indicate în 1 Regi
7:23 și 2 Cronici
4:2 reiese că aceasta avea un diametru de 10 coți și
că „pentru a o cuprinde trebuia o sfoară de treizeci de coți”. Este posibil ca
aceste dimensiuni să fi fost cifre rotunde. În plus, s-ar putea ca
circumferința să corespundă măsurătorilor interioare ale bazinului, iar
diametrul, celor exterioare.
FL: Foarte bun
răspuns. De vreme ce babilonienii și egiptenii știau valoarea aproximativă a
lui π, de ce evreii și maeștrii fenicieni care au lucrat la templu nu ar fi
știut?
Profețiile Bibliei.
FL: Cu privire la
pasajul din 2 Tim 3:1-4, cred că interpretarea obișnuită este greșită—chiar
dacă listele de păcate se potrivesc mai în toate vremurile. Pavel se referea la
soiul de credincioși cu care Timotei urma să aibă de-a face în perioada
imediată și care existau deja în prezentul istoric. Altminteri, de ce i-ar fi
spus Pavel lui Timotei: „depărtează-te de astfel de oameni!” (2Tim 3:5b)? Și de
ce i-ar fi descris la timpul prezent („sunt printre ei unii care . . .”,
v. 6; „ei se împotrivesc adevărului”, v. 8; „nu vor mai înainta”, v. 9,
„vor merge din rău în mai rău”, v. 13)?
Expresia „zilele
de pe urmă” era folosită de apostoli cu referire la un viitor apropiat, sau
chiar cu privire la timpul lor, ca împlinire a unor profeții mai vechi (1Cor
10:11; Iac 5:3; 2Pt 3:3, 5, 17; 1In 2:18). Descrierea se referă la situația
reală din zorii celei de-a doua generații creștine, incluzând o parte dintre
noii convertiți și pe urmașii naturali ai primilor creștini (cf. 2Pt 3:4).
Starea morală a
lumii este descrisă de Pavel în Rom 1:18-32, unde, în comparație cu 2Tim
3:1-4, sunt incluse perversiunile sexuale de tot felul. Spre deosebire de
acestea, în 2 Tim 3:1-4 sunt menționate păcatele acelor „iubitori de Dumnezeu”
care iubesc mai mult plăcerile (v. 4).
04 Cine este
Dumnezeu?
În Biblie, Dumnezeu ni se
dezvăluie spunând: „Eu sunt Iehova. Acesta este numele meu”. (Citiți Isaia
42:5, 8.)
„Iehova” este redarea în limba
română a unui nume ebraic care, după cât se pare, înseamnă
„El face să devină”. Iehova vrea să îi cunoaștem numele. (Exodul
3:15) De unde știm acest lucru? Din faptul că numele său apare
în Biblie de peste 7 000 de ori! a Numele
Iehova îi aparține doar ‘adevăratului Dumnezeu sus, în ceruri, și jos, pe
pământ’. (Deuteronomul
4:39)
FL: Iehova nu
este „redarea în limba română”, ci o transliterare tradițională europeană a
numelui sacru ebraic (YHWH), a cărui pronunțare reconstituită academic (din
surse lingvistice și istorice) este Yahwé. Aceasta este o formă arhaică
a verbului „a fi” pers. I, sg. masc. impf., în traducere: Este / Era / Va
fi. Forma Iehova este una dintre vocalizările convenționale, care
ascunde pronunția și indică citirea Adonai (Domnul). Există și forma de
vocalizare Iehovi, care de asemenea ascunde pronunția reală și indică în
schimb citirea Elohim (Dumnezeu).
Este Iehova / Yahwé numele
ceresc al lui Dumnezeu dintotdeauna? Toate numele lui Dumnezeu sunt în limba
ebraică, deoarece El S-a descoperit lui Avraam, Isaac și Iacov. Ebraica însă
este un dialect al limbii canaanite, nu o limbă cerească. Numele Yahwé nu i-a
fost descoperit lui Israel înante de Moise. Patriarhii îl numeau pe Dumnezeu El-Șaddai
(Exod 6:2-3). Prezența numelui sacru în Geneza arată că Moise, ca autor, l-a
introdus retroactiv, după descoperirea de la Rugul aprins.
„Dumnezeu are mai multe titluri dar un singur
nume”
Numele sunt importante pentru
identificarea persoanelor, în special acolo unde sunt mai multe persoane.
Într-o listă de divinități este important ca Dumnezeul biblic să fie numit după
numele lui ebraic. Cunoașterea Numelui lui Dumnezeu este o chestiune
sentimentală, culturală, de filologie, de lingvistică și de teologie, dar nu apare
în NT ca obligație universală. Nici în VT nu este folosit în orice situație. Evreii
greșesc prin faptul că interzic pronunția Numelui, dar câteva grupuri creștine
(MI, Mișcarea Numelui Sacru, Adunările
lui Yahweh, etc.) greșesc în extrema cealaltă, făcând din utilizarea lui
misionară și liturgică o obligație.
Evreii au tradus și interpretat
greșit Lev 24:16. Verbul naqab înseamnă într-adevăr, „a
specifica, a numi, a desemna,
a rosti distinct, a pronunța clar”. Dar uneori are și sensul de a
specifica numele cuiva într-o formulă de blestem (Pr 11:26). Încă din epoca
elenistică, evreii au tradus acest text (cf. LXX): „Cine va numi (nôqēḇ) numele lui YHWH să fie
negreșit omorât”.[4]
În Targumul aramaic de asemenea s-a tradus: „Cel ce va pronunța exact[5]
numele lui YWY să fie omorât categoric.” Chiar și în Peșitta (Siriaca,
aramaica creștină) apare la fel ca în Targum. Abia Vulgata face dreptate,
traducând: qui blasphemaverit nomen Domini („cine va blasfemia
numele Domnului...”).
FL: Motive pentru care în zilele
noastre nu poate fi obligatorie folosirea Numelui:
1.
Pentru evrei, Numele YHWH
avea o semnificație nemijlocită, dar pentru neevrei nu are nicio
semnificație, cu excepția unor aproximări teologice. Dacă pe unchiul meu îl
cheamă Titu sau Spiridon, nu contează deloc etimologia numelui. El a devenit o
simplă etichetă de identificare.
2.
Când este vorba de tată
sau mamă, numele are importanță secundară. Părinții pot să-și spună pe
nume unul altuia, sau pot să-și spună „dragă”, „iubi” etc. Dar copiii nu vor
folosi numele părinților în relație cu ei, sau în relație cu alții, cu excepția
unor cerințe oficiale sau când sunt întrebați ai cui sunt. Vor folosi însă numele de familie, care îi identifică pe toți,
părinți și copii.
3.
Iisus și ucenicii nu dau
nicio dovadă că ar fi folosit numele lui Yahwé. TLN folosește numele Iehova și
în NT, când se citează din Primul Testament. Dar scrierile NT sunt în greacă,
citatele sunt de asemenea în greacă și adesea se raportează la VT grecesc
(Septuaginta). Iisus vorbea dialectul iudeo-aramaic, ca și majoritatea evreilor
contemporani cu El, astfel că este improbabil să fi citat originalul ebraic,
care conținea Numele sacru. Și chiar dacă ar fi citat originalul ebraic, regula
cerea ca Numele Divin să fie înlocuit. Acest obicei al înlocuirii Numelui cu un titlu era întărit
prin amenințarea pedepsei capitale. Dacă Iisus și ucenicii au folosit Numele
doar în particular sau între ei, nu știm; dar dacă l-ar fi folosit în public, ar
fi fost considerat păcat de moarte. Oricum, faptul nu putea trece neobservat,
iar dușmanii Lui—, care căutau orice pretext, ca să-L condamne—, n-ar fi
pierdut ocazia să-L acuze de blasfemie.
4.
În cultura canaanită și în
general, în Orientul Apropiat și Mijlociu, unde fiecare popor avea zeii lui,
unde sute de zei erau apelați pe nume, era necesar să se specifice la ce
divinitate se face referire. În mediul păgân, nu era suficient să spui Eloah-Elohim,
El-Elim, Elah-Elahin, deoarece așa erau numiți toți zeii (divinitățile).
Chiar și autorii Bibliei îi numesc pe zeii păgâni Elohim, Elim, Elahin.
Dar astăzi, când spunem Dumnezeu, în cele mai multe culturi (în
creștinătate, în iudaism, în islam, în lumea seculară), se înțelege că este
vorba de Creatorul. Dumnezeu a devenit Nume în cultura noastră, derivat din
lat. Dominus Deus, echivalentul lui YHWH Elohim din Biblia Ebraică.
Dealtfel și în ebraicî, atunci când cuvântul Elohim era folosit cu articol
definit (Ha-Elohim: lit. „Dumnezeul”), se referea întotdeauna la Dumnezeul
Dumnezeilor, sau Dumnezeul Adevărat.
5.
Insistența de a folosi
frecvent Numele lui Dumnezeu nu face decât să-i scandalizeze în mod inutil pe
semenii noștri, iar apostolul ne sfătuiește să nu-i scandalizăm „nici pe evrei,
nici pe păgâni, nici Biserica lui Christos” (1Cor 10:32).
6. Nu există un consens universal privitor la pronunțarea Numelui
YHWH.
a.
Primii învățați medievali,
care au studiat ebraică (începând cu Ramon Martí, c. 1270), au citit Numele
Sacru în forma Jehovah / Iehova, ceea ce dovedește ignoranța lor
în ce privește regula Qere perpetuum (indicarea unei pronunțări
convenționale prin vocalizare masoretică). În forme mai sofisticate există și
astăzi unii (e.g. Nehemiah Gordon) care susțin pronunția Jehovah. Dar deja
rabini medievali ca Elia Levita, au avertizat că vocalizarea tetragramei cu ă, o, a de către masoreți indică citirea
titlului înlocuitor ˀădonay (Domnul), nu pronunția Iehova. În
ciuda pronunției neștiințifice, varianta Jehovah / Iehova are o anumită
greutate culturală, datorită vechimii și răspândirii culturale în mediile teologice
și chiar în unele traduceri biblice.
b.
Critici ale pronunției
Iehova (umaniști și filologi) au apărut încă din sec. al XVI-lea. Dar mai
târziu, J. D. Michaelis (sec. XVIII) și Wilhelm Gesenius (sec. XIX), au fost
primii mari ebraiști, care au reconstruit
riguros științific pronunția Yahweh (yahwé), devenită standard în studiile academice moderne. Deși rabinii ortodocși
evită studiul pronunției Numelui, profesorii evrei specialiști în studii ebraice
istorice și lingvistice (e.g. Abraham Geiger, Moshe Weinfeld, Heinrich Graetz,
Benno Jacob, Yehezkel Kaufman, Umberto Cassuto, etc.) au adoptat de asemenea pronunția
standard.
c.
Formele speculative recente
ale Numelui (sec. XIX-XXI) folosite în mișcările Sacred Name, Hebrew Roots,
Hebrew Israelites / negro-israeliți (Yahuwah
/ Yahuah, Ahia / Ahyah, Ahayah, Yahawah, etc.) sunt reconstrucții religioase imaginare,
respinse de comunitatea științifică.
d.
Singurele versiuni serioase ale Numelui Sacru sunt:
— forma standard Yahweh
(unde /h/ final nu se citește, iar accentul tonic este pe /e/);
— forma teoforică Yahu (varianta prezentă în numele de tipul Netan-yahu), cu accentul tonic pe /a/; și
— forma populară scurtă: Yah
/ Ya, foarte frecventă în scrierile poetice ale Bibliei (cf. Halelu-Yah)
și în componența numelor teoforice târzii (e.g. Hanan-Ya).
7.
Oricare variantă ar fi
preferată, ea nu va fi aceeași în toate limbile. Din cauza specificului
fiecărei limbi și culturi, Numele Sacru va fi de obicei „stâlcit”. Anglofonii îl
pronunță gi-’houvă sau yá-ue; francofonii îl pronunță je-o-vá
sau ia-vé; italienii îl pronunță gé-o-va sau ia-vé; rusofonii
îl pronunță iegova sau iach-vie; chinezii îl pronunță ie-hă-hua
sau ia-uei. (Când numele propriu îți este distorsionat atât de mult printre
străini, care nu-l pot pronunța, ești tentat să-l schimbi!).
IMPORTANT:
Yahweh / Iehova nu este doar
numele Tatălui. Tatăl, Fiul și Duhul au același Nume (gr. onoma = „nume”
(la singular), în Mt 28:19. Acela care i S-a descoperit lui Moise în rugul
aprins, numit mai întâi „îngerul lui Iehova” ( = Solul lui Yahwé) în Ex
3:1 este identificat în v. 4 ca fiind Yahwé Dumnezeu, în v. 6 ca „Dumnezeul
lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și
Dumnezeul lui Iacob”. În v. 8 promite să-i elibereze pe evrei, acțiune care
este asumată în mod exclusiv de Yahwé (cf. Ex 20:2-3), dar în aceeași
măsură și de Solul lui Yahwé (cf. Jud 2:1-5; Ex 14:19), iar în v.
14-15 Își dezvăluie înțelesul Numelui.[6]
Acest Sol care este în același timp
Dumnezeu, nu poate fi altul decât Christosul preexistent, care este Dumnezeu
adevărat împreună cu Tatăl (cf. 1Ioan 5:20).[7]
05 Biblia
conține mesajul lui Dumnezeu pentru noi
Corect. Orice versiune sau traducere.
06 Care este
originea vieții?
Corect, cu excepția zilelor Creației, vezi comentariul de
mai sus.
07 Ce fel de
persoană este Iehova?
MI. Spiritul sfânt este forța activă a lui Dumnezeu .Așa cum noi ne
folosim mâinile pentru a lucra, Iehova își folosește spiritul sfânt. Biblia ne
învață că spiritul sfânt nu este o persoană, ci forța pe care Dumnezeu o
folosește pentru a realiza tot ce își propune. Citiți Luca 11:13 și Faptele 2:17 și apoi discutați. Dumnezeu
va „turna” spirit sfânt peste cei care i-l cer. Așadar, crezi că spiritul sfânt
este o persoană sau forța activă a lui Dumnezeu? De ce crezi asta?
FL. Este adevărat că Spiritul este Forța
Activă a ( = factorul activ / agentul) lui Dumnezeu, dar Biblia vorbește despre
El ca despre o individualitate divină distinctă de Tatăl și de Fiul
(e. g. „în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt”, Mt 29:19; „Grația
Domnului Iisus Christos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Spiritului Sfânt”, 2
Cor 13:14).
Duhul Sfânt nu este „ceva”, ci este „Cineva”. Dar, spre deosebire de Tatăl și de Fiul, El
nu este localizabil spațial și nu Se manifestă ca ființă vizibilă, cu
înfățișare proprie, motiv pentru care este comparat cu „vântul”. (În limbile
biblice, același cuvânt care înseamnă „duh”, înseamnă și „vânt”, sau „suflare”;
ebr. rûaḫ; gr. pnéuma). Dacă însă vântul sau suflarea sunt
energii impersonale, un duh sau spirit poate fi și personal. De exemplu,
îngerii (buni sau răi) sunt numiți duhuri sau spirite (2Cr 18:20;
Mt 12:43; Ev 1:14). Nu-i vedem, dar ei sunt persoane, pentru că au
individualitate, gândire și acțiune proprie; iar în ziua când vom vedea pe
Iisus și pe Tatăl, vom vedea și pe îngeri. Spre deosebire de spiritele
îngerești (sau demonice) care au propriile lor „corpuri” (de o altă natură, de o
altă creație) și se pot face vizibili (FA 12:7; 1Cor 15:40), Spiritul Sfânt rămâne
un duh (spirit) invizibil şi intangibil pentru întregul univers. Spiritul Și-a
semnalat prezența uneori prin fenomene fizice (Lc 3:22; FA 2:2-3), dar El nu este un fenomen
local sau o persoană care poate fi localizată. Prin El, Tatăl și Fiul Își
manifestă în tot universul prezența (Ps 139:7-8) și lucrarea binefăcătoare (Ge
1:2; FA 17:28). Spiritul Sfânt nu va fi vizibil niciodată, deoarece lucrarea Sa
divină, în numele Tatălui și al Fiului, este permanentă și omniprezentă.
Spiritul Sfânt este numit și Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui
Christos (Rom 8:9; 1Pt 1:11), Duhul lui Iisus (FA 16:7; Flp 1:19), Duhul Fiului
(Ga 4:6), Duhul cel Veșnic (Ev 9:14). Uneori este numit și Duhul profeților, în
sensul că era Duhul care le fusese dat și care îi conducea: Duhul lui Ilie,
Duhul lui Elisei (2Îm 2:15; 5:26). De foarte multe ori însă, atât în VT, cât și
în NT este numit simplu „Duhul”.
Există multe declaraţii biblice care arată că Duhul/Spiritul
Sfânt trebuie înţeles ca o personalitate (individualitate) distinctă, cu voinţă
proprie şi calităţi sufleteşti. El
face declaraţii prin darul profeţiei. Dacă nu ar fi distinct de Tatăl şi de
Fiul, de ce nu ni se spune că Tatăl sau Fiul au vorbit, sau mai simplu, că Dumnezeu
a vorbit? De ce se afirmă că Duhul „vorbeşte”?
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1)
„Deaceea,
cum zice Duhul Sfânt…”(Ev 3:7)
„ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce [Duhul] a zis:…” (Ev 10:15)
„Ei
cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când Acesta vestea” (1P 1:11)
„Duhul este Cel ce mărturiseşte despre
lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1In 5:6)
„Cine
are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)
„Da, zice Duhul” (Ap 14:13); „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Ap 22:17)
„Dar
Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In
14:26)
„Când va
veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite dela
Tatăl, adică Duhul Adevărului, care vine dela
Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”
(In 15:26)
Duhul este un
„Sine” distinct de Tatăl şi de Fiul, deoarece El proslăvește pe Christos și îi
vrea pe oameni pentru Sine Însuși:
„El [Duhul Sfânt] Mă va proslăvi….” (In
16:14).
„Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.”
(Iac 4:5)
„Şi Eu voi
ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor,
care să rămână cu voi în veac; şi anume, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate
primi, fiindcă nu-L vede şi nu-L cunoaşte;
dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.”
(In 14:16-17)
Locuirea Duhului
în noi este prin intermediul Duhului pe care ni „L-a dat”. Nu este vorba despre
o extensie fizică a prezenţei Tatălui sau a Fiului, sau o influenţă impersonală
care adie peste noi:
„Şi
pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în
inimă Duhul Fiului Său, care strigă:
,,Abbá” (,,Tată!”) Gal 4:6.
„v-au
vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer…” (1 Pt 1:12)
„Şi
cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” (1 In 3:24)
Duhul Sfânt
conduce El Însuşi, ca personalitate distinctă, lucrarea lui Dumnezeu, cu rol de
iniţiativă, consiliere şi decizie:
„Şi
acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis, [precum]
şi Duhul Său” (Is 48:16 NTL; Anania).[i]
„Barnaba
şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au
coborât la Seleucia” (FA 13:4)
„Şi pe
când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis:
[….] Eu i-am trimis." (FA 10:19-20).
„N-am
fost noi călăuziţi de acelaşi Duh, şi n-am călcat noi pe
aceleaşi urme?” (2Co 12:18)
„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai
punem peste voi altă..” (FA 15:28)
„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească
Cuvântul în Asia…". (FA 16:6)
„…dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (FA 16:7)
Duhul Sfânt are
calităţi personale evidente. Poate fi batjocorit, întristat, minţit, hulit, se
poate ajunge la o stare de împotrivire faţă de El, se poate păcătui de moarte
împotriva Lui:
„….va batjocori pe Duhul harului…?” Ev 10:29
„Dar ei
au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui
cel sfânt; iar EL li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” (Is 63:10)
„Să
nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin
care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Ef 4:30)
,Anania,
cum de ţi-a umplut Satana inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt…?
… N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (FA 5:3-4)
„Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui,
şi Moise a vorbit în chip uşuratic cu buzele.” (Ps 106:33)
„De aceea vă spun, orice păcat şi orice blasfemie vor
fi iertate oamenilor; dar blasfemia faţă de Duhul Sfânt
nu le va fi iertată.” (Mt 12:31; Mc 3:29). „Oricine va vorbi
împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva
Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în
cel viitor.” (Mt 12:32).
Dacă orice păcat poate fi iertat, chiar şi împotriva lui
Christos, cum poate cineva să păcătuiască de neiertat împotriva Duhului Sfânt, dacă
Duhul nu ar avea o personalitate proprie, distinctă de a lui Christos?
08 Poți fi
prieten cu Iehova
09 Apropie-te
de Dumnezeu prin rugăciune
10 Ce foloase
îți aduc întrunirile Martorilor lui Iehova?
11 Cum poți
trage foloase maxime din citirea Bibliei
12 Ce te va
ajuta să continui să studiezi Biblia?
[1] Aparatul
critic BHS recomandă să se citească în Pr 28:2: „Când un tiran face
fărădelegi, mulți se răscoală”.
[2] „Cerurile”
sunt un fals plural, o traducere literală din ebraică, unde denumirea cerului (šamáim)
este numai în plural, nu are formă de singular (ca și „apa”, máim; israelitul
bea „ape”, nu „apă” :).
[3] Cea mai
apropiată stea exista cu peste 4 ani înainte de a fi vizibilă. Unele stele din
Orion existau cu sute de ani mai înainte, iar altele cu mii și zeci de mii de
ani mai înainte. Cea mai îndepărtată stea este calculată astăzi la distanța de
circa 13 miliarde de ani-lumină, deea ce înseamnă că ea exista deja acum 13
miliarde de ani.
[4] Lev 24:16. Lit.
ὀνομάζων δὲ τὸ ὄνομα κυρίου θανάτῳ θανατούσθω λίθοις λιθοβολείτω αὐτὸν πᾶσα συναγωγὴ Ισραηλ ἐάν τε προσήλυτος ἐάν τε αὐτόχθων ἐν τῷ ὀνομάσαι αὐτὸν τὸ ὄνομα κυρίου τελευτάτω („Dar cine va numi Numele Domnului să fie pedepsit cu
moartea. Toată adunarea lui Israel să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie
băștinaș, pentru că a numit Numele Domnului, să dispară!”).
[5] Aram. pareš (care
exprimă clar, care specifică).
[6] În Ex 3:13-15
TLN a preferat ca răspuns la întrebarea „Care este Numele Lui?”, să traducă „Eu
voi deveni ce voi alege să devin” Și a adăugat: „Așa să le
spui israeliților: «Eu voi deveni m-a trimis la voi . . . Iehova, Dumnezeul strămoșilor voștri,
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, m-a
trimis la voi. Acesta este numele meu pe veșnicie și cu acest nume voi fi
amintit din generație în generație.”
Este adevărat că verbul h-y-h se poate traduce
uneori cu „a deveni”, dar în acest caz este urmat de prepoziția lǝ-. Traducerile clasice au redat
verbul în forma cea mai probabil aici: „Eu Sunt Cel ce Sunt”.
[7] Din
nefericire, TLN traduce 1 Ioan 5:20 într-un mod tendențios. Comparați cu
traducerea cea mai apreciată academic, care este foarte literală aici, în timp
ce TLN face speculații:
TLN: „Însă știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și
ne-a dat pricepere ca să dobândim cunoștință despre Cel care este
adevărat. Prin Fiul său, Isus Cristos, noi suntem în unitate cu Cel care este
adevărat.d Acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.
NRSV “And we know that the Son of God has come
and has given us understanding so that we may know him who is true; and
we are in
him who is true, in his Son Jesus Christ. He is the true God and eternal
life.”
[i]
După textul ebraic: wə-Rûḫô („şi Spiritul Său”; sau: „adică Duhul Lui”),
așa cum au tradus și LXX, VUL, CJB, GNV, NAB, NAS, NKJ, NRS etc. („and his
Spirit”), LUT („und sein Geist”), HUN (és az ő lelkét).
Postări
