Dragă prietene
Sunt încântat de stilul tău şi de poziţia ta
teologică echilibrată şi tot mai matură.
Afirmaţii ca aceea făcută de WV sunt stridente
în lumea noastră astăzi. Dependenţa spirituală de formule alarmiste de orice
gen este neavenită. Totuşi, întreţinerea unei credinţe de felul acesta nu mi se
pare periculoasă, nici deplasată, atât în contextul Scripturii, cât şi în
contextul istoriei noastre adventiste. Eu nu m-aş îngrijora atât de mult pentru
cineva care pariază pe capul său că Domnul va veni în generaţia aceasta, când
Însuşi Domnul S-a adresat astfel generaţiei Sale (dar fără pariu), sau Ellen
White şi pionierii noştri au fost siguri că aceea este ultima generaţie – inclusiv
cu confirmări cereşti: „îngerul mi-a zis!” etc.
Este adevărat că dependenţa de alarme, în ce
priveşte pregătirea, ţine de copilăria credinţei. Dar întotdeauna vor fi oameni
în acest stadiu şi cu această nevoie. Ei greşesc astfel, dar nu păcătuiesc cu
nimic.
Când am afirmat că „am obosit să interpretez
forțat anumite lucruri…”, m-am referit la experienţa mea de exeget privit ca
excentric, sau cu condescendenţă, şi în acest caz, la cuvintele lui Iisus.
Exegeza noastră tradiţională (împărtăşită chiar şi de E G White) la textele din
Mat 16:28; 24:34 şi la altele asemănătoare este o pioasă fentare a textului,
pentru a nu ajunge la concluzia că Iisus S-ar fi putut înşela. Şi într-adevăr,
Iisus nu S-a înşelat, aşa cum a înţeles Albert Schweitzer, dar este adevărat că
El a promis foarte clar, solemn şi hotărât revenirea Sa în aceeaşi generaţie,
şi totuşi nu s-a realizat. Dacă nu vedem clar această chestiune, nu putem face
un pas mai departe, ca să discutăm cauzele.
Din punctul meu de vedere, oricine înţelege
corect acest principiu, vede pregătirea mai urgentă decât Parusia şi este
întotdeauna în priză (dar nu la reţeaua alarmiştilor), în aşa fel încât nu-l
abate nici glasul robului care are prea mult la dispoziţie, nici ţipătul
alarmistului.
„Forțarea pe care o fac ei nu le trădează o răutate, ci cel mai probabil o sinceritate. Dar pe termen lung nu va fi constructivă.”
Asta, dacă termenul real va fi cu adevărat
lung. Mai lung decât o generaţie nu poate fi, pentru că închidem ochii la timp.
Dar mi se pare interesant că închidem ochii şi faţă de cei 2000 ani trecuţi.
Interpretarea istoriei în cheia promisiunii din Mat 16:28; 24:34 este poate cea
mai serioasă provocare, cu caracter practic, spiritual, misiologic etc. Noi am
obişnuit să interpretăm totul doar în cheie apocaliptică, de aceea tot căutăm
semne oriunde, dar nu în noi şi printre noi. Propunerea mea este că, în timp ce
avem nevoie de exegeză apocaliptică mai responsabilă şi progresistă (fără a
nega drumul pe care Dumnezeu ne-a călăuzit), trebuie să respectăm declaraţiile
biblice referitoare la promisiunile lui Iisus şi percepţia corectă a
apostolilor.
“Legat de grăbirea venirii Domnului, mă tem că facem o teologie pe o bucățică de verset, un cuvânt, care apare doar aici.”
Să nu uităm că şi în Daniel 8:14
teologizăm pe un hapax. Dar nu aceasta este problema. Dacă cuvântul este corect
tradus şi mesajul textului este în armonie cu ce învaţă Biblia, este acceptabil
pentru credinţă. Dacă am aprecia statistic reflectarea clară a doctrinei
Trinităţii într-un verset biblic, în afară de Matei 28:19 nu prea găseşti altceva.
Asta pentru cei ce vor proof-texte şi, în special, după metoda clasică: să fie
doi sau trei martori, după Legea lui Moise. Ca şi cum ar fi vorba de declaraţii
strict omeneşti. Dimpotrivă, dacă vrei să mă joc cu obiecţia ta, aş răspunde:
„o dată a vorbit Dumnezeu şi de două ori am auzit!” (Ps 62:11).
Da, ştiu
că unii dintre teologii noştri, ca şi unii traducători moderni preferă să
traducă termenul σπεύδοντας cu „grăbindu-ne”. Verbul σπεύδω poate fi
într-adevăr şi intranzitiv (ca în LXX la 1Sam 23:27; Pr 28:22; Ecl 5:1/2), dar
în 2 Petru 3:12 nu poate fi decât tranzitiv, pentru că este urmat de un obiect
(complement) direct, exprimat printr-un substantiv în acuzativ: τὴν παρουσίαν
(Parusía, Adventul).
Lexicoanele menţionează cazul din 2Petru 3 ca singura ilustraţiei în care verbul acesta
este tranzitiv, deşi (din motive teologice, dar şi cu oarecare bază lingvistică),
ele propun şi o citire intranzitivă în acelaşi timp:
- · Friberg: (2) transitively urge on, be eager for, cause to happen soon (2P 3.12)
- · UBS: … ; trans. hasten or strive for (2 Pe 3.12)
- · LSJ: I. trans. to set a-going, to urge on, hasten, quicken, Hom., etc.:-also, to seek eagerly, strive after, Theogn.; promote zealously, to press or urge on, Soph., etc.; so in Med., Aesch.:-Pass., to be urged on, Hdt.
- · Thayers: 2. to desire earnestly: τί, 2 Pet. 3:12; (Isa. 16:5; examples from Greek authors are given by Passow, under the word, 2 vol. ii., p. 1501; (Liddell and Scott, under the word, II.)).*
- · Gingrich: —2. trans. hasten or strive for 2 Pt 3:12.
Există însă raţiuni sintactice şi contextuale
pentru care sensul intenţionat de autor trebuie să fi fost acela strict
tranzitiv, de „a grăbi/a face să vină mai repede”. Parusia din text este
obiectul a două predicate. Şi dacă primul predicat este tranzitiv (aşteptând
CEVA), atunci şi al doilea ar trebui să fie tranzitiv (grăbind CEVA), întrucât
ele sunt imediat succesive. Apoi teologia capitolului, care vorbeşte despre o
întârziere ironizată şi despre un efect binecuvântat al întârzierii avea nevoie
de o echilibrarea adusă de verbul „grăbind [Parusia]”. Altfel, cum ar fi
justificat Petru obiecţiile batjocoritorilor? Ei fac referire la „făgăduinţa
venirii Lui”, aşa cum a fost crezută de prima generaţie creştină, şi subliniază
că Biserica a fost înşelată în aşteptările ei. Petru argumentează că şi această
întârziere a fost spre mântuirea altora, deci este un lucru bun. Dar nu explică
de ce a mai promis Iisus că vine în prima generaţie, dacă avea de gând să
mântuiască toate generaţiile viitoare posibile –oricum, nu s-ar ajunge la un
sfârşit. Introducând conceptul „a grăbi [Parusia]”, el subliniază astfel că o
cauză a întârzierii este chiar necredinţa şi dorinţa de a trăi „după poftele
lor”, şi lipsa de interes pentru a grăbi timpul, prin ceea ce el propune în
versetele următoare.
Mai mult,
Petru foloseşte o altă formă a verbului (σπουδάζω – σπουδάσατε) când doreşte
sensul intranzitiv (a se grăbi – grăbiţi-vă, siliţi-vă, zoriţi), vezi.
2Petru 1:10, 15; 3:14).
Dar
această doctrină nu este bazată doar pe acest text, de fapt. Principiul însuşi
al profeţiilor (cf. Ieremia 18) este la baza întregii problematici, şi este
foarte bine ilustrat în Biblie. Faptul că Iisus a avut aceeaşi înţelegere
rezultă din paradoxul pe care-l întâlnim în Matei 24:14, 33-34. Faţă în faţă
stau două afirmaţii clare. În ultima, Iisus promite solemn că toate
evenimentele prezise atunci, culminând cu Parusia, se vor împlini în aceeaşi
generaţie (deşi numai parte din ele s-a împlinit atunci), iar în prima, Iisus
promite solemn că sfârşitul nu va veni, până când „Evanghelia aceasta a
Împărăţiei” nu va fi predicată spre mărturie tuturor neamurilor (păgânilor),
adică celor care nu o cunosc.
“Personal cred că pot să aștept un eveniment și să-l și grăbesc. Dar doar dacă este, cât de cât, și în puterile mele.”
De acord. De altfel, oricât s-ar grăbi un
individ să facă voia lui Dumnezeu, împlinirea făgăduinţei la timpul ideal nu
depinde numai de el. Iisus cu siguranţă Şi-a făcut datoria cu asupra de măsură,
dar aceasta nu a făcut ca promisiunea să se realizeze în timpul acelei
generaţii. Iisus a vorbit celor 12, reprezentanţilor Bisericii Sale, nu unui
individ. Dar este adevărat că fiecare contribuie, chiar şi cu o idee, cu o
mărturisire, cu o rugăciune, cu o consacrare, cu pasiunea pentru mântuirea
altora etc. Mai mult decât orice, cred că grăbirea venirii Domnului va avea loc
atunci când Biserica va lua în serios, atât micile trimiteri din cei 3 ½ ani, cât şi marea trimitere din Matei 28,
precum şi „negraba” din Fapte 1. 2Petru vine cu un accent pus pe pregătirea
caracterului creştin.
Desigur, avem tendinţa să privim la modelul
primei generaţii creştine şi să zicem: Dacă nici ei n-au mai împlinit
condiţiile, atunci cine şi când le va împlini? Mai întâi, eu cred că noi avem
tendinţa de a idealiza totul în legătură cu acea generaţie, care avea totuşi
destule imperfecţiuni şi nu toţi erau neapărat plini de Duhul şi de zel
misionar. Bisericile erau bântuite şi de
păcate şi tulburări, ba chiar de erezii grave, şi nu trebuie să presupunem că
epistolele au rezolvat absolut totul. Dimpotrivă, citind ultimele epistole (ale
lui Ioan, şi apoi ale lui Iisus din Apocalipsă) înţelegem că răul a continuat
să-şi facă lucrarea în Biserică. Citind Epistola către Evrei aflăm în ce
pericol spiritual (de apostazie şi pierzare) erau iudeo-creştinii, care formau
grosul Bisericii de atunci, pionieratul creştinismului. Mai mult, suspectez că
atunci când Iisus a promis că va veni în aceeaşi generaţie, El încă aştepta ca
o majoritate a iudeilor din ţară şi diaspora să primească Evanghelia. Eu nu
cred că atunci când Iisus vorbea evreilor despre „staulul acesta” se
referea la Biserica Sa, ca şi cum mesajul său principal ar fi fost părăsirea
iudaismului, cu templul, sinagogile şi sistemul lui. Dimpotrivă, El Se gândea
cel mai probabil la împlinirea profeţiilor care spuneau că şi neevreii vor veni
la acelaşi templu şi vor accepta acelaşi sistem (Isaia 2 etc.). Iisus nu a
dorit să construiască ceva pe ruinele iudaismului, ci să restaureze şi
să upgradeze împărăţia Sa, pe vechile temelii ale legământului veşnic, pe care
El Însuşi le aşezase în iudaism, făcând din acesta staulul cel adevărat. Şi a
dorit să aibă nu 12 şi 70 de apostoli, ci 12×12000 şi 70×7×1000.
Prima Biserică a alunecat de la principiul
harismatismului apostolic (Duhul dă daruri, noi trebuie să le descoperim şi să
le punem în uz şi să le sporim spre creşterea Bisericii), la principiul
episcopatului monarhic al celui de-al doilea secol (mai puţin cu darurile şi
mai mult cu supunerea faţă de episcop ca de Christos). Camera de sus a fost
astfel desfiinţată sau transformată în muzeu.
“Dar ori de câte ori au întrebat ei concret, Domnul S-a eschivat elegant, spunându-le că sunt chestiuni peste capul lor.”
Nu-mi amintesc mai mult de un singur caz, la
care te-ai putea referi, cel din Faptele 1. Dar acolo, Iisus nu Se referă în
mod explicit la Parusie, a;a cum o înţelegem noi, ci la „restaurarea împărăţiei
lui Israel”, a regatului Davidic. De aceea a răspuns Iisus că aceasta nu era
treaba lor. Probabil că în mintea lor, revenirea lui Iisus şi restaurarea
împărăţiei se confundau. Împărăţia lui Israel era însă un concept al
legământului iudaic, cu destule elemente condiţionate (după profeţii, trebuia
să se fi realizat deja după exil) şi cu sens precis politic. Parusia, pe de
altă parte, nu este un concept politic, ci ea invadează lumea de sus în jos,
distrugând pe mulţi şi salvând puţini. Când ei au întrebat „în vremea aceasta
ai de gând?”, erau ultimele clipe ale lui Iisus pe pământ. Nu ştiu dacă ei erau
informaţi că El Se va înălţa din mijlocul lor cu ocazia aceea, sau dacă a fost
o surpriză care să întărească cele spuse. În orice caz, discuţia pe tema
aceasta nu putea contrazice ceea ce Iisus promisese solemn. Refuz să
interpretez un text clar (fie şi incomod) în lumina altui text, care să-l
contrazică pe primul, privindu-l de sus. Este absolut necesar să citim
cuvintele lui Iisus aşa cum a dorit El să fie înţelese, fără a asuma
contradicţii inutile. Baptiştii (şi chiar unii adventişti) citează acelaşi
pasaj pentru a arăta că preocuparea cu cronologia apocaliptică este un amestec
nepermis în lucrurile lui Dumnezeu şi vizează în mod special pe adventişti,
care cred că din generaţia 1979-1844 se află în timpul sfârşitului, sau că
judecata deja a început.
„Chiar dacă ucenicii au crezut că vine curând, e clar că Domnul știa că nu va veni.”
Afirmaţia ta presupune că El ar fi ştiut
sigur când va veni, prin urmare nu putea încuraja pe alţii să creadă că va veni
în acea generaţie. Dar pasajul următor spune clar că „nici Fiul” nu ştia ziua
aceea. Sau poate îţi imaginezi că I s-a descoperit doar epoca, secolul, nu şi
ziua şi luna? Greu de presupus. Orice am spune însă, Iisus Şi-a trăit viaţa
pământească în conştiinţă umană, cu limitările ei specifice. Tot ce ştia
diferit de alţi oameni şi diferit de profeţi era prin descoperire specială de
la Dumnezeu. Mai mult nu avea cum să ştie. Ca Dumnezeu, El era atotştiutor, nu
avea nevoie să-L înveţe nimeni. Însă nu în conştiiţnă divină a trăit El pe
pământ. Dacă ar fi fost aşa, toate încercările, ispitele etc. ar fi fost teatru,
nu viaţă umană reală. Tot ce este legat de natura şi experinţa lui Iisus este
învăţluit în paradox, aşa că nu voi insista mult. Dar chiar dacă prespunem că
Iisus ar fi ştiut absolut totul cu privire la viitor, şi anume din propria Sa
minte divină, nu cred că raţionamentul pe care l-ai invocat ar duce acolo unde
se doreşte. Ştii de ce? Pentru că Dumnezeu (probabil Însuşi Christosul
pre-existent) în VT face de asemenea lui Israel promisiuni ideale despre care ştia
că nu se vor împlini. Una din ele este descrierea detaliată a noului templu
postexilic în cartea lui Ezechel (40-48). Pierdere de vreme? Eu zic că merită
să învăţăm ceva şi din „eşecurile lui Dumnezeu”, ca să ajungem să ni le asumăm.
Altfel, mai batem odată pasul pe loc, cel puţin teologic.
“Iar dacă ei au continuat să afirme că e aproape, că e chiar la uși, înseamnă doar că asta și-au dorit, asta au dedus, asta au crezut, dar nu că asta le-a spus Domnul!”
Păi hai să recitim ce le-a spus exact Domnul.
Eu cred că le-a spus tot ce era necesar. Unele lucuri le-a spus clar, fiindcă
erau ideale, altele le-a spus în formă acoperită, fiind oarecum secundare.
“Nu știu de unul care să fi argumentat cu ‘Domnul mi-a zis asta’…”
De câte ori afirmă
scriitorii NT “Domnul mi-a zis asta”, cu privire la oricare alt subiect? Petru, totuşi, face aluzie la promisiunea
rostită de Iisus, când aduce ca mărturie ce I s-a arătat (2Pet 1:16-21). Foarte
probabil la acel episod fac referire şi creştinii batjocoritori (următoarea
generaţie), când se referă la făgăduinţa venirii Lui (3:4). Dar Ioan face clar
în Apocalipsă această chestiune: nu se referă la promisiunea lui Iisus din
Evanghelii, ci la o confirmare a ei primită de la Iisus în viziune: “Eu vin
curând / repede (ταχύ)” (3:11; 22:7, 12, 20). „Repede” nu poate însemna în secole sau
milenii. Refuz să cred că Dumnezeu vorbeşte oamenilor folosind raportarea Sa
proprie la timp. Dumnezeu în Scripturi este întotdeauna antropomorfic şi
antropopatic. A spune că repede este o noţiune foarte largă, deoarece este
percepţia Dumnezeului etern, înseamnă a crea o breşă pentru orice fel de
percepţie divină imaginată de exeget.
“Între Dumnezeu și om voi paria mereu că omul se înșală, iar Dumnezeu nu, că omul calcă legământul (condițiile), iar Dumnezeu nu.”
Drept ai judecat. Nu eşti departe de
Împărăţie.
“Avem o chemare, Dumnezeu așteaptă de la noi o implicare, dar nu se bazează exclusiv pe noi.”
Sunt sigur că se
bazează exclusiv pe Duhul Său, dar acest Duh nu are pe altcineva pe care să Se
bazeze, decât pe oameni şi pe îngeri. Cum îngerilor li s-a încredinţat o armă
auxiliară în acest război şi nu chiar prima linie, şi cum Duhul preferă să lucreze prin oameni, aceasta fiind calea cea mai
eficientă în condiţiile date (pentru că şi spiritele rele fac la fel), este evident că depinde destul de mult şi de
Biserică. Dacă poporul lui Dumnezeu înseamnă doar adventişti sau şi alţi
credincioşi, aceasta este o altă problemă, care ar lărgi discuţia despre
condiţionalitate. Mai mult, există şi aspectul negativ şi tragic al acestei
condiţionalităţi: când nelegiuirea amoriţilor ajunge la culme, când păcatele
Babilonului ajung până la cer. Dar cele două aspecte se intercondiţionează.
Pregătirea Bisericii ar face loc Duhului Sfânt, ca să preia conducerea
misiunii. Acest lucru, pe care Satan speră să-l împiedice, ar trezi toată ura
şi forţele celui rău, noul totalitarism pe care-l aşteptăm de la Apocalips 13.
În alt scenariu (confirmat de E G White), tocmai persecuţia aduce ultimul val
al cernerii, măturând pe mulţi din Biserică şi pregătind pe cei rămaşi pentru a
primi Duhul (ploaia târzie) şi a suna ultima avertizare. Atunci “lucrarea pe
care nu a făcut-o Biserica în timp de pace şi prosperitate (fiindcă n-a vrut
s-au n-a putut), o va face în împrejurările cele mai descurajatoare şi mai
ameninţătoare.” Persecuţia va lua amploare globală, mergând pe urmele ultimei
avertizări, şi inspirată de “Christosul” popular care între timp îşi va fi
făcut parusia lui în lume, pe faţă, confirmând autoritatea antihristului istoric şi deciziile
bisericilor populare din statele „creştine”. Aceasta va acutiza conflictul,
care va cuprinde în scurt timp şi populaţiile necreştine, unde oamenii vor fi siliţi
de evidenţă să accepte creştinismul popular al Christosului vizibil, sau convinşi
de Scriptură şi de Duhul (inclusiv de minuni ale puterii Lui), ca să respingă cultul
Fiarei şi să se închine Mielului. Astfel lumea întreagă va fi polarizată. Mulţi
vor fi ucişi între timp, dar foarte mulţi credincioşi vor rămâne în viaţă, fie în
locuri retrase, fie ca deţinuţi, în lagăre speciale.
Aiurez? Cam asta se întâmplă când intervine
Dumnezeu în forţă.
Te înţeleg ce simţi când vorbeşti despre
tinerii de la GYC, IMPACT etc. Sunt tineri şi în mod natural, neexperimentaţi,
care pun mai mult preţ pe entuziasm, decât pe cercetare. Dar asta este şi
frumuseţea vârstei. Aşa a început şi Biserica noastră. Nu ne putem aştepta de
la ei să aibă o atitudine matură. Însă eu nu văd nici o nenoricire în aceea că
ei cred că acum este timpul sau aceasta este generaţia. Aceasta este dreapta
credinţă dintotdeauna. Doar trebuie înţelese condiţiile. Sunt convins că dacă
ai avea un copil de vârsta GYC, ştiind câte provocări teribile există în lumea
aceasta, ai fi mai bucuros să-l vezi intrat până şi într-o sectă AZS mai
ciudată, cum ar fi a lui Gili sau a lui Stump, doar să fie „în credinţă”, decât să ajungă nu ştiu ce mare geniu salvator al culturii acestei lumi, departe de Dumnezeu. Cel
puţin, eu aşa aş judeca.
La vârsta lor şi eu am fost la fel şi nu-mi pare rău
de nimic. Chiar şi înclinaţiile uşor fanatice pe care le aveam erau boli ale
copilăriei care trebuiau făcute la timp, ca să nu le fac astăzi.
Nu te plânge că tinerii vor fi dezamăgiţi.
Fiecare dintre noi am suferit dezamăgiri în domeniul religios şi probabil este
nevoie de acestea, ca să nu rămânem copii la minte.
Mi-a plăcut anecdota cu DG şi DB. Faină de
tot. Mulţumesc şi pentru adresa blogului tău. Tocmai am intrat pe acolo. I am
proud of you.
3 comentarii:
Eschivarea elegantă a Domnului despre care am afirmat că s-a văzut în mai multe ocazii apare în situații în care ucenicii voiau să știe mai multe despre împărăție. E clar că la ei se contopeau împărăția cu a doua venire și puneau lucrurile într-un stil abrupt.
Reiau 4 ocazii, deși poate că mai sunt și altele, în care Domnul le răspunde prin redirecționare, fie spre Tatăl (x2), fie spre propria lor misiune (x2). Ei bine maniera aceasta nu-mi pare la întâmplare, ci parcă e un model.
Iacov și Ioan vor să fie la dreapta și la stânga,
Isus spune că nu ține de El, ci de Tatăl...
Ucenicii Îl întreabă când și cum se vor întâmpla aceste lucruri,
Isus spune că nu știe El, ci Tatăl...
Petru Îl întreabă despre Ioan, dar cu acesta ce va fi,
iar Isus îi spune că nu e treaba lui...
Ucenicii Îl întreabă dacă acum instaurează împărăția,
iar El le spune că nu e treaba lor să știe soroacele...
Explicația pe care mi-o dau e în genul „mai am și alte lucruri să vă spun, dar nu le puteți purta”. Și atunci nu insistă.
Sigur că putea aplica și formula din alt model, „ce fac Eu tu nu pricepi acum”, cum i-a zis lui Petru. Dar, fiind chestiuni legate de împărăție - care în mintea lor era cu totul altfel decât realitatea - cred că Isus a evitat elegant răspunsul în felul așteptat de ei.
Probabil că, dacă ar fi răspuns mai concret (cum am vrea și noi), ar fi fost interpretat la nesfârșit. Dovadă că pe marginea unui „curând” ne frământăm până azi de iminența unei zăboviri.
Vă mulțumesc frumos.
P.S. Zic că echilibrarea textului din 2Petru nu e cu grăbirea pe care o pot aduce eu evenimentului întârziat (întârziere care în text ține doar de Domnul), cât cu grăbirea mea spre un eveniment pe care-l percep ca întârziat (și asta ține de decizia personală).
La acest ceas de noapte pot da replici nefericite. Dar ca să nu uit, aş zice numai atât. Cu sau fără 2 Petru, EGW se referă frecvent la ideea întârzierii şi grăbirii Parusiei. Fiindcă „ştiu că crezi în Proroci", asemenea regelui Agrippa, eu zic că şi acest argument ar trebui luat în consideraţie, deşi EGW se referea doar la perioada 1844--P ca timp condiţionat.
''am obosit sa interpretez fortat''- felicitari Dom profesor, mi-ati castigat inima cu totul. Va pretuiam si inainte acum dar e neconditionat.
Trimiteți un comentariu