Despre Biblia fratelui Cornilescu

O replică  la articolul BIBLIA CORNILESCU - UN FALS, O INSELARE, O MODALITATE DE INDREPTATIRE A EREZIILOR, semnat de Cristian Stavriu

Domnule Stavriu,

Dacă articolul Dvs este scris pentru ortodocşii cuminţi care nu citesc „cărţi ereticeşti”, pentru că nu le dă voie Biserica, atunci înseamnă că articolul Dvs. are şi destinatari. Deşi nu simt că mi se adresează în vreun fel, l-am citit şi dintr-o curiozitate. Şi acum am o a doua curiozitate, să văd dacă veţi publica reacţia mea. 

[Am postat-o ca pe un comentariu la articol. Domnul Stavriu poate avea scuza că este prea lung comentariul meu. Dar este o lungime provocată!]

Înainte de toate, tonul şi duhul cu care Dvs discutaţi subiectul, începând cu titlul articolului emană un spirit de suficienţă duhovnicească laodiceeană, combinat cu oarecare insuficienţă teologică, specific unora din Biserica majoritară, care se cred ultimii păstrători ai adevăratului creştinism. Din fericire însă, aşa cum doi oameni educaţi în teologie ortodoxă, cum au fost Teodor Popescu şi Dumitru Cornilescu (şi nu numai ei!) au găsit o cale mai „simplificată”, ca să folosesc expresia Dvs, există şi astăzi mulţi ortodocşi cu mintea deschisă, care ştiu să judece pentru ei înşişi ce este drept şi nu se mulţumesc cu dădăceala oarbă, paternalistă şi protecţionistă a unor slujitori bisericeşti care se tem de circulaţia liberă a Scripturii.

În al doilea rând, acuzaţiile pe care le aduceţi traducerii biblice a lui Cornilescu sunt neîntemeiate. Dacă ele vin din ignoranţă sau din rea voinţă, rămâne să hotărâţi Dvs. Sunt de accord că uneori „neoprotestanţii” fac afirmaţii nepotrivite faţă de versiunile ortodoxe ale Bibliei. Sunt de accord că pot exista erori de traducere şi există cu siguranţă în orice traducere (inclusiv în cele mai ortodoxe). Vă pot da şi exemple, dacă doriţi, dar nu acesta este acum subiectul discuţiei. Dvs veniţi cu exemple de traducere eronată (şi eventual tendenţioasă!) în Biblia Cornilescu. Să luăm pe rând exemplele: 

Mântuire reflexivă, pasivă sau sinergică ?

În toate textele pe care le-aţi citat cu privire la mântuire, aţi subliniat faptul că versiunea ortodoxă foloseşte diateza reflexivă (ne mântuim, se mântuiesc etc.) în loc de cea pasivă (suntem mântuiţi [sau pe calea mântuirii], sunt mântuiţi etc.). Dacă totuşi luaţi în serios gramatica greacă, veţi fi de acord că pasivul trebuie tradus ca pasiv, afară de cazurile, nu puţine, unde avem verbe la conjugarea medie sau deponente, care au adesea un sens activ.

Temerea Dvs este că neoprotestanţii îşi întemeiază credinţa în mântuire pe o traducere falsă. Dar mântuirea este prezentată foarte clar în Scriptură, indiferent de aceste verbe traduse într-un fel sau altul. De exemplu, traducerea ortodoxă (sinodală) a Bibliei afirmă:

Romani 4:2 „Căci dacă Avraam s-a îndreptat prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”

Romani 11:6 „Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel harul nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este faptă.”

Efeseni 2:9 „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Iată, deci, că mântuirea nu este prin faptele meritorii ale religiei noastre, oricare ar fi ea. Pe de altă parte, Iacov cel Drept arată bine că fără fapte, credinţa este moartă (Iacov 2), deoarece Iacov vorbeşte nu despre faptele meritorii, ci despre faptele credinţei şi dragostei, care sunt poruncite de Scriptură. De aceea nu este nici o contradicţie între ce învaţă Pavel şi ce învaţă Iacov. Faptele meritorii sunt bune pentru lumea aceasta, dar ele nu produc nici feirciţi, nici sfinţi şi nu mântuiesc pe nimeni. Dacă s-ar putea mântui cineva prin meritele unor performanţe religioase de un fel sau de altul, atunci nu ar fi fost nevoie de jertfa atotispăşitoare a lui Iisus Christos. Dar El ca Preot şi Jertfă are ultimul cuvânt în dreptul nostru şi ne poate da iertarea direct şi deplin, înainte de a interveni orice presupus mijlocitor viu sau mort. Sper că ştiţi ceea ce învaţă în această privinţă Biblia. Biserica are multe de spus la acest capitol, învăţături presupuse a fi apostolice, dar despre care sfinţii apostoli nu ne-au lăsat nimic scris. Cum se face că, nu ne-a lăsat scris nimic Noul Testament despre sfinţii mijlocitori, despre mijlocirea Maicii Domnului, despre binecuvântarea cultului imaginilor, despre cultul morţilor, al moaştelor etc.? Cum se face că o religie a învierii, a vieţii şi a viitorului, a devenit în câteva sute de ani o religie a morţii, a morţilor şi a trecutului, care vinde iluzii şi nostalgii pentru cine le cumpără, şi dă gratuit oţet şi fiere pentru cine nu cumpără?

Hotărât, aşa cum aţi spus, trebuie să ne nevoim să intrăm pe poarta cea strâmtă. Şi sunt mulţi protestanţi care ar trebui să ţină seama de acest principiu al sinergiei, că nici Dumnezeu nu ne poate mântui, dacă nu conlucrăm cu harul Lui, dacă respingem instrumentele mântuirii Lui (Evanghelia, rugăciunea, ascultarea de Poruncă). Este normal ca teologul ortodox să se sperie de ideea unei mântuiri necondiţionate care ar duce la predestinaţionismul augustinian. Dar pe de altă parte, deşi suntem datori să împlinim tot ce trebuie împlinit, iar mântuirea noastră este condiţionată de această sinergie cu harul lui Dumnezeu, ea este descrisă în Scriptură ca un dar: meritele sunt toate ale lui Christos (1Ioan 2:2; ), iar noi păcătoşii suntem doar „slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10).  Dacă cineva face mai mult decât datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, s-ar putea să facă ceva rău.

Conlucrarea cu Dumnezeu este una, dar siguranţa mântuirii este o bucurie pe care nimeni nu are dreptul s-o ia unui credincios, pentru că este scris: „Cel ce crede în Fiul ARE viaţă veşnică” (Ioan 3:36), nu doar că va avea. „…Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul ARE viaţa…” (1Ioan 5:11-12).

În unele cazuri, obiceiul neprofesional de a traduce pasivul grecesc cu reflexivul duce la un sens straniu. De exemplu, în Romani 5:10, Cornilescu traduce corect (ca de altfel majoritatea traducerilor de orice confesiune): „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Dar traducerea ortodoxă, care de una singură traduce pasivul grecesc cu reflexiv, zice:

„Căci dacă pe când eram vrăjmaşi, NE-AM ÎMPĂCAT cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, NE VOM MÂNTUI prin viaţa Lui”. Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu este Cel care a oferit această mare jertfă, ca să ne împace cu Sine (Coloseni 1:20), prin urmare, El ne-a împăcat astfel prin moartea Fiului Său. Există şi imperativul apostolic „împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Corinteni 5:20), ceea ce înseamnă că împăcarea oferită de Dumnezeu nu se acordă fiecăruia fără propria acceptare. Altminteri toţi ar fi mântuiţi, fără condiţii, sau mai rău, s-ar ajunge la o mântuire prin predestinare necondiţionată şi nominală.

Atâta timp cât trăim în lumea aceasta, a ispitelor şi primejdiilor, nu putem spune „sunt mântuit!” într-un sens absolut, final şi ireversibil. Robul din pildă, care a fost iertat de toată datoria (Matei 18:32-35), se putea lăuda „am fost iertat” şi avea tot dreptul să se bucure, doar că iertarea oferită era condiţionată, şi dacă nu a trăit în duhul iertării aceleia, ci a primit-o în sens egoist, i-a fost retrasă. Eu cred că unii protestanţi au nevoie să înţeleagă acest principiu, chiar dacă nu le place, dar hai să fim drepţi, şi ortodocşii au nevoie să înţeleagă faptul că chiar dacă nu ne putem mântui fără acceptul şi efortul personal, aceste eforturi, oricât de sfinte, nu sunt temeiul legal al mântuirii noastre, ci numai jertfa ispăşitoare a lui Iisus. Plătim instalaţia de apă şi salariile celor care lucrează, dar nu plătim apa cu nimic. Ea este darul lui Dumnezeu şi nu suntem vrednici de el. Iar la apă şi aer are dreptul şi cel care nu are cu ce să plătească. Aşa este şi cu mântuirea. Facem efort să mergem la izvor, să scoatem apă, să bem, să ducem altora cu bucurie, dar aceste eforturi nu compensează valoarea apei, fără de care n-am putea trăi.

„Modificări” în Vechiul Testament. 
Textul din Facerea 3:15 nu este greşit tradus nici la Cornilescu, nici în traducerea sinodală. Mai mult, aici nu venim cu textul grecesc, care nu este în limba originală a lui Moise. În limba română, termenul „sămânţă” este de genul feminin, dar în ebraică este de genul masculin, de aceea apare apoi pronumele masculin הוא hû’ (el) adică „sămânţa femeii”. În greacă, σπέρμα  „sămânţa” este de genul neutru”, dar pronumele care urmează (αὐτός) este masculin, deoarece traducătorii iudeo-eleni au înţeles că „sămânţa femeii” este un personaj masculin. Poate s-au gândit chiar la Mesia. Noul Testament aplică această profeţie la Christos, dar şi la cei care sunt trupul lui Christos, deoarece „sămânţă” este în acelaşi timp un substantiv colectiv şi apare şi în teologhisirea lui Pavel despre „sămânţa lui Avraam” (Galateni 3:16, 29; Rom 16:20; Apocalipsa 12:17). Aspectul mesianic al textului se poate susţine prin exegeză, nu este nevoie să fie o precizare în text care să îngusteze prea mult aplicaţia cuvântului. Dacă Îl aplicăm exclusiv la Christos, intrăm în conflict cu referinţele pe care le-am dat mai sus şi cu altele care atestă că sămânţa biruitoare nu este doar Christos ca individ, în sens exclusiv. Toţi patriarhii credincioşi, toţi oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile, dinainte şi de după Christos, toţi cei care vor fi mântuiţi vreodată, sunt biruitori ai Satanei prin puterea lui Christos, deci sunt „sămânţa femeii” şi Christos cu aceştia Se identifică. 

La Deuteronom 8:3 avem o problemă asemănătoare. Textul ebraic foloseşte termenul דָּבָ֔ר dāḇār care are un sens mai cuprinzător (cuvânt, poruncă; fapt, lucru, ceva), în timp ce traducerea literală greacă, având λόγος (cuvânt, etc.) deşi trimite mai direct pe exeget să se raporteze la Logosul Christos din Ioan 1, nu răspunde contextului din Deuteronom 8:3, unde este vorba la modul general de tot cuvântul şi duhul care iese din gura lui Dumnezeu, fie poruncă, fie sfat, avertizare, promisiune, suflare de viaţă etc. Exegetul creştin poate explica felul în care Christos Cuvântul împlineşte complet această spusă, dar traducerea Cornilescu nu este greşită din acest motiv, deoarece ea satisface sensul general din textul ebraic. Cine doreşte traduceri literale sau traduceri după traduceri, este liber să le facă şi să le guste, dar forma poetică „ce iese din gura lui Dumnezeu” este în armonie cu „logos”, nu văd nici o problemă aici. Mai mult, Dumnezeu a vorbit în Deuteronom, înainte de toate, despre poruncile şi făgăduinţele Lui. Degeaba ar spune cineva că se hrăneşte mistic cu Christos, dacă nu vrea să audă de poruncile şi de promisiunile sau ameninţările Lui. Iar dacă vorbim despre ce iese din gura lui Dumnezeu, Scriptura menţionează nu doar cuvântul, ci şi duhul (Psalm 32/33:6). 

La Psalmul 39:9 (40:6) avem aceeaşi problemă. Probabil răsăritul încă nu a aflat că Vechiul Testament în majoritatea cazurilor (la evrei, protestanţi, catolici şi parte din ortodocşi), după textul ebraic, şi nu după o traducere la mâna a doua, oricât ar fi ea de valoroasă. De aceea Cornilescu, împreună cu majoritatea traducătorilor redă corect textul ebraic: „mi-ai străpuns urechile”, în timp ce traducerile ortodoxe, care se orientează după Septuaginta, redau parafraza din Septuaginta: „mi-a pregătit un trup”.  Ziceţi că forma originală ebraică este lipsită de orice logică? Puteţi citi în Ieşirea 21:5-6, ca să vedeţi că nu este nimic absurd. Cele două traduceri, deşi diferite, amândouă au conotaţii mesianice şi nu este nevoie să le punem în conflict. Care este cauza acestei diferenţe la origine, este o problemă mai încurcată, nu o putem discuta aici.    

„Modificări” în Noul Testament

O altă obiecţie pe care o aduceţi lui Cornilescu este traducerea inconsecventă a termenului grecesc παράδοσις (parádosis). Exemplul pe care-l daţi însă nu vă serveşte.  Termenul înseamnă pur şi simplu predare (din mână în mână, din gură în gură etc.), fie în sens fizic, fie figurat. Se foloseşte fie la transmiterea unor învăţături orale peste generaţii (e. g. Matei 15:2, 3), fie la o transmitere simplă, de la o persoană la alta, de la maestru la discipoli, ca în 2 Tesaloniceni 2:15. Ar fi trebuit să traducă aici Cornilescu „tradiţiile pe care le-aţi primit de la noi”, ca şi cum ar fi vorba de nu ştiu ce doctrine oculte primite de ei de-a lungul generaţiilor şi pe care acum le transmiteau mai departe? Sigur, se poate spune „ceea ce v-am predat”, sau ceva asemănător. Biblia ortodoxă foloseşte termenul „predaniile”, care etimologic este mai acceptabil, dar în fond înseamnă acelaşi lucru, tradiţii, în timp ce contextul nu se referă la o tradiţie, ci la ceva transmis imediat, predat imediat credincioşilor, oral şi scris. Abia după generaţii aveau să ajungă şi acestea tradiţii –  şi anume tradiţii sănătoase, sprijinite nu doar pe presupuse învăţături orale, cum credeau fariseii despre datinile rabinice, ci în acord cu Scripturile.

Aşadar Cornilescu, traduce astfel, nu din „prejudecăţi împotriva tradiţiei ortodoxe”. Prejudecăţile sunt de obicei fete bătrâne, în timp ce Cornilescu era tânăr şi proaspăt absolvent de teologie ortodoxă. Nu avusese timp destul să acumuleze alte prejudecăţi decât acelea ortodoxe, pe care nu le-a putut părăsi complet. Când s-a întâlnit cu Scriptura (nu contează traducerea – Luther o citise în latină!), a înţeles că Biserica răsăriteană nu este chiar atât de ortodoxă după criteriile biblice, ci după propriile ei canoane, stabilite de sinoade.

La Evrei 7:14, ἀπαράβατος aparábatos a fost tradus, aşa cum se face normal, contextualizat. Termenul apare în lexicoane cu sensul „netrecător, neschimbător, netransferabil, netransmisibil, permanent, inviolabil”. Cum acest termen nu mai este folosit în alt loc din Scriptură decât aici, chiar şi lexicoanele se ceartă între ele. Până la urmă ultimul cuvânt, judecătorul suprem este contextual. Ce vrea să spună acolo Pavel este clar. Că, spre deosebire de arhiereii Legii vechi, care erau muritori şi de aceea constituiau un şir de mari preoţi, Christos rămân veşnic, deoarece este nemuritor şi, prin urmare preoţia sa nu are nevoie să fie preluată de un altul. Apostolul Îl prezintă pe Christos, după Înălţare ca preot sau arhiereu în templul din cer (Evrei 8:1), şi nu menţionează că El ar fi lăsat preoţia Sa unor sacerdoţi pământeşti care ar fi, chipurile nu de la Aaron, ci de la Melchisedec. Aşadar, indiferent cum am traduce pe ἀπαράβατος, contextul arată că Christos nu este succedat ca preot, fiindcă El este nemuritor (Evrei 7:25-28; 8:1-2; 4:14-16).     

O traducere care vi se pare scandaloasă ar fi la Psalmul 96/97:7, unde Cornilescu traduce pe γλυπτόι

glyptoi (sculpturi, ciopleţuri idoleşti) cu „icoane”. S-ar face astfel confuzie între chipurile păgâneşti şi sfintele icoane fără de care nu eşti bun ortodox. Care ar fi însă distincţia? Că unele sunt cioplite şi altele doar pictate? Sau că unele sunt în onoarea unor zei şi altele în onoarea unor sfinţi îndumnezeiţi? Apusenii au făcut şi imagini turnate sau sculptate, după aceeaşi logică patristică târzie. De ce unele sunt de pupat şi altele de lepădat? Este de mirare cum creştinii nu văd că în cultul materialist-mistic introdus târziu în Biserică se manifestă aceeaşi mentalitate de evlavie superstiţioasă, care este o blasfemie şi o jignire la adresa Dumnezeului cel viu şi la adresa sfinţilor care I-au slujit. Termenul grecesc pentru icoană (εἰκών, eikon) înseamnă de fapt „chip”, „imagine”, cu două sau trei dimensiuni, şi denumeşte adesea idolii:

Deuteronom 4:16, în versiunea Cornilescu zice aşa:  „ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei….”, iar în versiunea sinodală: „Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie”. Versiunea sinodală este mai blândă cu acest păcat, fiindcă traduce verbul „mé anomésete” (să nu faceţi nelegiuire) cu „să nu greşiţi”. Cornilescu reflectă aici majoritatea traducerilor, după textul ebraic (פֶּ֙ן־תַּשְׁחִת֔וּן pen tašḫitûn = să nu vă stricaţi). Însă cuvântul care a fost tradus aici „idol” în ambele versiuni româneşti, este în textul grecesc „eikon” (chip, imagine), adică exact termenul tradiţional pentru „icoană”. Singura icoană (εἰκών) vie a lui Dumnezeu pe care trebuie s-o cinstim este Christos Însuşi (2Cor 4:4) şi în numele Lui, chiar semenul nostru, care ca şi noi, este (după) chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, „icoană” nu este un termen care apare târziu, ci deja în Septuaginta este folosit cu privire la idoli, aşa cum am arătat. Vă referiţi cu această ocazie la textul masoretic, la textele de la Marea Moartă, dar acestea sunt în ebraică, nu aveau cum să conţină termenul eikon/icoană, ci numai echivalentul său ebraic (צֶלֶם çélem).  

Referitor la 1 Corinteni 15:45, deşi ἔσχατος (eschatos) înseamnă de regulă „ultimul”, nu este greşită traducerea lui Cornilescu („al doilea [Adam]”), deoarece, în acest caz, „ultimul”, ar sugereza că ar fi fost mai mult de doi-trei, în timp ce Pavel se referă doar la două persoane: Adam şi Christos. Christos însă este numit eschatos (ultimul) pentru că nu va mai veni alt OM reprezentativ sau model, după El, care recapitulează în Sine toată umanitatea. Dacă se traduce „cel de pe urmă”, aşa cum apare în Biblia sinodală, nu este nici o nenorocire, sperăm că cititorul se va concentra asupra contextului. Dar oricum, această obiecţie mi se pare pedantă şi inutilă. Ea pretinde o traducere literală, în timp ce practica traducerii din orice limbă arată că important este să se înţeleagă ce a intenţionat autorul, fără confuzii, şi să fie o traducere frumoasă. Literalismul este mai degrabă o slăbiciune, o boală a copilăriei traducătorilor.   

În cazul lui Ioan 3:3, este adevărat că ἄνωθεν (anothen) poate însemna atât „de sus”, cât şi „din nou”. Până la urmă, contează ce voia Iisus să-i spună lui Nicodim. Că adică trebuie să se nască din apă şi din duh, nu este suficient că s-a născut din carne/trup. Prin urmare, această metaforă a pocăinţei, nu este deloc greşit numită naştere „din nou”, dacă înţelegem că Iisus punea unuia deja născut, condiţia de a se naşte – a se mai naşte odată, de a începe o nouă viaţă. Dar şi Biblia ortodoxă traduce pe anothen cu „din nou / iarăşi” în Galateni 4:9. De ce acolo este bine, iar în Ioan 3 este greşit? Afirmaţia că protestanţii cred în „naşterea din nou a creştinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată şi încheierea mântuirii” este o prejudecată. Există doar unele grupuri de neoprotestanţi care înţeleg astfel, dar nu este o credinţă generală protestantă. Dacă momentul naşterii ar însemna terminarea mântuirii, de ce mai îndeamnă Scriptura pe cei care sunt „nou-născuţi” în credinţă, să crească (1Petru 2:2)? 

Mia de ani

Obiecţia cu mia de ani din Apocalipsă este un stereotip care apare mereu în polemica ortodoxă în mod inutil. Nu are mare importanţă dacă împărăţia aceea este de o mie de ani în sens propriu, sau de o mie de ani în sens figurat (foarte mult timp), sau dacă ar trebui tradus „mii de ani”. Important este că acea împărăţie în Apocalipsă este descrisă ca începând cu Parusia, şi nu se confundă cu era creştină, care numai împărăţie a lui Christos nu a fost.  

Dacă ne referim însă strict la termenul grecesc, şi la acuzaţia pe care o aduceţi că este vorba de „erezia neoprotestantă a împărăţiei de o mie de ani”, eu aş întreba: cum se face că toate traducerile din lumea asta, în toate limbile şi de toate confesiunile, au înţeles să traducă expresia χίλια ἔτη (chília éte) „o mie de ani”? Ba chiar şi ortodocşii au tradus de obicei corect, cu „o mie de ani”, în ciuda faptului că o minoritate ortodoxă românească se încrâncenează că ar trebui tradus „mii de ani”. Aici nu este o chestiune de doctrină confesională, ci de limbă greacă. Biblia de la Bucureşti (1688) traduce: „l-au ţinut pre el 1000 de ani” (Ap 20:2), „până să vor împlini 1000 de ani” (v. 3), „au împărăţit cu Hristos 1000 de ani” (v. 4), „să vor săvîrşi cea 1000 de ani ” (v. 5, 7) „vor împărăţi cu El 1000 de ani” (v. 6). Galaction traduce de asemenea cu „o mie de ani”, de şase ori în aceleaşi texte (verificaţi). Nu am acum la îndemână toate traducerile ortodoxe, dar văd că şi traducerea sinodală rusă zice la fel: на тысячу лет (pentru o mie de ani).

Care este realitatea? Textul grecesc foloseşte într-adevăr un cuvânt plural pentru numeralul 1000, în acest caz neutru, deoarece substantivul cu care se asociază este neutru plural (τά ἔτη „anii”). Dar chiar şi Biblia Sinodală traduce pluralul χίλιοι/χίλιαι/χίλια cu „o mie” în toate celelalte cazuri (Facerea 20:16; Iosua 23:10; Ezra 1:9-10; Psalm 89/90:4; 2Petru 3:8; Apocalipsa 14:20 etc.). Acest numeral este un adjectiv care se foloseşte doar la plural, fiindcă 1000 este în sine un plural logic, chiar dacă în româneşte mia este, gramatical la singular. Dacă cineva vrea să se refere la mai multe mii în greacă, va folosi substantivul χιλιάς (mie) la plural χιλιάδες (mii), dar nu acesta este cazul în Apocalips 20. Obiecţiile de acest fel trădează ignoranţă serioasă chiar în domeniul limbii acre ar trebui să fie cel mai bine cunoscută în mediul teologic ortodox. Şi n-aş crede că toţi lingviştii ortodocşi au această problemă.

Inconsecvenţă la Cornilescu?  

Cornilescu este acuzat că „nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament”. Dar nu este treaba traducătorului să facă asemenea nivelări. El trebuie să traducă doar. Textul ebraic este într-adevăr diferit, la 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani. Aşa este diferit în textul ebraic şi în toate traducerile făcute după textul ebraic. Septuaginta nu reflectă această diferenţă, şi este posibil să aibă dreptate în acest caz. Dar şi Septuaginta şi traducerile făcute după ea conţin asemenea inadvertenţe. Unele pot fi erori scribale, în care traducătorii nu au nici o vină, altele sunt date cu diferite puncte de referinţă. Iată o dovadă că nici Biblia sinodală nu se orientează consecvent după Septuaginta, pe care zice că o urmează. Textul ebraic la 1 Regi (Samuel) 13:1 nu există în Septuaginta, Biblia sinodală încearcă să-l traducă după textul ebraic (care însă este corupt în acest caz). În Ezdra 2:8, Biblia sinodală traduce numărul fiilor lui Zatu: 945, iar în Neemia 7:13, fiii aceluiaşi Zatu sunt 845. Asemenea inadvertenţe nu predomină, dar sunt destule cazuri; iar problema ţine de textul original şi de cele mai vechi versiuni, nu de traducătorii actuali. Este o nedreptate să-i punem lui Cornilescu pe cap asemenea lucruri, ca să-l discredităm. Nu se poate vorbi astfel de „erori grosolane” în dreptul traducerii Cornilescu. Reacţiile apărute împotriva traducerii lui ţin de prejudecată, dispreţul specific celor care au puterea şi alte asemenea virtuţi, nu de slăbiciunea traducerii. Chiar dacă nu este o traducere perfectă, să ne obişnuim cu gândul că nici nu poate exista vreuna perfectă.

Nu intru în polemici despre calitatea de teolog a unuia sau a altuia. Dumnezeu cu mila. Am văzut destule în viaţă, dar vă rog, în timp ce spuneţi că D Cornilescu nu a fost teolog, nu-mi citaţi din Cleopa, care nu ştiu ce pregătire avea, dar avea un duh foarte mioritic. Pentru el „sectanţii” nu erau oameni. Prin urmare, se poate justifica împotriva lor orice mitocănie şi calomnie, orice mijloc. Exact acesta este genul de sfânt pe care nu reuşeşte să-l înghită raiul. Din fericire, ortodoxia a dat şi exemple bune: fie că au fost nevoite să abandoneze Biserica răsăriteană, asemenea lui Teodor Popescu, fie că au rămas în Biserică, chinuindu-şi sufletul curat, într-o lume religioasă înstrăinată de Sfânta Scriptură şi de adevărata viaţă duhovnicească.