Replici amicale pentru Martorii lui Rutherford

Pentru Daniel R.. Textul în albastru este răspunsul şi comentariul meu. Restul este textul MI pe care mi l-ai trimis. 

Au creştinii obligaţia de a ţine Sabatul?

Răspunsul Bibliei : Creştinilor nu li se cere să ţină un sabat săptămânal. Ei se află sub „legea lui Cristos”, iar aceasta nu presupune şi respectarea Sabatului (Galateni 6:2; Coloseni 2:16, 17).

Răspunsul Bibliei citită corect: Legea lui Christos nu este diferită de Legea lui Yahwé (Iehova),^[1] deoarece Christos Însuşi este numit Yahwé (Iehova) — vezi Ioan 12:37-43, comparat cu Isaia 6:1-5, 9-10.  Legea lui Christos este un fel de a spune Legea lui Yahwé, aşa cum s-a descoperit în Christos (= Legea împărătească / Legea libertăţii, a iubirii; cf. Iacov 1-2). Tatăl şi Fiul sunt una – nu aceeaşi persoană, dar aceeaşi armonie şi autoritate divină (Ioan 10:30). Fiul nu a desfiinţat poruncile Tatălui (Mat. 5:17-20) şi nu a desfiinţat Sabatul, ci l-a eliberat de regulile talmudice inventate de farisei.

Galateni 6:2 s-ar putea aduce la fel de bine ca argument împotriva oricărei alte porunci din Decalog. Legea iubirii (de Dumnezeu şi de semeni) nu desfiinţează datoria faţă de Dumnezeu şi de semeni, ci ajută la împlinirea acestei datorii în libertate şi cu plăcere.

Coloseni 2:16-17 se referă în mod clar, în context, la cele 12 sărbători de lună nouă, cele 3 mari sărbători cu pelerinaj şi cele 7 sabate calendaristice, care cădeau la anumite date, indiferent de ziua săptămânii, şi se ţineau cu parţială oprire de la lucru, cu excepţia Zilei Ispăşirii, care se ţinea cu încetare totală a lucrului, vezi Lev 23:32. Nu se confundă Sabatul săptămânal cu sabatele calendaristice. Unul este de la Creaţie şi a fost scris cu degetul lui Dumnezeu pe tablele legământului, iar celelalte sunt de la Moise şi au încetat odată cu obligativitatea Legii mozaice, la Golgota.

De ce putem fi siguri că legea referitoare la Sabat nu li se aplică creştinilor?

Mai întâi, să analizăm originea Sabatului. Ce este Sabatul? Termenul „sabat” provine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „a se odihni, a înceta”. În Biblie, el apare pentru prima dată în poruncile date Israelului antic (Exodul 16:23).

Verbul ŞABAT (a se odihni, a înceta) se foloseşte pentru prima dată în Gen 2:2 (way-yi-ŞBOT) şi v. 3 (ŞABAT); iar substantivul ŞABBAT apare pentru prima dată în Ex 16. Când termenul este menţionat în porunca de pe SInai (Ex 20:8-11) el este justificat de Dumnezeu cu trimitere la Gen 2:2-3.

De exemplu, în cea de-a patra dintre Cele zece porunci se spune: „Aminteşte-ţi de ziua sabatului ca s-o sfinţeşti: şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată munca, dar a şaptea zi este un sabat pentru Iehova, Dumnezeul tău. Să nu faci nicio muncă” (Exodul 20:8-10). Ziua de sabat începea vineri, la apusul soarelui, şi ţinea până sâmbătă, la apusul soarelui. În acea zi, israeliţii nu aveau voie să părăsească aşezarea, să aprindă focul, să strângă lemne sau să poarte o povară (Exodul 16:29; 35:3; Numerele 15:32-36; Ieremia 17:21). Încălcarea Sabatului se pedepsea cu moartea (Exodul 31:15).

Şi alte zile din calendarul evreiesc, dar şi anul al 7-lea şi anul al 50-lea erau denumite sabaturi. În anii sabatici, pământul trebuia lăsat necultivat, iar israeliţii nu trebuiau constrânşi să-şi plătească datoriile (Leviticul 16:29-31; 23:6, 7, 32; 25:4, 11-14; Deuteronomul 15:1-3).

Este adevărat că şapte date din calendarul mozaic sunt numite „sabat”, deoarece se cerea oprirea muncilor. Dar acestea au fost date numai evreilor, nu vin de la facerea lumii, ci de la Moise. Şi nu au fost strigate de Dumnezeu cu glas de tunet pe Sinai, nici scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele mărturiei. La fel sabatul de ani (anul al şaptelea) sau sabatul jubiliar (al 50-lea) nu sunt de la Creaţie, nu sunt în cele zece porunci şi nu reprezentau încetarea totală a lucrului, ci doar muncile câmpului încetau în anul al şaptelea. Încălcarea acestor sabate anuale nu era pedepsită cu moartea, cu excepţia încălcării postului complet din Ziua Ispăşirii, sau a postului de aluat din săptămâna pascală. Dumnezeu a făcut distincţie clară între sabatul său veşnic şi sabatele temporare.

După ce Isus şi-a jertfit viaţa, legea Sabatului nu a mai fost valabilă.

Ce dovezi sunt? O poruncă atât de importantă, ar fi trebuit în mod explicit desfiinţată, la fel de clar ca la Sinai, nu prin subtilităţi teologice târzii. Iisus nu a explicat nicicând după înviere, că ar fi schimbat ceva, iar apostolii lui, sau restul creştinilor, nici măcar nu pomenesc o asemenea posibilitate. Pur şi simplu,  nici nu apar dispute cu privire la legitimitatea continuării sabatului, aşa cum vor apărea dispute despre circumcizie, cărnuri jertfite idolilor şi alte subiecte. Dimpotrivă, creştinii afirmă în continuare Sabatul. De exemplu, Luca, singurul autor biblic neevreu, scriind Evanghelia la zeci de ani după moartea lui Iisus, apreciază că femeile sfinte care s-au odihnit după ce a trecut Vinerea Mare, au făcut aceasta „după Poruncă” (Luca 2:56, vezi New World Translation, în engleză), deci în respect faţă de porunca lui Dumnezeu. Acelaşi neevreu Luca menţionează în Faptele Apostolilor respectul faţă de Sabat chiar din partea lui Pavel, apostolul păgânilor. Prima congregaţie creştină s-a întemeiat în Balcani prin suferinţă în urma predicării Evangheliei şi a obiceiului apostolic al respectării sabatului, chiar acolo unde nu existau evrei şi sinagogi (Fapte 16).

De ce legea referitoare la Sabat nu li se aplică creştinilor?

Legea Sabatului se aplica numai poporului aflat sub legea dată prin Moise (Deuteronomul 5:2, 3; Ezechiel 20:10-12). Dumnezeu nu le-a cerut niciodată altor popoare să respecte odihna de sabat.

Aceste citate biblice arată că Dumnezeu a dat legi evreilor, făcându-i un popor special. Dar nicăieri nu se spune că le-a dat EXCLUSIV / NUMAI evreilor. Dacă sabatul a fost NUMAI pentru evrei, de ce nu şi alte porunci din Decalog? Unii chiar s-au gândit că şi a doua era tot pentru evrei. Dumnezeu a ales pe Israel ca să fie lumina neamurilor, nu ca să fie mântuit singur. Isaia arată că sabatul era dat de Dumnezeu şi pentru păgâni (Is 56:6; 66:19, 23). Acest plan era valabil chiar şi înainte de venirea lui Iisus, când încă erau obligatorii şi celelalte rânduieli şi sărbători. De altfel, chiar la Sinai, erau prezenţi şi neevrei (egipteni etc.) care se asociaseră cu evreii, iar aceştia cădeau sub aceeaşi obligaţie. Nu se specifică dacă omul care a sfidat pe Dumnezeu cărând lemne în Sabat, chiar după predica lui Moise despre păcatul de moarte, şi care a fost pedepsit exemplar, a fost evreu sau neevreu (Num 15:32-36). Ideea că sabatul ar fi fost numai pentru evrei este o doctrină falsă a rabinilor şi a iudaismului ortodox de astăzi, dar este foarte veche, încă din primele secole ale erei creştine.

Dumnezeu nu S-a descoperit celorlalte popoare aşa cum S-a descoperit lui Israel, deoarece Dumnezeu voia ca printr-un popor exemplar, dedicat, să lumineze celelalte popoare. EL nu S-a urcat pe un munte în fiecare ţară, ca să-Şi rostească Numele şi Poruncile. Nici monoteismul sau interdicţia idolatriei nu au fost date celorlalte popoare în felul în care au fost date lui Israel. Nici profeţi nu a trimis Dumnezeu tuturor popoarelor, ci a lucrat cu păgânii doar prin transmiterea tradiţională a unor legi morale rudimentare şi prin conştiinţa lor, prin lucrarea nevăzută a Duhului şi a îngerilor, prin anumiţi înţelepţi şi reformatori ai păgânismului, care le-au adus câteva raze de lumină în plus (Zoroastru, Buda, Confucius, Socrate, Mohamed, etc.). Prin Mesia însă popoarele aveau să fie luminate deplin (Isaia 42:4; 49:6, 18, 22; 51:4-6).

În plus, chiar şi evreii ‘au fost eliberaţi de sub Legea’ dată prin Moise, inclusiv Cele zece porunci, prin intermediul jertfei lui Isus Cristos (Romani 7:6, 7; 10:4; Galateni 3:24, 25; Efeseni 2:15). Astfel, în loc să respecte Legea lui Moise, creştinii urmează o lege superioară, legea iubirii (Romani 13:9, 10; Evrei 8:13).

Legea iubirii este principiul şi sufletul Celor zece porunci. Cele zece arată minima exprimare a iubirii de Dumnezeu, în primele patru porunci, iar următoarele şase arată minima exprimare a dragostei de semeni. Porunca iubirii nu a înlocuit interdicţia furtului sau a cultului imaginilor; şi nu a înclocuit nici porunca Sabatului, ci îi dă valoare şi putere. Legea iubirii era la temelia cerinţelor lui Dumnezeu şi în Vechiul Legământ (Lev 19:18; Dt 6:5). De aceea, în Rom 7:6, Pavel explică faptul că în continuare Legea ne este de folos, pentru că ea defineşte ce este păcatul. Legea nu este desfiinţată, ci acum ne închinăm lui Dumnezeu prin înnoirea duhului, nu ca în iudaism, unde doar respectarea literei contează, fără credinţă şi fără dragoste; ba îţi aduce şi merite mântuitoare!

„Christos este finalitatea (rostul, ţinta, împlinirea) Legii” (Rom 10:4, compară traducerea aceluiaşi cuvânt TELOS, în 1 Tim 1:5 „ţinta poruncii [‘obiectivul acestui mandat‘, NWT] este dragostea”). Dacă Pavel ar fi vrut să spună aici că Christos este SFÂRŞITUL Legii, ar fi contrazis pe Christos Însuşi.

În Galateni 3:24-25 avem o pildă. Pedagogul (sclavul cu vărguţa) care ne-a protejat în numele Stăpânului Său (Tatăl nostru) nu mai are autoritate asupra noastră, deoarece am crescut, suntem maturi. Acum suntem direct sub autoritatea Tatălui prin Christos, nu prin raportarea la o regulă exterioară –- adică împlinim din convingere şi dragoste, nu pentru că aşa ne-a dresat pedagogul. Dar aceasta nu înseamnă că regulile de bună cuviinţă şi purtare, pe care ni le-a impus cândva pedagogul, le putem ignora acum, când suntem direct în relaţie de credinţă cu Tatăl. Ar însemna că degeaba ne-a dat pe mâna pedagogului, că tot răsfăţaţi şi prost-crescuţi am rămas. Spre deosebire de iudaism, care nu cere credinţă, ci împlinirea unor obiceiuri, imaginând că asta este tot ce cere Dumnezeu (şi numai evreilor!), acum în Christos, trăim o relaţie de credinţă cu Dumnezeu, care ne face fii ai lui Dumnezeu pe toţi cei care suntem în Christos, evrei sau neevrei (v. 26-29). Diferenţa nu este aici între o lege şi altă lege, ci între autoritatea exterioară a unui pedagog, care te dresează, cu vorba şi cu vârguţa, cât eşti copil, şi autoritatea unui tată faţă de un fiu matur şi bine crescut, care ascultă din convingere şi dragoste. Dar regulile de purtare rămân în esenţă aceleaşi. Acum ai libertatea să ieşi şi singur pe stradă, fără să fii urmărit de sclavul pedagog, dar nu ai libertatea să spui şi să faci orice în Numele Tatălui, nici să foloseşti sigiliul familiei pentru a autentifica falsuri, sau pentru a-l arunca peste gard.     

Legea poruncilor din Ef 2:15 nu poate fi Decalogul, care nu prezintă nici o ostilitate sau ură faţă de neevrei. În mod special, porunca Sabatului obligă pe evreu ca sâmbăta să dea liber/ timp de repaus şi sclavilor sau străinilor, ca şi copiilor şi chiar vitelor de povară. Care din celelalte nouă porunci se referă la vrăjmăşie? Singura poruncă în care este vorba de ură/vrăjmăşie este porunca a doua, a interzicerii cultului imaginilor. Acolo Dumnezeu promite că va pedepsi vina părinţilor în copiii care-L urăsc, până la a treia şi a patra generaţie. Dar nu face distincţie între evrei şi neevrei. Apostolul se referă aici la acele porunci specifice ale Torei, numite şi orânduiri (decrete, „dogmata”), care făceau distincţie între evrei şi neevrei, cum erau circumcizia, Paştele şi altele menţionate în Pentateuc, sau cum ar fi dreptul de a te închina în acelaşi loc cu evreul la templu, unde fără poruncă din partea lui Dumnezeu, evreii ridicaseră un zid despărţitor, separând spaţiul unde aveau voie să intre neevreii, de cel unde numai evreilor li se permitea. Plăcuţa cu inscripţia acestui zid, care interzicea trecerea sub pedeapsa cu moartea, a fost descoperită de arheologi în generaţia noastră. Pavel accentuează aici că prin Jertfa lui Iisus, care a desfiinţat jertfele templului şi sfinţenia Sfintei Sfintelor (cu atât mai mult zidul dintre cele două curţi), suntem făcuţi toţi una, în aceeaşi evanghelie, prin urmare neevreii creştinaţi au acelaşi drept la cetăţenia Israelului spiritual, ca şi evreii (v. 19-20).         

Romani 13:9-10 se referă doar la a doua tablă a Decalogului (deoarece în context este vorba strict de morala socială, apărată de legile statelor). Pavel afirmă că oricine respectă regula de aur, principiul dragostei lui Christos, împlineşte astfel toată Legea. Un alt motiv pentru care Pavel se referă doar la relaţiile interumane, este că în iudaismul fariseic (rabinic) se accentuează prima tablă, cu datoria faţă de Dumnezeu, în timp ce datoria faţă de semeni era secundară. Apostolii au accentuat a doua tablă, pentru că aceasta este cunoscută şi de păgâni şi este mai uşor de înţeles ca dovadă a adevăratei religii. Dar aceasta nu înseamnă că doar morala socială contează în creştinism şi că morala religioasă, relaţia cu Dumnezeu în ce priveşte închinarea exclusivă, modul de închinare, respectul faţă de Numele Lui şi faţă de Ziua Lui, nu ar conta. Ca să parafrazăm pe Pavel, „Sabatul nu face rău aproapelui, deci Sabatul este împlinirea Legii.” Iisus a arătat cum Sabatul, ţinut cu dragoste faţă de aproapele, prin acţiuni vindecătoare, care nu încălcau legea lui Dumnezeu, ci doar mofturile fariseilor, era cu adevărat o împlinire a Legii.

Referitor la legămintele din Evrei 8:13 este dată deja explicaţia în versetul zece. Deosebirea nu apare în numărul sau identitatea poruncilor, ci în locul pe care acestea îl ocupă: afară, pe table, sau înnăuntru, în inimă. Dar poruncile sunt aceleaşi. Citeşte Apocalipsa 11:19. Cum va judeca Dumnezeu lumea, după poruncile din acel chivot văzut în cer, dacă ar fi vorba de ceva învechit şi pieritor? Oare degeaba au fost scrise în piatră? Degeaba cu degetul lui Dumnezeu? Degeaba puse într-un scrin de salcâm sau accacia (cel mai rezistent lemn)? Degeaba îmbrăcat totul în aur (cel mai rezistent metal)? Degeaba rostit de pe vârful muntelui în mijlocul fulgerelor şi tunetelor şi degeaba arătat în Apocalipsă ca standard al judecăţii de apoi care se va abate asupra întregii lumi? Cine îşi permite să facă teologie distractivă? 

Concepţii greşite despre Sabat

Concepţie greşită: Dumnezeu a instituit Sabatul în a şaptea zi, când s-a odihnit.

Adevăr: Biblia spune că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui creatoare, pe care o făcuse” (Geneza 2:3, Cornilescu, 1996). Acest verset nu conţine o lege dată omului, ci o descriere a ceea ce a făcut Dumnezeu în cea de-a şaptea zi de creare.

Cuvintele acestea sunt scrise de Moise mai întâi pentru evrei, ca să înţeleagă de ce trebuie ei să păzească Sabatul, aşa cum a poruncit Dumnezeu pe Sinai (Ex. 20), ca un memorial al iubirii şi puterii creatoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a dat lui Adam multe porunci explicite în Paradis, pentru că nu avea nevoie. Unele legi le-a pus deja în fiinţa lui şi nu era nevoie să-i poruncească să nu fure, să nu ucidă şi să nu facă “dragoste” cu caprele. Sabatul a fost dat omului prin exemplul personal al lui Dumnezeu mai întâi. Exemplul este întotdeauna mai mare decât orice poruncă. Dumnezeu însă nu a făcut sabatul pentru sine, pentru că ar fi fost obosit, sau pentru că are El un tic legalist, ci l-a făcut pentru om, fiindcă este scris că l-a „binecuvântat” şi „sfinţit” (Gen 2:3; Ex 20:11). L-a binecuvântat pentru folosul omului şi l-a sfinţit în sensul că l-a consacrat ca zi specială, sfântă, sacră, pe care oamenii sunt datori s-o dedice lui Dumnezeu -- pentru scopuri sfinte. Aşadar, nu este o simplă descriere a ceea ce a făcut Dumnezeu. Este un model pentru om, un exemplu mai convingător decât orice poruncă. Porunca a venit după ce oamenii au căzut şi au uitat exemplul.

Biblia nu menţionează vreo persoană care să fi ţinut odihna de sabat înainte de zilele lui Moise.

Obiecţia este irelevantă. Orice argument e silentio („din tăcere”) nu este decisiv. Între Moise şi Elisei, de asemenea nu mai este menţionat sabatul, timp de circa 800 de ani (2Împ 4:23). Se îndoieşte cineva că a fost ţinut în acea perioadă? Era ţinut (formal) chiar şi în regatul de nord, unde se închinau idolilor (Amos 8:5). Există însă şi argumente pozitive că sabatul a fost respectat de patriarhi până la Moise, deoarece sunt dovezi că săptămâna (ciclul de şapte zile) a continuat după Creaţie şi după Cădere, până la Potop (Gen 7:10; 8:10, 12), dar şi după aceea, în istoria patriarhilor (Gen 29:27-28; 31, 23; 50:10). Săptămâna fără zi de odihnă nu are nici un sens, nu este ciclu care se repetă, ci o peltea de zile fără număr şi fără odihnă, care te oboseşte numai la gândul că ai putea trăi un asemenea coşmar. Dacă patriarhii n-ar fi moştenit săptămâna şi, în mod implicit şi sabatul, Dumnezeu ar fi trebuit să instituie săptămâna ca pe o noutate în Exodul 20, dar săptămâna şi sabatul apar acolo ca o veche cunoştinţă la care se face referire chiar mai devreme (cap. 16). Faptul că zoofilia nu este menţionată ca păcat până la Moise, nu înseamnă că până atunci era permisă.

Concepţie greşită: Israeliţii se aflau sub legea Sabatului înainte de a le fi dată Legea mozaică.

Adevăr: Moise le-a spus israeliţilor: „Iehova, Dumnezeul nostru, a încheiat un legământ cu noi la Horeb”, regiunea din jurul muntelui Sinai. Acest legământ includea legea Sabatului (Deuteronomul 5:2, 12).

Acest legământ includea şi celelalte porunci ale Decalogului, precum şi alte porunci scrise, care nu au fost date într-un mod imperativ şi explicit înainte de Sinai (să nu furi, să nu te împreunezi cu o vită, să nu juri strâmb, să nu te închini idolilor etc.). Nu confundaţi legile şi poruncile cu legământul, chiar dacă ele pot fi conţinute în fiecare legământ. Un contract poate fi făcut sau desfăcut, dar condiţiile din contract pot fi principii care nu se schimbă de la un contract la altul. 

Modul în care au acţionat israeliţii vizavi de Sabat arată că aceasta era o lege nouă pentru ei.

Fals. Doar „unii din popor” au ieşit să strângă mană în sabat (Ex. 16:27-29), pentru că nu au avut încredere în Dumnezeu (Dt 8:3). Dar în general, poporul a ascultat (Ex. 16:30). Dumnezeu nu a spus că le dă acum o lege nouă, nu le-a indicat de când să numere cele şase zile, ci doar le-a pus în vedere: Mâine este Sabat, deci adunaţi şi pregătiţi hrana astăzi şi pentru mâine.    

Dacă israeliţii ar fi respectat legea Sabatului încă de când se aflau în Egipt, cum ar fi fost posibil ca Sabatul să le amintească de eliberarea lor din Egipt, aşa cum a spus Dumnezeu? (Deuteronomul 5:15).

Motivaţia poruncii din Dt 5:15 (eliberarea din robie) era nouă, dar principala motivaţie a sabatului este anunţată în Exodul 20, ca memorial al Creaţiei, aşa că sabatul are întotdeauna sens. În cei 430 ani de sclavie, într-o ţară care nu avea ciclul săptămânal, ci decada (ciclul de zece zile), evreilor le-a fost dificil să respecte sabatul. Dar faptul că nu erau amestecaţi cu egiptenii, ci trăiau separat în „ghettoul” Goşen, a făcut posibil ca ei să păstreze ciclul săptămânal şi identitatea sabatului, chiar dacă este posibil să fi încălcat porunca divină unii dintre ei, obligaţi de asupritorii egipteni. Odată fiind eliberaţi însă, nu mai aveau nici o scuză. Iar identitatea zilelor nu era o noutate pentru ei. 

De ce ar mai fi fost nevoie să li se spună să nu strângă mană în cea de-a şaptea zi? (Exodul 16:25-30).

Dumnezeu are obiceiul să repete anumite instrucţiuni şi avertizări, la nevoie. În istoria lui Israel, de multe ori Dumnezeu i-a mustra pentru violarea sabatului (Ier 17:27), chiar şi după întoarcerea din Babilon (Ne 13:15-22), deşi aveau mai multă cunoştinţă decât la data ieşirii din Egipt.

 Şi de ce nu au ştiut cum să procedeze prima dată când o persoană a încălcat Sabatul? (Numerele 15:32-36)

Pentru că pedeapsa capitală pentru călcarea sabatului nu era poruncită înainte de Moise, aşa cum pedeapsa capitală pentru omor nu fusese dată înainte de Potop. Fiind primul caz de acest gen, a fost normal ca Moise să consulte voia lui Dumnezeu. Judecătorii stabileau mărimea vinei, de obicei, dacă erau circumstanţe atenuante, dacă păcătosul a fost silit de o nevoie omenească, sau era o sfidare a autorităţii lui Dmnezeu şi a poporului Său. Nu toţi care au călcat sabatul au fost omorâţi de Dumnezeu sau de Israel. Unii au fost iertaţi şi s-au îndreptat. Alţii, iertaţi fiind, nu s-au îndreptat. În acest caz, Dumnezeu a apreciat că nu mai este nimic de făcut. Pedeapsa capitală însă, putea fi şi ea salvatoare, ca în cazul tâlharului pocăit.    

Concepţie greşită: Sabatul este un legământ veşnic şi, prin urmare, încă trebuie respectat.

Adevăr: În unele traduceri ale Bibliei, Sabatul este descris drept un „legământ necurmat” (Exodul 31:16, Cornilescu, 1996). Totuşi, cuvântul ebraic redat prin „necurmat” mai înseamnă „care durează vreme îndelungată”, nu neapărat veşnic. De exemplu, în Biblie acelaşi cuvânt ebraic este folosit cu referire la preoţia din Israelul antic, căreia Dumnezeu i-a pus capăt cu circa 2 000 de ani în urmă (Exodul 40:15; Evrei 7:11, 12).

De acord, simpla folosire a adjectivului „veşnic” nu este un argument în toate cazurile. Dar când se spune că Dumnezeu este veşnic, nu înseamnă că durează o eră sau mul timp, ci că El este etern. Când este vorba despre sabat, „veşnicia” lui are un început la Creaţie, dar sfârşitul lui nu a fost proclamat nicăieri.

Concepţie greşită: Creştinii trebuie să ţină Sabatul întrucât şi Isus l-a ţinut.

Adevăr: Isus a ţinut Sabatul deoarece, fiind evreu prin naştere, era obligat să respecte Legea mozaică (Galateni 4:4). După moartea lui Isus, legământul Legii, care includea Sabatul, a fost anulat (Coloseni 2:13, 14).

Legământul cuprindea şi circumcizia şi multe altele, pentru care au existant controverse între primii creştini. Dar o controversă cu privire la sabat nu a existat. Au existat discuţii cu privire la folosirea sângelui, a animalelor ucise/nesacrificate etc., deşi interdicţiile acestea erau menţionate în Lege şi Profeţi (Gen 9:4; Lev 17:10; 22:8; Ez 44:31). Dar nu a existat nici o discuţie cu privire la sabat, care cu siguranţă, pentru orice evreu, era mai important decât alte instrucţiuni. O desfiinţare, ignorare sau înlocuire a sabatului, nu s-ar fi putut întâmpla fără să creeze grave tulburări în Biserica apostolilor.

În ce priveşte exemplul lui Iisus, nu este doar o supunere personală faţă de iudaism. Nu este acelaşi lucru cu venirea Lui la sărbători la Ierusalim. deoarece despre Templu a profeţit că nu va mai fi centru de închinare universală, aşa cum plănuise Dumnezeu iniţial (Ioan 4:20-22). Dar pentru Sabatul Domnului, care nu depindea de templu, a dat instrucţiuni şi pentru viitor ca să poată fi respectat, chiar în împrejurări dificile, mai bine decât la iudei (Mat 24:20). 

Concepţie greşită: Apostolul Pavel a respectat Sabatul în calitate de creştin.

Adevăr: Pavel a intrat în sinagogi în ziua de sabat, dar nu ca să ia parte alături de evrei la această sărbătoare, ci ca să predice vestea bună (Faptele 13:14; 17:1-3; 18:4). Conform obiceiului vremii, vorbitorii aflaţi în trecere puteau fi invitaţi să vorbească în faţa celor veniţi la sinagogă pentru închinare (Faptele 13:15, 32). Pavel însă predica „zilnic”, nu doar în sabat (Faptele 17:17).

Este adevărat că Pavel predica zilnic, atunci când era liber; dar în mod obişnuit, lucra la meseria lui de croitor de corturi (Fapte 18:3-5). Nu se menţionează că ar fi lucrat vreodată sâmbăta. În ce priveşte obiceiul lui de a frecventa sinagoga sâmbăta, Luca vorbeşte şi despre Iisus în aceleaşi cuvinte (Luca 4:16; Fapte 17:2). Pavel predica evreilor şi neevreilor sâmbăta, acolo unde existau evrei şi sinagogi (FA 13:14, 26, 42-49; 14:1), dar făcea adunare de sabat chiar şi în natură, acolo unde nu existau evrei şi sinagogi (Fapte 16:12-13, 16, 20-21), fiind astfel blamat că aduce obiceiuri iudaice, care erau urâte de romani.

Concepţie greşită: Sabatul creştin trebuie ţinut duminica.

Adevăr: Biblia nu le porunceşte creştinilor să dedice ziua de duminică pentru odihnă şi închinare. Pentru primii creştini, duminica era o zi de muncă la fel ca oricare alta. The International Standard Bible Encyclopedia precizează: „Duminica a început să preia caracteristicile sabatului abia în secolul al IV-lea, când Constantin [împărat roman păgân] a decretat că anumite munci nu trebuiau efectuate duminica”. * Atunci ce se poate spune despre pasajele care par să indice că duminica era o zi specială? Biblia arată că apostolul Pavel a luat masa cu alţi creştini „în prima zi a săptămânii”, adică duminică, lucru cât se poate de firesc, dat fiind că el pleca în ziua următoare (Faptele 20:7). De asemenea, creştinii din anumite congregaţii au fost îndemnaţi să susţină lucrarea de ajutorare punând ceva deoparte „în prima zi a fiecărei săptămâni”, adică duminică. Însă aceasta era doar o sugestie practică de administrare a banilor. Donaţiile erau păstrate acasă, nu duse la locul de întrunire (1 Corinteni 16:1, 2).

Corectă interpretare.

Concepţie greşită: Este greşit ca o zi a săptămânii să fie rezervată exclusiv pentru odihnă şi închinare.

Adevăr: Conform Bibliei, această decizie rămâne la latitudinea fiecărui creştin (Romani 14:5).

În realitate, Sabatul nu este opţional în Noul Testament. În Romani 14 poate fi vorba de sărbătorile calendaristice, pe care şi Pavel uneori le observa, dar nu făcea din ele obligaţie. Cât priveşte Sabatul, la zeci de ani după Pavel, Ioan încă îl numeşte „ziua domnească” (închinată Domnului, cf. Apoc 1:10). Cum ar fi fost posibil, ca ziua binecuvântată şi sfinţită de Creator de la început, să rămână o chestiune opţională? Apocalipsa (11:19; 12:17; 14:6-7) sugerează cu totul altceva. Ce sens mai are atunci săptămâna, dacă nu există o zi de odihnă legitimă, apărată de Dumnezeu?  

Pentru argumente suplimentare, te rog să citeşti articolele mele din Semnele Timpului pe tema Sabatului.

---

[1] Iehova este o transliterare şi pronunţie greşită a Numelui Sacru, folosită de creştini de câteva sute de ani. Evreii antici pronunţau Yahwé (Cel ce Este), scriau YHWH, dar au ataşat mai târziu semnele de vocalizare pentru Ă, O, A (ca să se citească ĂDONAI), iar creştinii, necunoscând această regulă evreiască, au citit IEHOVA. Nu este o problemă, dar martorii ţin mult la acest nume ca obligatoriu, deşi nu ştiu nici să-l citească bine.