Replici amicale pentru Martorii lui Rutherford

Pentru Daniel R.. Textul în albastru este răspunsul şi comentariul meu. Restul este textul MI pe care mi l-ai trimis. 

Au creştinii obligaţia de a ţine Sabatul?

Răspunsul Bibliei : Creştinilor nu li se cere să ţină un sabat săptămânal. Ei se află sub „legea lui Cristos”, iar aceasta nu presupune şi respectarea Sabatului (Galateni 6:2; Coloseni 2:16, 17).

Răspunsul Bibliei citită corect: Legea lui Christos nu este diferită de Legea lui Yahwé (Iehova),^[1] deoarece Christos Însuşi este numit Yahwé (Iehova) — vezi Ioan 12:37-43, comparat cu Isaia 6:1-5, 9-10.  Legea lui Christos este un fel de a spune Legea lui Yahwé, aşa cum s-a descoperit în Christos (= Legea împărătească / Legea libertăţii, a iubirii; cf. Iacov 1-2). Tatăl şi Fiul sunt una – nu aceeaşi persoană, dar aceeaşi armonie şi autoritate divină (Ioan 10:30). Fiul nu a desfiinţat poruncile Tatălui (Mat. 5:17-20) şi nu a desfiinţat Sabatul, ci l-a eliberat de regulile talmudice inventate de farisei.

Galateni 6:2 s-ar putea aduce la fel de bine ca argument împotriva oricărei alte porunci din Decalog. Legea iubirii (de Dumnezeu şi de semeni) nu desfiinţează datoria faţă de Dumnezeu şi de semeni, ci ajută la împlinirea acestei datorii în libertate şi cu plăcere.

Coloseni 2:16-17 se referă în mod clar, în context, la cele 12 sărbători de lună nouă, cele 3 mari sărbători cu pelerinaj şi cele 7 sabate calendaristice, care cădeau la anumite date, indiferent de ziua săptămânii, şi se ţineau cu parţială oprire de la lucru, cu excepţia Zilei Ispăşirii, care se ţinea cu încetare totală a lucrului, vezi Lev 23:32. Nu se confundă Sabatul săptămânal cu sabatele calendaristice. Unul este de la Creaţie şi a fost scris cu degetul lui Dumnezeu pe tablele legământului, iar celelalte sunt de la Moise şi au încetat odată cu obligativitatea Legii mozaice, la Golgota.

De ce putem fi siguri că legea referitoare la Sabat nu li se aplică creştinilor?

Mai întâi, să analizăm originea Sabatului. Ce este Sabatul? Termenul „sabat” provine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „a se odihni, a înceta”. În Biblie, el apare pentru prima dată în poruncile date Israelului antic (Exodul 16:23).

Verbul ŞABAT (a se odihni, a înceta) se foloseşte pentru prima dată în Gen 2:2 (way-yi-ŞBOT) şi v. 3 (ŞABAT); iar substantivul ŞABBAT apare pentru prima dată în Ex 16. Când termenul este menţionat în porunca de pe SInai (Ex 20:8-11) el este justificat de Dumnezeu cu trimitere la Gen 2:2-3.

De exemplu, în cea de-a patra dintre Cele zece porunci se spune: „Aminteşte-ţi de ziua sabatului ca s-o sfinţeşti: şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată munca, dar a şaptea zi este un sabat pentru Iehova, Dumnezeul tău. Să nu faci nicio muncă” (Exodul 20:8-10). Ziua de sabat începea vineri, la apusul soarelui, şi ţinea până sâmbătă, la apusul soarelui. În acea zi, israeliţii nu aveau voie să părăsească aşezarea, să aprindă focul, să strângă lemne sau să poarte o povară (Exodul 16:29; 35:3; Numerele 15:32-36; Ieremia 17:21). Încălcarea Sabatului se pedepsea cu moartea (Exodul 31:15).

Şi alte zile din calendarul evreiesc, dar şi anul al 7-lea şi anul al 50-lea erau denumite sabaturi. În anii sabatici, pământul trebuia lăsat necultivat, iar israeliţii nu trebuiau constrânşi să-şi plătească datoriile (Leviticul 16:29-31; 23:6, 7, 32; 25:4, 11-14; Deuteronomul 15:1-3).

Este adevărat că şapte date din calendarul mozaic sunt numite „sabat”, deoarece se cerea oprirea muncilor. Dar acestea au fost date numai evreilor, nu vin de la facerea lumii, ci de la Moise. Şi nu au fost strigate de Dumnezeu cu glas de tunet pe Sinai, nici scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele mărturiei. La fel sabatul de ani (anul al şaptelea) sau sabatul jubiliar (al 50-lea) nu sunt de la Creaţie, nu sunt în cele zece porunci şi nu reprezentau încetarea totală a lucrului, ci doar muncile câmpului încetau în anul al şaptelea. Încălcarea acestor sabate anuale nu era pedepsită cu moartea, cu excepţia încălcării postului complet din Ziua Ispăşirii, sau a postului de aluat din săptămâna pascală. Dumnezeu a făcut distincţie clară între sabatul său veşnic şi sabatele temporare.

După ce Isus şi-a jertfit viaţa, legea Sabatului nu a mai fost valabilă.

Ce dovezi sunt? O poruncă atât de importantă, ar fi trebuit în mod explicit desfiinţată, la fel de clar ca la Sinai, nu prin subtilităţi teologice târzii. Iisus nu a explicat nicicând după înviere, că ar fi schimbat ceva, iar apostolii lui, sau restul creştinilor, nici măcar nu pomenesc o asemenea posibilitate. Pur şi simplu,  nici nu apar dispute cu privire la legitimitatea continuării sabatului, aşa cum vor apărea dispute despre circumcizie, cărnuri jertfite idolilor şi alte subiecte. Dimpotrivă, creştinii afirmă în continuare Sabatul. De exemplu, Luca, singurul autor biblic neevreu, scriind Evanghelia la zeci de ani după moartea lui Iisus, apreciază că femeile sfinte care s-au odihnit după ce a trecut Vinerea Mare, au făcut aceasta „după Poruncă” (Luca 2:56, vezi New World Translation, în engleză), deci în respect faţă de porunca lui Dumnezeu. Acelaşi neevreu Luca menţionează în Faptele Apostolilor respectul faţă de Sabat chiar din partea lui Pavel, apostolul păgânilor. Prima congregaţie creştină s-a întemeiat în Balcani prin suferinţă în urma predicării Evangheliei şi a obiceiului apostolic al respectării sabatului, chiar acolo unde nu existau evrei şi sinagogi (Fapte 16).

De ce legea referitoare la Sabat nu li se aplică creştinilor?

Legea Sabatului se aplica numai poporului aflat sub legea dată prin Moise (Deuteronomul 5:2, 3; Ezechiel 20:10-12). Dumnezeu nu le-a cerut niciodată altor popoare să respecte odihna de sabat.

Aceste citate biblice arată că Dumnezeu a dat legi evreilor, făcându-i un popor special. Dar nicăieri nu se spune că le-a dat EXCLUSIV / NUMAI evreilor. Dacă sabatul a fost NUMAI pentru evrei, de ce nu şi alte porunci din Decalog? Unii chiar s-au gândit că şi a doua era tot pentru evrei. Dumnezeu a ales pe Israel ca să fie lumina neamurilor, nu ca să fie mântuit singur. Isaia arată că sabatul era dat de Dumnezeu şi pentru păgâni (Is 56:6; 66:19, 23). Acest plan era valabil chiar şi înainte de venirea lui Iisus, când încă erau obligatorii şi celelalte rânduieli şi sărbători. De altfel, chiar la Sinai, erau prezenţi şi neevrei (egipteni etc.) care se asociaseră cu evreii, iar aceştia cădeau sub aceeaşi obligaţie. Nu se specifică dacă omul care a sfidat pe Dumnezeu cărând lemne în Sabat, chiar după predica lui Moise despre păcatul de moarte, şi care a fost pedepsit exemplar, a fost evreu sau neevreu (Num 15:32-36). Ideea că sabatul ar fi fost numai pentru evrei este o doctrină falsă a rabinilor şi a iudaismului ortodox de astăzi, dar este foarte veche, încă din primele secole ale erei creştine.

Dumnezeu nu S-a descoperit celorlalte popoare aşa cum S-a descoperit lui Israel, deoarece Dumnezeu voia ca printr-un popor exemplar, dedicat, să lumineze celelalte popoare. EL nu S-a urcat pe un munte în fiecare ţară, ca să-Şi rostească Numele şi Poruncile. Nici monoteismul sau interdicţia idolatriei nu au fost date celorlalte popoare în felul în care au fost date lui Israel. Nici profeţi nu a trimis Dumnezeu tuturor popoarelor, ci a lucrat cu păgânii doar prin transmiterea tradiţională a unor legi morale rudimentare şi prin conştiinţa lor, prin lucrarea nevăzută a Duhului şi a îngerilor, prin anumiţi înţelepţi şi reformatori ai păgânismului, care le-au adus câteva raze de lumină în plus (Zoroastru, Buda, Confucius, Socrate, Mohamed, etc.). Prin Mesia însă popoarele aveau să fie luminate deplin (Isaia 42:4; 49:6, 18, 22; 51:4-6).

În plus, chiar şi evreii ‘au fost eliberaţi de sub Legea’ dată prin Moise, inclusiv Cele zece porunci, prin intermediul jertfei lui Isus Cristos (Romani 7:6, 7; 10:4; Galateni 3:24, 25; Efeseni 2:15). Astfel, în loc să respecte Legea lui Moise, creştinii urmează o lege superioară, legea iubirii (Romani 13:9, 10; Evrei 8:13).

Legea iubirii este principiul şi sufletul Celor zece porunci. Cele zece arată minima exprimare a iubirii de Dumnezeu, în primele patru porunci, iar următoarele şase arată minima exprimare a dragostei de semeni. Porunca iubirii nu a înlocuit interdicţia furtului sau a cultului imaginilor; şi nu a înclocuit nici porunca Sabatului, ci îi dă valoare şi putere. Legea iubirii era la temelia cerinţelor lui Dumnezeu şi în Vechiul Legământ (Lev 19:18; Dt 6:5). De aceea, în Rom 7:6, Pavel explică faptul că în continuare Legea ne este de folos, pentru că ea defineşte ce este păcatul. Legea nu este desfiinţată, ci acum ne închinăm lui Dumnezeu prin înnoirea duhului, nu ca în iudaism, unde doar respectarea literei contează, fără credinţă şi fără dragoste; ba îţi aduce şi merite mântuitoare!

„Christos este finalitatea (rostul, ţinta, împlinirea) Legii” (Rom 10:4, compară traducerea aceluiaşi cuvânt TELOS, în 1 Tim 1:5 „ţinta poruncii [‘obiectivul acestui mandat‘, NWT] este dragostea”). Dacă Pavel ar fi vrut să spună aici că Christos este SFÂRŞITUL Legii, ar fi contrazis pe Christos Însuşi.

În Galateni 3:24-25 avem o pildă. Pedagogul (sclavul cu vărguţa) care ne-a protejat în numele Stăpânului Său (Tatăl nostru) nu mai are autoritate asupra noastră, deoarece am crescut, suntem maturi. Acum suntem direct sub autoritatea Tatălui prin Christos, nu prin raportarea la o regulă exterioară –- adică împlinim din convingere şi dragoste, nu pentru că aşa ne-a dresat pedagogul. Dar aceasta nu înseamnă că regulile de bună cuviinţă şi purtare, pe care ni le-a impus cândva pedagogul, le putem ignora acum, când suntem direct în relaţie de credinţă cu Tatăl. Ar însemna că degeaba ne-a dat pe mâna pedagogului, că tot răsfăţaţi şi prost-crescuţi am rămas. Spre deosebire de iudaism, care nu cere credinţă, ci împlinirea unor obiceiuri, imaginând că asta este tot ce cere Dumnezeu (şi numai evreilor!), acum în Christos, trăim o relaţie de credinţă cu Dumnezeu, care ne face fii ai lui Dumnezeu pe toţi cei care suntem în Christos, evrei sau neevrei (v. 26-29). Diferenţa nu este aici între o lege şi altă lege, ci între autoritatea exterioară a unui pedagog, care te dresează, cu vorba şi cu vârguţa, cât eşti copil, şi autoritatea unui tată faţă de un fiu matur şi bine crescut, care ascultă din convingere şi dragoste. Dar regulile de purtare rămân în esenţă aceleaşi. Acum ai libertatea să ieşi şi singur pe stradă, fără să fii urmărit de sclavul pedagog, dar nu ai libertatea să spui şi să faci orice în Numele Tatălui, nici să foloseşti sigiliul familiei pentru a autentifica falsuri, sau pentru a-l arunca peste gard.     

Legea poruncilor din Ef 2:15 nu poate fi Decalogul, care nu prezintă nici o ostilitate sau ură faţă de neevrei. În mod special, porunca Sabatului obligă pe evreu ca sâmbăta să dea liber/ timp de repaus şi sclavilor sau străinilor, ca şi copiilor şi chiar vitelor de povară. Care din celelalte nouă porunci se referă la vrăjmăşie? Singura poruncă în care este vorba de ură/vrăjmăşie este porunca a doua, a interzicerii cultului imaginilor. Acolo Dumnezeu promite că va pedepsi vina părinţilor în copiii care-L urăsc, până la a treia şi a patra generaţie. Dar nu face distincţie între evrei şi neevrei. Apostolul se referă aici la acele porunci specifice ale Torei, numite şi orânduiri (decrete, „dogmata”), care făceau distincţie între evrei şi neevrei, cum erau circumcizia, Paştele şi altele menţionate în Pentateuc, sau cum ar fi dreptul de a te închina în acelaşi loc cu evreul la templu, unde fără poruncă din partea lui Dumnezeu, evreii ridicaseră un zid despărţitor, separând spaţiul unde aveau voie să intre neevreii, de cel unde numai evreilor li se permitea. Plăcuţa cu inscripţia acestui zid, care interzicea trecerea sub pedeapsa cu moartea, a fost descoperită de arheologi în generaţia noastră. Pavel accentuează aici că prin Jertfa lui Iisus, care a desfiinţat jertfele templului şi sfinţenia Sfintei Sfintelor (cu atât mai mult zidul dintre cele două curţi), suntem făcuţi toţi una, în aceeaşi evanghelie, prin urmare neevreii creştinaţi au acelaşi drept la cetăţenia Israelului spiritual, ca şi evreii (v. 19-20).         

Romani 13:9-10 se referă doar la a doua tablă a Decalogului (deoarece în context este vorba strict de morala socială, apărată de legile statelor). Pavel afirmă că oricine respectă regula de aur, principiul dragostei lui Christos, împlineşte astfel toată Legea. Un alt motiv pentru care Pavel se referă doar la relaţiile interumane, este că în iudaismul fariseic (rabinic) se accentuează prima tablă, cu datoria faţă de Dumnezeu, în timp ce datoria faţă de semeni era secundară. Apostolii au accentuat a doua tablă, pentru că aceasta este cunoscută şi de păgâni şi este mai uşor de înţeles ca dovadă a adevăratei religii. Dar aceasta nu înseamnă că doar morala socială contează în creştinism şi că morala religioasă, relaţia cu Dumnezeu în ce priveşte închinarea exclusivă, modul de închinare, respectul faţă de Numele Lui şi faţă de Ziua Lui, nu ar conta. Ca să parafrazăm pe Pavel, „Sabatul nu face rău aproapelui, deci Sabatul este împlinirea Legii.” Iisus a arătat cum Sabatul, ţinut cu dragoste faţă de aproapele, prin acţiuni vindecătoare, care nu încălcau legea lui Dumnezeu, ci doar mofturile fariseilor, era cu adevărat o împlinire a Legii.

Referitor la legămintele din Evrei 8:13 este dată deja explicaţia în versetul zece. Deosebirea nu apare în numărul sau identitatea poruncilor, ci în locul pe care acestea îl ocupă: afară, pe table, sau înnăuntru, în inimă. Dar poruncile sunt aceleaşi. Citeşte Apocalipsa 11:19. Cum va judeca Dumnezeu lumea, după poruncile din acel chivot văzut în cer, dacă ar fi vorba de ceva învechit şi pieritor? Oare degeaba au fost scrise în piatră? Degeaba cu degetul lui Dumnezeu? Degeaba puse într-un scrin de salcâm sau accacia (cel mai rezistent lemn)? Degeaba îmbrăcat totul în aur (cel mai rezistent metal)? Degeaba rostit de pe vârful muntelui în mijlocul fulgerelor şi tunetelor şi degeaba arătat în Apocalipsă ca standard al judecăţii de apoi care se va abate asupra întregii lumi? Cine îşi permite să facă teologie distractivă? 

Concepţii greşite despre Sabat

Concepţie greşită: Dumnezeu a instituit Sabatul în a şaptea zi, când s-a odihnit.

Adevăr: Biblia spune că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui creatoare, pe care o făcuse” (Geneza 2:3, Cornilescu, 1996). Acest verset nu conţine o lege dată omului, ci o descriere a ceea ce a făcut Dumnezeu în cea de-a şaptea zi de creare.

Cuvintele acestea sunt scrise de Moise mai întâi pentru evrei, ca să înţeleagă de ce trebuie ei să păzească Sabatul, aşa cum a poruncit Dumnezeu pe Sinai (Ex. 20), ca un memorial al iubirii şi puterii creatoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a dat lui Adam multe porunci explicite în Paradis, pentru că nu avea nevoie. Unele legi le-a pus deja în fiinţa lui şi nu era nevoie să-i poruncească să nu fure, să nu ucidă şi să nu facă “dragoste” cu caprele. Sabatul a fost dat omului prin exemplul personal al lui Dumnezeu mai întâi. Exemplul este întotdeauna mai mare decât orice poruncă. Dumnezeu însă nu a făcut sabatul pentru sine, pentru că ar fi fost obosit, sau pentru că are El un tic legalist, ci l-a făcut pentru om, fiindcă este scris că l-a „binecuvântat” şi „sfinţit” (Gen 2:3; Ex 20:11). L-a binecuvântat pentru folosul omului şi l-a sfinţit în sensul că l-a consacrat ca zi specială, sfântă, sacră, pe care oamenii sunt datori s-o dedice lui Dumnezeu -- pentru scopuri sfinte. Aşadar, nu este o simplă descriere a ceea ce a făcut Dumnezeu. Este un model pentru om, un exemplu mai convingător decât orice poruncă. Porunca a venit după ce oamenii au căzut şi au uitat exemplul.

Biblia nu menţionează vreo persoană care să fi ţinut odihna de sabat înainte de zilele lui Moise.

Obiecţia este irelevantă. Orice argument e silentio („din tăcere”) nu este decisiv. Între Moise şi Elisei, de asemenea nu mai este menţionat sabatul, timp de circa 800 de ani (2Împ 4:23). Se îndoieşte cineva că a fost ţinut în acea perioadă? Era ţinut (formal) chiar şi în regatul de nord, unde se închinau idolilor (Amos 8:5). Există însă şi argumente pozitive că sabatul a fost respectat de patriarhi până la Moise, deoarece sunt dovezi că săptămâna (ciclul de şapte zile) a continuat după Creaţie şi după Cădere, până la Potop (Gen 7:10; 8:10, 12), dar şi după aceea, în istoria patriarhilor (Gen 29:27-28; 31, 23; 50:10). Săptămâna fără zi de odihnă nu are nici un sens, nu este ciclu care se repetă, ci o peltea de zile fără număr şi fără odihnă, care te oboseşte numai la gândul că ai putea trăi un asemenea coşmar. Dacă patriarhii n-ar fi moştenit săptămâna şi, în mod implicit şi sabatul, Dumnezeu ar fi trebuit să instituie săptămâna ca pe o noutate în Exodul 20, dar săptămâna şi sabatul apar acolo ca o veche cunoştinţă la care se face referire chiar mai devreme (cap. 16). Faptul că zoofilia nu este menţionată ca păcat până la Moise, nu înseamnă că până atunci era permisă.

Concepţie greşită: Israeliţii se aflau sub legea Sabatului înainte de a le fi dată Legea mozaică.

Adevăr: Moise le-a spus israeliţilor: „Iehova, Dumnezeul nostru, a încheiat un legământ cu noi la Horeb”, regiunea din jurul muntelui Sinai. Acest legământ includea legea Sabatului (Deuteronomul 5:2, 12).

Acest legământ includea şi celelalte porunci ale Decalogului, precum şi alte porunci scrise, care nu au fost date într-un mod imperativ şi explicit înainte de Sinai (să nu furi, să nu te împreunezi cu o vită, să nu juri strâmb, să nu te închini idolilor etc.). Nu confundaţi legile şi poruncile cu legământul, chiar dacă ele pot fi conţinute în fiecare legământ. Un contract poate fi făcut sau desfăcut, dar condiţiile din contract pot fi principii care nu se schimbă de la un contract la altul. 

Modul în care au acţionat israeliţii vizavi de Sabat arată că aceasta era o lege nouă pentru ei.

Fals. Doar „unii din popor” au ieşit să strângă mană în sabat (Ex. 16:27-29), pentru că nu au avut încredere în Dumnezeu (Dt 8:3). Dar în general, poporul a ascultat (Ex. 16:30). Dumnezeu nu a spus că le dă acum o lege nouă, nu le-a indicat de când să numere cele şase zile, ci doar le-a pus în vedere: Mâine este Sabat, deci adunaţi şi pregătiţi hrana astăzi şi pentru mâine.    

Dacă israeliţii ar fi respectat legea Sabatului încă de când se aflau în Egipt, cum ar fi fost posibil ca Sabatul să le amintească de eliberarea lor din Egipt, aşa cum a spus Dumnezeu? (Deuteronomul 5:15).

Motivaţia poruncii din Dt 5:15 (eliberarea din robie) era nouă, dar principala motivaţie a sabatului este anunţată în Exodul 20, ca memorial al Creaţiei, aşa că sabatul are întotdeauna sens. În cei 430 ani de sclavie, într-o ţară care nu avea ciclul săptămânal, ci decada (ciclul de zece zile), evreilor le-a fost dificil să respecte sabatul. Dar faptul că nu erau amestecaţi cu egiptenii, ci trăiau separat în „ghettoul” Goşen, a făcut posibil ca ei să păstreze ciclul săptămânal şi identitatea sabatului, chiar dacă este posibil să fi încălcat porunca divină unii dintre ei, obligaţi de asupritorii egipteni. Odată fiind eliberaţi însă, nu mai aveau nici o scuză. Iar identitatea zilelor nu era o noutate pentru ei. 

De ce ar mai fi fost nevoie să li se spună să nu strângă mană în cea de-a şaptea zi? (Exodul 16:25-30).

Dumnezeu are obiceiul să repete anumite instrucţiuni şi avertizări, la nevoie. În istoria lui Israel, de multe ori Dumnezeu i-a mustra pentru violarea sabatului (Ier 17:27), chiar şi după întoarcerea din Babilon (Ne 13:15-22), deşi aveau mai multă cunoştinţă decât la data ieşirii din Egipt.

 Şi de ce nu au ştiut cum să procedeze prima dată când o persoană a încălcat Sabatul? (Numerele 15:32-36)

Pentru că pedeapsa capitală pentru călcarea sabatului nu era poruncită înainte de Moise, aşa cum pedeapsa capitală pentru omor nu fusese dată înainte de Potop. Fiind primul caz de acest gen, a fost normal ca Moise să consulte voia lui Dumnezeu. Judecătorii stabileau mărimea vinei, de obicei, dacă erau circumstanţe atenuante, dacă păcătosul a fost silit de o nevoie omenească, sau era o sfidare a autorităţii lui Dmnezeu şi a poporului Său. Nu toţi care au călcat sabatul au fost omorâţi de Dumnezeu sau de Israel. Unii au fost iertaţi şi s-au îndreptat. Alţii, iertaţi fiind, nu s-au îndreptat. În acest caz, Dumnezeu a apreciat că nu mai este nimic de făcut. Pedeapsa capitală însă, putea fi şi ea salvatoare, ca în cazul tâlharului pocăit.    

Concepţie greşită: Sabatul este un legământ veşnic şi, prin urmare, încă trebuie respectat.

Adevăr: În unele traduceri ale Bibliei, Sabatul este descris drept un „legământ necurmat” (Exodul 31:16, Cornilescu, 1996). Totuşi, cuvântul ebraic redat prin „necurmat” mai înseamnă „care durează vreme îndelungată”, nu neapărat veşnic. De exemplu, în Biblie acelaşi cuvânt ebraic este folosit cu referire la preoţia din Israelul antic, căreia Dumnezeu i-a pus capăt cu circa 2 000 de ani în urmă (Exodul 40:15; Evrei 7:11, 12).

De acord, simpla folosire a adjectivului „veşnic” nu este un argument în toate cazurile. Dar când se spune că Dumnezeu este veşnic, nu înseamnă că durează o eră sau mul timp, ci că El este etern. Când este vorba despre sabat, „veşnicia” lui are un început la Creaţie, dar sfârşitul lui nu a fost proclamat nicăieri.

Concepţie greşită: Creştinii trebuie să ţină Sabatul întrucât şi Isus l-a ţinut.

Adevăr: Isus a ţinut Sabatul deoarece, fiind evreu prin naştere, era obligat să respecte Legea mozaică (Galateni 4:4). După moartea lui Isus, legământul Legii, care includea Sabatul, a fost anulat (Coloseni 2:13, 14).

Legământul cuprindea şi circumcizia şi multe altele, pentru care au existant controverse între primii creştini. Dar o controversă cu privire la sabat nu a existat. Au existat discuţii cu privire la folosirea sângelui, a animalelor ucise/nesacrificate etc., deşi interdicţiile acestea erau menţionate în Lege şi Profeţi (Gen 9:4; Lev 17:10; 22:8; Ez 44:31). Dar nu a existat nici o discuţie cu privire la sabat, care cu siguranţă, pentru orice evreu, era mai important decât alte instrucţiuni. O desfiinţare, ignorare sau înlocuire a sabatului, nu s-ar fi putut întâmpla fără să creeze grave tulburări în Biserica apostolilor.

În ce priveşte exemplul lui Iisus, nu este doar o supunere personală faţă de iudaism. Nu este acelaşi lucru cu venirea Lui la sărbători la Ierusalim. deoarece despre Templu a profeţit că nu va mai fi centru de închinare universală, aşa cum plănuise Dumnezeu iniţial (Ioan 4:20-22). Dar pentru Sabatul Domnului, care nu depindea de templu, a dat instrucţiuni şi pentru viitor ca să poată fi respectat, chiar în împrejurări dificile, mai bine decât la iudei (Mat 24:20). 

Concepţie greşită: Apostolul Pavel a respectat Sabatul în calitate de creştin.

Adevăr: Pavel a intrat în sinagogi în ziua de sabat, dar nu ca să ia parte alături de evrei la această sărbătoare, ci ca să predice vestea bună (Faptele 13:14; 17:1-3; 18:4). Conform obiceiului vremii, vorbitorii aflaţi în trecere puteau fi invitaţi să vorbească în faţa celor veniţi la sinagogă pentru închinare (Faptele 13:15, 32). Pavel însă predica „zilnic”, nu doar în sabat (Faptele 17:17).

Este adevărat că Pavel predica zilnic, atunci când era liber; dar în mod obişnuit, lucra la meseria lui de croitor de corturi (Fapte 18:3-5). Nu se menţionează că ar fi lucrat vreodată sâmbăta. În ce priveşte obiceiul lui de a frecventa sinagoga sâmbăta, Luca vorbeşte şi despre Iisus în aceleaşi cuvinte (Luca 4:16; Fapte 17:2). Pavel predica evreilor şi neevreilor sâmbăta, acolo unde existau evrei şi sinagogi (FA 13:14, 26, 42-49; 14:1), dar făcea adunare de sabat chiar şi în natură, acolo unde nu existau evrei şi sinagogi (Fapte 16:12-13, 16, 20-21), fiind astfel blamat că aduce obiceiuri iudaice, care erau urâte de romani.

Concepţie greşită: Sabatul creştin trebuie ţinut duminica.

Adevăr: Biblia nu le porunceşte creştinilor să dedice ziua de duminică pentru odihnă şi închinare. Pentru primii creştini, duminica era o zi de muncă la fel ca oricare alta. The International Standard Bible Encyclopedia precizează: „Duminica a început să preia caracteristicile sabatului abia în secolul al IV-lea, când Constantin [împărat roman păgân] a decretat că anumite munci nu trebuiau efectuate duminica”. * Atunci ce se poate spune despre pasajele care par să indice că duminica era o zi specială? Biblia arată că apostolul Pavel a luat masa cu alţi creştini „în prima zi a săptămânii”, adică duminică, lucru cât se poate de firesc, dat fiind că el pleca în ziua următoare (Faptele 20:7). De asemenea, creştinii din anumite congregaţii au fost îndemnaţi să susţină lucrarea de ajutorare punând ceva deoparte „în prima zi a fiecărei săptămâni”, adică duminică. Însă aceasta era doar o sugestie practică de administrare a banilor. Donaţiile erau păstrate acasă, nu duse la locul de întrunire (1 Corinteni 16:1, 2).

Corectă interpretare.

Concepţie greşită: Este greşit ca o zi a săptămânii să fie rezervată exclusiv pentru odihnă şi închinare.

Adevăr: Conform Bibliei, această decizie rămâne la latitudinea fiecărui creştin (Romani 14:5).

În realitate, Sabatul nu este opţional în Noul Testament. În Romani 14 poate fi vorba de sărbătorile calendaristice, pe care şi Pavel uneori le observa, dar nu făcea din ele obligaţie. Cât priveşte Sabatul, la zeci de ani după Pavel, Ioan încă îl numeşte „ziua domnească” (închinată Domnului, cf. Apoc 1:10). Cum ar fi fost posibil, ca ziua binecuvântată şi sfinţită de Creator de la început, să rămână o chestiune opţională? Apocalipsa (11:19; 12:17; 14:6-7) sugerează cu totul altceva. Ce sens mai are atunci săptămâna, dacă nu există o zi de odihnă legitimă, apărată de Dumnezeu?  

Pentru argumente suplimentare, te rog să citeşti articolele mele din Semnele Timpului pe tema Sabatului.

---

[1] Iehova este o transliterare şi pronunţie greşită a Numelui Sacru, folosită de creştini de câteva sute de ani. Evreii antici pronunţau Yahwé (Cel ce Este), scriau YHWH, dar au ataşat mai târziu semnele de vocalizare pentru Ă, O, A (ca să se citească ĂDONAI), iar creştinii, necunoscând această regulă evreiască, au citit IEHOVA. Nu este o problemă, dar martorii ţin mult la acest nume ca obligatoriu, deşi nu ştiu nici să-l citească bine. 

Despre Biblia fratelui Cornilescu

O replică  la articolul BIBLIA CORNILESCU - UN FALS, O INSELARE, O MODALITATE DE INDREPTATIRE A EREZIILOR, semnat de Cristian Stavriu

Domnule Stavriu,

Dacă articolul Dvs este scris pentru ortodocşii cuminţi care nu citesc „cărţi ereticeşti”, pentru că nu le dă voie Biserica, atunci înseamnă că articolul Dvs. are şi destinatari. Deşi nu simt că mi se adresează în vreun fel, l-am citit şi dintr-o curiozitate. Şi acum am o a doua curiozitate, să văd dacă veţi publica reacţia mea. 

[Am postat-o ca pe un comentariu la articol. Domnul Stavriu poate avea scuza că este prea lung comentariul meu. Dar este o lungime provocată!]

Înainte de toate, tonul şi duhul cu care Dvs discutaţi subiectul, începând cu titlul articolului emană un spirit de suficienţă duhovnicească laodiceeană, combinat cu oarecare insuficienţă teologică, specific unora din Biserica majoritară, care se cred ultimii păstrători ai adevăratului creştinism. Din fericire însă, aşa cum doi oameni educaţi în teologie ortodoxă, cum au fost Teodor Popescu şi Dumitru Cornilescu (şi nu numai ei!) au găsit o cale mai „simplificată”, ca să folosesc expresia Dvs, există şi astăzi mulţi ortodocşi cu mintea deschisă, care ştiu să judece pentru ei înşişi ce este drept şi nu se mulţumesc cu dădăceala oarbă, paternalistă şi protecţionistă a unor slujitori bisericeşti care se tem de circulaţia liberă a Scripturii.

În al doilea rând, acuzaţiile pe care le aduceţi traducerii biblice a lui Cornilescu sunt neîntemeiate. Dacă ele vin din ignoranţă sau din rea voinţă, rămâne să hotărâţi Dvs. Sunt de accord că uneori „neoprotestanţii” fac afirmaţii nepotrivite faţă de versiunile ortodoxe ale Bibliei. Sunt de accord că pot exista erori de traducere şi există cu siguranţă în orice traducere (inclusiv în cele mai ortodoxe). Vă pot da şi exemple, dacă doriţi, dar nu acesta este acum subiectul discuţiei. Dvs veniţi cu exemple de traducere eronată (şi eventual tendenţioasă!) în Biblia Cornilescu. Să luăm pe rând exemplele: 

Mântuire reflexivă, pasivă sau sinergică ?

În toate textele pe care le-aţi citat cu privire la mântuire, aţi subliniat faptul că versiunea ortodoxă foloseşte diateza reflexivă (ne mântuim, se mântuiesc etc.) în loc de cea pasivă (suntem mântuiţi [sau pe calea mântuirii], sunt mântuiţi etc.). Dacă totuşi luaţi în serios gramatica greacă, veţi fi de acord că pasivul trebuie tradus ca pasiv, afară de cazurile, nu puţine, unde avem verbe la conjugarea medie sau deponente, care au adesea un sens activ.

Temerea Dvs este că neoprotestanţii îşi întemeiază credinţa în mântuire pe o traducere falsă. Dar mântuirea este prezentată foarte clar în Scriptură, indiferent de aceste verbe traduse într-un fel sau altul. De exemplu, traducerea ortodoxă (sinodală) a Bibliei afirmă:

Romani 4:2 „Căci dacă Avraam s-a îndreptat prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”

Romani 11:6 „Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel harul nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este faptă.”

Efeseni 2:9 „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Iată, deci, că mântuirea nu este prin faptele meritorii ale religiei noastre, oricare ar fi ea. Pe de altă parte, Iacov cel Drept arată bine că fără fapte, credinţa este moartă (Iacov 2), deoarece Iacov vorbeşte nu despre faptele meritorii, ci despre faptele credinţei şi dragostei, care sunt poruncite de Scriptură. De aceea nu este nici o contradicţie între ce învaţă Pavel şi ce învaţă Iacov. Faptele meritorii sunt bune pentru lumea aceasta, dar ele nu produc nici feirciţi, nici sfinţi şi nu mântuiesc pe nimeni. Dacă s-ar putea mântui cineva prin meritele unor performanţe religioase de un fel sau de altul, atunci nu ar fi fost nevoie de jertfa atotispăşitoare a lui Iisus Christos. Dar El ca Preot şi Jertfă are ultimul cuvânt în dreptul nostru şi ne poate da iertarea direct şi deplin, înainte de a interveni orice presupus mijlocitor viu sau mort. Sper că ştiţi ceea ce învaţă în această privinţă Biblia. Biserica are multe de spus la acest capitol, învăţături presupuse a fi apostolice, dar despre care sfinţii apostoli nu ne-au lăsat nimic scris. Cum se face că, nu ne-a lăsat scris nimic Noul Testament despre sfinţii mijlocitori, despre mijlocirea Maicii Domnului, despre binecuvântarea cultului imaginilor, despre cultul morţilor, al moaştelor etc.? Cum se face că o religie a învierii, a vieţii şi a viitorului, a devenit în câteva sute de ani o religie a morţii, a morţilor şi a trecutului, care vinde iluzii şi nostalgii pentru cine le cumpără, şi dă gratuit oţet şi fiere pentru cine nu cumpără?

Hotărât, aşa cum aţi spus, trebuie să ne nevoim să intrăm pe poarta cea strâmtă. Şi sunt mulţi protestanţi care ar trebui să ţină seama de acest principiu al sinergiei, că nici Dumnezeu nu ne poate mântui, dacă nu conlucrăm cu harul Lui, dacă respingem instrumentele mântuirii Lui (Evanghelia, rugăciunea, ascultarea de Poruncă). Este normal ca teologul ortodox să se sperie de ideea unei mântuiri necondiţionate care ar duce la predestinaţionismul augustinian. Dar pe de altă parte, deşi suntem datori să împlinim tot ce trebuie împlinit, iar mântuirea noastră este condiţionată de această sinergie cu harul lui Dumnezeu, ea este descrisă în Scriptură ca un dar: meritele sunt toate ale lui Christos (1Ioan 2:2; ), iar noi păcătoşii suntem doar „slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10).  Dacă cineva face mai mult decât datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, s-ar putea să facă ceva rău.

Conlucrarea cu Dumnezeu este una, dar siguranţa mântuirii este o bucurie pe care nimeni nu are dreptul s-o ia unui credincios, pentru că este scris: „Cel ce crede în Fiul ARE viaţă veşnică” (Ioan 3:36), nu doar că va avea. „…Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul ARE viaţa…” (1Ioan 5:11-12).

În unele cazuri, obiceiul neprofesional de a traduce pasivul grecesc cu reflexivul duce la un sens straniu. De exemplu, în Romani 5:10, Cornilescu traduce corect (ca de altfel majoritatea traducerilor de orice confesiune): „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Dar traducerea ortodoxă, care de una singură traduce pasivul grecesc cu reflexiv, zice:

„Căci dacă pe când eram vrăjmaşi, NE-AM ÎMPĂCAT cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, NE VOM MÂNTUI prin viaţa Lui”. Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu este Cel care a oferit această mare jertfă, ca să ne împace cu Sine (Coloseni 1:20), prin urmare, El ne-a împăcat astfel prin moartea Fiului Său. Există şi imperativul apostolic „împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Corinteni 5:20), ceea ce înseamnă că împăcarea oferită de Dumnezeu nu se acordă fiecăruia fără propria acceptare. Altminteri toţi ar fi mântuiţi, fără condiţii, sau mai rău, s-ar ajunge la o mântuire prin predestinare necondiţionată şi nominală.

Atâta timp cât trăim în lumea aceasta, a ispitelor şi primejdiilor, nu putem spune „sunt mântuit!” într-un sens absolut, final şi ireversibil. Robul din pildă, care a fost iertat de toată datoria (Matei 18:32-35), se putea lăuda „am fost iertat” şi avea tot dreptul să se bucure, doar că iertarea oferită era condiţionată, şi dacă nu a trăit în duhul iertării aceleia, ci a primit-o în sens egoist, i-a fost retrasă. Eu cred că unii protestanţi au nevoie să înţeleagă acest principiu, chiar dacă nu le place, dar hai să fim drepţi, şi ortodocşii au nevoie să înţeleagă faptul că chiar dacă nu ne putem mântui fără acceptul şi efortul personal, aceste eforturi, oricât de sfinte, nu sunt temeiul legal al mântuirii noastre, ci numai jertfa ispăşitoare a lui Iisus. Plătim instalaţia de apă şi salariile celor care lucrează, dar nu plătim apa cu nimic. Ea este darul lui Dumnezeu şi nu suntem vrednici de el. Iar la apă şi aer are dreptul şi cel care nu are cu ce să plătească. Aşa este şi cu mântuirea. Facem efort să mergem la izvor, să scoatem apă, să bem, să ducem altora cu bucurie, dar aceste eforturi nu compensează valoarea apei, fără de care n-am putea trăi.

„Modificări” în Vechiul Testament. 
Textul din Facerea 3:15 nu este greşit tradus nici la Cornilescu, nici în traducerea sinodală. Mai mult, aici nu venim cu textul grecesc, care nu este în limba originală a lui Moise. În limba română, termenul „sămânţă” este de genul feminin, dar în ebraică este de genul masculin, de aceea apare apoi pronumele masculin הוא hû’ (el) adică „sămânţa femeii”. În greacă, σπέρμα  „sămânţa” este de genul neutru”, dar pronumele care urmează (αὐτός) este masculin, deoarece traducătorii iudeo-eleni au înţeles că „sămânţa femeii” este un personaj masculin. Poate s-au gândit chiar la Mesia. Noul Testament aplică această profeţie la Christos, dar şi la cei care sunt trupul lui Christos, deoarece „sămânţă” este în acelaşi timp un substantiv colectiv şi apare şi în teologhisirea lui Pavel despre „sămânţa lui Avraam” (Galateni 3:16, 29; Rom 16:20; Apocalipsa 12:17). Aspectul mesianic al textului se poate susţine prin exegeză, nu este nevoie să fie o precizare în text care să îngusteze prea mult aplicaţia cuvântului. Dacă Îl aplicăm exclusiv la Christos, intrăm în conflict cu referinţele pe care le-am dat mai sus şi cu altele care atestă că sămânţa biruitoare nu este doar Christos ca individ, în sens exclusiv. Toţi patriarhii credincioşi, toţi oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile, dinainte şi de după Christos, toţi cei care vor fi mântuiţi vreodată, sunt biruitori ai Satanei prin puterea lui Christos, deci sunt „sămânţa femeii” şi Christos cu aceştia Se identifică. 

La Deuteronom 8:3 avem o problemă asemănătoare. Textul ebraic foloseşte termenul דָּבָ֔ר dāḇār care are un sens mai cuprinzător (cuvânt, poruncă; fapt, lucru, ceva), în timp ce traducerea literală greacă, având λόγος (cuvânt, etc.) deşi trimite mai direct pe exeget să se raporteze la Logosul Christos din Ioan 1, nu răspunde contextului din Deuteronom 8:3, unde este vorba la modul general de tot cuvântul şi duhul care iese din gura lui Dumnezeu, fie poruncă, fie sfat, avertizare, promisiune, suflare de viaţă etc. Exegetul creştin poate explica felul în care Christos Cuvântul împlineşte complet această spusă, dar traducerea Cornilescu nu este greşită din acest motiv, deoarece ea satisface sensul general din textul ebraic. Cine doreşte traduceri literale sau traduceri după traduceri, este liber să le facă şi să le guste, dar forma poetică „ce iese din gura lui Dumnezeu” este în armonie cu „logos”, nu văd nici o problemă aici. Mai mult, Dumnezeu a vorbit în Deuteronom, înainte de toate, despre poruncile şi făgăduinţele Lui. Degeaba ar spune cineva că se hrăneşte mistic cu Christos, dacă nu vrea să audă de poruncile şi de promisiunile sau ameninţările Lui. Iar dacă vorbim despre ce iese din gura lui Dumnezeu, Scriptura menţionează nu doar cuvântul, ci şi duhul (Psalm 32/33:6). 

La Psalmul 39:9 (40:6) avem aceeaşi problemă. Probabil răsăritul încă nu a aflat că Vechiul Testament în majoritatea cazurilor (la evrei, protestanţi, catolici şi parte din ortodocşi), după textul ebraic, şi nu după o traducere la mâna a doua, oricât ar fi ea de valoroasă. De aceea Cornilescu, împreună cu majoritatea traducătorilor redă corect textul ebraic: „mi-ai străpuns urechile”, în timp ce traducerile ortodoxe, care se orientează după Septuaginta, redau parafraza din Septuaginta: „mi-a pregătit un trup”.  Ziceţi că forma originală ebraică este lipsită de orice logică? Puteţi citi în Ieşirea 21:5-6, ca să vedeţi că nu este nimic absurd. Cele două traduceri, deşi diferite, amândouă au conotaţii mesianice şi nu este nevoie să le punem în conflict. Care este cauza acestei diferenţe la origine, este o problemă mai încurcată, nu o putem discuta aici.    

„Modificări” în Noul Testament

O altă obiecţie pe care o aduceţi lui Cornilescu este traducerea inconsecventă a termenului grecesc παράδοσις (parádosis). Exemplul pe care-l daţi însă nu vă serveşte.  Termenul înseamnă pur şi simplu predare (din mână în mână, din gură în gură etc.), fie în sens fizic, fie figurat. Se foloseşte fie la transmiterea unor învăţături orale peste generaţii (e. g. Matei 15:2, 3), fie la o transmitere simplă, de la o persoană la alta, de la maestru la discipoli, ca în 2 Tesaloniceni 2:15. Ar fi trebuit să traducă aici Cornilescu „tradiţiile pe care le-aţi primit de la noi”, ca şi cum ar fi vorba de nu ştiu ce doctrine oculte primite de ei de-a lungul generaţiilor şi pe care acum le transmiteau mai departe? Sigur, se poate spune „ceea ce v-am predat”, sau ceva asemănător. Biblia ortodoxă foloseşte termenul „predaniile”, care etimologic este mai acceptabil, dar în fond înseamnă acelaşi lucru, tradiţii, în timp ce contextul nu se referă la o tradiţie, ci la ceva transmis imediat, predat imediat credincioşilor, oral şi scris. Abia după generaţii aveau să ajungă şi acestea tradiţii –  şi anume tradiţii sănătoase, sprijinite nu doar pe presupuse învăţături orale, cum credeau fariseii despre datinile rabinice, ci în acord cu Scripturile.

Aşadar Cornilescu, traduce astfel, nu din „prejudecăţi împotriva tradiţiei ortodoxe”. Prejudecăţile sunt de obicei fete bătrâne, în timp ce Cornilescu era tânăr şi proaspăt absolvent de teologie ortodoxă. Nu avusese timp destul să acumuleze alte prejudecăţi decât acelea ortodoxe, pe care nu le-a putut părăsi complet. Când s-a întâlnit cu Scriptura (nu contează traducerea – Luther o citise în latină!), a înţeles că Biserica răsăriteană nu este chiar atât de ortodoxă după criteriile biblice, ci după propriile ei canoane, stabilite de sinoade.

La Evrei 7:14, ἀπαράβατος aparábatos a fost tradus, aşa cum se face normal, contextualizat. Termenul apare în lexicoane cu sensul „netrecător, neschimbător, netransferabil, netransmisibil, permanent, inviolabil”. Cum acest termen nu mai este folosit în alt loc din Scriptură decât aici, chiar şi lexicoanele se ceartă între ele. Până la urmă ultimul cuvânt, judecătorul suprem este contextual. Ce vrea să spună acolo Pavel este clar. Că, spre deosebire de arhiereii Legii vechi, care erau muritori şi de aceea constituiau un şir de mari preoţi, Christos rămân veşnic, deoarece este nemuritor şi, prin urmare preoţia sa nu are nevoie să fie preluată de un altul. Apostolul Îl prezintă pe Christos, după Înălţare ca preot sau arhiereu în templul din cer (Evrei 8:1), şi nu menţionează că El ar fi lăsat preoţia Sa unor sacerdoţi pământeşti care ar fi, chipurile nu de la Aaron, ci de la Melchisedec. Aşadar, indiferent cum am traduce pe ἀπαράβατος, contextul arată că Christos nu este succedat ca preot, fiindcă El este nemuritor (Evrei 7:25-28; 8:1-2; 4:14-16).     

O traducere care vi se pare scandaloasă ar fi la Psalmul 96/97:7, unde Cornilescu traduce pe γλυπτόι

glyptoi (sculpturi, ciopleţuri idoleşti) cu „icoane”. S-ar face astfel confuzie între chipurile păgâneşti şi sfintele icoane fără de care nu eşti bun ortodox. Care ar fi însă distincţia? Că unele sunt cioplite şi altele doar pictate? Sau că unele sunt în onoarea unor zei şi altele în onoarea unor sfinţi îndumnezeiţi? Apusenii au făcut şi imagini turnate sau sculptate, după aceeaşi logică patristică târzie. De ce unele sunt de pupat şi altele de lepădat? Este de mirare cum creştinii nu văd că în cultul materialist-mistic introdus târziu în Biserică se manifestă aceeaşi mentalitate de evlavie superstiţioasă, care este o blasfemie şi o jignire la adresa Dumnezeului cel viu şi la adresa sfinţilor care I-au slujit. Termenul grecesc pentru icoană (εἰκών, eikon) înseamnă de fapt „chip”, „imagine”, cu două sau trei dimensiuni, şi denumeşte adesea idolii:

Deuteronom 4:16, în versiunea Cornilescu zice aşa:  „ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei….”, iar în versiunea sinodală: „Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie”. Versiunea sinodală este mai blândă cu acest păcat, fiindcă traduce verbul „mé anomésete” (să nu faceţi nelegiuire) cu „să nu greşiţi”. Cornilescu reflectă aici majoritatea traducerilor, după textul ebraic (פֶּ֙ן־תַּשְׁחִת֔וּן pen tašḫitûn = să nu vă stricaţi). Însă cuvântul care a fost tradus aici „idol” în ambele versiuni româneşti, este în textul grecesc „eikon” (chip, imagine), adică exact termenul tradiţional pentru „icoană”. Singura icoană (εἰκών) vie a lui Dumnezeu pe care trebuie s-o cinstim este Christos Însuşi (2Cor 4:4) şi în numele Lui, chiar semenul nostru, care ca şi noi, este (după) chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, „icoană” nu este un termen care apare târziu, ci deja în Septuaginta este folosit cu privire la idoli, aşa cum am arătat. Vă referiţi cu această ocazie la textul masoretic, la textele de la Marea Moartă, dar acestea sunt în ebraică, nu aveau cum să conţină termenul eikon/icoană, ci numai echivalentul său ebraic (צֶלֶם çélem).  

Referitor la 1 Corinteni 15:45, deşi ἔσχατος (eschatos) înseamnă de regulă „ultimul”, nu este greşită traducerea lui Cornilescu („al doilea [Adam]”), deoarece, în acest caz, „ultimul”, ar sugereza că ar fi fost mai mult de doi-trei, în timp ce Pavel se referă doar la două persoane: Adam şi Christos. Christos însă este numit eschatos (ultimul) pentru că nu va mai veni alt OM reprezentativ sau model, după El, care recapitulează în Sine toată umanitatea. Dacă se traduce „cel de pe urmă”, aşa cum apare în Biblia sinodală, nu este nici o nenorocire, sperăm că cititorul se va concentra asupra contextului. Dar oricum, această obiecţie mi se pare pedantă şi inutilă. Ea pretinde o traducere literală, în timp ce practica traducerii din orice limbă arată că important este să se înţeleagă ce a intenţionat autorul, fără confuzii, şi să fie o traducere frumoasă. Literalismul este mai degrabă o slăbiciune, o boală a copilăriei traducătorilor.   

În cazul lui Ioan 3:3, este adevărat că ἄνωθεν (anothen) poate însemna atât „de sus”, cât şi „din nou”. Până la urmă, contează ce voia Iisus să-i spună lui Nicodim. Că adică trebuie să se nască din apă şi din duh, nu este suficient că s-a născut din carne/trup. Prin urmare, această metaforă a pocăinţei, nu este deloc greşit numită naştere „din nou”, dacă înţelegem că Iisus punea unuia deja născut, condiţia de a se naşte – a se mai naşte odată, de a începe o nouă viaţă. Dar şi Biblia ortodoxă traduce pe anothen cu „din nou / iarăşi” în Galateni 4:9. De ce acolo este bine, iar în Ioan 3 este greşit? Afirmaţia că protestanţii cred în „naşterea din nou a creştinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată şi încheierea mântuirii” este o prejudecată. Există doar unele grupuri de neoprotestanţi care înţeleg astfel, dar nu este o credinţă generală protestantă. Dacă momentul naşterii ar însemna terminarea mântuirii, de ce mai îndeamnă Scriptura pe cei care sunt „nou-născuţi” în credinţă, să crească (1Petru 2:2)? 

Mia de ani

Obiecţia cu mia de ani din Apocalipsă este un stereotip care apare mereu în polemica ortodoxă în mod inutil. Nu are mare importanţă dacă împărăţia aceea este de o mie de ani în sens propriu, sau de o mie de ani în sens figurat (foarte mult timp), sau dacă ar trebui tradus „mii de ani”. Important este că acea împărăţie în Apocalipsă este descrisă ca începând cu Parusia, şi nu se confundă cu era creştină, care numai împărăţie a lui Christos nu a fost.  

Dacă ne referim însă strict la termenul grecesc, şi la acuzaţia pe care o aduceţi că este vorba de „erezia neoprotestantă a împărăţiei de o mie de ani”, eu aş întreba: cum se face că toate traducerile din lumea asta, în toate limbile şi de toate confesiunile, au înţeles să traducă expresia χίλια ἔτη (chília éte) „o mie de ani”? Ba chiar şi ortodocşii au tradus de obicei corect, cu „o mie de ani”, în ciuda faptului că o minoritate ortodoxă românească se încrâncenează că ar trebui tradus „mii de ani”. Aici nu este o chestiune de doctrină confesională, ci de limbă greacă. Biblia de la Bucureşti (1688) traduce: „l-au ţinut pre el 1000 de ani” (Ap 20:2), „până să vor împlini 1000 de ani” (v. 3), „au împărăţit cu Hristos 1000 de ani” (v. 4), „să vor săvîrşi cea 1000 de ani ” (v. 5, 7) „vor împărăţi cu El 1000 de ani” (v. 6). Galaction traduce de asemenea cu „o mie de ani”, de şase ori în aceleaşi texte (verificaţi). Nu am acum la îndemână toate traducerile ortodoxe, dar văd că şi traducerea sinodală rusă zice la fel: на тысячу лет (pentru o mie de ani).

Care este realitatea? Textul grecesc foloseşte într-adevăr un cuvânt plural pentru numeralul 1000, în acest caz neutru, deoarece substantivul cu care se asociază este neutru plural (τά ἔτη „anii”). Dar chiar şi Biblia Sinodală traduce pluralul χίλιοι/χίλιαι/χίλια cu „o mie” în toate celelalte cazuri (Facerea 20:16; Iosua 23:10; Ezra 1:9-10; Psalm 89/90:4; 2Petru 3:8; Apocalipsa 14:20 etc.). Acest numeral este un adjectiv care se foloseşte doar la plural, fiindcă 1000 este în sine un plural logic, chiar dacă în româneşte mia este, gramatical la singular. Dacă cineva vrea să se refere la mai multe mii în greacă, va folosi substantivul χιλιάς (mie) la plural χιλιάδες (mii), dar nu acesta este cazul în Apocalips 20. Obiecţiile de acest fel trădează ignoranţă serioasă chiar în domeniul limbii acre ar trebui să fie cel mai bine cunoscută în mediul teologic ortodox. Şi n-aş crede că toţi lingviştii ortodocşi au această problemă.

Inconsecvenţă la Cornilescu?  

Cornilescu este acuzat că „nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament”. Dar nu este treaba traducătorului să facă asemenea nivelări. El trebuie să traducă doar. Textul ebraic este într-adevăr diferit, la 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani. Aşa este diferit în textul ebraic şi în toate traducerile făcute după textul ebraic. Septuaginta nu reflectă această diferenţă, şi este posibil să aibă dreptate în acest caz. Dar şi Septuaginta şi traducerile făcute după ea conţin asemenea inadvertenţe. Unele pot fi erori scribale, în care traducătorii nu au nici o vină, altele sunt date cu diferite puncte de referinţă. Iată o dovadă că nici Biblia sinodală nu se orientează consecvent după Septuaginta, pe care zice că o urmează. Textul ebraic la 1 Regi (Samuel) 13:1 nu există în Septuaginta, Biblia sinodală încearcă să-l traducă după textul ebraic (care însă este corupt în acest caz). În Ezdra 2:8, Biblia sinodală traduce numărul fiilor lui Zatu: 945, iar în Neemia 7:13, fiii aceluiaşi Zatu sunt 845. Asemenea inadvertenţe nu predomină, dar sunt destule cazuri; iar problema ţine de textul original şi de cele mai vechi versiuni, nu de traducătorii actuali. Este o nedreptate să-i punem lui Cornilescu pe cap asemenea lucruri, ca să-l discredităm. Nu se poate vorbi astfel de „erori grosolane” în dreptul traducerii Cornilescu. Reacţiile apărute împotriva traducerii lui ţin de prejudecată, dispreţul specific celor care au puterea şi alte asemenea virtuţi, nu de slăbiciunea traducerii. Chiar dacă nu este o traducere perfectă, să ne obişnuim cu gândul că nici nu poate exista vreuna perfectă.

Nu intru în polemici despre calitatea de teolog a unuia sau a altuia. Dumnezeu cu mila. Am văzut destule în viaţă, dar vă rog, în timp ce spuneţi că D Cornilescu nu a fost teolog, nu-mi citaţi din Cleopa, care nu ştiu ce pregătire avea, dar avea un duh foarte mioritic. Pentru el „sectanţii” nu erau oameni. Prin urmare, se poate justifica împotriva lor orice mitocănie şi calomnie, orice mijloc. Exact acesta este genul de sfânt pe care nu reuşeşte să-l înghită raiul. Din fericire, ortodoxia a dat şi exemple bune: fie că au fost nevoite să abandoneze Biserica răsăriteană, asemenea lui Teodor Popescu, fie că au rămas în Biserică, chinuindu-şi sufletul curat, într-o lume religioasă înstrăinată de Sfânta Scriptură şi de adevărata viaţă duhovnicească.