Scrisoare deschisă fratelui Paul Dan

Dragă frate,

Tocmai am vizionat pe web un serviciu divin baptist de la Chicago, unde aţi predicat despre binecuvântările şi pericolele Răpirii. După aceea m-am aventurat din nou pe blogul Dvs.,  unde reacţionaţi în continuare la reacţia mea şi a prietenilor, într-un stil care mă convinge că nu înţelegeţi adventismul aşa cum este, şi că aveţi oroare de relaţii normale cu adventiştii. Îmi vine greu să cred că persoana din predică este aceeaşi cu autorul unor afirmaţii de pe blogul Ioan 8.

Comentarii la predica din Chicago

Referitor la predica Dvs., nu e nici o problemă că am opinii teologice diferite cu privire la subiectul Răpirii. Aşa cum bine ştiţi, doctrina dispensaţionalistă a răpirii Bisericii înainte de necazul cel mare, este o noutate chiar pentru baptişti, deoarece nu a fost cunoscută de baptişti înainte de secolul XIX, când a fost introdusă în mişcarea Plymouth Brethren de către John Nelson Darby, apoi a fost popularizată şi printre baptişti prin Biblia Scofield. Am apreciat totuşi sufletul şi trendul predicii Dvs., observând că sunteţi realmente preocupat de mântuirea altora şi cu precădere a tinerilor din Biserica pe care o reprezentaţi. Dumnezeu să vă asculte rugăciunile!

Apelul la iad însă (la care am fost martor), chiar dacă este o veche tradiţie evanghelică, pe linia Jonathan Edwards, nu creează motivaţii sfinte, nici dacă iadul ar exista cu adevărat. Dimpotrivă, creează creştini schilozi spiritual, siliţi să vadă în Dumnezeu o cruzime absolută, o nedreptate infinită, în ciuda dreptăţii şi harului nemăsurat cu care Biblia Îl împodobeşte. Oare nu ar fi suficient iadul Crucii, ca să atragă pe păcătos spre rai? Pe celălalt, iadul de la sfârşit, Biblia îl traduce ca fiind moartea a doua, adică moartea aceea din care nu mai există înviere.

Dacă iadul e mai puternic decât Crucea, înseamnă că evanghelia majoritarilor este mai degrabă hell-o-centrică, decât cristocentrică. Iisus a suferit pe cruce, psihic şi fizic, pentru păcatele tuturor păcătoşilor la un loc. A suferit câteva ceasuri, apoi a murit. Natura umană nu putea suferi mai mult. Iar moartea lui Iisus a fost adevărată, completă. A murit cu durerea despărţirii veşnice de Dumnezeu, aşa cum va suferi orice păcătos nepocăit „moartea a doua”. Spre deosebire de condamnaţii din Apocalipsa 20, care vor fi aruncaţi în „iazul de foc şi pucioasă” (= MOARTEA A DOUA, nu lavă de sulf, înghiţită la infinit!), şi care nu vor mai învia niciodată, pentru că pedeapsa este veşnică, Iisus a înviat în puterea nemuririi (dumnezeirii) care era în El (Ioan 5:26; 11:25). Muritorii însă nu au în ei nici un „suflet nemuritor”, care să-i oblige să rămână conştienţi în iad, şi să sufere veşnic. Dacă ar exista un asemenea iad veşnic, atunci ar însemna că toţi clienţii lui ar suferi mai mult decât Christos Însuşi. Ar însemna că, pentru o viaţă de păcat de diferite grade de vinovăţie, şi de lungime diferită (unii murind nepocăiţi în pruncie, alţii la peste 900 de ani!), toţi primesc aceeaşi pedeapsă – perpelire veşnică în lava de sulf. Cum poate fi afectat de sulf (materie) un spirit nemuritor, imaterial, este şi aceasta o taină.

Afuriseniile şi argumentele de pe blogul IOAN 8

Revenind la blogul Dvs., mi-a atras atenţia următorul titlu, pe care nu l-am înţeles: „Multi adventisti se fac de râs alaturi de pastorul Florin Lăiu – blasfemiatoarea adventista.” Întrucât este vorba de numele meu, trebuie să vă spun că nu sunt pastor, sunt un profesor laic. Că eu, bărbat, aş fi „blasfemiatoare adventistă”, nu ştiu cum vine asta.

Citind mai jos, m-am lămurit că aţi încurcat în titlu şi pe doamna sau domnişoara cu nickname-ul  typingaddict (pe care nu o cunosc), pe care o numiţi  „blasfemiatoare”, deoarece a numit Duminica tradiţiei creştine „minunea de duminică”. Dvs. numiţi această adresare ironică „blasfemie”, „batjocură”, şi „aversiune satanică” faţă de „ziua invierii Domnului”. Tot o blasfemie este şi faptul că sora a scris Sabatul cu majusculă, iar duminica a lăsat-o cu literă mică! Păi, domnule frate Paul Dan, nici dacă DUMINICA ar fi o zi cu adevărat sacră, ceea ce a scris surioara asta ar fi o simplă atitudine critică, normală, nu blasfemie şi alte orori. Vă puteţi permite Dvs. să reacţionaţi ca un musulman fanatic la vederea caricaturii „profetului”?    

Îi ameninţaţi pe confraţii Dvs. că, dacă au relaţii cu adventiştii, nu vor fi mântuiţi! Asta-i bună! Păi şi dacă am fi atei sau budişti, sau catolici, sau penticostali, ar trebui să se ferească de noi pentru a fi mântuiţi? Sau numai nouă, adventiştilor ne faceţi onoarea aceasta? Aici sunteţi vulnerabil, pastore! Vă temeţi de noi şi vă retrageţi în cetăţi, precum canaaniţii înaintea lui Israel!? La ce seminar aţi învăţat Dvs. că dacă stai de vorbă cu un eretic, după ce te-ai convins că este eretic, înseamnă că nu ai Duhul Sfânt şi eşti pierdut? Afirmaţi categoric că „adventismul este anticristic”, ceea ce este o acuzaţie extrem de gravă.

Eu n-am spus niciodată şi nici nu am auzit un adventist spunând că baptismul ar fi anticristic. Vorbele acestea sunt ca diatribele popeşti împotriva sectelor. Toată teologia creştinismului tradiţional este afectată, mai mult sau mai puţin, de erezie şi eroare. Unele erezii sunt mai populare şi mai vechi, altele mai recente şi mai nepopulare. Dar cea mai mare erezie este lipsa dragostei. Şi apoi nu toate erorile teologice sunt erezii. Erorile de interpretare a Scripturii sau de înţelegere a învăţăturii sunt prezente peste tot. Ereziile însă sunt rătăciri majore, care au devenit doctrine ale unui grup sau ale unei denominaţii. Dogma iadului veşnic, de exemplu, este o erezie cu urmări grave, pe care baptismul trebuie s-o repudieze. În gura unui cititor simplu al Bibliei, care nu deosebeşte stânga de dreapta, asemenea afirmaţii sunt simple erori. Oricine se poate rătăci. Dar un învăţător al poporului, un cercetător profesionist al Bibliei, n-ar trebui să rămână o viaţă întreagă în eroare. Mai mult, dacă nu este dispus să capituleze în faţa Bibliei, învăţătura sa este curată erezie.

Baptismul este un creştinism superior altor forme protestante, din mai multe puncte de vedere. Între altele, baptismul s-a dovedit de-a lungul timpului deschis faţă de progres în cercetarea biblică. Nu întâmplător, una dintre ramurile baptismului sunt Baptiştii de Ziua a Şaptea, originari din Anglia (c. 1600), posibil sub influenţa anabaptiştilot sabatari din Europa. BZS fac parte din Alianţa Baptistă. Dvs. sunteţi mai catolic decât papa în această ostilitate faţă de ziua a şaptea. Pe noi nu ne deranjează faptul că vizitaţi bisericile duminică dimineaţa, nici că faceţi acest lucru în cinstea învierii, în ciuda absenţei oricărei porunci biblice. Duminica, Crăciunul, Paştele, Rusaliile etc., toate acestea sunt tradiţii omeneşti, nevinovate până la un punct. Când însă datina oamenilor este pusă mai presus de porunca lui Dumnezeu, şi când Duminica este aşezată în locul Sâmbetei, încălcând porunca clară şi veşnică a lui Dumnezeu, atunci nu ne mai este indiferent, ci trebuie să vă spunem că sunteţi într-o eroare gravă, că mai degrabă această substituire nelegitimă este o blasfemie, şi că susţinerea ei cu argumente pseudo-biblice este o erezie. Iar când se vor face legi pentru protejarea Duminicii şi descurajarea sabatiştilor, acceptarea acelor legi mai presus de Porunca Divină va fi nimic mai puţin decât „semnul fiarei” din Apocalipsă.

Argumente în favoarea Duminicii?

Dovezile biblice pe care le aduceţi sunt irelevante, nu sunt la subiect. Sabatul este poruncit în Cele zece porunci, este lăsat tuturor oamenilor de la Facerea Lumii, şi nu este nicăieri desfiinţat în Noul Testament. Dvs. aduceţi dovezi că Domnul a înviat într-o zi de Duminică, citând pe larg texte arhicunoscute. Dar nu aceasta este disputa. Toţi suntem de acord că Iisus a înviat duminică dimineaţa. Dar nicăieri nu au spus Iisus sau apostolii că ar trebui să abandonăm ultima zi a săptămânii şi s-o ţinem pe prima, pentru că atunci a înviat Domnul. Iisus a murit Vineri, a înviat Duminică, S-a înălţat într-o Joi, iar dacă am şti când S-a născut, am zice că şi ziua naşterii ar merita aceeaşi atenţie. Cine poate hotărî că învierea ar fi mai importantă decât jertfa sau decât întruparea Lui?  Dumnezeu nu a poruncit ca aceste zile să fie sărbătorite prin oprire de la lucru şi adunare de sărbătoare, cu atât mai puţin să se înlocuiască Ziua Lui cu oricare din acestea. Ziua a Şaptea Îl sărbătoreşte pe Dumnezeu în Treime, pe Christos Creatorul şi Mântuitorul, fără deosebire. Nu este nevoie de o zi pentru a-L sărbători pe Christos în contrast cu Tatăl, în stil maniheic.

Dvs. scrieţi că devreme ce Iisus inaugurase noul legământ (probabil, vă referiţi la noaptea Cinei), învierea Sa ar fi marcat schimbarea zilei sfinte, întrucât inaugurarea noului legământ ar implica abrogarea celui vechi, cu toate ale lui, inclusiv Sabatul. Dar de ce credeţi Dvs. că s-ar fi abrogat doar Sabatul, nu şi ciclul săptămânal? Cum bine ştiţi, ciclul săptămânal este din Geneză, nu are nicio justificare astronomică, şi evreii au fost aproape singurii care l-au perpetuat, înainte de a fi adoptat treptat în civilizaţia greco-romană. De ce aveţi nevoie să sărbătoriţi învierea săptămânal (păstrând astfel săptămâna „vechiului legământ”), şi de ce nu sărbătoriţi învierea lunar, anual, sau chiar zilnic? Dacă oricum Duminica nu este sabat, fiindcă nu este sărbătorită prin oprire de la preocupările seculare, de ce nu s-ar sărbători zilnic învierea, în fiecare dimineaţă, printr-o rugăciune şi o cântare, amin? Sau mai degrabă, cum ne-a învăţat apostolul Pavel, să sărbătorim învierea Domnului la începutul credinţei, prin botez, şi apoi murind şi înviind cu Christos în fiecare clipă (Rom 6:4)!

Cât priveşte chestiunea celor două legăminte, vechi şi nou, este probabil cel mai molestat subiect teologic. De unde reiese că Sabatul ar fi caracteristic vechiului legământ în contrast cu cel nou? A fost făcut vechiul legământ la Facerea lumii (Geneza 2:1-3)? Sunt cele zece porunci nişte condiţii care aparţin exclusiv vechiului legământ? De fapt, toţi evanghelicii sunt de acord cu validitatea acestor porunci în noul legământ; doar Sabatul le este nesuferit şi lăsat în urmă, sub diferite pretexte, care nu ţin apă. Pe cine are îndoieli cu privire la identitatea poruncilor din noul legământ îl sfătuim să citească Apocalipsa 11:19; 12:17, unde se vede clar că aceleaşi porunci „vechi” (pe care şi Iisus le-a citat: Matei 19:17-20) ne vor confrunta la Judecată.  

Da, este adevărat că Sabatul a fost un semn între Dumnezeu şi Israel. Dar Dumnezeu, care făcuse LA ÎNCEPUT (Gen. 2:1-3) Sabatul pentru OM (Marcu 2:27-28), l-a dat spre păstrare lui Israel, odată cu săptămâna, şi odată cu alte binecuvântări, pentru că celelalte neamuri părăsiseră calea lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Dumnezeu să dea egiptenilor Sabatul, când ei se închinau la soare, stele, vaci, pisici, crocodili şi broaşte, şi aveau „săptămâni” de 10 zile (decade)? Cum să-l dea babilonienilor, care restartau ciclul de 7 zile la fiecare lună nouă şi care venerau zeci şi sute de zei, dar nu pe Creator? Dumnezeu a dat lui Israel Sabatul, aşa cum a dat şi porunca închinării la singurul Dumnezeu adevărat – Creatorul. Este un semn al legământului, dar nu al legământului vechi, ci al legământului veşnic, care prin Jertfa lui Iisus, avea să fie ratificat sub numele de „noul legământ”. Vechiul Legământ a fost încheiat cu Israel la Sinai (Exod 19), în timp ce Sabatul este reamintit ca o veche cunoştinţă, când s-a dat mana, în Geneza 16. Vechiul legământ nu înseamnă cele zece porunci în sine,  ci relaţia dintre credincios şi Dumnezeu, cu privire la aceste porunci: o relaţie exterioară, motivată de teamă sau de acumularea de merite. În noul legământ, poruncile lui Dumnezeu trebuie să fie în inima credinciosului, iar motivaţia trebuie să fie dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Dar poruncile sunt aceleaşi în conţinut şi obligativitate.           

Afirmaţia că Iisus este adevăratul Sabat este frumoasă, ca metaforă şi ca realitate spirituală, dar nu ca argument împotriva Sabatului. Afirmaţia „Eu sunt adevărata viţă” nu ne obligă să scoatem via din rădăcini. De asemenea, dacă Sabatul săptămânal trebuie părăsit, pe motiv că Iisus este Sabatul nostru, atunci şi Duminica trebuie părăsită şi chiar toate zilele de odihnă, deoarece Iisus a spus: Eu sunt Învierea şi Viaţa!   

Aţi citat din Ioan 5:18 („Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă DEZLEGA ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu“). Sunt de acord cu Dvs. că verbul LUO aici înseamnă a demola, dizolva, desfiinţa (ca şi în 10:35). Dar implicaţia că Iisus desfiinţa sau strica Sabatul, nu este afirmaţia lui Ioan, ci el repetă acuzaţia iudeilor. Astăzi am folosi ghilimele în acest caz. Ioan arată însă în acelaşi capitol în ce consta această dezlegare a Sabatului: era vorba de o minune a vindecării săvârşită de Iisus în condiţii care erau inadmisibile regulilor rabinice. Dar nu era o încălcare a Scripturii. Iisus onora pe Dumnezeu prin aceste vindecări, făcea un adevărat serviciu divin, care mai degrabă întărea Sabatul. Dacă Iisus ar fi vrut să strice Sabatul cu adevărat, ar fi fost găsit în Sabat la pescuit, sau în atelierul de tâmplărie, nu la sinagogă, sau la „picnic” cu discipolii. 

Dacă această acuzaţie (violarea/desfiinţarea sabatului) ar fi fost serioasă, de ce nu a fost adusă de martori la procesul lui Iisus? Acolo doar acuzaţia de „blasfemie” (că Se credea Christosul, Fiul lui Dumnezeu) a fost adusă, după multe discuţii. Violarea Sabatului nu a fost amintită, tocmai pentru că s-ar fi pus în discuţie modul în care El „viola” Sabatul, fapt pe care acuzatorii îl voiau ascuns. Cu o asemenea viziune superstiţioasă despre sabat, şi cu o inimă netăiată împrejur, care le permitea să facă în sabat planuri criminale, iudeii contemporani cu Iisus dovedeau că sabatizarea lor nu era o adevărată intrare în odihna lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi astăzi, indiferent dacă cineva se odihneşte sâmbăta sau duminica. A păzi Sabatul fără odihnă în Dumnezeu, în Christos, înseamnă a avea un simplu week-end, sau o zi „liberă”, ca orice ateu. La fel se întâmplă şi cu cei care se odihnesc duminica.  

Iisus este odihna noastră spirituală de fiecare clipă. Dar Iisus nu înlocuieşte Sabatul, aşa cum El nu înlocuieşte odihna somnului, nici repausul săptămânal, nici cultul public ori particular (rugăciunea, studiul biblic, cântarea, predicarea, mărturia etc., botezul, euharistia). Sabatul este repaus săptămânal stabilit de Dumnezeu pentru om, şi toţi suntem de acord că este necesar repausul săptămânal. Chiar şi cei care spun că „toate zilele sunt la fel” nu ar renunţa deloc la weekend-ul pe care li-l dă statul sau întreprinderea.

Christos este necesar în fiecare zi, nu ca înlocuitor al Sabatului, ci ca Unul a Cărui prezenţă umple Sabatul. Veţi spune că la fel de bine poate Christos să umple cu odihna Sa şi Duminica. Da, El poate umple cu odihna Sa Duminica, în acelaşi mod în care poate umple oricare zi de lucru. Dar Duminica, chiar prin tradiţia ei extrabiblică şi practica ei istorică nu favorizează odihna. Neexistând nici o poruncă de oprire de la lucru duminica, credincioşii îşi pot permite să se lase cuprinşi duminica de preocupări (activităţi sau distracţii) care nu ar fi permise în Sabat. De asemenea, spre deosebire de Sabat, care are graniţe precise (de la apus la apus, potrivit săptămânii biblice), duminica începe când vrea fiecare. Practic, „odihna” Învierii se rezumă la trei ceasuri petrecute în biserică (dacă ai venit la biserică), iar în rest se poate face orice, dacă popa a ieşit din altar.

Încheierea pledoariei Dvs. (Parasiti secta adventista cat mai este timp pana cand minciuna nu va va cuprinde in totalitate!) este o simplă afirmaţie de intimidare. V-aţi gândit vreodată că este posibil ca unele din doctrinele care vă sunt dragi, sau le consideraţi indispensabile, să fie cu adevărat minciuni şi erezii grave? Sau este şi această întrebare tot o blasfemie !?