Tonică despre semnul fiarei și despre alte griji

Dragul nostru Tony a ajuns la oarecare concluzii diferite de noi, în ce privește scenariul profetic din Apocalips 13. Argumentația lui nu este o noutate în adventism. În generația noastră există destui „școlari” care gândesc la fel. Am avut discuții cu un teolog european, care susține lucruri asemănătoare și am fost prezent la referatul unui scholar american, care adusese fix aceleași argumente ca și Tony. De altfel se poate vedea că nume destul de cunoscute și-au adăugat aminurile la comentarii. Dumnezeu să-i alduiască pe toți și să-i ajute să poată coborî în siguranță la sol.

Nu mă mir de noutățile cu care vine Mr Anthony. Citind articolul, l-am admirat mai întâi pentru că dovedește cunoștințe de limbi biblice. Cele din primii ani de teologie de pe strada Romulus? Mai probabil că între timp a reluat studiul, fie pe cont propriu, fie într-o facultate de teologie. Chiar nu mai știu nimic despre el. M-a impresionat cu aspectul academic al discuției, atât în ce privește evidența și instrumentația, cât și cu logica expunerii.

Cred că Tony este de bună credință și merită tratat cu aceeași grație. Dar trebuie să spun de la început că nu-mi permite timpul să fac o analiză exhaustivă. Mă voi referi la câteva puncte principale ale argumentației lui, suficient cât să dea de gândit, dacă se dorește. Pentru că, în ce privește un „școlar” ca el și ca mine, nu doar gândirea are mare preț, ci și răzgândirea.

Spun de la început că am rămas la poziția AZS clasică; nu cred că argumentele care se aducă astăzi de anumiți cercetători sunt hotărâtoare. Ele țin mai mult de distincția pedantă între termeni – un fapt desigur important, dar care nu rareori bruiază mesajul esențial. Funcția logică și literară a termenilor este mult mai importantă într-o limbă.

În Apocalipsă σφραγίς (pecete, sigiliu, ebr.חותם ḥôṯām), pentru semnul lui Dumnezeu din Ap 7:2, precum și verbul denominativ σφραγίζω (a pecetlui). Pentru „semnul fiarei” din Apocalips 13 etc. avem termenul χάραγμα (marcă, semn, de la χαράσσω a grava), care are mai multe semnificații contextuale, potrivit lexicoanelor:[1] orice semn sau marcă obținute prin aplicare, întipărire (batere de monedă), imprimare, gravare, inscripționare, mușcătură, înfierare (stigmat), ștampilă, pecete, copie, asemănare (gravură, sculptură), insignă, simbol, nume gravat/imprimat. Prin metonimie, unealta de imprimare χαρακτήρ a ajuns sinonimă cu χάραγμα (reproducere exactă), vezi Evrei 1:3 (întipărire, copie fidelă, imagine exactă a realității).

Din cele de mai sus reiese clar că σφραγίς (pecete, sigiliu) este o varietate și un caz particular de χάραγμα (semn, imprimare). χάραγμα este mai cuprinzător, deoarece orice pecete o imprimare. Când folosim însă un termen ca pecete / sigiliu, accentuăm însă ideea de atestare, proprietate, siguranță, considerând obiectele pecetluirii ca fiind de mare valoare și demnitate; în timp ce „marca” (semnul) este aplicabilă de asemenea sclavilor și vitelor. Tony a observat această diferență. Dar hai să observăm și asemănările.

După cum spuneam, cei doi termeni sunt sinonimi, chiar dacă sinonime absolute nu există de obicei. Dar sinonimia lor funcțională reiese și din comparație. Ambele semne sunt puse la loc vizibil pe trupul închinătorilor: pe frunte sau (alternativ ori adițional) pe mână (Ap 14:9). Ambele semne sunt asociate cu „numele” autorității divine căreia se supune persoana: sigiliul lui Dumnezeu este echivalent cu „numele Tatălui și al Mielului” (Ap 14:1), iar semnul fiarei este echivalent cu numele și numărul fiarei (Ap 13:17).

Referirea la nume și număr mă convinge că în ambele cazuri este vorba de o pecete, deoarece sigiliile erau amprente (de obicei în lut), care menționau de regulă numele proprietarului și uneori adăugau și un semn / simbol distinctiv. Examinați sigilii antice descoperite în timpul nostru. Puteți găsi pe internet foarte multe. Observați inscripțiile cu nume, semnele sau simbolurile atașate.

Aceasta este metafora sau simbolul apocaliptic folosit, când se vorbește despre pecete, sau despre semn și nume. Dar pentru a sublinia distincția spirituală dintre semnul fiarei și semnul lui Dumnezeu, au fost aleși termeni diferiți, sugerând două tipuri de religie în opoziție: unul care sugerează respect, demnitate, libertate, credință și dragoste; celălalt sugerând supunere de frică, prin șantaj social-politic-economic și prin manipulare.

În spațiul AZS cel puțin, nimeni nu contestă că atât pecetea-sigiliu, cât și pecetea-stigmat, sunt două mărci distinctive, semnificative, care simbolizează o realitate religioasă, într-un anumit context politic; nu vorbim aici despre ștampile reale, tatuaje, stigmate, cipuri sau alte vrăjeli care ocupă imaginația populară.

Tony spune că semnul/pecetea din Apocalipsă corespunde termenului תָּו taw (semn de indentificare/semnătură, litera Taw / t) din Ezec 9:4, 6; Iov 31:35 și nu corespunde termenului אוֹת ˀôṯ (semn ceresc indicator Gen 1:14, memento, memorial, garanție Gen 4:15; 9:12, 13, 17; semn distinctiv, semn doveditor, simbol, insignă, steag), așa cum ar cere identificarea sabatului/sabatelor din Ex 31:13 etc. Observația este și în acest caz superficială, deoarece și acești doi termeni sunt adesea sinonimi. Nu degeaba, ambele au fost traduse în greacă prin σημεῖον (Ex 13:9; 31:13; Ez 9:4). Termenul אוֹת ˀôṯ, care este mult mai frecvent, provine de la un radical (אוה II),[2] care înseamnă a marca (Nu 34:10).

אוֹת ˀôṯ se folosea mult și cu sensul de semn prevestitor (augur, bun sau rău), având astfel și o semnificație spirituală în lumea păgână (Ugarit, Siria, Babilon), dar și la evrei. În acest sens, el este uneori asociat cu termenul מוֹפֵת môfēṯ (semn doveditor, supranatural). Dar în timp ce semnul taw indică relația dintre „sigilarea” din Ezechiel 9 și cea din Apocalips 7, semnul ˀôṯ indică relația dintre semnul/sigiliul din Apocalipsă și semnul pe frunte și pe mână din Ex 13:8-9:

„(ziua aceasta / Pesah) să-ți fie ca un însemn (אוֹת ˀôṯ) pe mână și ca un semn de aducere aminte (zikkaron) pe frunte, între ochi, pentru ca Legea lui YHWH să fie în gura ta, că YHWH te-a scos din Egipt cu mână puternică.”

Acest text este fără îndoială modelul folosit de profeția din Apocalips 13, care sugerează că semnul impus de „fiară” va fi respectarea unei sărbători memoriale, cu oprire de la muncă, un semn distinctiv al vechiului regim cu rădăcinile în Imperiul Roman creștinat. Semnul lui Dumnezeu pe frunte sugerează un alt memorial (zikkaron), care va avea rolul unui sigiliu protector (asemenea lui Taw din Ezechiel 9) și care nu este dificil de ghicit, deoarece este numit „pecetea Dumnezeului Cel Viu”, ceea ce este un alt mod al Apocalipsei de a se referi la Dumnezeul Sabatului – Creatorul:

FA 14:15 „...să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeul cel Viu, care a făcut cerul, pământul şi marea, şi tot ce este în ele.”

Ap 4:9-11 „....slavă, cinste şi mulţumire Celui ce șade pe tron, şi care este viu în vecii vecilor; cei 24 de bătrâni cad înaintea Celui ce șade pe tron, închinându-se Celui ce este Viu în vecii vecilor....: «Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu le-ai făcut pe toate şi prin voia Ta există, fiind create!»

Ap 10:6 „şi a jurat pe Cel ce este Viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea...”

Trebuie să urmărim funcția simbolului nu terminologia exactă, deoarece scrierile apocaliptice folosesc adesea sinonime. De altfel, această sinonimie relativă este obișnuită în Scriptură:

Rom 4:11 „Apoi (Avraam) a primit ca semn (σημεῖον) circumcizia, ca o pecete (σφραγίς) a acelei îndreptățiri prin credință, pe care o primise pe când era necircumcis.”

Tony spune că semnul din Ex 31:13-17 (Sabatul săptămânii) nu ar fi o cheie validă pentru identificarea semnului/peceții lui Dumnezeu din Apocalipsă, deoarece în Exodul 31 nu se spune nimic despre purtarea acestui semn (Sabatul) pe frunte sau pe mână și că Sabatul nu ar avea rol protector asemenea Paștelui din Exodul 13, sau asemenea lui Taw din Ezechiel 9. Totuși, nici pecetea din Apocalipsă nu are un rol protector absolut. Mulți dintre credincioși vor fi martiri pentru că nu vor fi acceptat „semnul fiarei” (Ap 13:15; 16:6; 18:24; 20:4). Doar pentru timpul plăgilor, pecetea lui Dumnezeu din Apocalipsă acționează ca o protecție. Porunca Sabatului, în cadrul legământului, era ea însăși sub amenințarea pedepsei capitale, pentru cei care o încălcau în mod sfidător (Ex. 31:14-15; 35:2; Nu 15:30-36), iar în timpul plăgilor, ea va avea în mod clar acest rol de blestem pentru cei ce resping porunca lui Dumnezeu și de protecție pentru cei care o respectă.

Simbolurile și expresiile apocaliptice au rolul de a sugera și ilustra viitorul pentru poporul lui Dumnezeu, dar au și rolul de a acoperi și a tăinui viitorul. Este evident că Dumnezeu nu a descoperit în mod explicit despre ce este vorba. Tatonările acestea ne fac bine, atâta timp, cât ele sunt în armonie cu învățăturile fundamentale ale Scripturii. Este nevoie mai mult de vigilență și de a fi mereu în gardă, decât de a fi siguri că știm și că la momentul potrivit vom acționa dintr-o sfântă inerție. Dumnezeu ar fi putut descoperi de la bun început în Apocalipsă, în modul cel mai explicit, viitorul Bisericii. Ar fi putut inspira pe profet să prezică nume de cezari și pontifi, să menționeze Roma și Washington, să vorbească pe șleau despre o „lege duminicală universală”, „interdicția sabatului”. Dar Apocalipsa probabil nu ar mai fi ajuns până la noi. Mai mult, când dai un test final, nu te aștepți să primești dinainte subiectele exacte și soluțiile.

Trebuie subliniat că Tony nu exclude total posibilitatea ca Sabatul să fie pecetea din Apocalipsă. Sper să nu fie o simplă strategie retorică. El admite cu oarecare rezerve această posibilitate: “... this might not completely exclude the weekly Sabbath from the equation, in the SDA’s interpretation of the “seal of God” set on the forehead of the 144,000 saints...”. Dar crede că Pésah și celelalte sărbători calendaristice iudaice s-ar califica la fel de bine pentru acest rol de semn între Dumnezeu și poporul Lui...“should John the Revelator have had any holy day(s) in mind.” Cu alte cuvinte, ar putea fi vorba de niscai sărbători, eventual și de sabat! Totuși, Ioan menționează o singură „zi domnească” (Ap 1:10).

Adepții calendarului iudaic, care au început să ia oarecare avânt printre sabatarienii de tot soiul, ar putea fi încântați de viziunea cât mai apropiată de literă a lui Mr. Anthony. Dar sărbătorile calendarului iudaic nu se pot respecta în lipsa circumciziei (Ex 12:43-49; Gal 5:2-3; 5:6), fără pelerinaj la templu, în lipsa preoției, care colecta jertfele și ofrandele (Ex 23:14-17; Lev 23:4-44; Dt 16:2), în afara țării promise (Leviticul 25). Creștinul nu le mai are pe acestea, ci are pe Christos Însuși în sanctuarul noului legământ. Sabatul însă îl avem toți de la Facerea Lumii, iar Sabatul celebrează nu numai pe Dumnezeul Creator, ci și pe Dumnezeul Mântuitor, care sunt Unul și Același. Nu degeaba, în Deuteronom 5, Moise corelează conceptul Sabatului (încetarea muncii) cu conceptul eliberării (încetarea sclaviei), adăugându-i astfel Sabatului și semnificația Exodului, făcând din el sărbătoarea libertății prin excelență. Prin urmare, sabatul este ca și Paștele, dar este mult mai mare, pentru că îl precede și îi supraviețuiește. Dumnezeu este Eliberator/Mântuitor, pentru că este Creatorul. Un altul nu ar fi putut s-o facă.

Mă îngrijorează însă expresia “should John the Revelator have had any holy day(s) in mind”, arătând că Tony al nostru, ca și alți băieți deștepți, a ajuns să creadă că viziunile Apocalipsei ar fi niște scenarii create de autorul însuși, care trebuie să fi înțeles neapărat ce a intenționat să comunice. Aceasta este exact premisa (a)teologiei biblice moderne istorico-critice: Biblia are prea puțin de a face cu comunicarea planurilor lui Dumnezeu. Chiar în ce privește viziunile profetice descrise, se crede că „profetul” însuși le-a creat, în timp ce Biblia afirmă că adesea ei nici nu le-au înțeles (1Pt 1:10-12):

„Cu privire la această mântuire, profeții care au profețit despre harul păstrat pentru voi, au căutat și cercetat stăruitor, întrebându-se ce persoană și ce timp arăta Spiritul lui Christos care era în ei, când mărturisea mai dinainte suferințele lui Christos și slava de care aveau să fie urmate. Lor li s-a descoperit că nu pentru ei înșiși slujeau, ci pentru voi, cu privire la lucrurile care v-au fost vestite acum prin cei ce v-au evanghelizat prin Spiritul Sfânt trimis din ceruri — lucruri asupra căror chiar îngerii sunt dornici să se aplece.”

Faptul că în așa-zisa creștinătate sunt tot mai agreate sistemele de interpretare nesocotite și necredincioase, este o tristețe a mea deja învechită. Dar n-am anticipat că dintre prieteni și cunoscuți aveau să fie atâția, care plictisiți de adventism și, judecând Scriptura după criterii umanist-raționaliste, să îmbrățișeze ultimele solii îngerești, venite de la îngerul adâncului.

Deocamdată mă opresc aici. Despre alte probleme hermeneutice pe care le critică Tonică și le aprobă frații lui, ceva mai târziu.

[1] După lexicoane: (Gingrich): marcă, semn aplicat/gravat/imprimat, ștampilă, pecete; imagine, idol (FA 17:29); (Friberg) incl: gravare, săpătură, imprimare, înfierare; asemănare; (Thayer): ștampilă, pecete, semn imprimat, insignă, simbol; stigmat; gravură, sculptură; (LSJ) orice marcă gravată sau întipărită, semn lăsat de o mușcătură, imprimare pe monedă, inscripție; (VGNT), incl. monedă imprimată; copie (a unei scrisori); nume gravat; (Danker) imprimare, gravare (idol sculptat); brand/stigmat. Prin metonimie, χαρακτήρ (Evrei 1) a ajuns sinonim cu χάραγμα (reproducere exactă), deși la origine se referă la instrumentul de imprimare.

[2] Cf. BDB, David Clines etc.