Articol publicat în New York Independent, Nov. 14, 1889, pag. 5-6 (vol. XLI, 1493-1494), preluat cu aprobare de editorul M. C. Wilcox de la Pacific Press Publishing Association, sub titlul „Doctrina biblică a Trinității” și inclus în “Bible Student’s Library” (nr. 90) în 1892. Editorul AZS a făcut publicitate în Signs of the Times, May 28, 1894.[2] Cu același titlu preferat de adventiști, articolul a fost inclus în cartea lui M. L. Andreasen, The Book of Hebrews, 65-70.
Dr. Samuel Thayer Spear (1812-1891), născut în Ballston Spa, NY (SUA), a fost un pastor și teolog prezbiterian (calvinist), care a slujit timp de 20 de ani biserica South Presbyterian Church din Brooklyn, NY, după care a devenit membru al comitetului editorial al revistei The Independent, dedicându-și viața studiului și publicațiilor. Înainte de a muri, a suferit pierderea soției, a fiicei și a fiului, la scurt timp, unul după altul. Spear a publicat o mulțime de cărți și articole, acum disponibile online, a militat împotriva sclavagismului, a susținut mișcarea de temperanță, drepturile femeilor și ale muncitorilor, prin conferințe și scrieri.[1]
Deși nu oferă o definiție metafizică a unității spirituale a lui Dumnezeu, Biblia învață unitatea Sa esențială în opoziție cu toate formele de politeism și, de asemenea, presupune capacitatea omului de a înțelege suficient ideea pentru scopurile practice ale închinării și ascultării. Ioan 17:3; 1 Cor. 8:6. Aceeași Biblie învață în mod clar că Persoana adorabilă cunoscută în ea ca Iisus Christos, atunci când este considerată în întreaga sa natură, este cu adevărat divină și cu adevărat Dumnezeu în sensul absolut al cuvântului. Ioan 1:1-18; 1 Ioan 5:20; Rom. 1:3, 4; 9:5; Tit 2:13.
Există,
totuși, un sens în care Christosul Bibliei, deși esențial divin, este, totuși,
în anumite privințe distinct și subordonat lui Dumnezeu Tatăl. Se vorbește
despre El și El vorbește frecvent despre Sine, ca „Fiul lui Dumnezeu”, ca „Singurul-născut
al Tatălui”, că este trimis de Dumnezeu Tatăl în această lume și că împlinește
voia Tatălui. Niciodată nu Se confundă cu Tatăl, niciodată nu-I ia locul.
„Tatăl meu” este expresia care era adesea pe buzele lui. El nu numai că se ruga
Tatălui, dar El se descrie pe Sine ca făcând mereu lucrurile care Îi plac
Tatălui. Ioan 8:29. După învierea Sa, El i-a spus Mariei Magdalena: „Du-te la
frații Mei și spune-le: Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul
Meu și la Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17. Chiar înainte de moartea Lui, El le-a
spus ucenicilor în camera de sus: „Mă duc la Tatăl; căci Tatăl este mai mare
decât Mine”. Ioan 14:28. Nu există nicio dificultate în a găsi în lucrarea Sa
referiri abundente la Dumnezeu Tatăl ca fiind , în unele privințe, distinct și
superior Lui însuși și, prin urmare, implicând ideea propriei Sale subordonări.
Același fapt apare și în scrierile apostolilor. Pavel le-a spus corintenilor: „Și voi sunteți ai lui Christos; iar Christos este al lui Dumnezeu.” 1 Cor. 3:23. El le-a mai spus: „Bărbatul este capul femeii și Dumnezeu este capul lui Christos.” 1 Cor. 11:3. El a mai spus acestei biserici: „Și când toate Îi vor fi supuse, atunci Însuși Fiul [Hristos] Se va supus Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” 1 Cor. 15:28. Se spune că Dumnezeu „l-a înviat [pe Christos] din morți și L-a pus la dreapta Sa în locurile cerești”, că L-a „înălțat mult”, după învierea Sa și că „I-a dat un nume care este mai presus de orice nume.” Efes. 1: 20; Phil. 2:9.
Dincolo de orice întrebare, aceste pasaje și altele asemănătoare fac distincție între Dumnezeu Tatăl și Iisus Christos: Celui Dintâi Îi atribuie un fel de superioritate care implică subordonarea celui de-Al Doilea și niciodată nu I se atribuie lui Christos o astfel de superioritate față de Dumnezeu Tatăl.
Având
în vedere:
- a. unitatea absolută a Dumnezeirii, excluzând orice soi de politeism,
- b. divinitatea absolută a Domnului Iisus Christos și
- c. subordonarea lui Christos într-un anumit sens, față de Dumnezeu Tatăl
– teologii au fost nevoiți, prin urmare, să răspundă la întrebarea „Cum se pot armoniza aceste afirmații?” Într-adevăr, ce se poate spune în această privință? Ca răspuns, propunem următoarele observații:
1
Toate
cele trei concluzii enunţate mai sus se bazează pe aceeaşi autoritate [Biblia] şi, prin urmare,
niciunul din ele nu poate fi negat, fără a nega această autoritate, sau a
interpreta greşit limbajul folosit.
2
În timp ce Biblia ne duce în mod clar la concluziile enunțate mai sus, ea nu
presupune nici măcar în aparentă un dezacord între ele. De asemenea, ea nu
oferă, în termeni expreși, nicio teorie specifică pentru armonizarea lor. O categorie
de texte exprimă unitatea Dumnezeirii; o altă categorie de texte exprimă divinitatea
absolută a lui Christos; iar o altă categorie de texte exprimă distincția dintre
Dumnezeu Tatăl și Christos, precum și subordonarea lui Christos față de Tatăl. Nu
există în aceste pasaje, sau altundeva în Biblie, niciun efort de a armoniza
diferitele afirmații. Deci problema stă în Cuvântul lui Dumnezeu; și dacă
creștinii ar fi să-și limiteze gândurile doar la ceea ce spune acest Cuvânt, ei
nu ar ridica niciodată întrebări curioase cu privire la subiect, care este,
poate, în general, cea mai bună cale de urmat.
3
Nu este deloc necesar, pentru scopurile practice ale
evlaviei și mântuirii, să speculăm asupra acestui subiect, sau să știm ce au
gândit și spus teologii în legătură cu aceasta. Este suficient să luăm Biblia
așa cum scrie, să credem ce spune și să ne oprim acolo unde ea se oprește.
4
Dacă totuși, așa cum înclină unii, ne angajăm să explicăm diferitele afirmații ale Bibliei referitoare la subiect, atunci nu trebuie, pe de o parte, să adoptăm nicio teorie a Trinității Dumnezeirii, în care divinitatea lui Christos ar implica presupunerea a trei zei în loc de unul și, pe de altă parte, nu trebuie să adoptăm nicio teorie a unității lui Dumnezeu, sau în ceea ce privește Christos, care exclude în mod logic divinitatea lui Christos. Toate declarațiile Bibliei trebuie acceptate ca adevărate, cu toate calificările pe care aceste declarații le impun una alteia. Întregul adevăr stă în toate, atunci când ele sunt acceptate în mod colectiv. Arienii, care îl consideră pe Christos mai mult decât uman, dar mai puțin decât divin, și, de asemenea, socinienii, care Îl consideră pe Christos pur uman, sunt la fel de greșiți în raționamentul lor, atunci când citesc pasajele despre subordonarea lui Christos față de Tatăl, ignorând însă pe acelea care arată dumnezeirea Sa absolută.
Nici unii, nici ceilalți nu acceptă
întreaga mărturie a Bibliei cu privire la Christos. Acest lucru îi conduce și pe
arieni și pe socinieni la concluzii false, chiar dacă sunt diferite. Christos nu
este un om pur și simplu, cum afirmă socinienii; iar în ce privește natura Lui superioară,
nu este mai puțin dumnezeiesc, cum afirmă arienii. El este un Christos teantropic, adică divin și uman în același timp și, prin urmare, este desemnat
în mod corespunzător ca Dumnezeul-Om. Oricât de misterios ar fi acest fapt, el este,
totuși, conform cu învățătura Lui și a apostolilor.
5
Subordonarea
lui Christos, așa cum este revelată în Biblie, nu este explicată în mod adecvat
prin raportarea ei pur și simplu la natura Sa umană. Este adevărat că, în acea
natură, El a fost o ființă creată și dependentă și, în această privință, asemenea
omenirii, a cărei natură Și-a asumat-o. Totuși, declarația Bibliei despre
subordonarea Lui se extinde atât la natura[3]
Sa divină, cât și la cea umană. Pavel ne spune că Dumnezeu „a creat toate
lucrurile prin Iisus Christos”, că El este persoana sau agentul, prin care „Dumnezeu
a făcut lumile”. Efes. 3:9; Evr. 1:2. Aceste două afirmații biblice nu au
legătură cu umanitatea lui Christos, totuși în ambele cazuri, Dumnezeu este
reprezentat ca acționând în și prin Christos, care este prezentat ca fiind intermediarul
unei astfel de acțiuni. De asemenea, Biblia arată că Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său în lume, că „L-a dat pe Singurul Său Fiu” pentru mântuirea oamenilor și că nu
L-a cruțat pe „propriul Său Fiu”, ci L-a dat „pentru noi toți”. Gal 4:4; Ioan
3:16; Rom 8:32.
Aceste
afirmații sugerează că acest Fiu, adică Christos Însuși, a existat înainte de
întruparea Sa și că, așa cum exista, El a fost trimis, dăruit, nu cruțat, ci dat
de Dumnezeu Tatăl. Faptul atribuit lui Dumnezeu Tatăl de a dărui astfel pe „propriul
Său Fiu” pentru mântuirea omului, se referă la Christos, așa cum a fost înainte
de a-Și asuma natura noastră, în persoana lui Iisus din Nazaret, și presupune că
Tatăl are întâietatea în această acțiune.
Învățăm
de asemenea de la Pavel, că atunci când acestui Fiu, întrupat pe pământ și
înălțat ulterior în cer, Îi vor fi supuse toate lucrurile, „atunci Însuși Fiul
se va supune Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie
totul în toți.” 1 Cor. 15:28. Aceasta implică subordonarea Fiului față de
Dumnezeu Tatăl. Iar această subordonare, oricare ar fi natura ei exactă, se
referă în mod evident la natura superioară a lui Christos, nu doar la umanitatea
Sa. În această natură superioară a coborât El în valea umilinței, și în această
natură[4]
Dumnezeu „L-a înălțat foarte mult”. Flp. 2:9.
Când Christos, după învierea Sa, dând apostolilor Săi ultima
lor misiune, le-a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”. Mat
28:18. Cuvântul grecesc tradus „putere” înseamnă autoritate; iar Christos vorbește aici despre această autoritate care i-a fost delegată. De către cine? Evident,
de către Dumnezeu Tatăl, despre care Christos spune, cu altă ocazie, „Toate
lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu” Mat 11:27. Într-un alt pasaj avem
aceste cuvinte „Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna Lui”. In
3:35.
Aceste texte biblice, luate împreună, arată că subordonarea lui Christos față de Dumnezeu
Tatăl, așa cum se spune în Biblie, nu se limitează doar la natura sa umană, ci
se extinde și într-un anumit sens la natura Sa superioară. Acesta este punctul
de vedere exprimat de Dr. Meyer, în comentariul său la cuvintele: „Și voi
sunteți ai lui Christos; iar Christos este al lui Dumnezeu.” 1 Cor. 3:23. El
spune că „din partea divină a ființei Sale Christos este, după Pavel, Fiul lui
Dumnezeu și, prin urmare, nu este subordonat doar în ceea ce privește umanitatea
Sa”.[5]
6
Toate
aceste pasaje biblice la un loc duc la concluzia că în Dumnezeire [eng. Godhead] există o distincție
esențială și permanentă[6] cu
privire la modul de existență și de funcționare, în virtutea căreia spunem despre Christos în mod corespunzător, că este subordonat lui Dumnezeu Tatăl și, despre
care spunem totodată că este divin și egal cu Tatăl în putere și slavă; și că
această distincție, oricum ar fi, nu intră în conflict cu doctrina unității
divine, așa cum o învață Biblia. Acest fapt privitor la Dumnezeire apare în
marele plan pentru mântuirea omului. În acest plan, Dumnezeu Se prezintă
minților noastre sub titlurile personale de Tată, Fiu și Duh Sfânt, cu
diversitate în funcții, relații și acțiuni cu privire la oameni. Aceste titluri
cu semnificația lor specială, așa cum sunt folosite în Biblie, nu sunt
interschimbabile. Termenul „Tată” nu este niciodată aplicat Fiului,[7]
iar termenul „Fiu” nu este niciodată aplicat Tatălui. Fiecare titlu are propria
aplicație permanentă, propria utilizare și propriul sens.
Distincția
pe care ne-o descoperă astfel Biblia stă la baza doctrinei despre Dumnezeul tri-personal
sau tri-unic, care a fost atât de mult timp credința Bisericii
Creștine.[8] Această
doctrină, așa cum este susținută și afirmată de cei care o adoptă, nu este un
sistem de tri-teism sau doctrina celor trei zei, ci este doctrina unui singur
Dumnezeu care subziste și acționează în trei persoane, cu calificarea că
termenul „ persoană”, deși poate cel mai bun care poate fi folosit, nu trebuie,
atunci când este folosit în această relație, să fie înțeles în vreun sens care
ar face-o în contradicție cu unitatea Dumnezeirii și, prin urmare, să nu fie
înțeles în sensul obișnuit atunci când aplicat bărbaților. Trinitarii Bibliei
nu sunt triteiști. Ei caută pur și simplu să afirme, în cel mai bun mod în care
pot, ceea ce consideră Biblia ca învățătură.
Prescriind formula care trebuie respectată la botez, Mântuitorul
nostru a îndrumarea de a fi botezați convertiții la creștinism „în numele
Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. Mat. 28:19. Aici avem elementul
distinct al treimii, în trei titluri personale ale Dumnezeirii; și în
timp ce aceasta implică o anumită distincție între persoanele astfel desemnate,
limbajul le plasează pe toate la același nivel de dumnezeire. Formula de botez,
așa cum a fost dată de Christos, este un argument puternic în favoarea acestei
distincții; și totuși niciun trinitar nu L-a înțeles vreodată pe Christos ca
afirmând sau implicând aici ceva în contradicție cu unitatea esențială a
Dumnezeirii.
Pavel credea în unitatea Dumnezeirii; totuși, în Epistola
către efeseni el spune: „Căci prin Christos și unii și alții [evrei și neevrei]
avem liber acces la Tatăl, într-un singur Duh”. Ef 2:18. Aici, cel puțin în
formă, este o presupunere manifestă a tri-personalității Dumnezeirii.
Există o diferență, considerată cu referire la acest „acces” între persoanele
menționate. Accesul se face prin Christos, la (către) Dumnezeu Tatăl, într-un
singur Duh. Doctrina Treimii, ca și în altă parte a Bibliei, este incidental exprimată
aici ca prezentă implicit în mintea apostolului. Într-adevăr, elementul de treime,
într-un fel care nu este în contradicție cu unitatea esențială, este învățat în
mod clar în Scripturi cu referire la Dumnezeu.
În plus, această treime nu este, așa cum cred susținătorii lui Sabellius, ca o simplă manifestare a lui Dumnezeu în trei faze, sau trei roluri, ca și cum am spune simplu că El este Creatorul, Guvernatorul moral și Conducătorul providențial al lumii. O asemenea teorie nu ar exprima corect sensul natural și adecvat al limbajului biblic și nu poate fi atribuită limbajului biblic, fără a-l face fie pleonastic, fie absurd.
Am putea spune despre un om că este tată,
cetățean și judecător în același timp; totuși, nicio persoană sinceră, dacă ar
fi familiarizată cu Biblia, nu s-ar gândi vreodată să spună că acest lucru este
analog cu utilizarea titlurilor Tată, Fiu și Duh Sfânt, așa cum
sunt folosite în Biblie cu referire la Dumnezeu. Aceste titluri par să aibă, așa
cum se vede, un caracter personal și sunt în mod evident folosite astfel.
Singurul motiv pentru care termenii trebuie calificați pentru o astfel de
utilizare provine din faptul că unitatea Dumnezeirii este revelată de asemenea în
Biblie. Dacă tri-teismul ar fi doctrina acelei Cărți [Biblia], atunci aceste
titluri, fără nicio calificare, ar exprima în mod corespunzător o doctrină
triteistă.
7
Explicarea
naturii precisă a distincției în virtutea căreia Dumnezeul Bibliei este într-o
anumită privință tri-personal și în virtutea căreia Christos, deși în
esență divin, este, într-o anumită privință, subordonat lui Dumnezeu Tatăl, este
un efort care se va încheia cu un eșec total și, prin urmare, bine ar fi să fie
cu totul lăsat la o parte. Subiectul implicat nu se află în domeniul gândirii
umane și trebuie lăsat printre lucrurile pe care nu le putem cunoaște și cu
care nu ar trebui să ne complicăm până la perplexitate.
Teoria
generării (nașterii) eterne a Fiului de către Tatăl, împreună cu teoria
înrudită a procesiunii (purcederii) eterne a Duhului Sfânt de la Tatăl,
sau de la Tatăl și Fiul, fiind nu numai dificile de înțeles și, în cel mai bun
caz, doar speculații mistice, sunt doar o strădanie de a fi înțelept mai presus
de ce este scris, ba încă și dincolo de posibilitățile cunoașterii umane. Aceste
teorii sunt niște mistere la fel de mari ca și acelea pe care încearcă să le
explice, și de fapt nu explică nimic.
De
asemenea, teoria întreitei conștiințe de Sine a lui Dumnezeu – o conștiință
pentru Dumnezeu Tatăl, o altă conștiință (diferită) pentru Dumnezeu Fiul și o a
treia conștiință (diferită) pentru Dumnezeu Duhul Sfânt – este o altă
speculație, cu privire la care, cel puțin în această lume, nu vom ști niciodată
suficient pentru a o afirma sau a o nega. Modul exact în care Treimea revelată
este un fapt este și trebuie să fie pentru noi un mister perfect, în sensul
ignoranței noastre totale asupra subiectului. Pentru a putea crede faptul
revelat, nu avem nevoie să-l înțelegem în acest mod (speculativ).
8
Doctrina
creștină a Trinității — în ce privește elementele ei, luate colectiv sau
separat — departe de a fi o dogmă
uscată, nepractică și inutilă, se adaptează la condiția și la nevoile oamenilor
ca păcătoși. Pavel le e spunea efesenilor că există „un singur Duh, așa cum una
singură este speranța la care ați fost chemați”. Apoi a adăugat că există „un
singur Domn”, Iisus Christos, căruia Îi corespunde „o singură credință” și „un
singur botez”. Iar în final, urcând la punctul culminant al acestui gând, a
adăugat că există „un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus
de toate și prin toți și în voi toți”. Efes. 4:4-6. Ce minte sau inimă creștină
vor obiecta la această declarație despre Trinitate?
Apostolul le-a spus Corintenilor: „Harul Domnului nostru Iisus Christos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu
voi toți. Amin." 2 Cor; 13:14. Cine ar găsi vreo greșeală în Trinitatea
Dumnezeirii, așa cum este prezentată în această rugăciune binefăcătoare?
Aceiași biserici, Pavel i-a mai spus: „Dar pentru noi nu este decât un singur
Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate lucrurile și noi în El; și un singur Domn Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și noi prin El.” I Cor. 8:6. Expresia
„din care sunt toate lucrurile și noi în El”, așa cum este aplicată la „unicul
Dumnezeu Tatăl”, și expresia „prin Care sunt toate lucrurile și noi prin El”,
așa cum este aplicată la „unicul Domn Iisus Christos”, diferă unul de altul; iar
această diferență în prepoziția folosită implică o distincție între Dumnezeu
Tatăl și Domnul Iisus Christos. Dumnezeu Tatăl apare în acest limbaj ca sursă
primordială, iar Christos apare ca mijloc.
De asemenea, apostolul le-a spus efesenilor: „Fiți buni unii
cu alții, blânzi și iertători, așa cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Christos.” Efes. 4:32. Aici iertarea vine de la Dumnezeu, care este una dintre
persoanele[9]
Trinității, dar ni s-a oferit “în Christos” și „de dragul lui Christos”, care
este o altă persoană în aceeași Trinitate. Cine are vreo obiecție față de
doctrina care apare astfel? Cine se încurcă, atunci când îi cere Tatălui să-l
ierte de dragul lui Christos?
Adevărul este că Dumnezeu Tatăl, în primatul atașat Lui în Biblie; și Dumnezeu Fiul în lucrarea răscumpărătoare și mântuitoare care I-a fost încredințată în aceeași Biblie; și Dumnezeu Duhul Sfânt, în funcția Sa de regenerare (naștere din nou) și sfințire – indiferent dacă îi considerăm colectiv, ca Un Singur Dumnezeu, sau în mod separat, în relația fiecăruia cu mântuirea omului, ei sunt cu adevărat prezenți în întregul plan descoperit pentru salvarea păcătoșilor și aparțin întregii țesături a acestui plan. În acest plan nu este nimic de prisos și nimic care să nu fie adaptat nevoile pe care le simte omul.
Creștinul simplu,
gândindu-se la aceste nevoi și contemplând Trinitatea divină, așa cum o găsește
în Biblie, nu are nicio dificultate cu doctrina. Este o lumină pentru gândurile
lui și o putere plină de har în experiența lui. Mulțumit de cele descoperite în
Biblie și folosindu-le spiritual, nu are probleme cu ele. El nu încearcă să-l
analizeze metafizic[10]
pe Dumnezeul pe care îl venerează, ci mai degrabă se gândește la El ața cum
este revelat în Cuvântul Său și poate oricând să se alăture următoarei Doxologii:[11]
Lăudați pe Dumnezeu, de la care izvorăsc
toate bunecuvântările!
Lăudați-L toate făpturile de jos!
Lăudați-L voi oști cerești de sus!
Lăudați pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt![12]
Doar atunci când oamenii speculează în afara Bibliei și
dincolo de ea, căutând să fie mai înțelepți decât sunt în stare, apar
dificultăți. Ele apar ca o mustrare a propriei lor sminteli. Glorioasa doctrină
devine atunci perplexitatea lor, care îi înghite în confuzia pe care au creat-o.
Nevoia acestora este să creadă mai mult și să speculeze mai puțin.
Traducere, note de subsol și sublinieri, de Florin Lăiu.
[1] (Se pare că
ar fi existat și un alt Samuel T. Spear, 1815-1887, născut în New York City,
care a păstorit biserici prezbiteriene în New York și Ohio, de asemenea mare
militant social. Dar este posibil să se fi făcut unele confuzii în ce privește identitatea
celor doi S. T. Spear).
[2] Editorul
(M.C. Wilcox), făcând publicitate articolului “No.
90. The Bible Doctrine of the Trinity” din Bible Student’s Library,
adaugă la pag. 464: “Acest tractat de 16 pagini este retipărirea unui articol
din New York Independent, scris de regratatul Samuel Spear, D.D. Articolul
prezintă poziția Bibliei asupra doctrinei Trinității în termenii folosiți de
Biblie, și de aceea evită orice discuție filosofică și speculație nebunească. Este
un tractat care merită citit.”
[3] În urma
celor afirmate mai sus de către Spear, și anume, că dumnezeirea lui Christos
este absolută, ideea că subordonarea implică și natura divină ar putea
fi înțeleasă greșit de cititori. Autorul vrea să spună că nu doar în natura
divină Christos (ca persoană) este supus Tatălui, ci și în natura Sa absolut divină,
Christosul preexistent sau Christosul proslăvit Se supune Tatălui. Afirmația
este corectă, însă nu trebuie să tragă cineva concluzia că Christos, ca
Dumnezeu, s-ar supune obligat de statutul unei naturi divine secundare (inferioară
sau dependentă). În mod logic, subordonarea lui Christos în natură divină
(preexistentă și divin-umană cerească) nu poate fi decât voluntară, în virtutea
planului veșnic făcut în sânul Dumnezeirii (Ps 40:7; Ef 3:11; Flp 2:6-11).
[4] Aici Samuel
Spear omite faptul că înălțarea lui Iisus, după umilire, nu a fost doar în
natură divină, ci în natura umană (Lc 24:39; In 19:37; 20:27; FA 1:9, 11; Ap
1:7; 5:6). Ca Om, Christos este Preotul și Reprezentantul nostru în cer (Ev
2:17; 4:14-15), nu ca Dumnezeu, deși El a rămas în continuare „marele nostru
Dumnezeu și mântuitor” (Tit 2:13), „Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom 9:5).
[5] Comentariul
lui Meyer se poate găsi în paginile Bible Hub. https://biblehub.com/commentaries/meyer/1_corinthians/3.htm
[6] Autorul
folosește aici cuvântul immanent (imanent, inerent, continuu, permament).
[7] Autorul se
referă la titlul de Tată, în relație cu „Fiul” (Christos). Dar în relație cu universul
creat și cu ființele create, titlul de Tată se aplică și lui Christos (Is 9:6; In
21:5; Ev 2:13-14).
[8] Porțiunea subliniată
în articolul lui Samuel Spear a fost omisă de către M. C. Wilcox, când
articolul a fost reprodus în “Bible Student Library” în 1892, sub titlul „Doctrina
Biblică a Trinității”. Reproducerea articolului în cartea lui Andreasen (online), are în locul
acestei fraze patru puncte de suspensie. Se pare că, pe calea aceasta, editorii
AZS au găsit că referirea la Dumnezeul triunic sau la crezul creștin
de aproape 1600 de ani, fie că nu corespundea înțelegerii AZS de atunci, fie că
ar fi deranjat cumva pe frați. Adjectivul triunic descrie însă cel mai
bine ce vrea să spună Spear în articolul său, precum și titlul articolului din
presa adventistă (Doctrina biblică a Trinității). Termenul Trinitate vine din tri-unitas
(o unitate a trei entități).
[9] În engleză
se folosește termenul personality, care este mai potrivit pentru ideea
de individualitate distinctă, în timp ce termenul person este mai
trupesc, pământesc și deci mai puțin potrivit. Din același motiv,
probabil și Ellen White a preferat termenul personality. Dar în limba
română nu se poate traduce personalitate, deoarece aceasta ar însemna fie
1. calitatea de a fi o persoană; fie 2. caracter foarte personal, autoafirmativ;
3. persoană foarte cunoscută publicului larg, într-un domeniu oarecare. De
aceea, cel mai normal cuvânt românesc pentru a traduce termenul personality este
acela de individualitate sau persoană.
[10] „Dincolo
de cele fizice”, abstract, filozofic, care nu poate fi perceput cu simțurile.
[11] Doxologia
este un imn scurt de slăvire a Sfintei Treimi.
[12] Eng. “Praise God, from whom
all blessings flow! Praise Him, all creatures here below! Praise Him above, ye
heavenly host! Praise Father, Son, and Holy Ghost!” Această
doxologie compusă
de episcopul anglican Thomas Ken în 1709, a fost publicată ca imnul nr. 53 în
prima carte de imnuri adventistă (compilată de James White în 1849). A fost
înlăturată din edițiile următoare, începând cu anul 1852, dar a fost citată
afirmativ de Ellen White într-un articol de început de an în 1881 (Review
and Herald, January 4, 1881, Art. C, par. 19). În limba română există la
numărul 48 din Imnuri Creștine, cu cuvintele: „Măriţi pe Domnul ne-ncetat / Căci
El ne-a binecuvântat! / Măriţi, voi, ceruri şi pământ, / Pe Tatăl, Fiul,
Duhul Sfânt! Amin!”
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu