Conciliul Apostolic

Introducere

După Faptele Apostolilor 15, Conciliul sau Sinodul de la Ierusalim (c. 49 d. Hr.) a avut rolul de a clarifica disputa apărută în interiorul misiunii Bisericii, între echipa misionară a lui Paulus, care acționa în diaspora (cu mare succes printre neevrei) și o anumită facțiune iudaistă conservatoare, care își avea centrul în Iudeea și care era îngrijorată de „liberalismul” religios pe care se părea că îl promova Paulus.

Luca povestește că disputa începuse în Antiohia, unde exista deja o mare comunitate creștină mixtă. „Câțiva”[1] frățiori îngrijorați veniți din Iudeea, începuseră să-i învețe pe păgânii convertiți din Antiohia, că legământul peritomiei,[2] potrivit Torei, ar fi o condiție de mântuire. Cei doi misionari, Paulus și Barnaba’, au avut o serie de argumentații și discuții foarte tăioase[3] cu acești „iudaizanți”. În cele din urmă, Biserica din Antiohia — unde pentru prima oară, adepții lui Ieșú_a (Iisus din Nazaret) primiseră numele de christianói („creștini”, urmașii lui „Christos”),[4] — a trimis o delegație la Ierusalim, împreună cu Barnabá şi cu Şaúl zis Paulus, ca să consulte colegiul apostolic și întreaga adunare a pastorilor din Ierusalim.[5]  

Rapoartele lor misionare aduseseră multă bucurie credincioșilor din locurile prin care trecuseră (Fenicia, Samaria), dar la Ierusalim s-au ridicat imediat unii cu obiecția că goyimii convertiți de echipa lui Paulus nu sunt circumciși și nu păzesc Legea lui Moise (Tora). Nu degeaba, Luca menționează că acești frați îngrijorați erau farisei convertiți (v. 5). Logica lor era simplă: Iisus este evreu, prin urmare, dacă îl accepţi ca Mesia, trebuie mai întâi să devii evreu prin circumcizie, să aparţii astfel neamului sfânt, trup și suflet (prin circumcizie și prin botez), după exemplul lui Iisus şi al pionierilor iudei trimişi de El.

Circumcizia și păzirea Legii (Torei)

„Păzirea Torei (Legii) lui Moise” (v. 5) este o expresie oarecum derutantă, deoarece nu precizează dacă se referă la respectarea a tot ce este scris în Lege, sau doar la anumite subiecte disputate, în care iudaizanții îi acuzau pe frații lor că „nu țin Legea”.[6] Tora/Legea se referă fie la cărțile lui Moise,[7] fie la întreaga Biblie ebraică (In 10:34), fie la legislația din cărțile lui Moise (In 18:31; 19:7), fie la religia iudaică în general, incluzând tradiția orală (1Cor 14:34). Chiar şi astăzi, în iudaism termenul este mult mai larg ca sens și nu se referă vreodată în mod direct la Cele Zece Porunci.

Dar întrebarea este ce sens este intenționat aici, în disputa dintre Paulus și iudaizanți. Să fie vorba exclusiv despre legea circumciziei? (cf. In 7:23). Totuşi, în diverse locuri, Paulus se referă la Lege în sens extins şi cu mare apreciere:

„Într-adevăr, circumcizia are o valoare, dacă împlineşti Legea; dar dacă eşti un călcător al Legii, obrezania[8] ta se face neobrezanie. Prin urmare, dacă prepuţoşii păzesc poruncile Legii, oare prepuţenia lor nu li se va socoti ca o circumcizie? Cel care din naștere este prepuțos, dar împlineşte Legea, nu te va condamna el pe tine, care o calci, în ciuda faptului că tu ai buchea Torei şi obrezania? A fi iudeu nu este ceva exterior, iar adevărata circumcizie nu este cea exterioară, în carne. Ci a fi iudeu este ceva interior, iar adevărata circumcizie  este a inimii, în spirit, nu după buche. Un asemenea iudeu îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Rom 2:25-29).

Prin urmare, în viziunea lui Șaúl-Paulus, respectarea Legii în spirit, adică în profunzimea cerinței lui Dumnezeu, nu într-o simplă conformare literală, era o virtute incomparabil superioară legământului circumciziei.

Doctrina fariseilor însă a fost întotdeauna (și a rămas până astăzi în iudaism)[9] un jug, o religie a performanțelor omenești meritorii, în ce privește împlinirea Torei: mântuirea se capătă prin merite personale (זכויות zəḵuyôṯ), plus meritele strămoșilor (זכות אבות zəḵûṯ ˀāḇôṯ).[10]

Din perspectiva fariseică / rabinică, cu cât împlinești mai multe cerințe, cu atât ești mai sigur de mântuire, și invers. Mântuirea era văzută pe bază de contabilitate meritorie. Nu este întâmplător faptul că Paulus, în epistolele lui, unde se opune predicatorilor circumciziei și ai Torei, tratează subiectul îndreptățirii omului prin credință, fără fapte meritorii, în legătură cu subiectul circumciziei. Într-adevăr, grija excesivă și zelul pentru performanțe religioase, fie ele justificate și legitime în sine, poate indica un substrat legalist.[11] Aceasta numește Petros aici „jug” greu de purtat, simbol al robiei Legii (al religiei meritelor),[12] având în centru disputa despre circumcizie, așa cum avea să explice mai târziu Paulus.

După ce ilustrează contrastul dintre iudaismul rabinic și creștinism, prin faimoasa lui alegorie istorică, în care iudaismul și Ierusalimul pământesc sunt sub semnul sclaviei spirituale și fizice, reprezentate de Hagar și Ișmael, prefigurând legământul de la Sinai, iar creștinismul Ierusalimului ceresc este prefigurat de Sara și de fiul ei Ițhac, simboluri ale libertății (Gal 4:22-31), apostolul se adresează celor vrăjiți de siguranța mântuirii prin obrezanie:

„Christos ne-a eliberat, ca să fim liberi. Fiţi tari, deci, şi nu vă plecaţi din nou sub jugul sclaviei. Iată, eu, Paulus, vă spun că, dacă vă circumcideţi, Christos nu vă va folosi la nimic! Şi iarăși îl asigur pe orice om care se lasă circumcis, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care vă îndreptățiți prin Lege, v-aţi despărţit de Christos – aţi căzut din har! Fiindcă noi, prin Duhul, aşteptăm o îndreptățire prin credinţă; pentru că în Iisus Christos, nici obrezania, nici neobrezania nu au vreo putere, ci credinţa care se exprimă[13] prin dragoste.” (Gal 5:1-6)

Această afirmație finală a apostolului este un refren paulin favorit:

„Pentru că nici circumcizia, nici necircumcizia nu înseamnă ceva, ci a fi o nouă creaţie” (Gal 6:15).

„Nici circumcizia, nici necircumcizia nu înseamnă ceva, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu [este totul].” (1 Cor 7:19).

 Din scrisele apostolului rezultă că circumcizia, care asigură apartenența la iudaism, este lăsată la o parte ca fiind prea puțin importantă, iar dacă este considerată ca fiind o condiţie de mântuire şi meritorie, echivalează cu abandonarea credinței în Christos. Mai mult, spune el, circumcizia nu te face în mod necesar țaddīq (drept-trăitor, virtuos, just), ca să folosim termenul clasic iudaic, ci este doar asumarea obligației de a împlini toată Legea. De aceea, apostolul scria în continuare: „De fapt, nici ei înşişi, obrezuiţii nu păzesc Legea, ci vor să vă circumcideţi, ca să se poată lăuda ei cu trupul vostru.” (Gal 6:13)

 „Dreptăciunea” meritorie (צְדָקָֽה țəḏāqā, δικαιοσύνη) pe care și-o asumaseră acei legaliști prin împlinirea Torei (Legii),[14] se rezuma la circumcizie, la legile alimentare, la anumite reguli ale purității, la sărbători și la atitudinea separată faţă de goyimi și față de idolii lor. Dar Legea cerea mai mult și mai bine, iar ei oricum nu o împlineau integral și rămâneau astfel păcătoși, în nevoie de mântuire. Însă mai presus de circumcizie și de împlinirea Torei, cu toate cerințele ei, apostolul a așezat trei afirmații echivalente: naşterea din nou (noua creaţie), credința care acționează prin dragoste și păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Desigur, este vorba de poruncile cu caracter religios și moral, valabile în era creștină, nu de acelea care sunt în aceeași categorie cu circumcizia. [15]

Argumentele lui Taica Stâncă

Pentru a se lămuri chestiunea, s-a convocat o adunare pastorală care să discute subiectul și să pună capăt disputei (v. 6). Dezbaterile, care au fost lungi, nu sunt descrise de Lukas. Dar el ne prezintă a doua parte a adunării, care cuprinde concluziile. S-a ridicat apostolul senior, fostul președinte, Şimon bar Iohannan, zis Kēfāˀ (Stâncă,[16] gr. Petros) și arată că, din experiența sa misionară, a înțeles că acceptarea goyimilor de Dumnezeu și darurile Spiritului Sfânt date lor nu au așteptat circumcizia, ba încă nici botezul (v. 8-9, cf. FA 10:44-48). Petru îi botezase după aceea, dar nu le ceruse circumciderea.

Astfel, apostolul trăgea concluzia că Dumnezeu nu face nicio deosebire între evrei și neevrei și că. pentru a deveni creștin, condiția este „curățirea inimii, prin credință” (v. 9). Apoi își încheie pledoaria împotriva impunerii circumciziei și a respectării Torei, cu cuvintele: „Acum dar, de ce provocați pe[17] Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?” (v. 10).

Grija fraților iudaizanți era următoarea: dacă cei „neobrezuiți” și nefamiliarizați cu Tora sunt acceptați atât de ușor de Dumnezeu și de Biserică, atunci ce greutate mai au înaintea Domnului meritele fraților evrei, care s-au strofocat atât de mult, ca să se asigure de mântuire: născuți în credință, cu strămoși buni, datorită obrezaniei (bəriṯ millā = legământul circumciziei), ba încă nici nu stau la masă cu prepuțoșii, pentru a nu deveni necurați (cf. Gal 2:12-16)?

Încheierea discursului lui Petros este exprimarea principiului soteriologiei creștine: „Ci credem că prin harul Domnului Iisus suntem mântuiți în același fel ca și ei!” (v. 11). Pe fondul acestor cuvinte, care au produs o tăcere profundă în toată adunarea, Paulus și Barnaba au adus rapoartele lor misionare.

Argumentele fratelui lui Iisus

La urmă de tot, s-a ridicat Iacov cel Drept, „fratele Domnului”,[18] remarcând că „Șimon (Petros) a explicat (ἐξηγήσατο) cum, înainte de toate, Dumnezeu a intervenit, ca să-Și aleagă[19] dintre păgâni un popor pentru Numele Lui (= care să-I poarte Numele. v. 14).”[20] Prin urmare, convertirea centurionului roman Cornelius și a celor din gospodăria lui (inclusiv slugărimea lui multietnică), a fost parte din proiectul lui Dumnezeu de a-Și face rost de un popor — așa cum cândva Dumnezeu alesese poporul Israel, iar după exil, pe iudeii credincioși (rămășița lui Israel).

Ca dovadă că spusele lui se armonizează (συμφωνοῦσιν) cu ale Profeților, Iacov (v. 15-18) a citat din Amos 9:11-12, ceea ce autorul, Lukas a redat într-o traducere greacă asemănătoare cu cea din Septuaginta:   

„«După aceea,[21] <Mă voi întoarce şi>[22] voi restabili[23] coliba căzută a lui David;

o voi ridica din prăbușirea ei și o voi restaura,[24]

pentru ca rămășița oamenilor[25] să caute <pe Domnul> ^{[ebr. ca să moștenească rămășița Edomului”][26]}

și toate neamurile care poartă Numele Meu»

– zice Domnul, care face aceste lucrări <cunoscute din vechime>.”[27]

Citând această profeție, Iacov arăta că în vremea aceea se împlinea profeția despre ridicarea din ruine a „Colibei lui David”. Dar mai întâi să analizăm ce voia Amos să spună. Profetul se referise la restaurarea dinastiei lui David, după „vânturarea” care avea să aibă loc cu ocazia exilului asirian și babilonian (Am 9:8:10). Dumnezeu accentua faptul că israeliții nu au niciun motiv să creadă că Dumnezeu ar face vreun favoritism cu ei, deoarece ei erau în fața lui Dumnezeu ca și sudanezii și filistenii și arameenii, întrucât El și pe aceștia îi scosese de undeva și le dăduse o țară specifică (v. 7).

Comentarii la argumentul lui Iacov din Amos

După ce Dumnezeu avea să-i pedepsească pe israeliți, vânturându-i prin țări străine, El avea să restaureze dinastia lui David. Acest scenariu este prezent și la alți profeți. După exil, repatrierea întregului Israel, cu toate cele 12 triburi, avea să aducă unitatea poporului și din nou dinastia lui David, înveșnicită[28] prin Mesia (Is 9:6-7; Ier 23:5-8; 33:14-17), „fiul lui David”. Aceste profeții s-au realizat într-o formă foarte modestă după exil și în multe privințe diferit de ce așteptaseră profeții, fapt care confirmă cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Ieremia (18:6-11), că profețiile – atât cele optimiste, cât și cele pesimiste, promisiuni sau amenințări – sunt condiționate. Din nefericire, acest principiu major este ignorat de  cititorii Bibliei și chiar de mulți teologi.[29]

Dar în ciuda perspectivei strălucite a profețiilor despre restaurarea postexilică, realitatea istorică a fost mul mai puțin spectaculoasă. Repatrierea nu a fost completă și regatul lui David nu s-a refăcut. Urmași ai lui David încă existau (cf. Zah 12:7-8, 10, 12; 13:1), dar după epoca persană nu se mai vorbește nimic despre ei. Când s-a constituit regatul iudeu în epoca greco-romană, s-au instalat Haşmoneii (140-37 î.Hr.) care erau preoți din neamul lui Aaron (și n-ar fi avut dreptul să fie și regi!). Aceștia au fost urmați de Irod cel Mare (37– 4 î.Hr.), un monstru idumeu iudaizat, într-o relație formală cu dinastia Hașmoneilor. Neamul lui David a fost ignorat, deoarece nu mai avea putere (economică, militară etc.), iar iudeii i-au preferat pe Hașmonei (Macabei), deoarece aceștia se dovediseră viteji eliberatori. Abia în evanghelii citim că familia lui Iisus provenea din neamul lui David,[30] familie de meseriași, scăpătată, din care și Iacov cel Drept făcea parte.

Așadar, Iacov explică profeția lui Amos în sensul că, prin Mesia Iisus, Coliba lui David (= regalitatea mesianică) este restaurată,[31] și în același timp, că această împărăție a Fiului lui David trebuia să moștenească (includă) toate celelalte neamuri. Asemenea lui Șimon, Iacov subliniază că împărăția lui Christos cuprinde goyimii. Iisus prevăzuse demult acest fapt, când se adresa liderilor iudei:

 „De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43) „Va fi plânsul şi scrâșnirea dinților, când îi veți vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe toți profeții în Împărăția lui Dumnezeu, iar voi veți fi scoși afară. Vor veni de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, şi vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu. Vedeți că unii din cei din urmă vor fi cei dintâi, iar unii din cei dintâi vor fi cei din urmă.” (Lc 13:28-30)

Exprimându-se în parabole, vorbite sau dramatice, despre vie și despre smochin, Iisus descrisese în următoarele cuvinte destinul nației Lui în relație cu împărăția lui Dumnezeu:

„Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, îi va nimici pe podgorenii aceia, iar via o va da altora.”  (Mr 12:9; Lc 20:16-19)

„De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43)

Aceste cuvinte ale lui Iisus erau cunoscute în mediul iudeo-creștin (nazarinean) din Ierusalim, iar Iacov, chiar dacă nu fusese martor la campaniile misionare și predicile lui Iisus din anii 27-31 d. Hr., totuși trăise sub același acoperiș cu Iisus și probabil lucraseră împreună în atelierul de tâmplărie, mulți ani (Mt 13:55; Mr 6:3). Iacov, ca frate mai mare, fusese sceptic cu privire la mesianitatea lui Iisus și îi influențase și pe frații săi (In 7:3-5), încât toți crezuseră cândva că Iisus își pierduse mințile, inspirând îngrijorarea lor chiar și Mariei (Mr 3:21, 32-35).

Însă crucea și învierea lui Iisus îi câștigaseră pe toți. Iisus i Se arătase apoi lui Iacov (1Cor 15:7) și întregii familii, probabil cu ocazia întâlnirii din Galileea (Mt 26:32; 28:7, 16; 1Cor 15:6). În final, toți se botezaseră și primiseră darul Duhului Sfânt (FA 1:14-15; 2:1-4). Dintre frații și surorile lui Iisus (Iacov, Iose, Iuda, Simon și cel puțin două surori nenumite, Mr 6:3), Iacov și Iuda deveniseră lideri proeminenți: Iacov ca episcop general, primul între apostoli și reprezentant al tuturor creștinilor;[32] iar Iuda ca prezbiter cu darul profeției (Iuda 1:1).  

Argumentul lui Iacov în sinod era în armonie cu al lui Șimon Petros. Era un argument decisiv, întrucât credincioșii neevrei nu erau menționați ca un fenomen secundar sau marginal în profeția cu adusă de Iacov ca argument, ci chiar în prim plan; iar credincioșii iudei prezenți în sinod erau astfel invitați să se bucure că, prin Fiul lui David, Dumnezeu înfrățea pe toți credincioșii într-un singur popor: o împărăție de preoți, sau o preoțime împărătească (1Pt 2:9-10; Ap 1:6; 5:10; 20:6 ce fusese cândva exclusiv israelită, cf. Ex 19:6!).

Mai târziu, Ioan va afirma: „...Iisus urma să moară pentru neam, dar nu numai pentru neamul acesta, ci și ca să adune într-un singur neam[33] pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți” (In 11:51c-51).

 Iar Paulus le va scrie creștinilor corinteni, care formau o comunitate mixtă, că evreii și neevreii alcătuiesc în Christos un singur trup (1Cor 12:12-13):

„Într-adevăr, după cum trupul este unul, deși are mai multe organe și membre; şi după cum toate aceste părți ale trupului, deși sunt mai multe, alcătuiesc un singur trup, tot aşa este şi Christos. Da, noi toţi, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup – fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi – şi toţi am fost adăpaţi de un singur Duh.”

Cu siguranță, Christos nu poate fi împărțit (1Cor 1:13a). Taina lui Dumnezeu este una: Christos (Col 1:27; 2:2). Dumnezeu nu are un plan de rezervă, iar Iisus nu a promis nicăieri Ierusalimului o șansă mai bună decât aceea pe care o respingea. Este adevărat că în mod real (fizic, social, economic) anumite deosebiri între evreu și neevreu rămâneau, așa cum rămânea distincția sexuală între bărbat și femeie, sau distincția socială dintre liberi și sclavi (Gal 3:28), indiferent dacă era vorba de o distincție naturală, sau una social-culturală (și nedreaptă!). Dar distincție dintre evrei și neevrei nu a fost percepută ca un statut diferit înaintea cerului, deoarece la fel sunt menționate ca distincte (dar nediscriminate!) celelalte naționalități și culturi: elenii, barbarii și sciții ( = barbarii barbarilor, Col 3:10-11):

„Aici [ = în această înoire, cf. v 10], nu mai este nici elen,[34] nici iudeu,[35] nici obrezuit,[36] nici prepuțos,[37] nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci Christos este totul și în toți.”

Acest principiu – „Christos, totul în toți” – nu a fost niciodată accentuat suficient. Distincția categoriilor în Biserică rămânea doar la nivel natural și socio-cultural, dar nu ca statut distinct înaintea lui Dumnezeu. În Christos, credincioșii de toate categoriile etnice și socio-culturale au aceeași valoare în Christos, în ce privește statutul sau demnitatea lor etnică înaintea lui Dumnezeu. Nu găsesc în Scriptură două planuri divine paralele și simultane: Israel și Biserica. Singurul plan este Christos, iar în El este Biserica – trupul Lui, care are membri evrei și membri neevrei, așa cum conține distincția dintre greci și sciți.

Comparația care se face uneori între Israel şi Biserică, prin sublinierea distincţiei naturale între cele două sexe (care în era creştină nu se confundă!), nu încurajează de fapt scenariul sionist-creștin. Bărbatul și femeia sunt proiectaţi de la început ca expresie duală a unei unități originare, ca două versiuni complementare, creatoare ale naturii umane unice, reprezentând împreună specia și familia.

Prin contrast, distincțiile etnice au apărut mult mai târziu, sunt istorice, „accidentale”, exprimând diversitatea genetică și social-culturală a omenirii. Iar distincția dintre Israel și restul lumii este expresia unui plan divin, al cărui model familiar este numirea primului-născut în slujba fraților săi. Această poziție nu este onorifică, ci una de responsabilități proporționale cu privilegiile. Și este întotdeauna condiționată, așa cum istoria biblică ilustrează frecvente cazuri, când poziția de onoare a fost primită de al doilea, sau chiar de ultimul fiu. Însuși Israel (Iacov) a fost un asemenea caz (Gen 25:23; 48:19).     

Decizia Conciliului Apostolic

În urma celor spuse în conciliu, Iacov a propus ca goyimii convertiți să nu fie împovărați (παρενοχλεῖν, stresați, hărțuiți, v. 19) cu toate acele griji exprimate de iudaizanți, cu circumcizia şi respectarea tuturor preceptelor Torei. Dar unele din aceste griji au fost exprimate ca fiind încă obligatorii pentru toți creștinii, fără distincție, și anume (v. 20): „să se țină departe[38] de”: 

§  întinăciuni cu idolii = participarea la cultul idolatru și la agapele idolatre, fie la temple sau în particular;[39]

§  desfrâu = curvia, prostituția, fie prostituția „sacră” asociată cu cultele idolatre, fie sexul liber în general;[40]

§  טְרֵפָה ṭ^ərēfā =carne de vite care nu au fost junghiate la gât, pentru a li se scurge sângele, ci au fost sfâșiate de fiare, sugrumate, sufocate, înecate, bolnave pe moarte;[41]

§  sânge = desigur, sânge de animale, ca aliment , care a fost folosit întotdeauna în lumea păgână, așa cum se folosește și astăzi, inclusiv de majoritatea creștinilor.[42]  

Toate acestea erau de multă vreme porunci ale Torei, nu noutăţi impuse de conciliu. Aceste condiții au fost cerute păgânilor convertiți, nu ca niște cerințe minime ale religiei creştine, nici ca nişte concesii făcute iudaizanţilor. Se vede de departe, că acestea nu erau cele mai importante principii creștine, nici cele mai importante reguli morale, nici chiar cele mai specifice obiceiuri iudaice. Unde este lista cărnurilor necurate? Unde este respectul față de Numele Domnului și față de Ziua Domnului? Unde este interdicția adulterului și a perversiunilor? Dar cinstirea părinților și respectul față de viața aproapelui?

Iacov a menționat doar acele cerințe ale Legii, în care se întâmpla ca noii convertiți să greșească, observații care fuseseră făcute de către frații îngrijorați din Iudeea, care umblau pe urmele lui Paulus. Se sugerează că păcatul recidivei unor pagano-creștini devenise scandalos (Gal 4:8-9; ). Judecând după principiul logic qal wa-ḫómer,[43] se înțelege că, dacă aceste cerințe limitate și relativ modeste ale Legii erau suficient de importante pentru a fi impuse explicit păgânilor convertiți, cu atât mai mult (a fortiori) ar fi fost respectabile anumite porunci care precedau Legea lui Moise, cum ar fi:

§  legea Sabatului (Gen 2:1-3; Ex 20:11), pe care apostolii o respectau chiar și printre neevrei (FA 13:42, 44; 16:12-13, 16, 20-21; 18:4); nu a fost menționată de sinod, pentru că nu era controversată în prima Biserică;

§  legea animalelor curate şi necurate (Gen 7:2, 8; 8:20), care de asemenea era cunoscută încă pe vremea lui Noe și învățată printre pagano-creștini (vezi 1 Pt 1:14-18, cf. Lev 11:44-47; 20:25-26; FA 10:12-14, 28; 1Tes 5:23).  

Iacov cel Drept şi-a încheiat vorbirea cu argumentul că Tora (Legea lui Moise), care este baza întregii Scripturi, era deja cunoscută și predicată în toate cetăţile diasporei iudaice. Logica acestei precizări era aceea că obligațiile asupra cărora li se atrăgea atenția pagano-creștinilor nu erau niște noutăți, ci erau scrise în Lege, ca și orice alte cerinţe universale arătate de Dumnezeu. În mod implicit, aceasta presupune că nu era cazul să se mai menționeze marile porunci cunoscute şi repetate peste tot, care erau anterioare legământului vechi (sinaitic) şi, prin urmare, universale:

„…deoarece încă din generațiile de demult, în fiecare cetate, Moise[44] are predicatori care îl citesc cu glas tare în sinagogi în fiecare Sabat.” (FA 15:21). [45]

Circulara apostolică

Decizia Conciliului a fost pusă în scris și trimisă în toate bisericile ca o circulară prin intermediul a doi lideri Iehuda bar-Șabbá şi Șilá-Silvanus (FA 15:22-29). Circulara, care rămăsese valabilă peste ani (FA 21:25), urma la literă exprimarea lui Iacov cel Drept. Convinși de adevărata autoritate care stătea în spatele acestei decizii, participanții la conciliu și-au început mesajul prin referirea la Duhului Sfânt (prin darul profetic dat apostolilor, asigurând o interpretare inspirată a Scripturii, precum şi prin relatarea intervențiilor supranaturale care anticipaseră concluziile sinodului apostolic): „Duhul Sfânt și noi am găsit de cuviință...” (v. 28)

Scrisoarea sinodală nu a omis să specifice că frații, care creaseră tulburări inutile printre goyimii convertiți, nu fuseseră trimiși de autoritatea Bisericii într-o asemenea misiune, ci se duseseră de capul lor (v. 24). Este o lecție și pentru zilele noastre, când unii frați se simt chemați să-i corecteze pe slujitorii Bisericii, fără a avea vreo împuternicire. Sinodul a avut grijă să apere și să onoreze numele celor doi apostoli care fuseseră blamați pe nedrept: „iubiţii noştri Barnabá şi Paulus sunt oameni care şi-au pus viaţa în joc pentru numele Domnului nostru Iisus Christos.” Iuda și Sila, pastori din Antiohia, aveau datoria de a confirma prin viu grai cele scrise în circulară.    

Este limpede că primul sinod creștin nu fusese convocat pentru a pune bazele unei noi religii, mai permisive, sau mai austere, ci de a corecta unele opinii și practici, care puneau în pericol unitatea Bisericii. Nici nu pare să fi fost o problemă universală pe moment, devreme ce decizia sinodală a fost trimisă doar pagano-creştinilor de pe teritoriul misiunii din Siria şi Cilicia, care își avea centrul în Antiohia (v. 23). Unele obiecții ale iudaizanților au fost luate în serios, astfel că pagano-creștinilor[46] li s-a pus în vedere să se abțină de la cele patru păcate menționate, care pe drept fuseseră puse în discuție, deoarece ele arată unde anume erau predispuși să recidiveze pagano-creștinii. Pe de altă parte, li s-a făcut dreptate și apostolilor Paulus și Barnaba, care erau niște conservatori deschiși și care înțelegeau mai bine decât iudaizanții, relația dintre Tora și Evanghelie.

În ce privește circumcizia, Conciliul Apostolic clarifica faptul că cel puțin pentru goyimi nu mai era obligatoriu legământul circumciziei. În mod implicit se arăta că ritualul circumciziei nu mai este semnul specific al poporului lui Dumnezeu, care acum era numit „un singur neam” (iudeo-creștini şi pagano-creștini, fără discriminare).

Conciliul nu a sugerat că ar fi interzisă circumcizia pentru neevrei, nici că ar fi cumva încă obligatorie pentru evrei. O serie de întrebări au fost lăsate în aer, cel puțin pentru percepția noastră. Dar nu trebuie să uităm că sinodul apostolic nu fusese convocat pentru a rezolva toate dilemele teologice posibile, contemporane sau actuale, ci câteva probleme punctuale cu impact misiologic.

---

[1] Gr. τινες = unii, câțiva, niște (FA 15:1), subliniază că erau o minoritate vocală, care încerca să se impună.

[2] Circumcizie, obrezuire, obrezanie, tăierea rituală a prepuțului („tăiere împrejur”).

[3] Gr. στάσις = poziționare, insurecție, revoltă, tulburare politică, disensiune, ceartă înfierbântată, luptă, conflict.  

[4] Cf. FA 11:26, după titlul mesianic grecesc al lui Iisus: Christos (Unsul Domnului, „Mesia”, aram. məšīḫāˀ). Acest nume de „creștini” a fost destul de răspândit deja din prima generație creștină (FA 11:26; 26:28; 1Pt 4:16). Evreii însă i-au numit până astăzi noẓriim / noẓriin „nazarineni” (FA 24:6), după titlul peiorativ (Nazarineanul / din Nazaret) sau cel puțin banal dat lui Iisus.

[5] Numele de presbiteri „seniori” (denumire respectuoasă) și episcopi „supraveghetori, păstori” (denumirea funcției, 1Pt 2:25) erau folosite ca echivalente pe vremea aceea (FA 20:17, 28; 14:23 = Flp 1:1; 1Tim 5:17; Tit 1:5, 7) și se refereau la slujitorii Bisericii hitoroniți și plătiți, echivalentul pastorilor de astăzi (cf. 1Tim 5:17-22 New Jerusalem Bible; CAB spaniolă; SBP portugheză).

[6] În limbajul popular, dificultatea se complică prin faptul că termenul „Legea” este aplicat de unii Celor Zece Porunci, deși limbajul biblic diferă: Cele Zece Porunci sunt numite Legământul (Nu 10:33; 14:44; Dt 10:8; 31:9, 25-26; Ios 3:3, 6, 8, 11, 14, 17; 4:7, 9, 18; 6:6, 8; 8:33; Jud 20:27; 1S 4:3-5; 2S 15:24; 1Rg 3:15; 6:19; 8:1, 6, 9, 21; 1Cr 15:25-26, 28-29; 16:6, 37; 17:1; 22:19; 28:2, 18; 2Cr 5:2, 7, 10; 6:11; Ier 3:16; Ev 9:4; Ap 11:19) sau Mărturia (Ex 16:34; 25:22; 26:33-34; 27:21; 30:6, 26; 31:7; 39:35; 40:3, 5; Lv 16:13; Nu 4:5; 7:89; Ios 4:16). Deşi există o singură dată expresia „table de piatră cu Legea şi poruncile” (ebr. lit.: „tablele de piatră și legea/învățătura și porunca”, cf. Ex 24:12), nu se obișnuiesc în limbajul biblic expresii ca „tablele legii” sau „chivotul legii”.

[7] Cf. Ios 1:8; Mt 7:12; Lc 24:44; FA 24:14; Rom 3:21 etc.

[8] Termen vechi românesc pentru circumcizie, folosit aici ca efect literar, ușor peiorativ.

[9] Iudaismul rabinic actual este o moștenire în linie dreaptă a fariseismului de acum 2000 de ani. Saducheismul nu a rămas, deși iudeii karaiți par să fi moștenit unele idei saducheice.

[10] Citate talmudice: „Nu există generație care să nu primească binecuvântări datorită meritelor lui Avraam, Isaac și Iacov.” (Talmud, Shabbat 55a); „Marile binecuvântări pe care le primim nu se datorează meritelor noastre, ci meritelor părinților noștri.” (Mishnah Avot 2:2); „Dacă omul își adună pentru sine merite (zechuyot), Dumnezeu îl va salva.” (Midraș Tehillim 18:25); „Trei cărți sunt deschise în ziua de Rosh Hashanah... Cei complet drepți sunt scriși și sigilați pentru viață. Cei complet răi sunt scriși și sigilați pentru moarte. Cei între (beinoni) sunt suspendați până la Yom Kippur: dacă au merite (zechuyot), sunt înscriși pentru viață; dacă nu, pentru moarte.” (Talmudul Babilonian, Tratatul Rosh Hashanah 16b); „Omul trebuie să fie întotdeauna evlavios, pentru că în fiecare clipă poate veni moartea, și el este judecat în funcție de meritele sale.” (Talmudul Babilonian, Shabbat 32a). Aici, mântuirea (yeshuah) este explicit condiționată de acumularea de merite personale. Ideea de zechut avot (meritul strămoșilor) e o „asigurare spirituală”, dar nu e mereu suficientă — omul însuși trebuie să aibă merite. Partea superioară a formularului

[11] Termenul „legalism” denumește la origine principiul mântuirii prin Tora (Lege), analog credinței creștinilor în mântuirea prin supunerea față de „legea” (religia) strămoșească.

[12] Așa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, Tora nu este o religie a meritelor, ci un sistem pedagogic, aplicabil în statul teocratic al Vechiului Legământ. Dar în perioada greco-romană, Tora scrisă devenise o religie a meritelor, la care se adăuga și „Tora orală” (tradiția rabinică) despre care se credea că are aceeași autoritate divină:„Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel nu pentru Tora scrisă, ci pentru Tora orală, cum este spus: «Căci în puterea ta este viața ta» (Deut. 30:20) – aceasta este Tora orală.” (Talmud Babilonian, Berachot 5a); „Să umblați în legile Mele – se referă la studiul Torei. Ați putea crede că este vorba despre Tora scrisă? Când spune: «și să păziți poruncile Mele» – aceasta este Tora scrisă. Deci, ce înseamnă «să umblați în legile Mele»? Aceasta este Tora orală.” (Sifra, comentariu la Levitic 26:3 – Midraș halahic vechi);  „Toate poruncile Torei au fost date lui Moise pe Sinai, împreună cu explicația lor. Această explicație este numită Tora orală. Moise a transmis-o mai departe, și așa mai departe, până la profeți și înțelepții Marii Adunări.” (Rambam, Maimonide, Introducere la Mishna).

[13] Gr. ἐνεργουμένη lit. acționează, este activă, eficientă, productivă.

[14] În rabinism, țaddiq este cel care trăiește după Halakha (Tora înțeleasă și aplicată prin tradiția orală). Rabinii asociau țəḏāqā cu acumularea de merite înaintea lui Dumnezeu. Teologia rabinică păstrează sensul de „trăire dreaptă” al lui țəḏāqā, dar îl reformulează în limbajul eticii legale: a fi drept înseamnă a trăi conform Torei orale și scrise. Totodată, rabinii au extins semnificația țəḏāqā spre sensul predominant filantropic de faptă bună, meritorie (cf. Is 64:5).

[15] Cf. Ex 24:12; Dt 4:13; 5:29; Mt 19:17-20; Mr 10:19-20; Lc 18:20-21; 2In 1:6; Ap 12:17; 14:12.

[16] Supranumele pe care i l-a dat Iisus (Kefá) este termenul iudeo-aramaic pentru „stâncă”. Același termen, se folosește în ebraică în Ier 4:29 și Iov 30:6. În Mat 16:18, traducerea aramaică  (siriacă) folosește acest cuvânt de două ori: „Tu ești Kefá, și Eu pe această Kefá voi zidi Biserica Mea”. În ciuda abuzului hermeneutic al teologilor romano-catolici de-a lungul secolelor, afirmația lui Iisus nu se referă nici la Papalitate, nici la Iisus Însuși în acest caz, ci se referă la Petru în calitate de apostol și de reprezentant al tuturor apostolilor de atunci și din viitor. Promisiunea este solemnă și adevărată, dar condiționată. Peste câteva clipe, același apostol va fi numit de Iisus „Satano..., tu ești o piatră de poticnire pentru Mine...!”

[17] Sau: „puneți la încercare răbdarea lui Dumnezeu”; „puneți la îndoială dovezile date de Dumnezeu” (NET); „provocați pe Dumnezeu” (TOB, SBP), „provocați mânia lui Dumnezeu” (NOY) 

[18] Cf. Gal 1:19. Cunoscut în istoria Bisericii vechi ca „Iacov cel Drept”, episcopul episcopilor și supranumit în Răsărit αδελφοθεος („fratele lui Dumnezeu”!), el însuși s-a numit „rob al lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Christos” (Iac 1:1), iud.-aram: ˁAḇdaˀ de’Ĕlahaˀ û-ḏə-Maran Yešû ˁ Məšiḫaˀ. Josephus (Antichități iudaice, 20:199-200), povestește despre el următoarele: „Dar acest   Ananus [Hanan cel Tânăr], care, așa cum v-am spus, primise arhieria, era un om îndrăzneț și foarte insolent. Făcea parte din secta saducheilor, care sunt mai severi în judecarea vinovaților, decât toți ceilalți evrei, cum am menționat deja. Prin urmare, având Hanan o asemenea dispoziție, a crezut că are ocazia potrivită să-și exercite autoritatea. [Procuratorul] Festus era deja mort, iar Albinus [noul procurator] încă nu sosise; așa că Ananus a convocat pe judecătorii Sanhedrinului și l-a adus înaintea lor pe Iacov, fratele lui Iisus (zis Christos), precum și pe unii dintre tovarășii acestuia. Și, după ce i-a acuzat de încălcarea Legii, i-a dat să fie uciși cu pietre. Dar cei mai onorabili cetățeni și mai îngrijorați cu privire la legi, nu au fost de acord cu ceea ce s-a făcut. Au trimis, de asemenea, solie la rege [Agrippa], rugându-l să-i trimită lui Ananus să nu mai facă așa, pentru că ceea ce făcuse nu era justificat.” În anul 2002 s-a descoperit în Israel un osuar cu inscripția aramaică:  יעקוב בר יוסף אחוי דישוע (Yaˁqoḇ bar Yôséf, ˁaḫoy də-Yēšûˁ), „Iacov fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”, a cărui autenticitate a fost contestată de unii specialiști evrei, dar și bine apărată de diverși specialiști evrei și neevrei.

[19] Verbul grecesc labein este folosit cu acest sens în Evrei 5:1, cu privire la cel ales ca mare preot „din mijlocul oamenilor”.

[20] Cf. Complete Jewish Bible 1998: “Shim'on has told in detail what God did when he first began to show his concern for taking from among the Goyim a people to bear his name.”

[21] Ebr. בַּיּוֹם הַהוּא „în ziua aceea”.

[22] „Mă voi întoarce” lipsește din textul ebraic.

[23] Ebr. אָקִים  ”voi ridica”.

[24] Ebr. וְגָדַרְתִּי אֶת־פִּרְצֵיהֶן וַהֲרִסֹתָיו אָקִים וּבְנִיתִיהָ כִּימֵי עוֹלָם  „îi voi drege spărturile, o voi ridica din ruine și o voi rezidi  ca în zilele de odinioară”.

[25] Ebr.אדם  Edom se poate citi și adam („oameni”, cf. LXX τῶν ἀνθρώπων). Evident, corect este „Edom”, deoarece se vorbește apoi despre „toate (celelalte) neamuri”, în timp ce expresia „rămășița oamenilor și toate (celelalte) neamuri” este o stângăcie fără rost. Pentru a evita astfel de confuzii, s-au adăugat încă din epoca persană acele matres lectionis (consoanele yod și waw pe post de vocale), astfel că termenul, așa cum a fost transmis de masoreți (אֱדוֹם) indică sigur lecțiunea Edom.

[26] Deși în LXX și în FA 15 se folosește verbul ἐκζητήσωσιν „să caute”, iar versiunea lui Lukas adaugă „pe Domnul”, textul ebraic are aici ca predicat verbulיִירְשׁוּ  „să ia în stăpânire” (cf. vb. ירשׁ = a dezmoșteni și a moșteni, a se înstăpâni). Explicația acestei diferențe stă în faptul că verbulִירְשׁוּ   yīr^əšû „să ia în stăpânire” a fost citit de scribi în mod eronat יִדְרְשׁוּ  yiḏrəšû „să caute”, ceea ce a determinat apoi și adăugarea expresiei „pe Domnul” (ca să aibă sens „căutarea” din partea neamurilor).

[27] Atât textul ebraic, cât și LXX încheie cu expresia „zice Yahwé (κύριος ὁ θεὸς), care face acestea”. Expresia „cunoscute din vechime” este un adaos prezent numai în versiunea greacă citată de Lukas, nu și în textul ebraic, nici în LXX.

[28] Ps 89:35-36; 132:11-12; Ier 17:24-25; 22:30; 30:8-10; 33:22; Ez 34:23-25; 37:21-28; Os 3:4-5.

[29] Cf. Raymond Cottrell, “Role of Israel in Bible Prophecy”, în F D Nichols, Seventh-day Adventist Bible Commentary vol. 4, Isaiah to Malachi, Introduction, Review and Herald Publishing Association, Hagerstown, Maryland (US), 1955: 25-38. Vezi și Carelinks Ministries, Bible Lives, 11.2 The Nature of Prophecy. Eben de Jager, The Collector, “How Were the Conditional Biblical Prophecies Fulfilled in the Bible?”. Rightly Dividing the Word of Truth, “Conditional Prophecy. Alan D. Ingalls, “Conditionality in Prophecy (Jer 18)”,  Council on Dispensational Hermeneutics 22 September 2010.   

[30] Iisus este recunoscut genealogic (Mt 1:1; Lc 3:31) și public (Mt  9:27; 12:23; 15:22; 20:30-31; 21:9, 15; 22:42, 45; Mr 10:47-48; 12:35, 37; Lc 18:38-39; 20:41, 44; Rom 1:3) ca „Fiu al lui David”. Era fiu legal (oficial) al lui Iosif (Mt 1:20). Dar și Maria (Miryam < Maryam) era din neamul lui David, chiar dacă nu se spune în mod direct. Există trei argumente: 1. căsătoria între rudenii din același clan era norma. 2. Îngerul îi spune Mariei că Fiul ei va fi pe tronul lui David (Lc 1:32). 3. Cele două genealogii ale lui Iisus (Matei 1 și Luca 3) reflectă descendența Sa davidică, pe două linii genealogice diferite, care se intersectează cel puțin de două ori, dar care, după obicei, nu menționau decât numele bărbaților. În ambele cazuri, Iosif este cel care în mod legal este moștenitorul. După Matei, Iosif era „fiul lui Iacov, fiul lui Matan, fiul lui Eleazar (Mat 1:15-16), iar după Luca, Iosif era „fiul lui Eli, fiul lui Mattat, fiul lui Levi, fiul lui Melchi”. Nu este o contradicție aici, ci realitatea că Iosif era fiul natural al lui Iacov ben Mattan, dar în același timp era și ginerele (fiu adoptiv, moștenitor al) lui Eli ben Mattat. Faptul că Maria era înrudită cu Elisabeta, care era neamul lui Aaron, din tribul lui Levi, ca și soțul ei (Lc 1:5). Ca rudă față de Maria, Elisabeta este numită συγγενίς (rudă). Posibil, mama Mariei să fi fost din neamul lui Aaron, căsătorită cu Eli din neamul lui David și astfel cele două erau verișoare. După tată însă, Maria era din neamul lui David, deoarece pe vremea aceea originea se stabilea pe cale masculină, nu pe linie maternă.

[31] Ps 2:6-8; Is 9:6-7; Mr 14:25; Lc 19:11; 21:31; 22:16, 18; In 19:19; FA 17:7; 1Cor 15:24; Ef 5:5; 2Tim 4:1; 2Pt 1:11; Ap 1:5; 11:15; 12:10; 20:4, 6.

[32] Este interesant de observat, că Iacov cel Drept a fost ales ca primul dintre cei trei, imediat după ce Iacov bar Zavdai (fratele lui Ioan) fusese executat, iar Șimon Petros fusese de asemenea arestat în vederea execuției (FA 12:1-24). Când Petros a fost eliberat, deja Iacov era „președintele” Comunității creștine (FA 12:17; 21:18). Aceasta arată că apostolul senior fusese înlocuit între timp, din motive practice. Dar încă rămăsese în fruntea lucrării, menționat imediat după Iacov cel Drept (Gal 2:9).

[33] Textul grecesc spune simplu, συναγάγῃ εἰς ἕν „ca să-i adune într-unul” (să facă o singură „sinagogă”!). Termenul „neam” este aici subînțeles, deoarece fusese menționat mai înainte. Alții au tradus „într-un singur trup”: NOY, NEG, Cornilescu, etc. Noțiunile de neam și de trup sunt înrudite în ebraică, deoarece termenul biblic גּוֹי goy (popor, nație), care la origine denumea orice popor, începând cu Israel (Gen 12:2; 18:18; 35:11; Dt 4:7-8; Ios 10:13), este înrudit cu termenii: גֵּו gēw (societate; spate),גֵּוָה  gēwā (trup, spate), גְּוִיָּה gəwiyyā (trup, Gen 47:18).

[34] Grecii și alți elenizați, în primul rând romanii. Categoria aceasta echivala cu aceea de civilizat sau cultivat.

[35] Membru al poporului ales, care urma să domine lumea cultural și politic în era mesianică.

[36] Nu doar evreii erau circumciși: și alte popoare aveau ritualul peritomiei, dar în Biserică discuția apăruse în legătură cu evreii.

[37] Neobrezuit, necircumcis. Ebr עָרֵל ˁarēl „prepuțos” de la עָרְלָה ˁorlā (prepuț); gr. ἀκροβυστία = lit. acoperirea vârfului (din akron „vârf” + bystion* „acoperire”?). În ambele limbi, noțiunea aceasta nu este o negare a circumciderii, ci o afirmare a stării naturale dinaintea operației.

[38] Gr. ἀπέχεσθαι (a se ține la distanță, a se distanța, a sta departe de, a nu pune mâna pe).

[39] Cf. Dt 32:17; Ps 106:2i8; Os 9:10; Dan 1:8-20; 1Cor 5:11; 6:9; 8:1-13; 10:7, 14, 19-20, 28; 2Cor 6:16;  Gal 5:20; Ef 5:5; Ap 9:20; 21:8; 22:15.

[40] Ezec 23:30; Num 25:1-2; 1Cor 5:11; 6:9; 10:8; Ef 5:5; Col 3:5; Ap 2:14, 20.

[41]  Ex 22:31; Lev 17:15; 22:8; Ez 44:31. Gr. πνικτός (strangulat, sufocat, înecat); ebr. medie טְרֵיפָה ṭ^ərêfā (vezi Jastrow 554).

[42] Gen 9:4; Lev 3:17; 7:26-27; 17:10-14; Lev 19:26; Dt 12:16, 23-25; 15:23; 1Sam 14:32-34; Ezec 33:25. A se vedea și En.Wikipedia, “Blood as Food”.

[43] Regula קַל וַחֹמֶר qal wa-ḥómer (lit. ușor și greu = de la ușor, la greu; de la slab, la puternic) este un principiu de logică rabinică folosit și în hermeneutica biblică, asemănător cu argumentul a fortiori („cu atât mai mult”, „mai cu drept cuvânt”); deducția unei concluzii mai puternice (mai stricte), dintr-o premisă mai slabă (mai ușoară): „dacă un lucru mai puțin important este adevărat, cu atât mai mult este adevărat unul mai important.”

[44]  „Moise” este aici o metonimie, în loc de „Legea lui Moise” (Tora, sau Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei). Cf. Lc 16:29, 31; 24:27, 44; In 1:45; FA 26:22; 28:23.

[45] Răspândirea Torei, practicarea Sabatul zilei a şaptea și a legilor alimentare printre neevrei, vor fi menționate şi de Josephus, 50 de ani mai târziu: „Ba încă, de multă vreme, o mulțime de oameni au fost înclinați să urmeze practicile noastre religioase; fiindcă nu există nicio cetate grecească sau barbară şi niciun popor unde obiceiul nostru de a respecta ziua a șaptea să nu fi ajuns, și unde posturile noastre, aprinderea candelelor și multe din interdicțiile noastre alimentare să nu fie respectate. [...] Așa cum Dumnezeu însuși pătrunde în toată lumea, tot așa și Legea noastră s-a răspândit în toată lumea. [...] Aşadar, dacă nu se înțelege de la sine excelența propriilor noastre legi, atunci marea mulțime a celor care încearcă să le imite ne dă dreptate, apreciindu-ne mult pentru ele.” (Flavius Josephus, Contra Apion 2.282–286 / sau 2.39). https://www.josephus.org/works.htm

[46] După cum iudeo-creștinii sunt iudeii deveniți creștini, numiți nazarineni sau mesianici, pagano-creștinii sunt creștinii proveniți din alte popoare (păgâni). Cuvântul păgân este de origine latină (paganus = țăran), denumind inițial populația rurală din Imperiu care încă nu se creștinase, ci rămăsese la cultele tradiționale.