Lege şi HAR. Modest tratat de soteriologie după cartea Exodului.

Christos Eliberatorul
Exodul descrie marea eliberare a lui Israel din Egipt, care va fi invocată ulterior în toate vremurile de necaz ale lui Israel şi va deveni prototipul eliberării finale a Israelului spiritual, din Babilonul apocaliptic. Această mântuire istorică a fost imortalizată în toate sărbătorile israelite, de la Paşti la Corturi, şi s-a adăugat pentru totdeauna la semnificaţia Sabatului, conform textului deuteronomic al Decalogului.
Pentru o abordare creştină a oricărei scrieri biblice, pentru a-i înţelege lecţia evanghelică, este necesar să se observe, mai întâi, care este locul Domnului Christos în naraţiunea, profeţia sau tipologia ei, – desigur, fără a forţa aplicaţia !– ca să putem privi totul din perspectivă christocentrică.
Fiul lui Dumnezeu este prezent în Exodul, atât la modul istoric, cât şi tipologic. De la început (cap. 3), iniţiativa mântuirii din sclavie este luată de o Fiinţă misterioasă numită alternativ: Solul lui Iahwé („Îngerul Domnului”, în textul românesc) şi Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului, identificat cu Domnul Însuşi, Se recomandă lui Moise ca fiind Dumnezeul strămoşilor lui Israel, Dumnezeul legământului abraamic, iar Numele sacru pe care şi-L descoperă pentru prima dată – „Eu Sunt” ('ehyé < 'ahwé), adică El Este (Iahwé)[1] – capătă o accepţiune soteriologică, un sens de izbăvire, de mântuire. Numele acesta Se descoperă în vederea eliberării lui Israel din robie (Ex 6:2-8).
Dar Christos este prezent şi în sens figurat, tipologic, în persoana lui Moise, – profetul prin excelenţă, reprezentantul şi mijlocitorul lui Israel, singurul care se putea întâlni personal cu Dumnezeu, – în mana venită din cer, în stânca izvorului de apă, în simbolurile şi ritualurile specifice, instituite odată cu primul Paşte şi dezvoltate sistematic în cultul Sanctuarului: jertfa, preotul, lumina, tămâia, pâinea, perdeaua, chivotul şi sanctuarul însuşi. Chiar Israel, ca fiu al lui Dumnezeu, ca „întâi-născut”, este o umbră magnifică a Marelui Messía, Care avea să Se identifice cu poporul până acolo încât să recapituleze în propria experienţă, chiar în detalii, drumul lui Israel din Egipt în pustie, la Iordan şi mai departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese învins (Mt 2:15, Os 11:1, Is 49:3-7).
După ce am stabilit baza hermeneuticii creştine a cărţii Exodului, putem studia ordinea etapelor acestei mântuiri memorabile, ca să vedem dacă nu cumva este o ordine de principiu şi tipică pentru felul în care Dumnezeu mântuieşte pe toţi oamenii. Într-adevăr, Christos nu Se descoperă evreilor în ţara robiei, ca să le dea o lege, după care să-i salveze, pe temeiul condiţiilor ei. El procedează exact invers. Mai întâi îi mântuieşte din Egipt pe cei ce cred, şi anume pe cei care-şi dovedesc credinţa prin împlinirea condiţiilor eliberării. Şi Domnul nu face distincţie între evrei şi egipteni, fiindcă unii egipteni cred şi, ca dovadă, se alătură poporului lui Dumnezeu.
Umblând nevăzut alături de omul ales, învăluit în coloana de foc sau de nor, întruchipat în imaginea lui Moise şi a miilor de miei (sau iezi) jertfiţi în casa robiei şi pe fugă mâncaţi în noaptea cinei pascale, Christos eliberează pe fiii lui Israel „cu mână tare şi braţ puternic”, înmulţindu-Şi minunile, provocându-le şi încercându-le credinţa la tot pasul. După ce îi eliberează şi astfel îi pregăteşte spiritual, Fiul lui Dumnezeu le dă Legea pe Sinai, la împlinirea a 7 săptămâni de la Exod, ceea ce se sărbătoreşte până astăzi în calendarul iudaic, sub numele de Şavuot (Cincizecimea, „Rusaliile”).

Legea, Decalogul, Legământul
Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele şi instrucţiunile Domnului, cu aplicaţii specifice culturii şi cerinţelor timpului. Poruncile lui Dumnezeu sunt mult mai multe decât zece şi ele sunt destul de diverse în Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere al obligativităţii lor pentru israelit, toate aveau autoritate morală, ca şi interdicţia dată în Rai părinţilor noştri. Distincţia pe care o facem noi, între moral şi ceremonial, este pur şi simplu convenţională, didactică. Ea nu apare nicăieri, în mod explicit, în teologia biblică; nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Această distincţie este sugerată, este implicită în natura fiecărui comandament, dar nu este învăţată în mod direct.
Pentru a înţelege perspectiva biblică, trebuie să mai adăugăm că, în ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc întregul sistem religios care a fost dat lui Israel la Sinai.[2] În mod obişnuit, Decalogul este numit: Legământul,[3] Cele Zece Cuvinte[4] (Deka Logoi) sau Mărturia[5] (documentul Legământului).
Decalogul este un cod moral fundamental, un legământ cu zece clauze. Dacă ne uităm puţin la el, însă, vedem că nu cuprinde toate interdicţiile morale posibile. Multe alte comandamente morale au fost date după aceea.[6] Este uşor de observat că Domnul a vrut să dea lui Israel, în copilăria lui spirituală, doar un rezumat al interdicţiilor care se referă la cele mai obişnuite păcate. Dar fărădelegi ca: vrăjitoria, beţia, perversiunile, oprimarea săracilor, calomnia, nedreptatea la judecată, prostituţia şi multe altele nu apar în litera Decalogului. Ele sunt scrise în alte părţi din Lege. Decalogul este un rezumat foarte reprezentativ şi uşor de memorat, de la vârsta în care puiul de om a învăţat să-şi numere degetele.
Decalogul este, de asemenea, un datum special pentru poporul celor salvaţi. Dacă Christos a turnat asupra egiptenilor şi asupra zeilor lor 10 urgii, israeliţilor le-a descoperit într-o manifestare de nemaiîntâlnită grandoare şi solemnitate, 10 imperative morale care condamnă păcatul în diverse forme de manifestare: religioasă, socio-culturală şi psihologică.

Făgăduinţe mai bune
Este important să subliniem, însă, că Decalogul nu reprezintă o formă exhaustivă, pancosmică şi eternă a imperativelor divine. El este un cod cu aplicabilitate universală, dar este formulat, în mod evident, în condiţiile unui legământ pământesc, trecător şi limitat de propriile sale slove: este adresat muritorilor şi nu îngerilor („ca să trăieşti multe zile…”, „să-ţi cinsteşti părinţii…”, „să nu comiţi adulter”), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, căruia i s-a făgăduit „ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (cf. 20:12) şi nu Paradisul Nou sau Cerul.
Când Biblia ne spune că Noul Legământ a fost întemeiat pe făgăduinţe mai bune, nu se referă la promisiunile omeneşti, ci la ale Domnului. Noul Legământ ne făgăduieşte în Christos viaţa veşnică, Cerul şi Pământul Nou, nu doar zile multe în Ţara Sfântă, cum ne promite slova Decalogului. Este limitat în literă şi pentru faptul că el se adresează în ebraică la persoana a doua, masculin, singular: evreului antic şi universului lui: nedoriţii zei casnici, soţia / soţiile, copiii, sclavii, vitele şi străinul rezident.
O altă limită a Decalogului, însă una foarte înţelept potrivită scopului pentru care a fost redactat acest cod, este aceea că imperativele lui sunt, în majoritatea cazurilor, negative. Cetăţeanului israelit i se interzice să-şi ucidă semenul, chiar dacă-i este vrăjmaş, dar iota Decalogului nu-i ordonă la fel de explicit să-şi iubească pozitiv aproapele şi să-i facă bine pe orice cale. Acest principiu este scris în altă parte a Legii.
Astfel Decalogul, ca imagine negativă a chipului divin, a caracterului desăvârşit, reprezintă doar clişeul prin care privim realitatea morală într-un mod întunecos, alb-negru şi inversat. Numai lumina lui Christos şi baia de Revelator şi Fixator a Spiritului Sfânt poate face să apară în vieţile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.
Dispoziţia firii omeneşti de a se mulţumi cu umbra, cu religia motivată numai de teama pedepsei şi de speranţa moştenirii ţării promise este ilustrată în istoria lui Israel ca o demonstraţie a neputinţei Legii. Ea, Legea, cu toate poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legământului” de la Sinai, a fost şi rămâne doar o disciplină necesară, un pedagog şi o oglindă. Când este scrisă în inimă de Spiritul Sfânt, ea nu se mai numără pe degete, pentru că nu se limitează la iotă. Acum „slujim Domnului într-un spirit nou, nu după vechea literă” (Rom 7:6), pentru că în Christos, Duhul Domnului este Stăpân, şi unde este El, acolo este libertate morală şi o slavă care nu poate fi atinsă sub Lege, nici chiar prin cea mai bună slujbă săpată în piatră, care este doar aducătoare de moarte şi de osândă (2Cor 3:7-18).
Domnul, însă, „ne-a făcut în stare să fim slujitorii unui legământ nou, nu al literei, ci al Spiritului; fiindcă litera omoară, dar Spiritul dă viaţă” (ibid. v. 6). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Christos” (In 1:17). Avantajul celui ce priveşte mai sus de literă, evreu sau neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exerciţiu etic pentru domesticirea şi dresarea unui animal social, ci mântuirea însăşi, izbăvirea deplină de păcat: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub Lege, ci sub Har.” Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat şi mântuit, nu este sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a răscumpărat. O asemenea dragoste nu se dă înapoi de la litera imperativă, dar întotdeauna trece dincolo de iotă şi cirtă.
Problema noastră este că avem o Lege cu majusculă, pe care credem că o înţelegem, şi un „har” scris cu literă mică, în faţa căruia stăm contrariaţi şi neîncrezători. Dacă Galatenii au primit manifestările puterii Duhului prin „auzirea credinţei”, prin „zugrăvirea” lui Christos Cel Răstignit în faţa conştiinţei lor (Gal 2:1-5), şi nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astăzi, că ultima revărsare a Duhului întârzie, nu din cauza profundei necunoaşteri de Dumnezeu, ci din cauză că nu se fac legiferări mai stricte, ori nu se adoptă un tip de legalism mai cult şi mai parfumat?
Cântarea lui Moise, aşa numita Cântare a Mării, este cântarea bucuriei mântuirii, înainte de primirea Legii. Înainte de Exodul 20 vin capitolele 12-14, cu eliberarea şi trecerea Mării, capitolul 15 cu Cântarea mântuirii, capitolul 16 cu mana din cer, capitolul 17 cu stânca dătătoare de apă, capitolul 18 cu un sfat providenţial venit de la Domnul pe o cale neconvenţională. Prin acestea, poporul este pregătit pentru marea sărbătoare de la Sinai, când va auzi glasul Celui Prea Înalt.

Limite şi dincolo de ele
Este interesant că Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adică exact locul în care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legământului abraamic şi Mântuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise însuşi îi pusese limite, ca să facă distincţie între ce este profan şi ce este sacru, Dumnezeu îl cheamă pe Moise lângă El, în văpaia şi fumul Sinaiului, printre îngeri, ca mijlocitor al Legământului, în timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite prefigurează toate poruncile şi legile pe care Dumnezeu avea să le transmită. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este o experienţă fizică, exterioară. Nu deştepţii, nu curioşii, nu îndrăzneţii şi tupeiştii sunt cei aşteptaţi pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvăluie că, înainte de rostirea Decalogului, poporul se mâniase pe Dumnezeu, nu putea suporta această limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arată că, deşi se spălaseră pe dinafară, inima lor nu era pregătită pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legământului.
Uneori îi acuzăm pe bieţii israeliţi că ar fi greşit spunând: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19:5-8) ca răspuns la condiţiile de Legământ rostite de Însuşi Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, poate face omul, atunci când Dumnezeu propune sau impune, decât să spună „da”? Psalmistul spunea: „Jur – şi mă voi ţine de jurământ, – că voi păzi toate legile Tale cele drepte!” (Ps 119), şi nimeni nu l-a acuzat de încredere în sine. A lăsa lui Dumnezeu deciziile pe care noi înşine trebuie să le luăm nu este o virtute creştină.
Cât priveşte puterea acelui legământ, în ciuda faptului că era limitat în multe privinţe, el era adecvat situaţiei şi era absolut necesar ca disciplină pentru întregul popor, atât în pustie cât şi în ţara pe care, cu multă întârziere avea s-o primească. Această exercitare exterioară a moralei era şi este absolut necesară într-un stat, într-o instituţie. Dar ceea ce trebuie înţeles, este că, în ce priveşte religia personală (singura care duce la mântuirea sufletului), esenţiale sunt motivaţiile corecte: credinţa şi iubirea.
Închinarea personală nu a fost rezervată timpurilor Noului Legământ, ci a fost trăită de toţi adevăraţii credincioşi: înainte de Sinai, la Sinai şi după aceea. Moise Însuşi, mijlocitorul legământului care, mai târziu, va fi numit „vechi”, a biruit păcatul fiindcă trăia sub Har, nu sub Lege, în timp ce mulţi dintre cei care se puteau lăuda cu conformarea faţă de Decalog (deoarece cârtirea, de pildă, sau pofta după carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost înghiţiţi de pământ sau de alte urgii ale Domnului.

Semnul salvării şi al libertăţii
Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mină de diamante. Nu numai paralela cu plăgile este instructivă, ci multe alte elemente din Apocalipsă: sângele Mielului, cântarea lui Moise şi a Mielului, semnul pe frunte sau pe mână, cele 12 seminţii ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – şi multe altele, în special împlinirea făgăduinţelor legământului în Apocalipsa 21. După cum cruţarea întâilor-născuţi, „în noaptea aceea” a fost condiţionată de semnul sângelui pascal pe tocul uşii, tot astfel eliberarea poporului de întâi-născuţi ai lui Dumnezeu de astăzi (cf. Ev 12:23) este condiţionată de prezenţa sigiliului lui Dumnezeu şi al Mielului pe frunte, în opoziţie cu ceata celor care au „pe frunte sau pe mână”, stigmatul Fiarei.
Întâmplător, probabil, dar totodată semnificativ pentru memoria noastră, versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 12:16 (a se observa şi contextul !), unde, pentru prima dată în istoria mântuirii, expresia „un semn pe mână şi pe frunte” este aplicată unei zile de sărbătoare, Paştelui care comemora eliberarea din Egipt. Aceasta sugerează că semnul Fiarei apocaliptice este un fel de parodie a Paştelui.
În justificarea Sabatului, la motivul Creaţiei din Exodul 20, se adaugă în Deuteronom 5 motivul eliberării. Prin urmare, dacă Paştele era un semn al lui Iahwé „pe mână şi pe frunte”, şi dacă Sabatul săptămânal, prin excelenţă este semnul Dumnezeului Creator şi Mântuitor, atunci semnul Fiarei trebuie să fie un fel de anti-Paşti şi anti-Sabat, un pretins memorial al izbăvirii, dar în realitate un semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic şi juridic: ultima minciună în aplicarea legalistă şi pseudevanghelică a Decalogului.
Dar Mielul va birui, pentru că El este Cel Care Este, Care Era şi Care Vine, în timp ce Fiara era, nu mai este, şi are să vină pentru puţină vreme.
Înainte de apropierea eliberării, robia devenea tot mai aspră. E o modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mântuirea Sa, tot aşa cum, văzând pe Christos, demonizatul din evanghelii a început să se zvârcolească şi mai urât, înainte de a fi pentru totdeauna eliberat. „Dar cu cât îl asupreau mai mult [pe Israel], cu atât se înmulţea şi creştea…” (Ex 1:12). Aceasta sună ca o făgăduinţă a împlinirii misiunii, după binecunoscuta profeţie: „Lucrarea pe care n-a fost făcută în timp de pace şi prosperitate, va fi făcută în împrejurările cele mai grele şi în condiţiile cele mai descurajatoare.”
Interesant e că atât în Exod, cât şi în Apocalipsă este prezentă tema libertăţii de închinare. Marele test final şi universal din Apocalipsă vizează închinarea cerută de Dumnezeu şi adusă Lui în mod liber. În cartea Exodului, Moise nu cere lui Faraon eliberarea social-politică a unui popor de sclavi, pentru a-i instala în Canaan, care era cea mai bună provincie a Egiptului. Instruit de Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de închinare, oricât de riscantă ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea să plece nu la o slobozenie deşartă, într-o fabuloasă Americă a antichităţii, ci în pustie, cale de trei zile, pentru ca acolo să slujească Domnului, aşa cum a cerut El. Fără altă explicaţie.
De ce în pustie, de ce trei zile, de ce toţi, de ce şi copiii, de ce chiar şi animalele? Nici o explicaţie. Aşa este închinarea cerută de Dumnezeul lor, Care are dreptul să le ceară orice, oricum, oricât şi oricând, iar Faraon este obligat prin natura lucrurilor să recunoască în fapt, acestor sclavi, cel mai elementar şi mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca şi nu vor lăsa în Egipt nici o unghie. Întoarcerea lor era subînţeleasă şi reacţiile verbale ale faraonului nu trădau nici o suspiciune politică, deşi el se temea că libertatea religioasă absolută ar crea precedente nedorite şi ar putea deschide calea altor libertăţi. De aceea s-a răzgândit, călcându-şi cuvântul de zece ori, până când, în sfârşit, s-a dus „ca plumbul în inima mării”.
Dumnezeu Exodului este protagonistul libertăţii. El chiar a contat pe faptul că orgoliosul faraon nu va agrea niciodată o asemenea filozofie politică. Îl cunoştea prea bine. Şi chiar pentru acest motiv l-a lăsat să ajungă faraon. Dacă Egiptul ar fi avut un suveran dispus să împlinească voia Domnului, Israel nu s-ar fi ales decât cu libertatea de închinare, pe când faraonul cel rău a dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul de a face pentru Israel mai mult decât ceruse în mod oficial.

Slava Domnului
Imaginea rămasă pe retină la încheierea lecturii Exodului este momentul în care, după executarea şi instalarea Sanctuarului în pustie, după ce au făcut totul strict după chipul arătat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul şi focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel încât nimeni nu mai putea intra acolo.
Imaginea este preluată de Apocalipsă, mai întâi în scenele premileniale ale încheierii lucrării lui Dumnezeu, când pământul va fi inundat de lumina cunoaşterii slavei Domnului (Ap 18) şi când se va încheia Judecata de Cercetare şi Iisus va inaugura împărăţia milenială a slavei (Ap 15). În forma cea mai plină, imaginea prefigurează descrierea comuniunii perfecte din Ierusalimului Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” şi are aceeaşi formă de cub ca „sfânta sfintelor” din Exodul. (Ap 21:3.7.22-27). Porţile acelea care niciodată nu se închid, se vor închide pentru o singură dată: în faţa celor care doresc doar eliberarea de vinovăţie, nu de păcat, în faţa celor care nu iubesc legământul credinţei şi iubirii faţă de Creator, ci şi-au întocmit dumnezei, religie, morală şi Evanghelie după gusturile lor, lucruri pe care Domnul nu le poruncise şi nici măcar prin gând nu-i trecuse. Asemenea glorificării Cortului Mozaic şi a Templului lui Solomon, cu ocazia inaugurării lor, ultima viziune postmilenială a Apocalipsei descrie Slava Domnului îmbrăţişând în curcubeie întreaga Cetate, străfulgerând prin ziduri de diamant şi lapis-lazuli, umplând-o cu norul tainei divine. În acest moment culminant, păcătoşii fără-de-lege şi trădătorii pitiţi sub Lege nu mai au acces acolo unde Legea şi Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor două firi ale lui Christ: separate, dar inseparabile.
_____________________________________
[1] Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului haway > hayah (a fi), cu sensul: „El Este / Era / Va fi”.
[2] Ex 24:12 pare să fie singurul caz în care Legea (Tora, nomos) se referă în mod direct la Decalog. În alte locuri, scriitori inspiraţi se referă la cărţile lui Moise, la Vechiul Testament în general, la religia iudaică sau la unele legiuiri specifice.
[3] Nu 10:33, Dt 9:9.11.15, Ap 11:19 e. a.
[4] Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4.
[5] Ex 25:16.21.22, Ap 15:5 e. a.
[6] Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18.26-37 e. a.