LM. Cum se explica Iov 1:6 ? – "Fiii lui Dumnezeu au venit intr-o zi de s-au infatisat inaintea Domnului. Si a venit si Satana in mijlocul lor." Cine sunt acesti "fii" ai lui Dumnezeu ? În Gen 6:2, de asemenea se spune: "fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase; si din toate si-au luat neveste pe acelea pe cari si le-au ales." Cine sunt acesti fii ? Nu cumva ingeri, si de aceea a dat Dumnezeu apoi potopul, ca sa-i distruga pe cei ce s-au nascut din fii lui Dumnezeu, si fetele oamenilor?
________________________________________________
FL: În Iov 1:6;2:1, fiintele ceresti sunt numite „fiii lui Dumnezeu" (cf. Iov 38:7) Dar expresia „fiii lui Dumnezeu" nu se referă la natura fiinţelor, ci la caracterul lor. Altfel spus, nu se referă la ce fel de entităţi fizice sau metafizice sunt aceştia, ci se referă la relaţia acestora cu Dumnezeu. Este un fel de a vorbi despre fiinţe „cereşti", despre creaturi care sunt „după chipul lui Dumnezeu". Nu numai îngerii („extratereştrii") sunt numiţi astfel, ci şi anumiţi oameni. Adam este primul caz (Lc 3:38), iar noi, cei care suntem ai lui Dumnezeu, „născuţi din Dumnezeu" prin adevăratul botez (In 1:12; 3:3-7; 1 Ioan 3:1.2.9; 4:7; 5:1.4.18; Tit 3:5) suntem în aceeaşi categorie, după învăţătura clară şi repetată a Noului Testament (indiferent de naţionalitate, rasă, religie, sex, etc.: Gal 3:26; dacă avem Spiritul lui Dumnezeu: Rom 8:14.16; 9:8; dacă suntem împăciuitori: Mt 5:9). Acest concept nu este doar creştin, deoarece mai întâi Vechiul Testament numeşte „fii ai lui Dumnezeu" pe credincioşii israeliţi (Ex 4:22; Os 11:1; Is 63:16), dar şi pe oricare alţii, pe aceleaşi criterii (Ps 29:1; Os 1:10; Is 64:8).
Este adevărat că titlul de „fii ai lui Dumnezeu” se aplică în primul rând fiinţelor cereşti, desigur îngerilor buni (Iov 1:8; 2:1; 38:7; Ps 89:7). Însă chiar şi termenii biblici care sunt de regulă traduşi prin termenul tradiţional „înger" (ebr. mal-ach; gr. ánghelos) se folosesc frecvent cu referire la fiinţe omeneşti (Gen 32:2; Ez 30:9; Lc 9:52; Iac 2:25), sau cu privire la Solul special (Christosul preexistent), Care Se identifică cu Dumnezeu (Ex 3:2.4.6.14; Is 63:9; Mc 1:2). Prin urmare, după cum termenul „înger” se referă la misiune (delegat, ambasador), şi nu la natura fizică, în acelaşi fel, expresia „fiu al lui Dumnezeu” se referă la caracter, la înrudirea spirituală cu Dumnezeu. În Ap 12:10, îngerii numesc „fraţii noştri” pe pământenii care se asociază cu ei în aceeaşi misiune. Toţi cei care sunt sub controlul Spiritului lui Dumnezeu sunt „fii ai lui Dumnezeu” şi pot fi recunoscuţi, nu numai prin faptul că apelează la Dumnezeu cu „Tatăl nostru", ci şi împlinesc voia Lui.
În Geneza 6, expresia „fiii lui Dumnezeu” trebuie înţeleasă din context. În Geneza 5 se spune că Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, apoi şi el a avut urmaşi după chipul său. Aceştia sunt în sens propriu „fii ai lui Adam” (bĕnē 'adam), expresie ebraică referindu-se la oamenii acestei lumi, fără deosebire. Dar în sens spiritual, aceştia sunt credincioşi, sunt fii ai lui Dumnezeu. Ei nu sunt asemenea lui Cain, care „era de la Cel Rău” (1 In 3:12), care era fiu natural al lui Adam, dar nu şi fiu al lui Dumnezeu. În contrast cu urmaşii lui Cain, descrişi în Geneza 4, urmaşii lui Set din Geneza 5, rămân credincioşi lui Dumnezeu: Enoh şi Noe „umblau cu Dumnezeu”, Lameh era obosit de urmările sociale ale blestemul păcatului care se vedeau în vremea lui.
Prin contrast, fiii lui Adam reprezintă restul pământenilor, cei care sunt urmaşii naturali ai lui Adam, şi numai atât: fără a asculta de Dumnezeu cum au ascultat Abel, Set, Noe etc. După cum Dumnezeu interzisese căsătoriile între evrei şi păgâni (Dt 7:3; Ezra 9:14; Ne 13:23-30), poruncă valabilă şi în Noul Testament, cu referire la credincioşi şi necredincioşi (1Cor 7:39; 2Cor 6:14), tot aşa Dumnezeu voia ca neamul celor credincioşi (setiţii plus cainiţii convertiţi) să nu se corupă prin căsătorii mixte cu necredincioşii (cainiţii plus setiţii apostaţi). Geneza 6 arată că răspunderea principală a fost a „fiilor” (lui Dumnezeu), nu a „fiicelor” (lui Adam), şi că aceşti credincioşi au căpătat treptat o viziune mai fenomenologică asupra realităţii, şi una liberală asupra eticii şi religiei. După cum femeia sfântă din Geneza 3 a văzut, a poftit, a luat şi a căzut, la fel au făcut şi aceşti „fii ai lui Dumnezeu” (De ce să fie interzis, dacă arată aşa de plăcut ?).
Interpretarea populară că „fiii lui Dumnezeu” sunt extratereştri (îngeri) care şi-au permis să se însoare cu pământence, nu este o noutate. Povestea are o vechime de peste 2000 de ani şi este înregistrată în Cartea lui Enoh, o scriere extracanonică de mare circulaţie printre evreii şi creştinii din antichitate. Chiar şi unii autori biblici (Petru, Iuda, Ioan) citează din ea, sau fac aluzii la unele imagini din ea, iar Biserica Etiopiană a inclus-o în canonul NT până astăzi. Din această sursă, mulţi teologi s-au inspirat pentru a interpreta Geneza 6, practic este interpretarea dominantă astăzi. Dar este bine să ştim că aceasta nu a fost singura interpretare printre evrei şi nici printre creştini.
Eu nu pot admite interpretarea aceasta, din următoarele motive:
1. Îngerii sunt descrişi ca fiinţe de o natură cu totul diferită de natura umană. Ei nu sunt creaturi de carne, sexuate, care să se reproducă. Fiecare înger e creaţia directă a lui Dumnezeu, iar îngerii nu pot „face dragoste” (Lc 20:36; Mt 22:30; Mc 12:25). Nici un înger nu-şi poate depăşi propria natură, decât prin ajutor supranatural de la Dumnezeu.
2. Dacă îngerii ar fi fost creaţi cu sex, şi dacă însoţirea cu pământence ar fi fost natural posibilă, ar fi însemnat că Dumnezeu a creat această posibilitate, iar asemenea căsătorii n-ar fi fost sub nici o formă nelegiuite:
a. pentru că Dumnezeu aşa a făcut natura, şi
b. pentru că nu există nici o interdicţie divină faţă de o asemenea dragoste.
Însoţirile nenaturale, de exemplu, persoane de acelaşi sex, sau oameni şi animale, sunt interzise sub pedeapsa capitală (Lev 18:22-29), ca păcate împotriva naturii. Însoţirile nenaturale nu produc nici uriaşi, nici pitici.
3. Textul biblic nu spune că uriaşii antediluvieni ar fi fost nişte monştri produşi de aceste căsătorii mixte. Biblia spune clar că, „în vremurile acelea, uriaşii erau pe pământ”, adică aceştia erau, sau aşa erau locuitorii pământului. Ei ERAU deja, nu au fost produşi de nişte însoţiri magice, imposibile. Şi textul continuă, arătând că uriaşii au populat pământul „CHIAR ŞI DUPĂ ce s-au însoţit fiii lui Dumnezeu cu fiicele lui Adam, şi ele le-au născut fii”. Acest „chiar şi” arată că uriaşii populau pământul înainte de aceste combinaţii nedorite, dar că şi după aceea, oamenii rezultaţi din asemenea căsătorii au fost, ca şi înaintaşii lor, uriaşi (giganţi).
4. Contrar părerii populare, aceşti uriaşi nu erau nişte matahale urâte printre oameni normali, ci aşa erau pe atunci oamenii normali, în comparaţie cu cei din vremea autorului Genezei (când puţini uriaşi mai erau în lume: Nu 13:33; Dt 3:11; 1S 17:4 etc.). Geneza arată că la antediluvieni, longevitatea era de 700-1000 de ani, vârsta nubilă era între 65-120 ani, şi erau capabili să aibă copii, timp de multe secole (Noe s-a însurat la 500 de ani!). În aceste condiţii, ştiind că organismul uman este încreştere până la vârsta nubilă, înţelegem de ce strămoşii aceia îndepărtaţi erau „uriaşi”. Astăzi, organismul se opreşte din creştere pe la maximum 25 de ani. La antediluvieni, creşterea continua până după 65 de ani. Speciile faunei şi florei erau, de asemenea, mult mai mari decât cele actuale, ceea ce înseamnă că statura umană era proporţională.
Eroii (vitejii) erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar după ce s-au dus fiii mai marilor la fiicele oamenilor şi ele le-au născut fii, unii dintre aceia au fost vitejii (eroii) cei de demult, oameni renumiţi.
6. Interpretarea pseudoenohică este nedemnă de urmat, deoarece este atât necanonică, cât şi nerecunoscută de Noul Testament. Dimpotrivă, Apostolul Pavel ne învaţă să fugim de „miturile” pe care unii evrei le ridicaseră la rangul de tradiţie sacră (Tit 1:14). Cartea lui Enoh s-a descoperit şi la Marea Moartă, este autentică şi veche, dar nu este scrisă de profetul antediluvian, ci de un autor evreu care a trăit cu 1-2 generaţii înainte de Christos, apoi a fost îmbogăţită de alţi autori. Ea este importantă pentru filologi şi teologi, are multe lucruri interesante, dar ca sursă de învăţătură de valoare egală cu Biblia nu poate fi vorba. O simplă citire a ei în comparaţie cu textul biblic este suficientă pentru a înţelege că are un alt spirit şi alte obsesii decât Sfânta Scriptură.
_____________________________________________________
LM. Cum se explică 1Cor 4:9 ? – "Caci parca Dumnezeu a facut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urma, niste osanditi la moarte: fiindca am ajuns o priveliste pentru lume, ingeri si oameni." La ce se refera cand spune "o priveliste pentru lume"? Pentru oameni si ingeri, e clar (sper), dar pentru lume? Acest verset se vrea unul care sa ateste ca exista "extraterestri"?
FL: Textul nu are nici o problemă aici. Doar unele traduceri sunt neclare. Verificaţi după alte traduceri în engleză (NET, ASV, NKJ, NIV, CJB, NJB: a spectacle to/before the world/the whole universe, both to angels and to people/men // both angelic and human) sau în franceză (BFC: spectacle au monde entier, aux anges aussi bien qu'aux êtres humains). Prin urmare, autorul vrea să spună că apostolii au devenit un spectacol pentru întreaga lume creată, pentru întregul univers: atât pentru îngeri, cât şi pentru oameni. Adesea particula και (şi), care este de regulă conjuncţie, se foloseşte adverbial, ca şi în limba română, când zicem: Am dat bomboane la toţi prietenii: şi băieţilor, şi fetelor. Diferenţa este adesea făcută de ortografie.
________________________________________________
FL: În Iov 1:6;2:1, fiintele ceresti sunt numite „fiii lui Dumnezeu" (cf. Iov 38:7) Dar expresia „fiii lui Dumnezeu" nu se referă la natura fiinţelor, ci la caracterul lor. Altfel spus, nu se referă la ce fel de entităţi fizice sau metafizice sunt aceştia, ci se referă la relaţia acestora cu Dumnezeu. Este un fel de a vorbi despre fiinţe „cereşti", despre creaturi care sunt „după chipul lui Dumnezeu". Nu numai îngerii („extratereştrii") sunt numiţi astfel, ci şi anumiţi oameni. Adam este primul caz (Lc 3:38), iar noi, cei care suntem ai lui Dumnezeu, „născuţi din Dumnezeu" prin adevăratul botez (In 1:12; 3:3-7; 1 Ioan 3:1.2.9; 4:7; 5:1.4.18; Tit 3:5) suntem în aceeaşi categorie, după învăţătura clară şi repetată a Noului Testament (indiferent de naţionalitate, rasă, religie, sex, etc.: Gal 3:26; dacă avem Spiritul lui Dumnezeu: Rom 8:14.16; 9:8; dacă suntem împăciuitori: Mt 5:9). Acest concept nu este doar creştin, deoarece mai întâi Vechiul Testament numeşte „fii ai lui Dumnezeu" pe credincioşii israeliţi (Ex 4:22; Os 11:1; Is 63:16), dar şi pe oricare alţii, pe aceleaşi criterii (Ps 29:1; Os 1:10; Is 64:8).
Este adevărat că titlul de „fii ai lui Dumnezeu” se aplică în primul rând fiinţelor cereşti, desigur îngerilor buni (Iov 1:8; 2:1; 38:7; Ps 89:7). Însă chiar şi termenii biblici care sunt de regulă traduşi prin termenul tradiţional „înger" (ebr. mal-ach; gr. ánghelos) se folosesc frecvent cu referire la fiinţe omeneşti (Gen 32:2; Ez 30:9; Lc 9:52; Iac 2:25), sau cu privire la Solul special (Christosul preexistent), Care Se identifică cu Dumnezeu (Ex 3:2.4.6.14; Is 63:9; Mc 1:2). Prin urmare, după cum termenul „înger” se referă la misiune (delegat, ambasador), şi nu la natura fizică, în acelaşi fel, expresia „fiu al lui Dumnezeu” se referă la caracter, la înrudirea spirituală cu Dumnezeu. În Ap 12:10, îngerii numesc „fraţii noştri” pe pământenii care se asociază cu ei în aceeaşi misiune. Toţi cei care sunt sub controlul Spiritului lui Dumnezeu sunt „fii ai lui Dumnezeu” şi pot fi recunoscuţi, nu numai prin faptul că apelează la Dumnezeu cu „Tatăl nostru", ci şi împlinesc voia Lui.
În Geneza 6, expresia „fiii lui Dumnezeu” trebuie înţeleasă din context. În Geneza 5 se spune că Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, apoi şi el a avut urmaşi după chipul său. Aceştia sunt în sens propriu „fii ai lui Adam” (bĕnē 'adam), expresie ebraică referindu-se la oamenii acestei lumi, fără deosebire. Dar în sens spiritual, aceştia sunt credincioşi, sunt fii ai lui Dumnezeu. Ei nu sunt asemenea lui Cain, care „era de la Cel Rău” (1 In 3:12), care era fiu natural al lui Adam, dar nu şi fiu al lui Dumnezeu. În contrast cu urmaşii lui Cain, descrişi în Geneza 4, urmaşii lui Set din Geneza 5, rămân credincioşi lui Dumnezeu: Enoh şi Noe „umblau cu Dumnezeu”, Lameh era obosit de urmările sociale ale blestemul păcatului care se vedeau în vremea lui.
Prin contrast, fiii lui Adam reprezintă restul pământenilor, cei care sunt urmaşii naturali ai lui Adam, şi numai atât: fără a asculta de Dumnezeu cum au ascultat Abel, Set, Noe etc. După cum Dumnezeu interzisese căsătoriile între evrei şi păgâni (Dt 7:3; Ezra 9:14; Ne 13:23-30), poruncă valabilă şi în Noul Testament, cu referire la credincioşi şi necredincioşi (1Cor 7:39; 2Cor 6:14), tot aşa Dumnezeu voia ca neamul celor credincioşi (setiţii plus cainiţii convertiţi) să nu se corupă prin căsătorii mixte cu necredincioşii (cainiţii plus setiţii apostaţi). Geneza 6 arată că răspunderea principală a fost a „fiilor” (lui Dumnezeu), nu a „fiicelor” (lui Adam), şi că aceşti credincioşi au căpătat treptat o viziune mai fenomenologică asupra realităţii, şi una liberală asupra eticii şi religiei. După cum femeia sfântă din Geneza 3 a văzut, a poftit, a luat şi a căzut, la fel au făcut şi aceşti „fii ai lui Dumnezeu” (De ce să fie interzis, dacă arată aşa de plăcut ?).
Interpretarea populară că „fiii lui Dumnezeu” sunt extratereştri (îngeri) care şi-au permis să se însoare cu pământence, nu este o noutate. Povestea are o vechime de peste 2000 de ani şi este înregistrată în Cartea lui Enoh, o scriere extracanonică de mare circulaţie printre evreii şi creştinii din antichitate. Chiar şi unii autori biblici (Petru, Iuda, Ioan) citează din ea, sau fac aluzii la unele imagini din ea, iar Biserica Etiopiană a inclus-o în canonul NT până astăzi. Din această sursă, mulţi teologi s-au inspirat pentru a interpreta Geneza 6, practic este interpretarea dominantă astăzi. Dar este bine să ştim că aceasta nu a fost singura interpretare printre evrei şi nici printre creştini.
Eu nu pot admite interpretarea aceasta, din următoarele motive:
1. Îngerii sunt descrişi ca fiinţe de o natură cu totul diferită de natura umană. Ei nu sunt creaturi de carne, sexuate, care să se reproducă. Fiecare înger e creaţia directă a lui Dumnezeu, iar îngerii nu pot „face dragoste” (Lc 20:36; Mt 22:30; Mc 12:25). Nici un înger nu-şi poate depăşi propria natură, decât prin ajutor supranatural de la Dumnezeu.
2. Dacă îngerii ar fi fost creaţi cu sex, şi dacă însoţirea cu pământence ar fi fost natural posibilă, ar fi însemnat că Dumnezeu a creat această posibilitate, iar asemenea căsătorii n-ar fi fost sub nici o formă nelegiuite:
a. pentru că Dumnezeu aşa a făcut natura, şi
b. pentru că nu există nici o interdicţie divină faţă de o asemenea dragoste.
Însoţirile nenaturale, de exemplu, persoane de acelaşi sex, sau oameni şi animale, sunt interzise sub pedeapsa capitală (Lev 18:22-29), ca păcate împotriva naturii. Însoţirile nenaturale nu produc nici uriaşi, nici pitici.
3. Textul biblic nu spune că uriaşii antediluvieni ar fi fost nişte monştri produşi de aceste căsătorii mixte. Biblia spune clar că, „în vremurile acelea, uriaşii erau pe pământ”, adică aceştia erau, sau aşa erau locuitorii pământului. Ei ERAU deja, nu au fost produşi de nişte însoţiri magice, imposibile. Şi textul continuă, arătând că uriaşii au populat pământul „CHIAR ŞI DUPĂ ce s-au însoţit fiii lui Dumnezeu cu fiicele lui Adam, şi ele le-au născut fii”. Acest „chiar şi” arată că uriaşii populau pământul înainte de aceste combinaţii nedorite, dar că şi după aceea, oamenii rezultaţi din asemenea căsătorii au fost, ca şi înaintaşii lor, uriaşi (giganţi).
4. Contrar părerii populare, aceşti uriaşi nu erau nişte matahale urâte printre oameni normali, ci aşa erau pe atunci oamenii normali, în comparaţie cu cei din vremea autorului Genezei (când puţini uriaşi mai erau în lume: Nu 13:33; Dt 3:11; 1S 17:4 etc.). Geneza arată că la antediluvieni, longevitatea era de 700-1000 de ani, vârsta nubilă era între 65-120 ani, şi erau capabili să aibă copii, timp de multe secole (Noe s-a însurat la 500 de ani!). În aceste condiţii, ştiind că organismul uman este încreştere până la vârsta nubilă, înţelegem de ce strămoşii aceia îndepărtaţi erau „uriaşi”. Astăzi, organismul se opreşte din creştere pe la maximum 25 de ani. La antediluvieni, creşterea continua până după 65 de ani. Speciile faunei şi florei erau, de asemenea, mult mai mari decât cele actuale, ceea ce înseamnă că statura umană era proporţională.
5. Unii lingvişti, jucându-se cu radicalul ipotetic al termenului ebraic נפיל (nəfīlīm), care a fost tradus în româneşte cu „uriaşi” (Gn 6:4; Nu 13:33), presupun că acest termen ar însemna „căzuţi”, „căzături” sau ceva asemănător (cf. ebr. nafal = a cădea; néfel = lepădătură, avorton), fie în sensul că ar fi fost nişte naşteri monstruoase, sau avortoni, fi în sensul că ar fi fost „aruncaţi din cer" (!), sau căzuţi eroic în bătălie. În realitate nu se ştie în ce mod se leagă substantivul nəfīlīm de verbul nafal (a cădea). Termenul nu s-a găsit până acum decât în ebraică şi iudeo-aramaică. Nəfīl este un termen arhaic folosit exclusiv în Pentateuc, iar în ce priveşte sensul adevărat, nu etimologia este primul criteriu, ci sensul pragmatic oferit de contextul literar şi cultural-istoric. Cert este că atunci când evreii au tradus acest termen în greacă (în „Septuaginta"), au folosit echivalentul γίγαντες = giganţi; puternici; o rasă sălbatică, în mitologia greacă, fii ai Gaiei (ai Pământului-Mamă), care au fost distruşi de zei. Iar contextul literar, atât în Geneza, cât şi în Numeri, indică doar statura înaltă, proporţionată, precizată uneori ca fiind aproape dublă faţă de cea obişnuită (Dt 3:11; 1S 17:4), şi nici un alt aspect „monstruos”. Chiar şi în Targumul iudeoaramaic, deşi se simte infuenţa
interpretării pseudoenohice, se subliniază mai degrabă forţa acelor oameni, şi nu momstruozitatea
lor:
interpretării pseudoenohice, se subliniază mai degrabă forţa acelor oameni, şi nu momstruozitatea
lor:
6. Interpretarea pseudoenohică este nedemnă de urmat, deoarece este atât necanonică, cât şi nerecunoscută de Noul Testament. Dimpotrivă, Apostolul Pavel ne învaţă să fugim de „miturile” pe care unii evrei le ridicaseră la rangul de tradiţie sacră (Tit 1:14). Cartea lui Enoh s-a descoperit şi la Marea Moartă, este autentică şi veche, dar nu este scrisă de profetul antediluvian, ci de un autor evreu care a trăit cu 1-2 generaţii înainte de Christos, apoi a fost îmbogăţită de alţi autori. Ea este importantă pentru filologi şi teologi, are multe lucruri interesante, dar ca sursă de învăţătură de valoare egală cu Biblia nu poate fi vorba. O simplă citire a ei în comparaţie cu textul biblic este suficientă pentru a înţelege că are un alt spirit şi alte obsesii decât Sfânta Scriptură.
_____________________________________________________
LM. Cum se explică 1Cor 4:9 ? – "Caci parca Dumnezeu a facut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urma, niste osanditi la moarte: fiindca am ajuns o priveliste pentru lume, ingeri si oameni." La ce se refera cand spune "o priveliste pentru lume"? Pentru oameni si ingeri, e clar (sper), dar pentru lume? Acest verset se vrea unul care sa ateste ca exista "extraterestri"?
FL: Textul nu are nici o problemă aici. Doar unele traduceri sunt neclare. Verificaţi după alte traduceri în engleză (NET, ASV, NKJ, NIV, CJB, NJB: a spectacle to/before the world/the whole universe, both to angels and to people/men // both angelic and human) sau în franceză (BFC: spectacle au monde entier, aux anges aussi bien qu'aux êtres humains). Prin urmare, autorul vrea să spună că apostolii au devenit un spectacol pentru întreaga lume creată, pentru întregul univers: atât pentru îngeri, cât şi pentru oameni. Adesea particula και (şi), care este de regulă conjuncţie, se foloseşte adverbial, ca şi în limba română, când zicem: Am dat bomboane la toţi prietenii: şi băieţilor, şi fetelor. Diferenţa este adesea făcută de ortografie.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu