Scrisoarea următoare a fost adresată primăriei unui oraş moldovenesc, de un preot al Bisericii majoritare, la 22 martie 1993. Am scris atunci o replică, pe care, de lehamite, n-am mai trimis-o. Tocmai am redescoperit-o, şi acum le postez pe amândouă, ca să se bucure internautul român de pitorescul nostru peisaj politico-religios şi de eternele noastre apucături mioritice.
Domnule primar şi onorat consiliu !
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că în ultimul timp suntem întrebaţi tot mai des de foarte mulţi oameni, de ce în calitatea pe care o avem, nu luăm atitudine în legătură cu manifestările de la Casa de Cultură din oraşul.... unde pastorul neoprotestant Y.R. a transformat respectivul imobil într-un campus de prozelitism sectar.
De aceea această adresă se vrea exprimarea punctului nostru de vedere în acest sens, dar şi o interpelare a Domniilor Voastre în calitatea pe care o aveţi vizavi de destinul acestui oraş.
Menţionăm în primul rând că înţelegem să respectăm credinţa şi convingerile fiecărui om, aceasta fiind corolarul libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat şi una din manifestările autentice ale democraţiei. În acelaşi timp nu suntem de acord cu prozelitismul, ca mijloc prin care o biserică sau sectă religioasă face misiune în rândul credincioşilor altei biserici sau grupări religioase.
Amintim aici că acest fenomen, exceptând democraţia noastră originală şi cadru nesperat de generos oferit de românii ortodocşi, este condamnat, iar în alte părţi chiar interzis prin lege, de toate organizaţiile creştine internaţionale şi chiar de unele biserici şi grupări care îl practică (! ?). Ori este evident că această manifestare, ca şi multe altele, nu este altceva decât o dovadă tipică de prozelitism necinstit şi plin de tupeu în “curtea “ Bisericii Ortodoxe.
Cum am putea califica altfel prezenţa într-o casă de cultură (?) a unui neoprotestant timp de mai multe săptămâni, când acest cult are în zonă şi chiar în oraş case de rugăciune foarte încăpătoare, iar numărul adepţilor atât cât este el, dar mai ales “răbdarea şi perseverenţa” fratelui pastor ofereau posibilităţi mai mult decât suficiente de a-şi avertiza conadepţii despre “Sfârşitul Tragediei”. Între noi fie spus secta respectivă, chiar de la apariţia ei în America, în secolul trecut a mai prezis nu odată acest sfârşit imanent, care însă nu s-a concretizat niciodată.
Într-un loc cu o foarte frumoasă şi vie tradiţie şi credinţă ortodoxă, lângă două biserici ortodoxe şi într-un oraş cu o populaţie de peste 95% de ortodocşi, acest pastor transpiră să corupă pe bieţii români la o altă credinţă de aiurea.
Domniilor voastre şi celor ce aţi închiriat Casa de Cultură vă este chiar atât de indiferent că aceşti vântură lume, care se instalează discret dar sigur în ţara noastră, pe lângă conţinutul învăţăturii lor eretice, departe de cel al tradiţiei noastre creştine ortodoxe, răspândesc practici şi învăţături care lovesc în propria noastră identitate naţională şi în valorile noastre sacre ?
Ne întrebăm în ce măsură Dvs. mai consideraţi credinţa şi spiritualitatea creştin ortodoxă ca o componentă fundamentală a identităţii noastre de neam şi de ţară ? De ce se manifestă procesul de democraţie numai în acest domeniu unde nu se afectează în nici un fel factorii şi structurile puterii, fiindu-vă în acelaşi fel indiferent faptul că prin atitudinea Dumneavoastră loviţi grav credinţa şi spiritualitatea neamului nostru ? Permiţând aceste “evanghelizări” ale [cetăţenilor oraşului ], să fi uitat aşa de uşor Istoria Neamului şi faptul că noi suntem evanghelizaţi de două milenii, iar pentru credinţă şi ţară strămoşii şi înaintaşii noştri au sfinţit cu trupurile lor şi jertfa lor întreg ţinutul românesc ? Mărturie stau nepieritoarele nestemate cultural creştine care şi acum ne prezintă şi ne reprezintă în întreaga lume.
Oare intelectualii din ...... precum şi ceilalţi oameni ce cât de cât pretind că au o cultură completă asupra istoriei noastre să nu aibă nimic de spus despre aceste manifestări ?
Cunoaşteţi măcar un singur caz când mesageri ai nimănui să fi adus măcar odată un elogiu istoriei noastre, tradiţiei, datinilor şi obiceiurilor noastre româneşti ? Cred că nu, întrucât învăţătura lor nu are nici un fel de preţuire pentru aceste valori, iar casele de cultură şi căminele culturale zidite prin contribuţia ortodocşilor erau etichetate până mai ieri şi evitate de ei întrucât erau sedii ale celui necurat.
Oare n-ar fi cazul să sfătuiţi pe aceşti “generoşi evanghelişti” care sigur ne vor mai călca meleagurile, că ţările musulmane fundamentaliste (unde jignirea sentimentului naţional religios se pedepseşte cu pedeapsa la moarte ) şi alte ţări de pe mapamond, au mai multă nevoie decât noi de zelul lor misionar şi să nu mai profaneze prin obrăznicia lor şi puţinul din noi ce a mai rămas “neînchiriat şi nevândut”. Nădăjduim (încă) în sentimentele Dumneavoastră de buni români şi creştini şi că “Sfârşitul tragediei” acestor comercianţi fără scrupule de suflete ortodoxe, se va sfârşi şi în oraşul nostru.
[....]
___________________________________________________
CĂTRE PROTOPOPIATUL .... 29 aprilie 1993
Domnule presviter [...],
Bănuiesc că nu vă interesează părerile celor pe care îi detestaţi, dar am o brumă de speranţă că nu vă veţi putea abţine de a citi această foaie înainte de a-i da o altă destinaţie. Cuvintele acestea reprezintă o replică la scrisoarea pe care a-ţi adresat-o primăriei oraşului la 22 martie şi pe care v-am aşezat-o alături pentru a vă reaminti despre ce era vorba. Reacţia sfinţiei voastre era de aşteptat. Suntem obişnuiţi de mult să citim sau să auzim asemenea alarme disperate din partea părinţilor spirituali ai unei majorităţi care (ca orice majoritate!) nu s-a dezbărat de apucăturile totalitariste.
Ideea unui singur partid politic atotbiruitor nu este originală comunismului. Când cezarul Constantin (cel Mare!) a măritat Biserica cu Imperiul Roman, a avut aceeaşi revelaţie: să existe o singură biserică oficială, liberă de a-şi propaga opiniile moştenite sau dobândite. Necreştinii (păgâni sau evrei), precum şi creştinii care făceau opinie separată (şi pe care Biserica îi numea cu satisfacţie „eretici “/„sectanţi”), trebuia să se supună sau să sufere. Dacă aceasta este metoda lui Christos, şi dacă aşa procedează în mod legitim Biserica, în numele şi spiritul lui Christos, este de prisos să mai cercetăm. Biblia este plină de avertizări împotriva religiei intolerante şi fanatice, împotriva religiei tradiţionaliste şi politice.
Din scrisoarea Dvs. rezultă că îi invidiaţi pe ayatollahi pentru autoritatea deplină pe care o au în statul lor şi pe care o exercită împotriva „intruşilor” creştini. Înţeleg această empatie, pentru că, de fapt, aveţi aceeaşi religie: a intoleranţei, care nu se poate apăra numai prin cuvânt (având, adesea conştienţa slăbiciunii propriilor argumente), ci are nevoie şi de braţul autorităţii seculare.
Aici este „taina fărădelegii”, pe care Biserica a sfinţit-o de multă vreme: în Apocalipsa lui Ioan, pentru care vă suntem recunoscători că aţi păstrat-o prin secole ca să ajungă la noi, se vorbeşte despre o femeie-cetate, cu supra numele Babilon, vinovată nu numai de sângele multor martiri, dar şi de faptul că se prostituează cu împăraţii pământului. Dacă aceasta ar fi Roma păgână sau Imperiul ei, legăturile cu împăraţii pământului ar fi absolut normale. Dar dacă ea este Biserica decăzută (şi nu degeaba Sfântul Ioan s-a mirat văzând-o ! vezi Ap. 17: ) atunci se înţelege că logodnica lui Christos (Regele Regilor) a început să se prostitueze, unindu-se cu Imperiul Roman şi apoi cu statele succesoare.
Nu negăm faptul că, Dvs., fiind clerici, aţi primit autoritate. Dumnezeu să vă ajute s-o folosiţi spre binecuvântarea acestui neam şi a altor neamuri!. Dar nimic din lucrurile acestea întemeiate pe un trecut, pe vrednicia sau pe răspunderea altora, nu vă dă dreptul ca astăzi să monopolizaţi dreptul la cuvânt (/Cuvânt!) şi conştiinţele oamenilor. Chiar dacă aţi fi fii naturali ai Sfinţilor Apostoli (fiindcă unii dintre ei erau căsătoriţi, spre deosebire de arhiereii actuali: Mc.1:29-31), sau dacă aţi fi chiar apostolii lui Christos în persoană, am fi siliţi să nu vă dăm ascultare în unele privinţe, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel (vezi Gal.1:6-8).
Dumneavoastră confundaţi creştinismul cu naţionalismul şi Biserica universală, întemeiată de Christos cu o cultură naţională. Oare, pentru aceasta a murit Christos Domnul ? Ceea ce m-a impresionat în scrisoarea dumneavoastră (afară de o atitudine implacabilă – mai degrabă politică decât religioasă – şi de lipsa totală de sensibilitate creştină faţă de alte fiinţe umane), sunt calităţile de om politic şi cultural ale autorului.
Oare este destul ca să poţi muri pentru o idee ? Ceea ce a făcut sfinţia voastră prin această adresă (fără efect, deocamdată, cât va îngădui Dumnezeu să mai respirăm până la următoarea şi ultima persecuţie), este gestul prin care, timp de multe veacuri întunecate şi însângerate, Biserica a manipulat autorităţile seculare, chiar când n-a reuşit să le subjuge. Biserica aceasta (de răsărit sau de apus, Roma veche sau a doua Romă, - nu-i nici-o diferenţă esenţială, aveţi acelaşi spirit - pardon, acelaşi duh ! ) a dovedit din plin ce poate, nefiind în stare să ducă la fericire popoarele lumii, în atingerea idealurilor pământeşti, cu atât mai puţin a condus sufletele la viaţă veşnică. Biserica istorică a simţit că singura ei şansă este de a ţine prostimea în ignoranţă cu privire la Scriptură (şi cu privire la alte lucruri!) de aceea a avut nevoie de ghearele statului pentru a-şi exercita pravilele şi canoanele.
Dacă n-ar fi apărut în lume ţări protestante şi guverne democratice, astăzi ţările ortodoxo-catolice ar fi rămas la nivelul secolului XII. Şi aceasta în cel mai bun caz, deoarece există şi reacţii naturale ale unui popor instigat la violenţă, aşa cum a fost reacţia Franţei din sec. XVIII (ţara cu cel mai catolic trecut !).
Sigur, veţi spune că popoarele ortodoxe n-au avut inchiziţii şi n-au făcut războaie religioase. Este adevărat că nici nu prea au avut ocazia (cu excepţia paulikienilor sau bogomililor pe care împăraţii prea creştini ai Bizanţului i-au trimis cu miile şi cu zecile de mii pe cealaltă lume). Dar dacă ar fi apărut şi pe acest sol călugări reformatori (cum au fost Luther şi alţi contemporani ai lui), ce ar fi făcut clericii dreptcredincioşi cu urmaşii acelora ? Ar fi avut mai multe şanse decât Kiril Lukaris?
N-avem nevoie să facem presupuneri pentru că, dacă în Ardeal majoritatea ortodoxă a fost oprimată de către majoritatea catolică a Imperiului, protestanţii – şi, mai ales neoprotestanţii – au înaintat numai cu jertfe în teritoriile de dincoace de Carpaţi. Toţi bătrânii noştrii care au primit adventismul în prima jumătate a acestui secol, sunt martori că, adesea jandarmii erau mai omenoşi decât preoţii, deoarece preoţii instigau autorităţile şi trimiteau tot felul de slugoi fanatici şi de pălmaşi beţivi întru întâmpinarea predicatorilor.
Oare, chiar atât de mult deranjează faptul că unii predicatori sunt străini sau că această confesiune nu este născută pe pământ românesc ? Dar pe Tudor Popescu, sau pe părintele Iosif Trifa, de ce nu i-au suportat cinstitele feţe arhiereşti ? De ce nu poate ortodoxia să lucreze cu cărţile pe faţă, să facă şi ea prozelitism cinstit, aşa cum legile oricărei ţări civilizate o permit, şi cum Christos a poruncit primilor creştini, în loc de a exploda de neputinţă duhovnicească, de câte ori aude de o evaghelizare „sectantă” ?
Ce altceva suntem noi toţi creştinii, decât o “sectă” evreiască (fiindcă astfel îi numea iudaismul – care era Biserica-mamă, strămoşească pe primii creştini)
[1]. Şi pe ce cale a pătruns religia universală (şi ruptă de naţionalismul strămoşesc) a lui Iisus, dacă nu prin propovăduirea Evangheliei din casă în casă, din sat în sat, din om în om, aşa cum făceau sfinţii apostoli şi cum a făcut şi „Sfântul Andrei cel întâi chemat”. Desigur că predicarea Apostolului Andrei şi a colegilor şi urmaşilor lui a întâmpinat şi opoziţie. Vă imaginaţi că daco-geţii, bunii noştri străbuni, care erau majoritatea populaţiei, atât faţă de „intruşii” creştini (care puteau fi şi iudei şi greci, nu doar soldaţi şi comandanţi romani), cât şi faţă de legiunile ocupanţilor imperialişti romani (care n–au fost niciodată prea mulţi), n-au fost deloc deranjaţi de o religie străină ? Şi nimeni nu ştie exact cât timp a luat acest proces de încreştinare a unui neam care n-a uitat niciodată toate obiceiurile pre-creştine, autohtone sau împrumutate din cultura greco-romană.
Dar hai să-i lăsăm pe strămoşi în pace. Au făcut şi ei ce-au putut, şi la judecata de apoi vor trece la dreapta sau la stânga, fiecare după faptele lui, indiferent de naţionalitatea sau credinţele lor. Totuşi, a face astăzi un ideal din simpla conservare a ceea ce au gândit şi simţit înaintaşii, nu este o idee foarte inteligentă. De aceea sfinţia voastră nici nu aţi apelat la autoritatea Bibliei, pentru că, de fapt, nu apăraţi religia Scripturii, ci un sistem popesc ritualist-tradiţionalist – cu elemente de spiritualitate universală, cu oarecare urme de creştinism.
Aţi pus problema „destinului acestui oraş”, în mod ridicol, ca şi cum un om ar putea ţine sub control destinele lumii, sau ca şi cum adventismul ar însemna demolarea oraşelor şi vandalizarea căminelor culturale. Când intră rockeri sau alţi nebuni, în aceste sălaşuri culturale, sunteţi oare la fel de vigilent în apărarea sfintelor tradiţii strănoşeşti ? Mi-ar plăcea să vedeţi cum arată în unele ţări (chiar şi din Africa, Insulele Pacificului, etc.) aşezările adventiste, precum şi o mulţime de instituţii de învăţământ (de la grădiniţă la colegiu şi universitate), instituţii medicale şi altele. Sovieticii şi-au schimbat atitudinea faţă de noi după ce un ministru al lor a vizitat centrele noastre din SUA şi a înţeles adevăratul caracter al activităţii noastre mondiale.
Suntem puţini, în comparaţie cu domniile voastre, dar suntem răspândiţi pretutindeni. Ceea ce se întâmplă într-un colţ al lumii ne interesează pe toţi. Şi ţinem la ideea libertăţii de conştiinţă (care cuprinde şi libertatea neîngrădită a cuvântului, aşa cum o dorim şi altora), pentru că acesta este principiul elementar al Evangheliei. Iisus spunea:
„Faceţi altora ceea ce aţi vrea să vă facă ei vouă! (Mat. 7:12)
sau:
„Duceţi-vă, blestemaţilor în focul cel veşnic,… fiindcă ori de câte ori aţi făcut (sau n-aţi făcut ) unul din aceste lucruri celor mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, mie mi-aţi făcut (sau nu Mi-aţi făcut !)” (Mat. 25:40.41.45-46).
Nu ne trimiteţi în ţările musulmane. Suntem noi şi pe-acolo, în suferinţă şi oprimare. Dacă sfinţia voastră ne poate asigura un asemenea tratament într-o ţară „creştină”, de ce să-i preferăm pe „păgânii" islamici? Şi dacă Dvs. consideraţi „prozelitismul” (cu sau fără ghilimele) ca o crimă, cum vă puteţi achita de sarcina pe care o aveţi ca păstor dreptcredincios, fără să încercaţi să-i aduceţi înapoi, cu cuvântul Evangheliei pe cei rătăciţi? Iisus spunea că aşa face doar păstorul cel bun. Poate intenţionaţi deja acest lucru.
Nu vă miră, oare, faptul că acest prozelitism nu se face în ambele sensuri şi că, de când este lumea, nu s-a auzit ca un adventist (sau alt neoprotestant) să devină, prin convingere, ortodox? Şi dacă, totuşi, aţi întâlnit vreunul, asiguraţi-vă de sănătatea lui mintală sau morală! Dacă vine unul la noi, însă, rareori se întoarce înapoi. Mulţi şi-ar da viaţa pentru această credinţă curată în Christos, ceea ce cu greu ar fi făcut-o în credinţa lor anterioară. (Vremurile lui Brâncoveanu au trecut; la testul comunismului, „majoritatea" aceasta cu care acum vă lăudaţi, şi-a păstrat credinţa „cum s-a putut”, în timp ce noi am ţinut-o, de regulă, pe faţă. Toată lumea a văzut că nu puteam fi îngenuncheaţi ca să renunţăm la ziua lăsată de Dumnezeu. De aceea ne-au şi respectat mulţi dintre stăpânii vremii.
Situţia convertirilor seamănă cu cea a emigrărilor. Se pleacă din est în vest; rareori invers. Rareori va prefera cineva cetăţenia română, cetăţeniei americane. De explicaţii nu este nevoie. Diferenţa esenţială este că noi suntem o mişcare religioasă orientată spre viaţă şi spre viitor, în timp ce Biserica pe care o reprezentaţi este, din nefericire, orientată spre trecut şi spre lumea morţilor. Ea este un grandios şi trist monument sub care zace în descompunere adevărata evlavie, iar cei pe care nu-i puteţi suporta sunt un simplu izvoraş în deşert.
Dacă am citit eu bine, sfinţia voastră spune că există ţări care au legi mai bune, care au ştiut să stăvilească prozelitismul. Că doar „democraţia noastră originală” încurajează libera circulaţie a ideilor. V-aş recomanda să citiţi cartea lui N. Iorga, Evoluţia ideii de libertate, unde aţi putea vedea că adevărata libertate civilă şi religioasă nu s-a născut în Europa – nici măcar în România noastră cea nesperat de generoasă şi de răbdătoare cu străinii care chipurile întotdeauna i-au vrut răul – ci în Statele Unite, de unde ideea a influenţat Europa şi alte zone ale Lumii Vechi.
Cât despre organizaţiile creştine care practică „prozelitismul” condamnându-l la alţii, să le fie ruşine! Ideea a început să circule şi printre protestanţi, fiindcă este foarte natural ca istoria să se repete. Protestanţii sunt şi ei destul de învechiţi acum, slujesc şi ei dogme sau interese politice, merg pe aceeaşi cale a bătrânei lor mame care s-a prostituat cu toţi împăraţii pământului. Aşa că, aceşti iniţiatori ai ecumenismului curent, în care ortodocşii s-au antrenat pe plan mondial, vor să refacă din cioburi Biserica Veche, folosind în locul iubirii creştine proiectul unor măsuri de constrângere, de oprire a „prozelitismului”. Chiar şi numai acest semnalment este suficient pentru a trăda adevărata identitate a acestui imperialism spiritual mondial, numit ecumenism, la care o importantă minoritate creştină nu va adera niciodată.
Cu sau fără tupeu, cineva trebuie să deschidă Biblia şi în „curtea “ Bisericii Ortodoxe. Şi aceasta pentru că, într-adevăr, sfârşitul acestei lumi este nu doar iminent, ci şi imanent fiindcă toţi credincioşii şi necredincioşii din lume îl presimt. Putea avea loc chiar mai demult. Sfântul Petru zicea cu peste 1900 de ani în urmă:
“…Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc se vor nimici, iar stihiile aprinse, se vor topi!” ( vezi 2Petru 3:12, ediţia sinodală din 1988).
Cum poate fi grăbită ziua aceea? În primul rând, numai cei ce iubesc pe Iisus au interes să o grăbească. În Mat. 24: 14 Domnul a arătat că acea dată depinde de Evanghelizarea (nu pocăinţa) întregii lumi, lucru care este gata de realizare (N-ar strica dacă aţi pune umărul şi Dvs. Pe lângă tot felul de simboluri şi ritualuri şi datini care ţin de domeniul sentimental, pentru cei care sunt copii la minte, de ce nu s-ar face ceva mai mult pentru bietul român?).
Iar dacă ne trimiteţi pe noi în Iran, haideţi să mergem împreună acolo, fiindcă sfinţia voastră crede că mandatul propovăduirii credinţei a fost încredinţat în exclusivitate preoţilor – desigur, preoţilor ortodocşi! Din câte ştiu eu, însă, rătăciţii de romano-catolici au lucrat şi lucrează mai mult pentru răspândirea creştinismului (aşa cum îl înţeleg ei) decât Biserica Dvs care întotdeauna are dreptate. Aş fi curios să ştiu cum interpretaţi aceste două versete biblice.
Admit că putem greşi. Şi Dvs. aţi observat că noi am prezis în secolul trecut timpul precis al Parusiei, ceea ce nu s-a realizat. Perfect adevărat, am greşit. Tocmai aceasta este diferenţa, că noi suntem o Biserică formată din fiinţe omeneşti, care greşesc uneori şi recunosc acest lucru, în timp ce Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi cea Romano-Catolică, susţin, fiecare în parte, că reprezintă adevărata Biserică, adevărata credinţă care n-a greşit niciodată şi nici n-ar putea greşi, fiindcă se află, chipurile, sub controlul permanent al Spiritului Sfânt. Problema controlului o înţelegeţi sfinţia voastră mai bine decât mine, deoarece lucrurile s-au petrecut în curtea Dvs.
Tare vă mai supăraţi Dvs. că bietul român este ademenit la o credinţă care vine „de aiurea"! Dar creştinismul sfinţiei voastre, cel „de 2000 de ani” s-a născut, oare, la Cernica sau la Voroneţ? Când au venit aici primii creştini, ei au venit, desigur, de aiurea. Şi cel puţin în unele aspecte, strămoşii aceia care se-nchinau dracilor şi-şi aruncau jertfele umane în suliţe, au primit treptat creştinismul. Sunteţi de părere că au fost mai înţelepţi ori mai toleranţi decât urmaşii lor actuali? Cum de şi-au trădat ei credinţa strămoşească?
Aşadar noi suntem „comercianţi fără scrupule [,] de suflete ortodoxe”. Dacă noi suntem comercianţi, domnule, suntem nişte faliţi. Fiindcă lucrăm numai în pierdere. Asta-i afacerea noastră. Dăm lui Dumnezeu cel puţin a zecea parte din toate veniturile noastre, pentru toate mijloacele necesare răspândirii Evangheliei oriunde şi oricând. Ce primim în schimb? Suflete ortodoxe sau ne-ortodoxe care ni se alătură ca fraţi. Dacă aceasta este o „afacere”, de ce n-o faceţi şi Dvs. ? Mie mi se pare că este mai rentabil să faci comerţ cu harul lui Dumnezeu, cu mila şi iertarea Domnului, oferind vorbe goale şi gesturi adânci, speculând credulitatea şi înclinaţia populară spre superstiţii. Pe tema aceasta se poate continua la infinit, dar nu mă ocup eu acum de ea. Se va trata în mod exhaustiv la judecata de apoi.
Suntem acuzaţi că stricăm nu doar ortodoxia credinţei, prin „ereziile” noastre, dar că răspândim şi „practici şi învăţături care lovesc în propria noastră identitate naţională şi în valorile noastre sacre”. Această frază necesită o traducere: Când arhiereii tradiţiei neamului evreiesc n-au mai găsit nici un argument de natură religioasă, pentru a acuza pe Iisus în faţa procuratorului roman, şi-au adus aminte că o acuzaţie politică ar fi singura care şi-ar atinge ţinta şi au găsit-o.
Mi se pare mie că Dvs sunteţi mai grijuliu faţă de identitatea noastră naţională, decât de cea umană sau creştină, care sunt universal valabile (sau, mă rog, ar trebui să fie!). S-ar putea ca noi, „sectanţii", prin accentuarea aspectului uman şi universal-creştin, să neglijăm uneori aspectul naţional. Nu mă refer la datoriile patriotice, ci la aspecte pur culturale. (Ce-i drept, faţă de unele avem chiar rezerve de conştiinţă!). Dar ideea că noi răspândim practici şi învăţături ce lovesc în identitatea naţională este uluitoare. Cei ce ne cunosc chiar şi superficial n-ar subscrie la o asemenea acuzaţie.
Care anume dintre practicile adventiste loveşte atât de crunt în românitatea românului? Este vorba, oare, de faptul că noi interzicem cu desăvârşire, enoriaşilor noştri, alcoolul, carnea de porc, tutunul şi alte otrăvuri? Sau de faptul că nu suntem de acord cu călcarea celor zece porunci, oricât ar fi de identificabile, aceste păcate, cu culturile diferitelor ţări? Dar cel puţin aceste lucruri dacă le-ar fi trăit creştinii, n-ar mai fi avut succes Islamul în ţările Africii şi ale Asiei. Acum însă teritoriile sunt ocupate de ei (şi aceştia nişte dreptcredincioşi !) iar noi cu greu putem intra acolo, fiindcă, deh, suntem creştini!
Dvs. susţineţi că ortodoxismul răsăritean este componentă fundamentală a identităţii neamului şi ţării noastre. Că adică, dacă am fi preferat, de exemplu, jurisdicţia centrului de la Roma, odată cu schisma din anul 1054, n-am mai fi fost români. N-ar fi fost exclus să devenim români turciţi, de exemplu, aşa cum au păţit toţi dreptcredincioşii din Asia Mică şi unii din Albania, Bosnia şi Bulgaria.
Vă înţeleg îngrijorarea, dar trebuie să recunoaşteţi că este o problemă pur sentimentală, care nu are nici o legătură cu realităţile şi legile istoriei. Timpul curge într-un singur sens şi nu-i pasă de lacrimile sau de zâmbetul nostru. Culturi clădite în secole, sunt înecate într-o singură generaţie de apele istoriei, şi noile sinteze culturale care apar sunt considerate de noile generaţii ca fiind un avans, un progres, chiar semnul identităţii lor naţionale.
Cine poate să facă dreptate în asemenea probleme? Noi nu ne-am pus de gând s-o facem, mai ales că noi nu avem de gând să adunăm vechime la istoria Bisericii noastre. Noi mergem înainte, cu orice risc pământesc, iar restul lucrurilor vor fi îndreptate de ziua glorioasei reveniri a Mântuitorului. Nimic nu poate fi veşnic, domnule presviter! Oare lucrul acesta nu se poate afla cel puţin din Crezul creştin ortodox, dacă credeţi că are vreo legătură cu destinul Bisericii?
Dvs. nu v-aţi pus întrebări cu privire la semnificaţia cuvintelor „… şi iarăşi va să vie cu mărire, ca să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu avea sfârşit”? Biserica se laudă cu vechimea ei de 2000 de ani, dar în lumina învăţăturii apostolice, care arată că noi trebuie să grăbim venirea Lui printr-o viaţă curată şi împlinire a însărcinării evanghelice, vechimea aceasta este, mai degrabă, o ruşine. Şi n-aş vrea s-o punem asupra altora, deoarece rătăcirile Bisericii din trecut le putem considera ca lecţii şi pentru noi; ei erau strămoşii noştri spirituali, ca şi ai sfinţiei voastre, fiindcă noi n-am apărut din vid la anul 1844.
Reprezentăm comunitatea unei tradiţii ca şi dumneavoastră. Există tradiţii de mişcare (de revenire, de reformă, de întoarcere la Biblie) şi tradiţii de conservare a statu quo - ului spiritual. Permiteţi-ne să ne urmăm tradiţia noastră. Ideea succesiunii apostolice, la o analiză serioasă, nu prea este apostolică, adică n-o veţi găsi în Biblie, oricât ar fi ea de frumoasă. Adevărata succesiune este spirituală (sau duhovnicească, dacă vreţi!). Succesiunea trupească, politică, culturală, instituţională, nu au mai mare valoare înaintea exigenţelor divine decât rândul la coadă la prăvălie, unde poţi să rămâi până la sfârşit ca să cumperi, sau te poţi răzgândi, pe lângă faptul că, între timp se poate termina produsul aşteptat şi ţi se oferă altceva. Succesiunea cu adevărat apostolică este spiritual-condiţionată, şi nu depinde doar de ritualul hirotonisirii, care, în sine însuşi, nu conferă o autoritate mai mult decât omenească (şi, chiar în acest caz, oamenii mai şi desfac ceea ce tot ei fac!).
Dacă aceşti „mesageri ai nimănui” au adus vreodată „elogii istoriei, tradiţiei şi datinilor româneşti”? Eu, personal am auzit cuvinte de apreciere la evangheliştii străini care ne cunosc, şi nu încurajăm un spirit de depreciere a naţionalităţii, sau a unor tradiţii nevinovate. Dar este adevărat faptul că evangheliştii străini (ca şi cei români) nu adună oamenii în săli de cultură, plătind din buzunarul lor, pentru a aduce elogii unor lucruri care, oricât de bune ar fi, sunt secundare şi trecătoare. Nu aceasta este misiunea unui apostol. Altcineva trebuie s-o facă.
Apostolii n-au vizitat ţările vecine pentru a elogia culturile autohtone. Uneori, în treacăt, au adus anumite aprecieri (cum este exemplul Sfântului Pavel), dar nu acesta este mesajul apostolic. Dacă românul are un trecut de apreciat, precum şi mărturii valoroase ale acestui trecut, lucrurile bune sunt evidente şi nu aşteaptă laudele nimănui.
Pe Dvs. vă impresionează, poate, cel mai mult, strămoşi ca Ştefan cel Mare (şi sfânt!), care, nu contează că era „de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat” şi afemeiat, deoarece a fost un voievod patriot şi a zidit multe mănăstiri. Foarte bine, e preferinţa Dvs. Mă mir că Biserica l-a sanctificat atât de târziu, după multe secole. Contemporanii lui ar fi fost mai în drept să aprecieze. Eu însă prefer pe Alexandru cel Bun, dacă este vorba să facem istorie. „Mari” au fost multe nume ale lumii, dar eu nu am găsit trei nume de domnitori cu supranumele de „bun”. De ce Alexandru? Pentru că într-un secol de cruntă intoleranţă medievală, a oferit azil politic şi permisiune de „prozelitism” predicatorilor husiţi care erau hăituiţi de Biserica Catolică din Ardeal, Polonia şi Moldova.
Din ce motive a făcut-o ? Politic, ar fi putut mai degrabă să n-o facă. Religios, ar fi trebuit să favorizeze pe ortodocşi. Mai rămân motive strict umanitare sau spirituale, care ţin de adevăratul creştinism. Prefer astfel de sfinţi vizibili şi benefici, oricăror umanoizi extraordinari care ar fi putut muri pentru credinţa lor, dar s-au ruşinat să trăiască pentru credinţa lui Iisus.
Argumentaţi că poporul vă trage la răspundere că nu luaţi atitudine împotriva „invaziei” unei culturi străine care ameninţă existenţa sfintei tradiţii pământene. Dacă acesta este rolul creştinismului, acela de a conserva diferite tradiţii şi culturi locale, de a alimenta naţiunile cu un sentiment de înfumurare originală, eu ştiu că religiile anterioare puteau face destul de bine acest lucru – şi, poate, cu mai puţin fanatism. Grija pe care o manifestaţi, această închinare la cult-ură, întinzându-vă protecţia asupra unei casei de cultură, peste care nici Dumnezeu, nici Constituţia nu v-au pus paznic, vă trădează adevăratele griji.
Ştim că nu simpatizaţi cu ideea drepturilor fundamentale ale omului, care a fost inclusă în constituţia Ţării. Ar fi de mirare ca o Biserică de veche tradiţie totalitaristă să gândească altfel. Ştim că în cele din urmă, veţi reuşi să împingeţi majoritatea poporului spre o nouă formă de totalitarism (de stânga sau de dreapta, nu are importanţă!). Dar chiar dacă nu mai credeţi în judecata de apoi, amintiţi-vă că „harul preoţesc" nu vă va da imunitate înaintea Dumnezeului dreptăţii. Fiindcă judecata începe de la Casa lui Dumnezeu (I Petru 4:17-18; Ez 9:6) şi oricine crede că stă sub acelaşi acoperiş cu Dumnezeu, ar trebui să nu uite acest fapt.
În realitate îmi pare destul de rău că, la o primă întâlnire pe calea literelor, trebuie să vă vorbesc pe tonul acesta. N-aş dori să vă jignesc sub nici o formă şi m-aş bucura să am ocazia de a vă dovedi că vă doresc din inimă tot binele pământesc şi ceresc pe care mi-l doresc şi mie. Mă întreb dacă nu cumva aţi fost ofensat de atitudinea vreunui credincios sau, pur şi simplu, vă temeţi că majoritatea [cetăţenilor din ...] vor îmbrăţişa adventismul şi ca urmare vor scădea veniturile Bisericii?
Mă îndoiesc că s-ar întâmpla aşa-ceva. Creştinismul nostru este destul de auster, iar pe oameni, chiar dacă îi veţi sili să intre în Biserica noastră, sau le veţi propovădui Evanghelia aşa cum o facem noi, probabil că majoritatea lor nu vă va asculta. Şi atunci, singurul mod de a avea un loc onorat în societate este de a fi pe placul majorităţii, şi de a merge pe calea cea largă. Chiar dacă în Evanghelie ar fi numai acest text care arată că adevărul nu se află pe calea mulţimii (Mat.7:13-14), Bisericile majoritare ar trebui să fie mai reticente în a utiliza termenul de sectă. Şi, în definitiv, dacă noi, protestanţii suntem „secte”, ce sunt ortodocşii, pravoslavnicii, greco-catolicii, heterodocşii răsăriteni, decât nişte secte mai mari, nişte cioburi ale Bisericii Imperiale Romane şi apoi Bizantine, care s-a spart în mai multe bucăţi, din diverse motive pământeşti?
Care jumătate a Bisericii este adevărata mamă, cea occidentală sau cea răsăriteană? Fiecare susţine că dreptatea este de partea sa. Şi este adevărat că Biserica Romană s-a îndepărtat treptat şi foarte mult de Evanghelia originală a lui Iisus. Răsăritenii n-au făcut rău că s-au despărţit de Roma, dar au făcut acest lucru prea târziu, mai degrabă pentru nişte fleacuri, în timp ce principalele erezii promovate de Roma, fuseseră deja asimilate în Răsărit.
Am dori să trăim în pace, făcând fiecare cât şi cum ne-a luminat Dumnezeu până acum. Noi nu dorim război, mai ales că lupta ar fi inegală, şi numai o tabără ar folosi metode „neortodoxe". Dar dacă doriţi război, război să fie. Nu avem nici un mijloc prin care să ne opunem. Dumnezeu ne-a poruncit să mergem înainte, şi nu-L putem refuza. Dvs doriţi să instigaţi forţele statului împotriva noastră, forţe care şi aşa sunt destul de slabe, din punct de vedere moral, după o lungă perioadă de ploconire în faţa unui regim care a profitat de serviciile multor colegi de-ai sfinţiei voastre. Conflictul între aceste două tabere spirituale este inevitabil, chiar dacă Dvs aţi putea face punte din propriul trup, ca şi Christos. A fost o şansă pentru oraşul Dvs., chiar şi pentru Dvs. Şi aţi făcut totul ca s-o înlăturaţi.
Împotriva cui credeţi Dvs. că luptaţi, de voiţi să chemaţi în ajutor toate puterile pământului? Împotriva unor oameni imperfecţi şi slabi, care îşi sacrifică averile şi timpul pentru a sluji Evanghelia şi fericirea veşnică a semenilor? Nu, ci împotriva Adevărului, care este mai tare decât toţi şi care vă va învinge!
______________________________________
Notă:
[1] Noul Testament foloseşte termenul hairesis - partidă, sectă, şcoală, facţiune, disensiune, opinie, preferinţă, erezie – vezi FA 5:17, ibid.24:5.14, ibid. 26,5 şi 28:22, 2 Petru 2.1.
Postări
