1 Apoi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete. Pe coarne avea zece coroane, iar pe capete, titluri blasfematoare. 2 Fiara, pe care am văzut-o, era ca un leopard, avea labe de urs şi gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui şi o mare autoritate. 3 Unul din capetele ei arăta că fiara fusese înjunghiată, dar plaga de moarte s-a vindecat şi toţi locuitorii pământului au urmat fiarei, minunându-se. 4 Ei s-au închinat balaurului, pentru că a dat fiarei stăpânirea lui, şi s-au închinat fiarei, zicând: „Cine este ca fiara şi cine se poate lupta cu ea?” 5 I s-a dat o gură plină de ifose şi blasfemii şi dreptul de a acţiona timp de patruzeci şi două de luni. 6 Ea şi-a deschis gura plină de provocări la adresa lui Dumnezeu, insultându-I numele, cortul-sanctuar[1] şi pe locuitorii cerului. 7 I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i învingă. I s-a dat stăpânire peste toate seminţiile, toate
popoarele, toate limbile şi toate neamurile. 8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume nu au fost scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat, de la întemeierea lumii.[2]
9 Cine are urechi, să audă! 10 La robie cei sortiţi robiei, la sabie cei sortiţi săbiei![3] Aici este statornicia şi credinţa[4] sfinţilor !
11 Am văzut şi o altă fiară, care se ridica din pământ. Ea avea două corniţe de miel, dar vorbea ca un balaur. 12 Ea exercita toată autoritatea primei fiare, în faţa aceleia,[5] determinând pe locuitorii pământului să se închine primei fiare, a cărei plagă mortală se vindecase. 13 Făcea mari demonstraţii miraculoase, făcea chiar să cadă foc din cer, în văzul lumii. 14 Ea ducea lumea în eroare[6] prin semnele pe care îi fusese dat să le execute înaintea fiarei şi îndemnând pe locuitorii pământului să ridice o statuie în cinstea acelei fiare care avea plagă de jungher dar înviase. 15 I s-a dat să inspire viaţă acelui chip al fiarei, pentru ca idolul să vorbească şi să provoace
uciderea celor care nu se vor închina chipului fiarei. 16 Ea făcea ca toţi – mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi – să fie marcaţi cu un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără a avea semnul acela, care arată[7] numele fiarei, sau numărul de cod al numelui ei. 18
Aici este înţelepciunea ! Cine are minte ascuţită, să socotească cifrul fiarei,
pentru că este un număr de om,[8] şi numărul ei este: 666.[9]
Dragonul şi Bestia
Să ne reamintim scenariul capitolelor 12-13 din Apocalipsă. Trei monştri tereştri parodiază Treimea divină, într-o alianţă care proclamă, în sfârşit, religia universală. Diavolul, spiritul rebel de origine cerească, cel care a înşelat pe protopărinţi şi care de-a lungul mileniilor domină lumea prin religiile şi supraputerile mondiale, spiritul care a dorit să distrugă pe poporul lui Dumnezeu din era israelită şi din era creştină, Balaurul pe care Scriptura îl numeşte „dumnezeul” şi „conducătorul lumii acesteia” (2 Cor 4:4; In 12:31; 14:39; 16:11), împreună cu spiritele astrale pe care le-a târât în conspiraţie şi revoltă, pare să cedeze în favoarea unui alt monstru, care joacă rolul de Fiu, parodiind pe Christos.
Acest monstru, pe care creştinătatea l-a plasat la timpul viitor şi l-a numit Antichrist, este descris aici ca „prima fiară”, cea care se ridică din mare. Ea este în totul după chipul Balaurului şi dificil de distins de acesta. Are, ca şi el, 7 capete şi 10 coarne. Persecută pe poporul lui Dumnezeu timp de „trei vremi şi jumătate” (1260 zile / 42 luni) adică tot acel timp al persecuţiei provocate de Balaurul. Ea exercită toată autoritatea Balaurului şi primeşte autoritate universală.
Există înă şi distincţii. Balaurul are 7 coroane pe capete, în timp ce fiara moştenitoare are 10 coroane pe coarne. Balaurul este un şarpe monstruos, în timp ce fiara este o altă jivină imposibilă: un leu-urs-leopard, cu 10 coarne. Si vin din mare, nu din cer, ca Balaurul, însumând caracteristicile tuturor fiarelor din Daniel 7. În special ea trădează identitatea ultimei fiare din viziunea lui Daniel, lighioana europeană: Roma de fier, de fier şi de lut – imperiul păgân şi creştin, unitar şi divizat, european şi universal.
Fiara aceasta este un simbol complex, deoarece are 7 capete. Iar capetele sunt puteri istorice succesive, după cum explică îngerul interpret (Ap 17:10). Vorbind despre 7 capete, simbolul depăşeşte scenariul din Daniel 7, unde doar patru împăraţi-împărăţii defilează prin faţa lui Daniel (7:17). În Apocalipsă sunt 7 împăraţi în loc de patru, iar unul dintre aceştia, cel mai important cap imperial al fiarei, poartă cele 10 coarne, o coroană încornorată împodobită cu 10 coroane.
Fără a intra în dispute pentru identificarea exactă a capetelor regale, trebuie să recunoaştem totuşi ceea ce este mai evident. Capul încornorat şi încoronat nu poate fi printre primii cinci împăraţi-munţi, pentru că aceia erau deja căzuţi pe vremea lui Ioan (Ap 17:10 –Imperiul Faraonilor, Imperiul Asirian, Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Greco-Macedonean). De asemenea, poporul lui Dumnezeu urma să se confrunte cu ei în viitor, după timpul lui Ioan (Ap 17:12). Aceştia încă nu primiseră autoritatea regească pe vremea lui Ioan, ceea ce înseamnă că autoritatea continua să aparţină capului de fiară din care aceştia răsăriseră. Acest cap de fiară este identificat în viziunea din Daniel 7 şi recunoscut încă de Hipolit (†236) şi de Ieronim (†420),[10] ca fiind Roma imperială. Coarnele erau înţelese ca o fază divizată a imperiului creştinat. Singura corectură pe care o putem face astăzi, este că trebuie să considerăm evoluţia istorică a acestor „coarne”, care între timp au crescut numeric şi s-au extins geografic, astfel încât numărul „zece” rămâne în cele din urmă un simplu simbol al pluralităţii.
Despre excrescenţele politico-religioase ale acestui cap, despre coarne şi relaţia lor cu capul, este interesant de notat că prea mulţi comentatori evită implicaţiile continuităţii politice şi „spirituale” dintre capul roman care s-a creştinat şi statele romano-barbare care, deşi divizate, şi-au avut atât de multă vreme centrul religios (şi diplomatic) la Roma. Fiara aceasta, prin urmare, este văzută predominant în faza creştină, deoarece coarnele sunt statele creştine care moştenesc imperiul – care se creştinase înainte de a avea aceste „coarne”. Numai aşa înţelegem de ce Ieronim, după anii 416, martor la invaziile barbare, avertiza că se apropie Anticristul. Dacă în Daniel 7, Anticristul este reprezentat printr-un corn special care dictează celor 10 coarne, scoţând trei din ele, în Apocalipsă el se confundă cu fiara, mai precis cu unul din capetele ei.
În Ap 17 se afirmă că al şaptelea cap al fiarei este ultima supraputere terestră, care avea să dureze „puţină vreme”. Aceste observaţii ne arată că, dacă pe vremea lui Ioan, cinci împărăţii căzuseră şi a şaptea încă nu venise, iar aceea avea să dureze puţin, înseamnă că al şaselea cap împărătesc al fiarei era în vigoare şi avea să dureze până aproape de sfârşit, când urma să se ridice al şaptelea. Dar oare acest cap încornorat şi longeviv urma să „cadă” şi el asemenea celor cinci „munţi” anteriori, cedând definitiv unei noi supraputeri terestre ? Nu, acest cap este excepţional în toate privinţele, deoarece împărăţia lui, care a fost înjunghiată şi a coborât astfel în abis, se va ridica din mormânt, punând capăt domniei celui de-al şaptelea. Într-un anumit sens, îşi va relua dominaţia, cu mai mare autoritate, şi va fi cu adevărat universală.
Acest principal munte-împărat, „din numărul celor şapte”, poate nu întâmplător purtând numărul 6, este destinat să reapară ca un al optulea. Nu al optulea cap, ci al optulea împărat, care este totodată „fiara însăşi” – după cum explică îngerul interpret. Este o şaradă dificilă, la prima vedere, dar timpul o va dezlega. Pentru moment, este suficient să observăm că, aşa cum fiara se ridică din abis în Ap 17, după ce a experimentat o cădere („era, nu mai este şi iarăşi este”), devenind al optulea împărat – după ce mai domnise ca unul din cei şapte –, tot aşa, acest aspect profetic ne este descris în Ap 13, în alt limbaj. Fiara, parodie a Mielului-Christos, este înjunghiată, la „unul din capetele ei”, dar plaga mortală se vindecă. Acest cap înjunghiat mortal şi apoi înviat este capul cel mai activ şi mai longeviv al fiarei, cel care joacă rolul dominant în Ap 13.
Prin urmare, când Apocalipsa se referă la „fiară”, ea nu se ocupă doar de lucruri care pe vremea lui Ioan erau istorie: imperiul lui Faraon, al lui Asurbanipal, al lui Nabucodonosor, al lui Cirus, şi al lui Alexandru. Apocalipsa se referă la principalul ei cap, imperiul Romei eterne, al cezarilor şi papilor, al Europei noatre păgâne şi creştine, antică, medievală, modernă şi contemporană, care a înveşnicit imperiul cezarilor, depăşind cu mult graniţele vechi, stăpânind (cultural şi nu numai!) aproape toată lumea. Liantul principal al acestui imperiu universal divizat a fost şi a rămas tradiţia comună pseudocreştină, având centrul superpolitic la Roma, de aproape un mileniu şi jumătate. Roma, care domina în timpul lui Ioan, avea să rămână dominantă, într-o formă oarecare, până la escaton.
La sfârşitul celor 1260 de ani de război contra unor sfinţi diferiţi de cei zugrăviţi sau sculptaţi, odată cu Revoluţia Franceză şi cu celelalte revoluţii moderne, totalitarismul specific sistemului pagano-creştin, ostil drepturilor naturale ale omului, a fost înăbuşit, restrâns şi pus în frâu. Reazemul principal al acelui sistem odios, statul bisericesc a primit repetate lovituri de jungher din partea secularismului în anii 1798, 1809, 1849, 1870, 1984, fiind însă tot de atâtea ori restabilit sau compensat (1801, 1813, 1849, 1871, 1929, 1985), dar având un statut politic modest. Un nou cap de fiară a început să controleze lumea odată cu căderea vechiului regim: un spirit anticlerical, umanist, secularizant, avându-şi principala fortăreaţă în marxism şi în revoluţia roşie, cu sateliţi şi agenţi ai noii ordini pe toate continentele, gata de a întoarce pe dos întreaga lume. Acest ultim cap-munte, cu o longevitate comparabilă cu a Imperiului Babilonian, a fost „al şaptelea împărat”.
Odată cu stabilirea unei ambasade SUA la „Sfântul Scaun” (1984)[11], statul bisericesc a făcut un mare salt în cariera politică, iar secularismul anticreştin a primit o mare lovitură prin prăbuşirea spectaculoasă a lagărului ateist. Dar plaga mortală a principalului cap încă nu este vindecată până când acest vârf al lumii noastre nu-şi va recăpăta autoritatea şi influenţa pe care le avusese în evul mediu.
Falsul profet şi reînvierea teocraţiei medievale
De fapt, profeţia arată că Bestia va realiza mai mult decât o vindecare şi recuperare. „Învierea” şi epifaniile fiarei vor electriza mulţimile obişnuite să se închine puterii. Direct sau indirect, cultul puterii este cultul Diavolului. Mulţimile vor devenii subit sataniste. De necrezut! Cum se va realiza acest scenariu? Versetele 11-18 arată cine şi cum va convinge lumea, şi în ce va consta acest cult universal şi provocator. O nouă fiară, de data aceasta ridicându-se din pământ, vine în ajutorul bestiei europene, parodiind rolul Spiritului: un fals profet. Fiind o fiară totuşi, aceasta trebuie să fie şi o forţă politică, nu un individ, sau doar o ideologie.
Cei trei monştri uniţi, provin din trei domenii diferite ale creaţiei: cerul, pământul şi marea. Dacă prima fiară (fiara-anticrist) este monstruoasă, cu multe capete şi coarne, plină de blasfemii şi violenţă şi născută din mare (adânc), a doua fiară (falsul profet) are un singur cap, numai două corniţe (nu coarne!) – şi acelea de miel–, şi apare din pământ.[12] Dintre toate aceste creaturi apocaliptice, fiara pseudo-profet seamănă cel mai mult cu Mielul-Christos. Dar, în mod surprinzător, vorbeşte ca un balaur şi devine agentul învierii şi al triumfului primei fiare.
Apocalipsa nu ne dă multe indicii pentru identificarea acestui miel turbat. Dar dacă enumerăm câteva semne, ne convingem că există o singură putere terestră care să corespundă descrierii: este paradoxală, remarcându-se atât prin tinereţe şi blândeţe, cât şi printr-un spirit diabolic care îi leagă destinul de prima fiară; acţionează în ultima fază a existenţei primei fiare, după înjunghierea acesteia; este o autoritate mondială, de vreme ce influenţează întreaga lume.
Primul comentator care a intuit în această descriere imaginea şi destinul Americii, leagănul libertăţii civile şi religioase, ţara tuturor posibilităţilor şi cea mai influentă supraputere care a existat vreodată, a fost americanul J. N. Andrews (1851).[13] Subliniem că adventiştii au prevăzut destinul global al Americii, alianţa ei cu Papalitatea şi politica ei de construire a unei noi ordini mondiale, pe vremea când Unchiul Sam era încă tânăr, nu chiar impunător, profund anticatolic şi pasionat de libertate şi democraţie. Dar dacă atunci interpretarea părea o absurditate, generaţia noastră este martoră la noua megatendinţă a lumii, pe care profeţia a prevăzut-o.
Babilonul înălţase un idol imens, aurit, pentru ca toate „popoarele, neamurile şi limbile” să se închine acelui chip, iar cine ar refuza, să fie dat la moarte (Dan 3). Nu se făcea nici o distincţie subtilă între adorare şi cinstire. Toată lumea era cu nasul la pământ ! Fiara pseudoprofet propune lumii să facă un chip-idol în cinstea primei fiare şi reprezentând prima fiară. O imagine a primei fiare nu poate fi decât o imagine politico-religioasă a teocraţiei medievale. Se crede că tendinţele de globalizare politică, economică şi religioasă (e.g. ecumenismul) în care America pare să joace un rol decisiv, pregătesc ultimul act al scenariului: impunerea semnului care conţine numele sau numărul primei fiare.
Dar influenţa politică nu explică totul. Profeţia prevede că profetul noii ordini (de fapt, al vechii ordini !) va fi asistat de puteri miraculoase şi va face chiar minuni asemenea celor făcute de Ilie. Paranormalul va convinge lumea. Printr-o iluzie de supranatural au fost înşelaţi protopărinţii omenirii, iar în ultima confruntare, acelaşi circ luciferic va avea rol decisiv. Toate componentele spiritualiste New Age: mişcările orientale, neopăgânismul, spiritismul, teosofia, antroposofia şi toate formele de ocultism, precum şi harismatismul pretins creştin, ar putea aduce pe scenă argumentul copleşitor al minunii spectaculoase, în ciuda opoziţiei oricât de evidente a Scripturii.
Ultima diversiune
Pentru ce s-ar desfăşura atâtea forţe? Sunt mize mari. Foarte probabil, toate aceste măsuri de revenire la religie pe cale politică vor fi motivate de dorinţa lăudabilă de a salva ţara şi lumea de spectrul ruinei morale, economice, ecologice etc. Dar măsura aceasta (disperată pentru unii, îndelung sperată de alţii), va antrena consecinţe previzibile şi imprevizible. Odată cu ajustarea constituţiilor pentru susţinerea „chipului fiarei” în America şi în toate ţările democratice, se va stinge orice speranţă de libertate religioasă în lumea aceasta. Vor rămâne doar acele libertăţi care sunt populare, păzite de majorităţile lumii, care sunt fundamental materialiste. Cerinţa unor legi globalizate va fi ca toată lumea să accepte cultul imaginii fiarei, pe care a doua fiară îl dedică celei dintâi, cult care va avea ca distincţie socială, politică şi economică „un semn pe mâna dreaptă sau/şi pe frunte”.
Nu este înţelept să căutăm sensul acestui semn în alt loc decât în Biblie. Apocalipsa arată că lumea întreagă va fi polarizată şi marcată: unii, şi anume o parte „numărată” din poporul lui Dumnezeu va primi „pe frunte”... „sigiliul Dumnezeului cel viu”, iar restul lumii se va închina fiarei, chipului ei şi balaurului, primind „semnul fiarei... pe frunte sau pe mână.” Expresia „semn pe mână şi/sau pe frunte” este folosită de mult timp în Scripturi pentru a reprezenta Legea lui Dumnezeu şi în special o sărbătoare. Sâmbăta este prezentată ca fiind semnul distinctiv al Creatorului (Ex 31:13; Ez 20:12.20), iar Paştele mozaic este de asemenea prezentat ca fiind un semn al lui Dumnezeu pe mână şi pe frunte (Ex 13, 9.16; 28,36; Dt 6:6-8; 11:18). Astfel semnul fiarei se dovedeşte a fi o lege sau o sărbătoare instituită de fiară, o parodie a Legii divine, o parodie a Sabatului şi a Paştelui mozaic. Cunoscând predispoziţia Romei de a „schimba vremi şi Lege” (Dan 7:25), de a milita pentru impunerea propriilor tradiţii festivale, nu este dificil de intuit ce fel de sabat se va impune. Se va impune, desigur, un sabat popular creştin, nu un sabat sau un paşte „evreieşti” !
Semnul fiarei este numit cháragma (marcă sau inscripţie pe monedă, reprezentare, amprentă, muşcătură, semn, stigmat), în timp ce semnul lui Dumnezeu este numit sphragis (sigiliu, pecete, ştampilă, certificare, autentificare). Unul este un semn ca pentru sclavi şi pentru vite, iar celălalt este un semn al libertăţii şi demnităţii umane. Dar ambele sunt peceţi, semne ale apartenenţei. Faptul că semnul acesta este numele sau numărul numelui fiarei, arată că joacă rolul unui sigiliu antic, care conţinea de cele mai multe ori numele posesorului, iar în unele cazuri (în special când era vorba de bogaţi, prinţi, regi) avea şi un simbol grafic, o siglă. Sigiliul lui Dumnezeu (vezi Ap 7 şi 9), pus asupra celor o sută patruzeci şi patru de mii, văzut mai de aproape de Ioan, este constituit de asemenea din Numele lui Dumnezeu (Ap 14:1).
În plan teologic au existat diverse tentative de a identifica semnul şi sigiliul din Apocalipsă. Catolicii şi ortodocşii au înclinat să interpreteze sigiliul lui Dumnezeu ca fiind semnul crucii, ceea ce a dus la dezvoltarea unei mistici superstiţioase a acestui semn (care era popular la păgânii şi gnosticii egiptenii,[14] şi a fost adoptat de unii creştinii africani în secolul al III-lea). Protestanţii au văzut în sigiliul lui Dumnezeu, fie botezul evanghelic (care, în analogie cu circumcizia, este o pecete a noului legământ: Rom 4:11), fie Duhul Sfânt, prin care „suntem sigilaţi” şi garantaţi pentru mântuire (Ef 1:13; 4:30).
Botezul este cu adevărat o pecete a pocăinţei şi dedicării noastre lui Dumnezeu, în era creştină, iar Duhul Sfânt este cu adevărat o pecete, o confirmare de la Dumnezeu că am fost primiţi şi suntem ai Lui. Toate aceste semne creştine trebuie însuşite. Dar sigiliul lui Dumnezeu din Apocalipsă este un semn care protejează pe purtător în timpul strâmtorării viitoare, în lupta cu fiara, până în ziua răpirii vizibile a celor sigilaţi, la venirea Domnului. Fără botez nu eşti creştin, fără Duhul nu eşti fiu al lui Dumnezeu, nu eşti israelit. Dar în Apocalipsă nu toţi israeliţii sunt sigilaţi, ci numai 12 ×12000. Prin urmare, aici nu poate fi vorba de un semn al noului în contrast cu vechiul, nici un semn al mântuirii în general, ci un semn al recunoaşterii „Dumnezeului cel viu”, care este Dumnezeul Creator, singurul Mântuitor.
Semnul fiarei a fost înţeles ca fiind diverse semne vizibile sau invizibile ale unei religii impuse, de la certificatele de satisfacere a cultului cezarului în antichitate, până la simboluri mistice născocite şi impuse de creştinismul medieval sau modern. Luther credea că semnul fiarei este tonsura specifică a clerului catolic [15] şi că 666 reprezintă anii de domnie ai papalităţii (idee pe care a preluat-o şi W. Miller, care adăuga 666 la anul 158 AC, şi ajungea astfel la 508 AD, începutul celor 1290-1335 ani din Dan 12. Bahaii de asemenea au înţeles 666 ca număr de ani de la Christos la califul Muawiya I !).[16] De asemenea, Luther a mai făcut observaţia că numele latin Benedictus, pe care-l purtaseră mulţi papi, dar şi sfântul care înremeiase ordinul benedictin, scris greceşte, totaliza 666 (o idee preluată probabil de la Andrei de Cezarea).[17]
În timpurile noastre însă, unii autori neoprotestanţi au stârnit o isterie pseudoreligioasă, care a cuprins şi unele bărbi răsăritene, deturnând atenţia de la cele spirituale, la nişte bagatele, precum codul de bare (UPC) şi cipul electronic.[18] Codul de bare este suspectat că ar purta într-o formă ascunsă numărul 666, iar cipul este aşteptat cu groază, asemenea drobului de sare din poveste, să fie implantat pe mână sau pe frunte.
În realitate, codul de bare este o inovaţie inteligentă, folosită din 1966, care înlesneşte citirea rapidă a preţurilor de către scanner. Unii „credincioşi” speriaţi (sau interesaţi) au presupus sau speră că cele trei perechi de bare aşezate la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul desenului ar reprezenta cifra 6. Dar scannerul, deşi în genere mai inteligent decât aceşti interpreţi de duzină, nu găseşte acolo numărul fiarei. Cât priveşte cipul, în el se pot stoca un număr de date şi se încearcă folosirea lui pentru înregistrare, protecţie şi monitorizare a unor obiecte sau vieţuitoare. Există temeri că şi oamenii ar putea fi înregistraţi şi monitorizaţi ca vitele, violându-li-se intimitatea. Nu ştim dacă se va impune vreodată purtarea unui cip biometric pe corp, cert este că chiar dacă s-ar impune un asemenea sistem, el nu ar fi mai apocaliptic decât buletinul/cardul de identitate, permisul de conducere sau telefonul mobil.
Este uluitor cum credincioşii nu se interesează de sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, şi nu se tem de lipsa lui, în timp ce întreţin temeri superstiţioase cu privire la semnul fiarei. Interpretările acestea, cu iz de apocalipsă ştiinţifico-fantastică, sunt prea populare ca să fie şi adevărate. Numai cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu vor fi scutiţi de semnul fiarei şi salvaţi, deşi vor fi boicotaţi economic, marginalizaţi şi condamnaţi la dispariţie. Toţi cei care nu primesc sigiliul lui Dumnezeu, vor primi cu siguranţă semnul fiarei „pe frunte sau pe mână”, oricât ar fugi de monitorizările electronice şi de semnele civilizaţiei moderne. Diavolul atrage atenţia oamenilor spre anumite bagatele, ca să le răpească timpul şi interesul pentru cercetarea cinstită a Scripturii. Nici una dintre bărbile care s-au ridicat împotriva paşaportului biometric nu a îndemnat pe oameni să citească Apocalipsa cu ochii lor şi să se asigure că au „sigiliul Dumnezeului cel Viu”.
Apocalipsa prevede cele mai teribile pedepse peste cei care încearcă un compromis cu Bestia, care îi vor cinsti chipul şi-i vor admira învierea/vindecarea, purtând semnul cu numele sau cu numărul ei pe frunte sau pe mână. Să fie oare Dumnezeu atât de absurd şi de nedrept, încât să pedepsească lumea pentru nişte fleacuri despre care El nu S-a pronunţat niciodată în poruncile Lui? Şi în acelaşi timp, să treacă cu vederea încălcarea poruncilor lui exprese, chiar de către bisericile care pretind că se închină Lui ?
Care este însă numele Bestiei şi cum putem socoti numărul de cod al numelui ei?
Aici este... bătaia de cap !
Există un sistem de citire numerică a cuvintelor scrise, un sistem ocult şi destul de popular, cunoscut încă din timpul lui Sargon II (†707 AC), apoi regăsit la Platon (†347 AC), la evreii antici şi la romani în primul secol creştin.[19] Acest sistem, care s-a prelungit apoi în Kabbala, dar a fost preluat şi de creştinii medievali, poartă numele iudeo-elenist ghematria. Provocarea autorului: „Aici este înţelepciunea!”, pare să fie mai mult decât îndemn la un simplu calcul ghematric. Totuşi, chiar dacă ne rezumăm la ghematrie, întrucât autorul spune clar că numărul 666 este „cifrul numelui fiarei”, dificultatea rămâne. În cazul şaradei din Daniel 5, de exemplu, chiar dacă scrierea era omenească (mn’ mn’ tql wprsyn), s-ar fi putut citi foarte bine altfel decât vedea ochiul profetului: „o mină, încă o mină, un siclu şi două jumătăţi de siclu” (50+50+1+2) !
Dacă avem numele sau titlul persoanei, putem calcula imediat cifrul acelui nume în orice alfabet sau sistem dorim. „Spune-ne visul şi imediat ţi-l vom tâlmăci”, spuneau lui Nabucodonosor marii iniţiaţi ai Babilonului. În acest caz ştim cifrul exact, dar nu ştim cum să-l folosim, deoarece există multe posibilităţi, şi nu ştim care a fost cea intenţionată. Savanţii au reuşit să descifreze misterele unor inscripţii antice, în care şi scrierea şi limba erau necunoscute uneori. Experţii în contrainformaţii au reuşit adesea să spargă coduri şi să descifreze mesaje secrete de război. Dar cifrul numelui fiarei nu şi-a găsit o descifrare satisfăcătoare, deşi încă din antichitate s-au propus multe soluţii, tot atât de puţin convingătoare.
Logic şi exegetic vorbind, ar trebui mai întâi să se înţeleagă bine relaţia dintre semn, număr şi nume. Ar trebui să se cunoască precis, nu doar identitatea Fiarei, ci şi numele ei mistic intenţionat, ca apoi să se justifice aplicarea ghematrică (şi nu numai) a numărului 666. S-au propus interpretări simbolice, 6 fiind zice-se numărul omului, fiindcă omul a fost făcut în ziua a şasea. Însă tot în ziua a şasea a fost făcut şi porcul şi şopârla. Alţii au văzut în acest număr un simbol al răului, al imperfecţiunii multiplicate (7 minus 1). S-au făcut speculaţii asupra formei ortografice a scrierii greceşti a numelui (în multe manuscrise vechi ale Apocalipsei, apare scris codificat, cu litere, ca χξς = ħi, xü, stigma). Anticii au mai observat că suma cifrelor romane sub o mie, reprezentate prin litere, în ordine descrescândă, este 666 (DCLXVI).
Matematica modernă constată că numărul 666 are proprietăţi speciale. Este un număr palindromic (ale cărui cifre se repetă) şi excesiv (abundent). Este al 60-lea număr 12-factorial, în timp ce 60 este primul număr 12-factorial. Este un număr „Smith”. Este suma pătratelor primelor şapte numere prime (22 + 32 + 52 + 72 + 112 + 132 + 172 = 666). Este al 13-lea indice din secvenţa padovană primă (3, 4, 5, 7, 8, 14, 19, 30, 37, 84, 128, 469, 666, 1262, 1573, 2003). Un pătrat magic prim reciproc, bazat pe 1/149 în baza 10, are un total magic de 666. Însă cea mai spectaculoasă observaţie este că 666 este un număr dublu triangular, fiind suma primelor 36 numere naturale (36 fiind atât pătrat cât şi triangular), al şaselea număr de forma n2(n2 + 1) / 2 şi al optulea de forma n(n + 1)(n2 + n + 2) / 8. [20]
Triangularitatea lui 666 pare să fi permis în antichitate utilizarea acestui număr în mistica astrologică, deoarece cultul soarelui, lunii şi stelelor avea o largă răspândire. Babilonienii foloseau sistemul aritmetic sexagesimal (bazat pe numărul 60). Nu întâmplător, dimensiunile idolului aurit din Daniel 3, care reprezenta puterea Babilonului, erau 60×6 coţi, iar cei 6 oameni cu sabia din Iezechiel 9, care distrug pe cei ne-însemnaţi reprezintă de asemenea pe babilonieni. Până astăzi moştenim de la babilonieni împărţirea timpului zilei şi a cercului în sistem sexagesimal. Astrologia şi panteonul babilonian foloseau numerele 12, 36, 60 din sistemul sexagesimal.
R. A. Anderson menţionează că în Muzeul Pergamon din Berlin s-ar fi găsit (pe la anul 1910) nişte „sigilii solare” antice, conţinând pe o parte simboluri astrologice, iar pe cealaltă parte pătrate magice cu numerele 1-36, pe şase coloane şi şase rânduri, a căror sumă, adunată pe vertical, pe orizontal sau în diagonală totalizează 111, iar totalul general este 666. Dacă informaţia s-ar dovedi corectă, conexiunea dintre numărul fatidic şi astrologie este semnificativă, deoarece relaţia dintre numărul şi semnul fiarei ar putea fi văzută în termenii săptămânii astrologice şi ai începutului ei, care au intrat în competiţie cu săptămâna biblică. Amintiţi-vă, de exemplu, că legea duminicală a lui Constantin cel Mare (321) oficializa pseudosabatul săptămânal pagano-creştin, sub numele de VENERABILIS DIES SOLIS (venerabila zi a soarelui!). Dar afirmaţia lui Anderson cu privire la „sigiliile solare” nu este confimată de cercetători în general. Cel mai direct mod de verificare ar fi să se ia legătura cu Muzeul din Berlin.[21]
Lumea a avut întotdeauna lideri antipatici, despoţi, nebuni sau simplu nedoriţi, care la timpul lor au fost etichetaţi ca Anticrist, iar numele lor, calculat după o metodă sau alta, a fost „găsit” că totalizează 666 ! Napoleon, Hitler, Mussolini şi mulţi alţii au căpătat proporţii apocaliptice pe calea aceasta. Însă dacă fiara este cu adevărat Roma, probabil trebuie să ne interesăm mai degrabă de cap, decât de coarnele lui, cu atât mai puţin de numele care nu au legătură cu Roma. Comentatorii creştini din primele secole ne-au lăsat o serie de sugestii, majoritatea dintre ele fiind nişte fantezii neconvingătoare. Dar este de subliniat faptul că au pus accentul pe identitatea romană a fiarei. Irineu a propus numele LATEINOS (latin, roman), care în greacă totalizează 666.
Alţii au propus numele Nero care, scris evreieşte (NRWN QSR / NRW QSR), totalizează 666 sau 616. S-au descoperit manuscrise extrem de vechi ale Apocalipsei, care conţin 616 în loc de 666 şi care dovedesc astfel că unii scribi au „corectat” manuscrisele ca să se potrivească cu interpretarea lor preferată. Se pretinde că varianta 616 se potriveşte şi numelui cezarului Gaius Caligula, scris evreieşte (GS-KLGS QSR). Calculând după sistemul grecesc, Stauffer crede că numărul 666 este suma titlurilor oficiale abreviate, găsite pe monedele din timpul lui Domiţian, cezarul contemporan cu Ioan: A[utokrator] KAI[sar] DOMET[ianos] SEB[astos] GE[rmanikos].
În mod natural, creştinii din primele secole au căutat să aplice profeţia la timpul lor, aşa cum au făcut şi generaţiile de mai târziu, până astăzi. Autoritatea imperială şi factorii religioşi instigatori (preoţii templelor, sinagogile pentru un timp etc.), din motive politice şi cu arma superstiţiei au încurajat cultul cezarului divinizat. Domiţian a fost văzut ca un Nero reînviat, aşa cum mai târziu, Justinian era văzut ca un Domiţian redivivus. Din când în când, fiara iese din mormânt. Aceasta este soarta marilor lideri siniştri. Hitler, Ceauşescu şi alţi temuţi din zilele noastre repetă mitul fiarei care nu moare, ci doar stă ascunsă pe undeva, sub alt nume, iar teama sau speranţa populară îi readuce din abis.
Profeţia însă nu se referea la antrenamentele Romei vechi împotriva creştinismului, ci la evenimente mult mai dramatice: un război sfânt cu sfinţii din opoziţie, timp de 1260 ani, o lovitură de jungher dată fiarei, apoi reînvierea, recuperarea, succesul progresiv şi cultul care i se dedică în final. Unii cred că lovitura mortală a primit-o Roma prin barbari, iar recuperarea s-a făcut prin apariţia Statului Bisericesc (papal) şi prin reînvierea Imperiului de Apus. Adevărul este însă că barbarii nu au distrus imperiul, ci mai degrabă i s-au aliat şi l-au continuat într-o formă divizată („coarnele”). Unitatea politico-eclesiastică a conectat şi statele romano-barbare creştinate, la cultura şi destinul politic al imperiului. Chiar dacă s-ar susţine că barbarii au dat lovitura de graţie, mai adevărat este că Imperiul s-a prăbuşit din cauza slăbiciunii interne şi că statele barbare, care s-au constituit pe teritoriul lui, i-au vindecat rana. Chiar şi pe calea aceasta ajungem la concluzia că Roma medievală nu este altceva decât reînvierea şi continuarea Romei păgâne persecutoare. Sau, cum o numea foarte plastic, un istoric protestant, descriind Papalitatea: „fantoma lui Petru încununată cu diadema vechilor cezari”.
Având în vedere faptul că numărul fiarei este numărul numelui ei, iar numele sau titlul ei trebuie să fie roman, probabil că soluţia cea mai acceptabilă, până în prezent, este cea descoperită de profesorul protestant Andreas Helwig (1612),[22] care în cartea sa (Antichristus Romanus) a argumentat că titlul papal VICARIVS FILII DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu), care este un alt mod de a spune Vicarius Christi (Vice-Christos), este numele (titlul) istoric al lui Antichrist şi însumează numeric 666. Se ştie că termenul grecesc Antichristos înseamnă Vice-Christos, iar această similaritate stânjenitoare dintre Papalitate şi Antichrist este observată şi de Enciclopedia Catolică.[23]
Exegeţii protestanţi însă au renunţat de mult la această „jucărie”, în contextul reconciliant sau ecumenic modern. Ideea că Antichristul ar fi de multă vreme în fruntea creştinătăţii a fost abandonată în general, deşi interpretarea supravieţuieşte încă, în special printre protestanţii radicali. În ultima vreme, tot mai mulţi comentatori adventişti au obosit să menţioneze acest titlu buclucaş, din cauza unei situaţii sensibile care se crease. Din nefericire, multe din publicaţiile noastre din trecut, au susţinut că acest titlu ar fi (fost) scris cu pietre scumpe pe tiara papală şi s-au adus unele argumente, alimentate şi de informaţii inexacte din partea unui jurnal catolic american (Our Sunday Visitor). Din lipsă de fotografii directe, titlul de mai sus a fost suprapus pe desenul tiarei, în unele vechi publicaţii AZS, ceea ce unii consideră un „fals”, iar alţii o simplă soluţie artistică (caricaturală), sau o eroare de informaţie.
În acelaşi timp, oficialităţile catolice susţin că VICARIUS FILII DEI nu ar fi titlu oficial papal, pentru că a fost preluat dintr-un document fals, şi prin urmare nu se poate lua în consideraţie. Este o simplă coincidenţă. Unii interpreţi adventişti, decepţionaţi de povestea cu titlul de pe tiară, au cumpărat şi acest contraargument catolic. Da, nu este un titlu oficial, provine dintr-un document fals. Însă acel document fals, nu este altceva decât faimoasa Donaţie Constantiniană, pe care Vaticanul şi întreaga Europă a tratat-o în modul cel mai serios, ca pe un document veridic, din secolul al VIII-lea până în secolul al XV-lea. Şi unii catolici au continuat să-l considere autentic până în secolul al XIX-lea ![24] Acest document, la fel de fals ca şi pretenţiile clasice ale Papalităţii, indiferent dacă a fost produs la Vatican, din necesităţi diplomatice, sau în altă parte, a fost acceptat în toată Europa latină ca autentic, fără nici o opoziţie din partea Vaticanului. Iar acel document care, deşi fals, a fost tratat ca autentic şi oficial timp de un mileniu, folosea exact titlul menţionat. Dacă aceasta nu înseamnă ceva oficial, atunci ce mai este oficial? Pentru toate motivele practice ale Vaticanului, a fost titlu oficial pentru atât de mult timp.
Indiferent câte dovezi s-ar mai aduce pentru sau împotriva soluţiei lui Helwig, şi în ciuda insatisfacţiilor mai mult sau mai puţin justificate legate de acest titlu papal, identificarea fiarei nu depinde de acest detaliu. Nu este cazul să-l dogmatizăm, dar eu nu găsesc motive serioase să-l aruncăm la gunoi ca pe un eşec. Ceea ce este clar şi fără echivoc, fiara cea mai discutată în Apocalipsă este Roma, cu imperiul ei în toate fazele şi aspectele politice şi religioase, deoarece Apocalipsa preia profeţia lui Daniel (7) şi o aplică în mod corect la Roma imperială şi la viitorul ei până la a doua venire a lui Iisus.
Problema generaţiei noastre dezinformate este că, în loc de a se asigura de primirea sigiliului lui Dumnezeu pe frunte, se teme în mod superstiţios de orice născocire electronică, mai mult sau mai puţin utilă în lumea modernă, că ar putea fi codul fatidic 666. Oamenii pendulează între dependenţa de electronice şi teama de o sclavie electronică (ceea ce are şi serioase justificări într-u anumit sens). Dar sensul profeţiei şi preîntâmpinarea evenimentelor cu demnitate nu pot fi realizate în afara unui studiu aprofundat şi responsabil al Scripturii, inclusiv al cărţilor ei apocaliptice: Daniel şi Apocalipsa.
______________________________________________________________
NOTE
[1] În unele cazuri, termenul grecesc (skené) înseamnă simplu locaş / locuinţă. Dar în multe altele înseamnă cort. Aici se referă la cortul lui Dumnezeu (cf. Ap 21:3; Ex 25:8; Ez 37:27; 48:35; Za 2:10.11; 8:8), o imagine a tabernaculului mozaic.
[2] Aici am redat topic frazei din greacă, unde, dacă nu ţinem seama de ortografie (aceasta nefiind originală), am putea citi şi „cartea vieţii Mielului înjunghiat, de la întemeierea lumii”. Această citire ar putea fi justificată teologic ca o jertfă întemeietoare, cu referire la planul şi promisiunea lui Dumnezeu de la origini (In 17:24; 1Pt 1:19-20). Aşa cum arată topica frazei în Ap 13:8, sensul este ambiguu, este dificil de decis, dar sintaxa din Ap 17:8, unde în mod evident este acelaşi subiect, nu mai lasă nici o ambiguitate. Topica următoare: „şi locuitorii pămîntului, ale căror nume nu au fost scrise în cartea vieţii [,] de la întemeierea lumii...”, nu poate fi interpretată în sensul că aici ar fi vorba de „cartea vieţii de la întemeierea lumii”, fiindcă textul grecesc nu permite. Am putea presupune că în ultimul caz, sintagma „Mielului înjunghiat” ar fi fost pierdută printr-o eroare scribală foarte timpurie şi astfel nu avem manuscrise care să ateste în acest loc cuvintele „Mielului înjunghiat”. Dar singura motivaţie a unei asemenea presupuneri este teologică, deoarece nu înţelegem ce vrea să spună Ioan cu scrierea numelui de la întemeierea lumii. La o predestinaţie, fie ea şi condiţionată, nu se poate referi aici, întrucât el spune că, în timp ce unele nume nu au fost scrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii, chiar şi cele scrise în cartea vieţii vor fi şterse, în cazul celor care nu sunt printre „biruitori” (Ap 3:5).
[3] Cf. Ier 15,2; 43,11. În manuscrise mai târzii, textul are modificări după modelul din Mt 26:52.
[4] Statornicia (tăria, perseverenţa) şi credinţa (credincioşia) sunt asociate şi în 2Tes 1:4; Iac 1:13; Ap 14:12, în legătură cu încercările – proba practică a mărturisirii creştine. În acest caz se referă la testul ultimei generaţii.
[5] Sau: în favoarea acesteia (cf. Gingrich).
[6] Sau: ducea în rătăcire.
[7] În textul grecesc nu apare nici un cuvânt de legătură între „semnul” şi „numele” fiarei aici, ceea ce a făcut pe unii să înţeleagă cele trei substantive (semnul, numele, numărul) ca fiind o enumerare de elemente opţionale („semnul [, / sau] numele sau numărul): „except he who is having the mark, or the name of the beast, or the number of his name” (YLT); “save him that had the mark, or the name of the beast, or the number of his name” (WEB). Dar cele mai bune şi cele mai multe traduceri înţeleg aici alăturarea asindetică a primelor două substantive ca fiind explicativă („semnul [: / adică] numele sau numărul). În primul caz, s-ar înţelege că persoana trebuie să fie marcată cu un simbol al apartenenţei, ceva ca o siglă sau sigiliu, care este fie un semn reprezentativ al fiarei, fie numele ei, fie cifrul numelui ei. adică numele scris codificat sub formă numerică, ocultă (ca în ghematrie). În al doilea caz, ideea de semn grafic (logogramă) este exclusă, şi ni se explică faptul că semnul fiarei constă din numele sau „numărul numelui” ei. De aceea, în Ap 14:11, semnul acesta este numit „semnul numelui ei”. Din punct de vedere al sintaxei greceşti normale, acest sens se confirmă perfect (a se vedea aceeaşi sintaxă în Dt 15:21; 1 Pt 1:18; 3:3, în cotrast cu Mat 6:31; 25:44; Mc 10:29; Lc 18:29; FA 17:29; Rom 8:35; 1Tes 2:19; 1Pt 4:15).
[8] Unii traducători înţeleg că este „numărul unui (anumit) om”, al unei persoane (NRS, NAB, ELB, RVA). Totuşi, din punct de vedere al sintaxei substantivului (nedefinit: arithmos anthropou), traducerea corectă ar fi „număr de om” („omenesc”, „referitor la specia umană”), aşa cum şi în Ap 21:17, după ce se face referire la un număr mistic (144 = 12×12), autorul se exprimă similar: metron anthropou (măsură de om / măsura oamenilor / măsură omenească. (A se vedea şi In 5:27; Ap 1:13; 14:14 et a.). Cf. G. K. Beale, Revelation, [NIGTC], 723–24.
[9] A few MSS (î115 C, along with a few MSS known to Irenaeus {and two minuscule MSS, 5 and 11, no longer extant}), read 616 here, and several other witnesses have other variations. Irenaeus' mention of MSS that have 616 is balanced by his rejection of such witnesses in this case. As intriguing as the reading 616 is (since the conversion of Nero Caesar's name in Latin by way of gematria would come out to 616), it must remain suspect because such a reading seems motivated in that it conforms more neatly to Nero's gematria.
[10] Primii mari comentatori ortodoxo-catolici, Hipolit (†236) şi Ieronim (†420) nu lasă nici o îndoială că a patra fiară din Daniel 7 „imperium Romanorum est” (cf. Wikipedia: paginile Hippolytus of Rome şi Jerome).
[11] http://vatican.usembassy.gov/embassy
[12] Aceasta este exact expresia prin care este descrisă apariţia profetului din Endor, spiritul care se pretindea a fi Samuel, la o şedinţă antică de spiritism (1S 28:13-14).
[13] Andrews, J. N., „Thoughts on Revelation XIII...”, Review and Herald, May 19, 1851, pp 83-84.
[14] Potrivit cu Ez 9:4, „semn” este în ebraică taw, numele ultimei litere a alfabetului, care în timpul lui Ezechiel se scria sub forma unui X, iar cu câteva secole mai devreme se scria sub forma unei cruci (de unde provine semnul T/τ/t grecesc şi latin). Vezi şi traducerile biblice BOR. La egipteni, anumite forme de cruce erau simbolul vieţii şi fertilităţii (ankh/crucea ansată), vezi şi Wikipedia, Cross, Sign of the Cross.
[15] Plass, E. M. What Luther Says: An Anthology, St. Louis: Concordia. p. 1141.
[16] Nichol, F. D., The Midnight Cry, 510. cf. Google, Căutare de cărţi.
[17] H. A. Sanders (1918) "The Number of the Beast in Revelation", Journal of Biblical Literature, Vol. 37, No. 1/2. (1918), pp. 95-99.
[18] Vezi şi B. I. Stărceanu, „Demagogia 666 si urlatorii de serviciu”, 2009 (Google search).
[19] Wiersbe, W. W. (1989). The Bible exposition commentary. "An exposition of the New Testament comprising the entire 'BE' series"--Jkt. (Re 13:11). Wheaton, Ill.: Victor Books. Sau descoperit inscripţii romane ca acestea: „Iubesc pe aceea al cărei număr este 545” (în Pompeii), sau „Dacă socoteşti numărul / numelui lui Nero / şi numărul cuvântului ’matricid’, /găseşti aceeaşi sumă.” (Cf. Suetonius).
[20] Cf. Wkipedia, 666 (number).
[21] R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, Pacific Press, Boise Idaho, Oshawa Ontario, Canada (1953, 1961,1974), pp. 125-127. http://www.666myth.com/666_Origins.html
[22] Vezi şi Wikipedia, Number of the Beast.
[23] http://www.newadvent.org/cathen/01559a.htm
[24] Cf. Wikipedia, Donation of Constantine; Kirsch, J.P. (1909). Donation of Constantine. In The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. Retrieved April 13, 2009 from New Advent: http://www.newadvent.org/cathen/05118a.htm .
Să ne reamintim scenariul capitolelor 12-13 din Apocalipsă. Trei monştri tereştri parodiază Treimea divină, într-o alianţă care proclamă, în sfârşit, religia universală. Diavolul, spiritul rebel de origine cerească, cel care a înşelat pe protopărinţi şi care de-a lungul mileniilor domină lumea prin religiile şi supraputerile mondiale, spiritul care a dorit să distrugă pe poporul lui Dumnezeu din era israelită şi din era creştină, Balaurul pe care Scriptura îl numeşte „dumnezeul” şi „conducătorul lumii acesteia” (2 Cor 4:4; In 12:31; 14:39; 16:11), împreună cu spiritele astrale pe care le-a târât în conspiraţie şi revoltă, pare să cedeze în favoarea unui alt monstru, care joacă rolul de Fiu, parodiind pe Christos.
Acest monstru, pe care creştinătatea l-a plasat la timpul viitor şi l-a numit Antichrist, este descris aici ca „prima fiară”, cea care se ridică din mare. Ea este în totul după chipul Balaurului şi dificil de distins de acesta. Are, ca şi el, 7 capete şi 10 coarne. Persecută pe poporul lui Dumnezeu timp de „trei vremi şi jumătate” (1260 zile / 42 luni) adică tot acel timp al persecuţiei provocate de Balaurul. Ea exercită toată autoritatea Balaurului şi primeşte autoritate universală.
Există înă şi distincţii. Balaurul are 7 coroane pe capete, în timp ce fiara moştenitoare are 10 coroane pe coarne. Balaurul este un şarpe monstruos, în timp ce fiara este o altă jivină imposibilă: un leu-urs-leopard, cu 10 coarne. Si vin din mare, nu din cer, ca Balaurul, însumând caracteristicile tuturor fiarelor din Daniel 7. În special ea trădează identitatea ultimei fiare din viziunea lui Daniel, lighioana europeană: Roma de fier, de fier şi de lut – imperiul păgân şi creştin, unitar şi divizat, european şi universal.
Fiara aceasta este un simbol complex, deoarece are 7 capete. Iar capetele sunt puteri istorice succesive, după cum explică îngerul interpret (Ap 17:10). Vorbind despre 7 capete, simbolul depăşeşte scenariul din Daniel 7, unde doar patru împăraţi-împărăţii defilează prin faţa lui Daniel (7:17). În Apocalipsă sunt 7 împăraţi în loc de patru, iar unul dintre aceştia, cel mai important cap imperial al fiarei, poartă cele 10 coarne, o coroană încornorată împodobită cu 10 coroane.
Fără a intra în dispute pentru identificarea exactă a capetelor regale, trebuie să recunoaştem totuşi ceea ce este mai evident. Capul încornorat şi încoronat nu poate fi printre primii cinci împăraţi-munţi, pentru că aceia erau deja căzuţi pe vremea lui Ioan (Ap 17:10 –Imperiul Faraonilor, Imperiul Asirian, Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Greco-Macedonean). De asemenea, poporul lui Dumnezeu urma să se confrunte cu ei în viitor, după timpul lui Ioan (Ap 17:12). Aceştia încă nu primiseră autoritatea regească pe vremea lui Ioan, ceea ce înseamnă că autoritatea continua să aparţină capului de fiară din care aceştia răsăriseră. Acest cap de fiară este identificat în viziunea din Daniel 7 şi recunoscut încă de Hipolit (†236) şi de Ieronim (†420),[10] ca fiind Roma imperială. Coarnele erau înţelese ca o fază divizată a imperiului creştinat. Singura corectură pe care o putem face astăzi, este că trebuie să considerăm evoluţia istorică a acestor „coarne”, care între timp au crescut numeric şi s-au extins geografic, astfel încât numărul „zece” rămâne în cele din urmă un simplu simbol al pluralităţii.
Despre excrescenţele politico-religioase ale acestui cap, despre coarne şi relaţia lor cu capul, este interesant de notat că prea mulţi comentatori evită implicaţiile continuităţii politice şi „spirituale” dintre capul roman care s-a creştinat şi statele romano-barbare care, deşi divizate, şi-au avut atât de multă vreme centrul religios (şi diplomatic) la Roma. Fiara aceasta, prin urmare, este văzută predominant în faza creştină, deoarece coarnele sunt statele creştine care moştenesc imperiul – care se creştinase înainte de a avea aceste „coarne”. Numai aşa înţelegem de ce Ieronim, după anii 416, martor la invaziile barbare, avertiza că se apropie Anticristul. Dacă în Daniel 7, Anticristul este reprezentat printr-un corn special care dictează celor 10 coarne, scoţând trei din ele, în Apocalipsă el se confundă cu fiara, mai precis cu unul din capetele ei.
În Ap 17 se afirmă că al şaptelea cap al fiarei este ultima supraputere terestră, care avea să dureze „puţină vreme”. Aceste observaţii ne arată că, dacă pe vremea lui Ioan, cinci împărăţii căzuseră şi a şaptea încă nu venise, iar aceea avea să dureze puţin, înseamnă că al şaselea cap împărătesc al fiarei era în vigoare şi avea să dureze până aproape de sfârşit, când urma să se ridice al şaptelea. Dar oare acest cap încornorat şi longeviv urma să „cadă” şi el asemenea celor cinci „munţi” anteriori, cedând definitiv unei noi supraputeri terestre ? Nu, acest cap este excepţional în toate privinţele, deoarece împărăţia lui, care a fost înjunghiată şi a coborât astfel în abis, se va ridica din mormânt, punând capăt domniei celui de-al şaptelea. Într-un anumit sens, îşi va relua dominaţia, cu mai mare autoritate, şi va fi cu adevărat universală.
Acest principal munte-împărat, „din numărul celor şapte”, poate nu întâmplător purtând numărul 6, este destinat să reapară ca un al optulea. Nu al optulea cap, ci al optulea împărat, care este totodată „fiara însăşi” – după cum explică îngerul interpret. Este o şaradă dificilă, la prima vedere, dar timpul o va dezlega. Pentru moment, este suficient să observăm că, aşa cum fiara se ridică din abis în Ap 17, după ce a experimentat o cădere („era, nu mai este şi iarăşi este”), devenind al optulea împărat – după ce mai domnise ca unul din cei şapte –, tot aşa, acest aspect profetic ne este descris în Ap 13, în alt limbaj. Fiara, parodie a Mielului-Christos, este înjunghiată, la „unul din capetele ei”, dar plaga mortală se vindecă. Acest cap înjunghiat mortal şi apoi înviat este capul cel mai activ şi mai longeviv al fiarei, cel care joacă rolul dominant în Ap 13.
Prin urmare, când Apocalipsa se referă la „fiară”, ea nu se ocupă doar de lucruri care pe vremea lui Ioan erau istorie: imperiul lui Faraon, al lui Asurbanipal, al lui Nabucodonosor, al lui Cirus, şi al lui Alexandru. Apocalipsa se referă la principalul ei cap, imperiul Romei eterne, al cezarilor şi papilor, al Europei noatre păgâne şi creştine, antică, medievală, modernă şi contemporană, care a înveşnicit imperiul cezarilor, depăşind cu mult graniţele vechi, stăpânind (cultural şi nu numai!) aproape toată lumea. Liantul principal al acestui imperiu universal divizat a fost şi a rămas tradiţia comună pseudocreştină, având centrul superpolitic la Roma, de aproape un mileniu şi jumătate. Roma, care domina în timpul lui Ioan, avea să rămână dominantă, într-o formă oarecare, până la escaton.
La sfârşitul celor 1260 de ani de război contra unor sfinţi diferiţi de cei zugrăviţi sau sculptaţi, odată cu Revoluţia Franceză şi cu celelalte revoluţii moderne, totalitarismul specific sistemului pagano-creştin, ostil drepturilor naturale ale omului, a fost înăbuşit, restrâns şi pus în frâu. Reazemul principal al acelui sistem odios, statul bisericesc a primit repetate lovituri de jungher din partea secularismului în anii 1798, 1809, 1849, 1870, 1984, fiind însă tot de atâtea ori restabilit sau compensat (1801, 1813, 1849, 1871, 1929, 1985), dar având un statut politic modest. Un nou cap de fiară a început să controleze lumea odată cu căderea vechiului regim: un spirit anticlerical, umanist, secularizant, avându-şi principala fortăreaţă în marxism şi în revoluţia roşie, cu sateliţi şi agenţi ai noii ordini pe toate continentele, gata de a întoarce pe dos întreaga lume. Acest ultim cap-munte, cu o longevitate comparabilă cu a Imperiului Babilonian, a fost „al şaptelea împărat”.
Odată cu stabilirea unei ambasade SUA la „Sfântul Scaun” (1984)[11], statul bisericesc a făcut un mare salt în cariera politică, iar secularismul anticreştin a primit o mare lovitură prin prăbuşirea spectaculoasă a lagărului ateist. Dar plaga mortală a principalului cap încă nu este vindecată până când acest vârf al lumii noastre nu-şi va recăpăta autoritatea şi influenţa pe care le avusese în evul mediu.
Falsul profet şi reînvierea teocraţiei medievale
De fapt, profeţia arată că Bestia va realiza mai mult decât o vindecare şi recuperare. „Învierea” şi epifaniile fiarei vor electriza mulţimile obişnuite să se închine puterii. Direct sau indirect, cultul puterii este cultul Diavolului. Mulţimile vor devenii subit sataniste. De necrezut! Cum se va realiza acest scenariu? Versetele 11-18 arată cine şi cum va convinge lumea, şi în ce va consta acest cult universal şi provocator. O nouă fiară, de data aceasta ridicându-se din pământ, vine în ajutorul bestiei europene, parodiind rolul Spiritului: un fals profet. Fiind o fiară totuşi, aceasta trebuie să fie şi o forţă politică, nu un individ, sau doar o ideologie.
Cei trei monştri uniţi, provin din trei domenii diferite ale creaţiei: cerul, pământul şi marea. Dacă prima fiară (fiara-anticrist) este monstruoasă, cu multe capete şi coarne, plină de blasfemii şi violenţă şi născută din mare (adânc), a doua fiară (falsul profet) are un singur cap, numai două corniţe (nu coarne!) – şi acelea de miel–, şi apare din pământ.[12] Dintre toate aceste creaturi apocaliptice, fiara pseudo-profet seamănă cel mai mult cu Mielul-Christos. Dar, în mod surprinzător, vorbeşte ca un balaur şi devine agentul învierii şi al triumfului primei fiare.
Apocalipsa nu ne dă multe indicii pentru identificarea acestui miel turbat. Dar dacă enumerăm câteva semne, ne convingem că există o singură putere terestră care să corespundă descrierii: este paradoxală, remarcându-se atât prin tinereţe şi blândeţe, cât şi printr-un spirit diabolic care îi leagă destinul de prima fiară; acţionează în ultima fază a existenţei primei fiare, după înjunghierea acesteia; este o autoritate mondială, de vreme ce influenţează întreaga lume.
Primul comentator care a intuit în această descriere imaginea şi destinul Americii, leagănul libertăţii civile şi religioase, ţara tuturor posibilităţilor şi cea mai influentă supraputere care a existat vreodată, a fost americanul J. N. Andrews (1851).[13] Subliniem că adventiştii au prevăzut destinul global al Americii, alianţa ei cu Papalitatea şi politica ei de construire a unei noi ordini mondiale, pe vremea când Unchiul Sam era încă tânăr, nu chiar impunător, profund anticatolic şi pasionat de libertate şi democraţie. Dar dacă atunci interpretarea părea o absurditate, generaţia noastră este martoră la noua megatendinţă a lumii, pe care profeţia a prevăzut-o.
Babilonul înălţase un idol imens, aurit, pentru ca toate „popoarele, neamurile şi limbile” să se închine acelui chip, iar cine ar refuza, să fie dat la moarte (Dan 3). Nu se făcea nici o distincţie subtilă între adorare şi cinstire. Toată lumea era cu nasul la pământ ! Fiara pseudoprofet propune lumii să facă un chip-idol în cinstea primei fiare şi reprezentând prima fiară. O imagine a primei fiare nu poate fi decât o imagine politico-religioasă a teocraţiei medievale. Se crede că tendinţele de globalizare politică, economică şi religioasă (e.g. ecumenismul) în care America pare să joace un rol decisiv, pregătesc ultimul act al scenariului: impunerea semnului care conţine numele sau numărul primei fiare.
Dar influenţa politică nu explică totul. Profeţia prevede că profetul noii ordini (de fapt, al vechii ordini !) va fi asistat de puteri miraculoase şi va face chiar minuni asemenea celor făcute de Ilie. Paranormalul va convinge lumea. Printr-o iluzie de supranatural au fost înşelaţi protopărinţii omenirii, iar în ultima confruntare, acelaşi circ luciferic va avea rol decisiv. Toate componentele spiritualiste New Age: mişcările orientale, neopăgânismul, spiritismul, teosofia, antroposofia şi toate formele de ocultism, precum şi harismatismul pretins creştin, ar putea aduce pe scenă argumentul copleşitor al minunii spectaculoase, în ciuda opoziţiei oricât de evidente a Scripturii.
Ultima diversiune
Pentru ce s-ar desfăşura atâtea forţe? Sunt mize mari. Foarte probabil, toate aceste măsuri de revenire la religie pe cale politică vor fi motivate de dorinţa lăudabilă de a salva ţara şi lumea de spectrul ruinei morale, economice, ecologice etc. Dar măsura aceasta (disperată pentru unii, îndelung sperată de alţii), va antrena consecinţe previzibile şi imprevizible. Odată cu ajustarea constituţiilor pentru susţinerea „chipului fiarei” în America şi în toate ţările democratice, se va stinge orice speranţă de libertate religioasă în lumea aceasta. Vor rămâne doar acele libertăţi care sunt populare, păzite de majorităţile lumii, care sunt fundamental materialiste. Cerinţa unor legi globalizate va fi ca toată lumea să accepte cultul imaginii fiarei, pe care a doua fiară îl dedică celei dintâi, cult care va avea ca distincţie socială, politică şi economică „un semn pe mâna dreaptă sau/şi pe frunte”.
Nu este înţelept să căutăm sensul acestui semn în alt loc decât în Biblie. Apocalipsa arată că lumea întreagă va fi polarizată şi marcată: unii, şi anume o parte „numărată” din poporul lui Dumnezeu va primi „pe frunte”... „sigiliul Dumnezeului cel viu”, iar restul lumii se va închina fiarei, chipului ei şi balaurului, primind „semnul fiarei... pe frunte sau pe mână.” Expresia „semn pe mână şi/sau pe frunte” este folosită de mult timp în Scripturi pentru a reprezenta Legea lui Dumnezeu şi în special o sărbătoare. Sâmbăta este prezentată ca fiind semnul distinctiv al Creatorului (Ex 31:13; Ez 20:12.20), iar Paştele mozaic este de asemenea prezentat ca fiind un semn al lui Dumnezeu pe mână şi pe frunte (Ex 13, 9.16; 28,36; Dt 6:6-8; 11:18). Astfel semnul fiarei se dovedeşte a fi o lege sau o sărbătoare instituită de fiară, o parodie a Legii divine, o parodie a Sabatului şi a Paştelui mozaic. Cunoscând predispoziţia Romei de a „schimba vremi şi Lege” (Dan 7:25), de a milita pentru impunerea propriilor tradiţii festivale, nu este dificil de intuit ce fel de sabat se va impune. Se va impune, desigur, un sabat popular creştin, nu un sabat sau un paşte „evreieşti” !
Semnul fiarei este numit cháragma (marcă sau inscripţie pe monedă, reprezentare, amprentă, muşcătură, semn, stigmat), în timp ce semnul lui Dumnezeu este numit sphragis (sigiliu, pecete, ştampilă, certificare, autentificare). Unul este un semn ca pentru sclavi şi pentru vite, iar celălalt este un semn al libertăţii şi demnităţii umane. Dar ambele sunt peceţi, semne ale apartenenţei. Faptul că semnul acesta este numele sau numărul numelui fiarei, arată că joacă rolul unui sigiliu antic, care conţinea de cele mai multe ori numele posesorului, iar în unele cazuri (în special când era vorba de bogaţi, prinţi, regi) avea şi un simbol grafic, o siglă. Sigiliul lui Dumnezeu (vezi Ap 7 şi 9), pus asupra celor o sută patruzeci şi patru de mii, văzut mai de aproape de Ioan, este constituit de asemenea din Numele lui Dumnezeu (Ap 14:1).
În plan teologic au existat diverse tentative de a identifica semnul şi sigiliul din Apocalipsă. Catolicii şi ortodocşii au înclinat să interpreteze sigiliul lui Dumnezeu ca fiind semnul crucii, ceea ce a dus la dezvoltarea unei mistici superstiţioase a acestui semn (care era popular la păgânii şi gnosticii egiptenii,[14] şi a fost adoptat de unii creştinii africani în secolul al III-lea). Protestanţii au văzut în sigiliul lui Dumnezeu, fie botezul evanghelic (care, în analogie cu circumcizia, este o pecete a noului legământ: Rom 4:11), fie Duhul Sfânt, prin care „suntem sigilaţi” şi garantaţi pentru mântuire (Ef 1:13; 4:30).
Botezul este cu adevărat o pecete a pocăinţei şi dedicării noastre lui Dumnezeu, în era creştină, iar Duhul Sfânt este cu adevărat o pecete, o confirmare de la Dumnezeu că am fost primiţi şi suntem ai Lui. Toate aceste semne creştine trebuie însuşite. Dar sigiliul lui Dumnezeu din Apocalipsă este un semn care protejează pe purtător în timpul strâmtorării viitoare, în lupta cu fiara, până în ziua răpirii vizibile a celor sigilaţi, la venirea Domnului. Fără botez nu eşti creştin, fără Duhul nu eşti fiu al lui Dumnezeu, nu eşti israelit. Dar în Apocalipsă nu toţi israeliţii sunt sigilaţi, ci numai 12 ×12000. Prin urmare, aici nu poate fi vorba de un semn al noului în contrast cu vechiul, nici un semn al mântuirii în general, ci un semn al recunoaşterii „Dumnezeului cel viu”, care este Dumnezeul Creator, singurul Mântuitor.
Semnul fiarei a fost înţeles ca fiind diverse semne vizibile sau invizibile ale unei religii impuse, de la certificatele de satisfacere a cultului cezarului în antichitate, până la simboluri mistice născocite şi impuse de creştinismul medieval sau modern. Luther credea că semnul fiarei este tonsura specifică a clerului catolic [15] şi că 666 reprezintă anii de domnie ai papalităţii (idee pe care a preluat-o şi W. Miller, care adăuga 666 la anul 158 AC, şi ajungea astfel la 508 AD, începutul celor 1290-1335 ani din Dan 12. Bahaii de asemenea au înţeles 666 ca număr de ani de la Christos la califul Muawiya I !).[16] De asemenea, Luther a mai făcut observaţia că numele latin Benedictus, pe care-l purtaseră mulţi papi, dar şi sfântul care înremeiase ordinul benedictin, scris greceşte, totaliza 666 (o idee preluată probabil de la Andrei de Cezarea).[17]
În timpurile noastre însă, unii autori neoprotestanţi au stârnit o isterie pseudoreligioasă, care a cuprins şi unele bărbi răsăritene, deturnând atenţia de la cele spirituale, la nişte bagatele, precum codul de bare (UPC) şi cipul electronic.[18] Codul de bare este suspectat că ar purta într-o formă ascunsă numărul 666, iar cipul este aşteptat cu groază, asemenea drobului de sare din poveste, să fie implantat pe mână sau pe frunte.
În realitate, codul de bare este o inovaţie inteligentă, folosită din 1966, care înlesneşte citirea rapidă a preţurilor de către scanner. Unii „credincioşi” speriaţi (sau interesaţi) au presupus sau speră că cele trei perechi de bare aşezate la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul desenului ar reprezenta cifra 6. Dar scannerul, deşi în genere mai inteligent decât aceşti interpreţi de duzină, nu găseşte acolo numărul fiarei. Cât priveşte cipul, în el se pot stoca un număr de date şi se încearcă folosirea lui pentru înregistrare, protecţie şi monitorizare a unor obiecte sau vieţuitoare. Există temeri că şi oamenii ar putea fi înregistraţi şi monitorizaţi ca vitele, violându-li-se intimitatea. Nu ştim dacă se va impune vreodată purtarea unui cip biometric pe corp, cert este că chiar dacă s-ar impune un asemenea sistem, el nu ar fi mai apocaliptic decât buletinul/cardul de identitate, permisul de conducere sau telefonul mobil.
Este uluitor cum credincioşii nu se interesează de sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, şi nu se tem de lipsa lui, în timp ce întreţin temeri superstiţioase cu privire la semnul fiarei. Interpretările acestea, cu iz de apocalipsă ştiinţifico-fantastică, sunt prea populare ca să fie şi adevărate. Numai cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu vor fi scutiţi de semnul fiarei şi salvaţi, deşi vor fi boicotaţi economic, marginalizaţi şi condamnaţi la dispariţie. Toţi cei care nu primesc sigiliul lui Dumnezeu, vor primi cu siguranţă semnul fiarei „pe frunte sau pe mână”, oricât ar fugi de monitorizările electronice şi de semnele civilizaţiei moderne. Diavolul atrage atenţia oamenilor spre anumite bagatele, ca să le răpească timpul şi interesul pentru cercetarea cinstită a Scripturii. Nici una dintre bărbile care s-au ridicat împotriva paşaportului biometric nu a îndemnat pe oameni să citească Apocalipsa cu ochii lor şi să se asigure că au „sigiliul Dumnezeului cel Viu”.
Apocalipsa prevede cele mai teribile pedepse peste cei care încearcă un compromis cu Bestia, care îi vor cinsti chipul şi-i vor admira învierea/vindecarea, purtând semnul cu numele sau cu numărul ei pe frunte sau pe mână. Să fie oare Dumnezeu atât de absurd şi de nedrept, încât să pedepsească lumea pentru nişte fleacuri despre care El nu S-a pronunţat niciodată în poruncile Lui? Şi în acelaşi timp, să treacă cu vederea încălcarea poruncilor lui exprese, chiar de către bisericile care pretind că se închină Lui ?
Care este însă numele Bestiei şi cum putem socoti numărul de cod al numelui ei?
Aici este... bătaia de cap !
Există un sistem de citire numerică a cuvintelor scrise, un sistem ocult şi destul de popular, cunoscut încă din timpul lui Sargon II (†707 AC), apoi regăsit la Platon (†347 AC), la evreii antici şi la romani în primul secol creştin.[19] Acest sistem, care s-a prelungit apoi în Kabbala, dar a fost preluat şi de creştinii medievali, poartă numele iudeo-elenist ghematria. Provocarea autorului: „Aici este înţelepciunea!”, pare să fie mai mult decât îndemn la un simplu calcul ghematric. Totuşi, chiar dacă ne rezumăm la ghematrie, întrucât autorul spune clar că numărul 666 este „cifrul numelui fiarei”, dificultatea rămâne. În cazul şaradei din Daniel 5, de exemplu, chiar dacă scrierea era omenească (mn’ mn’ tql wprsyn), s-ar fi putut citi foarte bine altfel decât vedea ochiul profetului: „o mină, încă o mină, un siclu şi două jumătăţi de siclu” (50+50+1+2) !
Dacă avem numele sau titlul persoanei, putem calcula imediat cifrul acelui nume în orice alfabet sau sistem dorim. „Spune-ne visul şi imediat ţi-l vom tâlmăci”, spuneau lui Nabucodonosor marii iniţiaţi ai Babilonului. În acest caz ştim cifrul exact, dar nu ştim cum să-l folosim, deoarece există multe posibilităţi, şi nu ştim care a fost cea intenţionată. Savanţii au reuşit să descifreze misterele unor inscripţii antice, în care şi scrierea şi limba erau necunoscute uneori. Experţii în contrainformaţii au reuşit adesea să spargă coduri şi să descifreze mesaje secrete de război. Dar cifrul numelui fiarei nu şi-a găsit o descifrare satisfăcătoare, deşi încă din antichitate s-au propus multe soluţii, tot atât de puţin convingătoare.
Logic şi exegetic vorbind, ar trebui mai întâi să se înţeleagă bine relaţia dintre semn, număr şi nume. Ar trebui să se cunoască precis, nu doar identitatea Fiarei, ci şi numele ei mistic intenţionat, ca apoi să se justifice aplicarea ghematrică (şi nu numai) a numărului 666. S-au propus interpretări simbolice, 6 fiind zice-se numărul omului, fiindcă omul a fost făcut în ziua a şasea. Însă tot în ziua a şasea a fost făcut şi porcul şi şopârla. Alţii au văzut în acest număr un simbol al răului, al imperfecţiunii multiplicate (7 minus 1). S-au făcut speculaţii asupra formei ortografice a scrierii greceşti a numelui (în multe manuscrise vechi ale Apocalipsei, apare scris codificat, cu litere, ca χξς = ħi, xü, stigma). Anticii au mai observat că suma cifrelor romane sub o mie, reprezentate prin litere, în ordine descrescândă, este 666 (DCLXVI).
Matematica modernă constată că numărul 666 are proprietăţi speciale. Este un număr palindromic (ale cărui cifre se repetă) şi excesiv (abundent). Este al 60-lea număr 12-factorial, în timp ce 60 este primul număr 12-factorial. Este un număr „Smith”. Este suma pătratelor primelor şapte numere prime (22 + 32 + 52 + 72 + 112 + 132 + 172 = 666). Este al 13-lea indice din secvenţa padovană primă (3, 4, 5, 7, 8, 14, 19, 30, 37, 84, 128, 469, 666, 1262, 1573, 2003). Un pătrat magic prim reciproc, bazat pe 1/149 în baza 10, are un total magic de 666. Însă cea mai spectaculoasă observaţie este că 666 este un număr dublu triangular, fiind suma primelor 36 numere naturale (36 fiind atât pătrat cât şi triangular), al şaselea număr de forma n2(n2 + 1) / 2 şi al optulea de forma n(n + 1)(n2 + n + 2) / 8. [20]
Triangularitatea lui 666 pare să fi permis în antichitate utilizarea acestui număr în mistica astrologică, deoarece cultul soarelui, lunii şi stelelor avea o largă răspândire. Babilonienii foloseau sistemul aritmetic sexagesimal (bazat pe numărul 60). Nu întâmplător, dimensiunile idolului aurit din Daniel 3, care reprezenta puterea Babilonului, erau 60×6 coţi, iar cei 6 oameni cu sabia din Iezechiel 9, care distrug pe cei ne-însemnaţi reprezintă de asemenea pe babilonieni. Până astăzi moştenim de la babilonieni împărţirea timpului zilei şi a cercului în sistem sexagesimal. Astrologia şi panteonul babilonian foloseau numerele 12, 36, 60 din sistemul sexagesimal.
R. A. Anderson menţionează că în Muzeul Pergamon din Berlin s-ar fi găsit (pe la anul 1910) nişte „sigilii solare” antice, conţinând pe o parte simboluri astrologice, iar pe cealaltă parte pătrate magice cu numerele 1-36, pe şase coloane şi şase rânduri, a căror sumă, adunată pe vertical, pe orizontal sau în diagonală totalizează 111, iar totalul general este 666. Dacă informaţia s-ar dovedi corectă, conexiunea dintre numărul fatidic şi astrologie este semnificativă, deoarece relaţia dintre numărul şi semnul fiarei ar putea fi văzută în termenii săptămânii astrologice şi ai începutului ei, care au intrat în competiţie cu săptămâna biblică. Amintiţi-vă, de exemplu, că legea duminicală a lui Constantin cel Mare (321) oficializa pseudosabatul săptămânal pagano-creştin, sub numele de VENERABILIS DIES SOLIS (venerabila zi a soarelui!). Dar afirmaţia lui Anderson cu privire la „sigiliile solare” nu este confimată de cercetători în general. Cel mai direct mod de verificare ar fi să se ia legătura cu Muzeul din Berlin.[21]
Lumea a avut întotdeauna lideri antipatici, despoţi, nebuni sau simplu nedoriţi, care la timpul lor au fost etichetaţi ca Anticrist, iar numele lor, calculat după o metodă sau alta, a fost „găsit” că totalizează 666 ! Napoleon, Hitler, Mussolini şi mulţi alţii au căpătat proporţii apocaliptice pe calea aceasta. Însă dacă fiara este cu adevărat Roma, probabil trebuie să ne interesăm mai degrabă de cap, decât de coarnele lui, cu atât mai puţin de numele care nu au legătură cu Roma. Comentatorii creştini din primele secole ne-au lăsat o serie de sugestii, majoritatea dintre ele fiind nişte fantezii neconvingătoare. Dar este de subliniat faptul că au pus accentul pe identitatea romană a fiarei. Irineu a propus numele LATEINOS (latin, roman), care în greacă totalizează 666.
Alţii au propus numele Nero care, scris evreieşte (NRWN QSR / NRW QSR), totalizează 666 sau 616. S-au descoperit manuscrise extrem de vechi ale Apocalipsei, care conţin 616 în loc de 666 şi care dovedesc astfel că unii scribi au „corectat” manuscrisele ca să se potrivească cu interpretarea lor preferată. Se pretinde că varianta 616 se potriveşte şi numelui cezarului Gaius Caligula, scris evreieşte (GS-KLGS QSR). Calculând după sistemul grecesc, Stauffer crede că numărul 666 este suma titlurilor oficiale abreviate, găsite pe monedele din timpul lui Domiţian, cezarul contemporan cu Ioan: A[utokrator] KAI[sar] DOMET[ianos] SEB[astos] GE[rmanikos].
În mod natural, creştinii din primele secole au căutat să aplice profeţia la timpul lor, aşa cum au făcut şi generaţiile de mai târziu, până astăzi. Autoritatea imperială şi factorii religioşi instigatori (preoţii templelor, sinagogile pentru un timp etc.), din motive politice şi cu arma superstiţiei au încurajat cultul cezarului divinizat. Domiţian a fost văzut ca un Nero reînviat, aşa cum mai târziu, Justinian era văzut ca un Domiţian redivivus. Din când în când, fiara iese din mormânt. Aceasta este soarta marilor lideri siniştri. Hitler, Ceauşescu şi alţi temuţi din zilele noastre repetă mitul fiarei care nu moare, ci doar stă ascunsă pe undeva, sub alt nume, iar teama sau speranţa populară îi readuce din abis.
Profeţia însă nu se referea la antrenamentele Romei vechi împotriva creştinismului, ci la evenimente mult mai dramatice: un război sfânt cu sfinţii din opoziţie, timp de 1260 ani, o lovitură de jungher dată fiarei, apoi reînvierea, recuperarea, succesul progresiv şi cultul care i se dedică în final. Unii cred că lovitura mortală a primit-o Roma prin barbari, iar recuperarea s-a făcut prin apariţia Statului Bisericesc (papal) şi prin reînvierea Imperiului de Apus. Adevărul este însă că barbarii nu au distrus imperiul, ci mai degrabă i s-au aliat şi l-au continuat într-o formă divizată („coarnele”). Unitatea politico-eclesiastică a conectat şi statele romano-barbare creştinate, la cultura şi destinul politic al imperiului. Chiar dacă s-ar susţine că barbarii au dat lovitura de graţie, mai adevărat este că Imperiul s-a prăbuşit din cauza slăbiciunii interne şi că statele barbare, care s-au constituit pe teritoriul lui, i-au vindecat rana. Chiar şi pe calea aceasta ajungem la concluzia că Roma medievală nu este altceva decât reînvierea şi continuarea Romei păgâne persecutoare. Sau, cum o numea foarte plastic, un istoric protestant, descriind Papalitatea: „fantoma lui Petru încununată cu diadema vechilor cezari”.
Având în vedere faptul că numărul fiarei este numărul numelui ei, iar numele sau titlul ei trebuie să fie roman, probabil că soluţia cea mai acceptabilă, până în prezent, este cea descoperită de profesorul protestant Andreas Helwig (1612),[22] care în cartea sa (Antichristus Romanus) a argumentat că titlul papal VICARIVS FILII DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu), care este un alt mod de a spune Vicarius Christi (Vice-Christos), este numele (titlul) istoric al lui Antichrist şi însumează numeric 666. Se ştie că termenul grecesc Antichristos înseamnă Vice-Christos, iar această similaritate stânjenitoare dintre Papalitate şi Antichrist este observată şi de Enciclopedia Catolică.[23]
Exegeţii protestanţi însă au renunţat de mult la această „jucărie”, în contextul reconciliant sau ecumenic modern. Ideea că Antichristul ar fi de multă vreme în fruntea creştinătăţii a fost abandonată în general, deşi interpretarea supravieţuieşte încă, în special printre protestanţii radicali. În ultima vreme, tot mai mulţi comentatori adventişti au obosit să menţioneze acest titlu buclucaş, din cauza unei situaţii sensibile care se crease. Din nefericire, multe din publicaţiile noastre din trecut, au susţinut că acest titlu ar fi (fost) scris cu pietre scumpe pe tiara papală şi s-au adus unele argumente, alimentate şi de informaţii inexacte din partea unui jurnal catolic american (Our Sunday Visitor). Din lipsă de fotografii directe, titlul de mai sus a fost suprapus pe desenul tiarei, în unele vechi publicaţii AZS, ceea ce unii consideră un „fals”, iar alţii o simplă soluţie artistică (caricaturală), sau o eroare de informaţie.
În acelaşi timp, oficialităţile catolice susţin că VICARIUS FILII DEI nu ar fi titlu oficial papal, pentru că a fost preluat dintr-un document fals, şi prin urmare nu se poate lua în consideraţie. Este o simplă coincidenţă. Unii interpreţi adventişti, decepţionaţi de povestea cu titlul de pe tiară, au cumpărat şi acest contraargument catolic. Da, nu este un titlu oficial, provine dintr-un document fals. Însă acel document fals, nu este altceva decât faimoasa Donaţie Constantiniană, pe care Vaticanul şi întreaga Europă a tratat-o în modul cel mai serios, ca pe un document veridic, din secolul al VIII-lea până în secolul al XV-lea. Şi unii catolici au continuat să-l considere autentic până în secolul al XIX-lea ![24] Acest document, la fel de fals ca şi pretenţiile clasice ale Papalităţii, indiferent dacă a fost produs la Vatican, din necesităţi diplomatice, sau în altă parte, a fost acceptat în toată Europa latină ca autentic, fără nici o opoziţie din partea Vaticanului. Iar acel document care, deşi fals, a fost tratat ca autentic şi oficial timp de un mileniu, folosea exact titlul menţionat. Dacă aceasta nu înseamnă ceva oficial, atunci ce mai este oficial? Pentru toate motivele practice ale Vaticanului, a fost titlu oficial pentru atât de mult timp.
Indiferent câte dovezi s-ar mai aduce pentru sau împotriva soluţiei lui Helwig, şi în ciuda insatisfacţiilor mai mult sau mai puţin justificate legate de acest titlu papal, identificarea fiarei nu depinde de acest detaliu. Nu este cazul să-l dogmatizăm, dar eu nu găsesc motive serioase să-l aruncăm la gunoi ca pe un eşec. Ceea ce este clar şi fără echivoc, fiara cea mai discutată în Apocalipsă este Roma, cu imperiul ei în toate fazele şi aspectele politice şi religioase, deoarece Apocalipsa preia profeţia lui Daniel (7) şi o aplică în mod corect la Roma imperială şi la viitorul ei până la a doua venire a lui Iisus.
Problema generaţiei noastre dezinformate este că, în loc de a se asigura de primirea sigiliului lui Dumnezeu pe frunte, se teme în mod superstiţios de orice născocire electronică, mai mult sau mai puţin utilă în lumea modernă, că ar putea fi codul fatidic 666. Oamenii pendulează între dependenţa de electronice şi teama de o sclavie electronică (ceea ce are şi serioase justificări într-u anumit sens). Dar sensul profeţiei şi preîntâmpinarea evenimentelor cu demnitate nu pot fi realizate în afara unui studiu aprofundat şi responsabil al Scripturii, inclusiv al cărţilor ei apocaliptice: Daniel şi Apocalipsa.
______________________________________________________________
NOTE
[1] În unele cazuri, termenul grecesc (skené) înseamnă simplu locaş / locuinţă. Dar în multe altele înseamnă cort. Aici se referă la cortul lui Dumnezeu (cf. Ap 21:3; Ex 25:8; Ez 37:27; 48:35; Za 2:10.11; 8:8), o imagine a tabernaculului mozaic.
[2] Aici am redat topic frazei din greacă, unde, dacă nu ţinem seama de ortografie (aceasta nefiind originală), am putea citi şi „cartea vieţii Mielului înjunghiat, de la întemeierea lumii”. Această citire ar putea fi justificată teologic ca o jertfă întemeietoare, cu referire la planul şi promisiunea lui Dumnezeu de la origini (In 17:24; 1Pt 1:19-20). Aşa cum arată topica frazei în Ap 13:8, sensul este ambiguu, este dificil de decis, dar sintaxa din Ap 17:8, unde în mod evident este acelaşi subiect, nu mai lasă nici o ambiguitate. Topica următoare: „şi locuitorii pămîntului, ale căror nume nu au fost scrise în cartea vieţii [,] de la întemeierea lumii...”, nu poate fi interpretată în sensul că aici ar fi vorba de „cartea vieţii de la întemeierea lumii”, fiindcă textul grecesc nu permite. Am putea presupune că în ultimul caz, sintagma „Mielului înjunghiat” ar fi fost pierdută printr-o eroare scribală foarte timpurie şi astfel nu avem manuscrise care să ateste în acest loc cuvintele „Mielului înjunghiat”. Dar singura motivaţie a unei asemenea presupuneri este teologică, deoarece nu înţelegem ce vrea să spună Ioan cu scrierea numelui de la întemeierea lumii. La o predestinaţie, fie ea şi condiţionată, nu se poate referi aici, întrucât el spune că, în timp ce unele nume nu au fost scrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii, chiar şi cele scrise în cartea vieţii vor fi şterse, în cazul celor care nu sunt printre „biruitori” (Ap 3:5).
[3] Cf. Ier 15,2; 43,11. În manuscrise mai târzii, textul are modificări după modelul din Mt 26:52.
[4] Statornicia (tăria, perseverenţa) şi credinţa (credincioşia) sunt asociate şi în 2Tes 1:4; Iac 1:13; Ap 14:12, în legătură cu încercările – proba practică a mărturisirii creştine. În acest caz se referă la testul ultimei generaţii.
[5] Sau: în favoarea acesteia (cf. Gingrich).
[6] Sau: ducea în rătăcire.
[7] În textul grecesc nu apare nici un cuvânt de legătură între „semnul” şi „numele” fiarei aici, ceea ce a făcut pe unii să înţeleagă cele trei substantive (semnul, numele, numărul) ca fiind o enumerare de elemente opţionale („semnul [, / sau] numele sau numărul): „except he who is having the mark, or the name of the beast, or the number of his name” (YLT); “save him that had the mark, or the name of the beast, or the number of his name” (WEB). Dar cele mai bune şi cele mai multe traduceri înţeleg aici alăturarea asindetică a primelor două substantive ca fiind explicativă („semnul [: / adică] numele sau numărul). În primul caz, s-ar înţelege că persoana trebuie să fie marcată cu un simbol al apartenenţei, ceva ca o siglă sau sigiliu, care este fie un semn reprezentativ al fiarei, fie numele ei, fie cifrul numelui ei. adică numele scris codificat sub formă numerică, ocultă (ca în ghematrie). În al doilea caz, ideea de semn grafic (logogramă) este exclusă, şi ni se explică faptul că semnul fiarei constă din numele sau „numărul numelui” ei. De aceea, în Ap 14:11, semnul acesta este numit „semnul numelui ei”. Din punct de vedere al sintaxei greceşti normale, acest sens se confirmă perfect (a se vedea aceeaşi sintaxă în Dt 15:21; 1 Pt 1:18; 3:3, în cotrast cu Mat 6:31; 25:44; Mc 10:29; Lc 18:29; FA 17:29; Rom 8:35; 1Tes 2:19; 1Pt 4:15).
[8] Unii traducători înţeleg că este „numărul unui (anumit) om”, al unei persoane (NRS, NAB, ELB, RVA). Totuşi, din punct de vedere al sintaxei substantivului (nedefinit: arithmos anthropou), traducerea corectă ar fi „număr de om” („omenesc”, „referitor la specia umană”), aşa cum şi în Ap 21:17, după ce se face referire la un număr mistic (144 = 12×12), autorul se exprimă similar: metron anthropou (măsură de om / măsura oamenilor / măsură omenească. (A se vedea şi In 5:27; Ap 1:13; 14:14 et a.). Cf. G. K. Beale, Revelation, [NIGTC], 723–24.
[9] A few MSS (î115 C, along with a few MSS known to Irenaeus {and two minuscule MSS, 5 and 11, no longer extant}), read 616 here, and several other witnesses have other variations. Irenaeus' mention of MSS that have 616 is balanced by his rejection of such witnesses in this case. As intriguing as the reading 616 is (since the conversion of Nero Caesar's name in Latin by way of gematria would come out to 616), it must remain suspect because such a reading seems motivated in that it conforms more neatly to Nero's gematria.
[10] Primii mari comentatori ortodoxo-catolici, Hipolit (†236) şi Ieronim (†420) nu lasă nici o îndoială că a patra fiară din Daniel 7 „imperium Romanorum est” (cf. Wikipedia: paginile Hippolytus of Rome şi Jerome).
[11] http://vatican.usembassy.gov/embassy
[12] Aceasta este exact expresia prin care este descrisă apariţia profetului din Endor, spiritul care se pretindea a fi Samuel, la o şedinţă antică de spiritism (1S 28:13-14).
[13] Andrews, J. N., „Thoughts on Revelation XIII...”, Review and Herald, May 19, 1851, pp 83-84.
[14] Potrivit cu Ez 9:4, „semn” este în ebraică taw, numele ultimei litere a alfabetului, care în timpul lui Ezechiel se scria sub forma unui X, iar cu câteva secole mai devreme se scria sub forma unei cruci (de unde provine semnul T/τ/t grecesc şi latin). Vezi şi traducerile biblice BOR. La egipteni, anumite forme de cruce erau simbolul vieţii şi fertilităţii (ankh/crucea ansată), vezi şi Wikipedia, Cross, Sign of the Cross.
[15] Plass, E. M. What Luther Says: An Anthology, St. Louis: Concordia. p. 1141.
[16] Nichol, F. D., The Midnight Cry, 510. cf. Google, Căutare de cărţi.
[17] H. A. Sanders (1918) "The Number of the Beast in Revelation", Journal of Biblical Literature, Vol. 37, No. 1/2. (1918), pp. 95-99.
[18] Vezi şi B. I. Stărceanu, „Demagogia 666 si urlatorii de serviciu”, 2009 (Google search).
[19] Wiersbe, W. W. (1989). The Bible exposition commentary. "An exposition of the New Testament comprising the entire 'BE' series"--Jkt. (Re 13:11). Wheaton, Ill.: Victor Books. Sau descoperit inscripţii romane ca acestea: „Iubesc pe aceea al cărei număr este 545” (în Pompeii), sau „Dacă socoteşti numărul / numelui lui Nero / şi numărul cuvântului ’matricid’, /găseşti aceeaşi sumă.” (Cf. Suetonius).
[20] Cf. Wkipedia, 666 (number).
[21] R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, Pacific Press, Boise Idaho, Oshawa Ontario, Canada (1953, 1961,1974), pp. 125-127. http://www.666myth.com/666_Origins.html
[22] Vezi şi Wikipedia, Number of the Beast.
[23] http://www.newadvent.org/cathen/01559a.htm
[24] Cf. Wikipedia, Donation of Constantine; Kirsch, J.P. (1909). Donation of Constantine. In The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. Retrieved April 13, 2009 from New Advent: http://www.newadvent.org/cathen/05118a.htm .
Postări
6 comentarii:
Nu inteleg de ce continuati sa insistati ca Roma ar fi schimbat sabatul cu duminica cand stiti foarte bine ca procesul a inceput si s-a consolidat mult inainte de impunerea Romei in vest. Stiti si dvs. ca mai ales dupa caderea Ierusalimului tensiunile iudeo-crestine au sporit si odata cu ele si anti-iudaismul tinerei biserici crestine. Exista deja la inceputul anilor 100 scriitori crestini care pomenesc despre celebrarea duminicii in paralel cu cea a sambetei.In timp, duminica a inlocuit sambata, desi o minoritate sabatariana a existat mereu. Nici macar Constatin nu poate fi acuzat de schimbarea sabatului. Inainte de el deja destui teologi crestini se pronuntasera in favoarea duminicii.( http://en.wikipedia.org/wiki/Sabbath_in_Christianity#Christian_Sunday_observance ) A facut Roma destule blestematii dar nu ea a schimbat sambata (desi ulterior si-a asumat "meritul").
Sa "explice" conservarea identitatii azs mentinerea unor acuze gratuite (si false istoric)la adresa Romei? Trist...
Dragă sldsjd
Articolul meu nu urmăreşte să demonstreze că Roma a schimbat sabatul. Dar în ciuda faptului că obiceiul celebrării Învierii a apărut devreme în creştinătate şi probabil într-o formă nevinovată (în mod sigur fără sabatizare şi fără să se substituie Sabatului Domnului), este adevărat că Biserica Romană a fost avangarda mişcării de substituire a Sabatului cu Duiminca, şi aceasta s-a făcut destul de târziu, şi nu în mod uniform. În sec. VI era definitiv realizată în Vest. Bisericile periferice (Scoţia, Orient, Etiopia) au păstrat mai mult timp cele două sărbători împreună.
Roma nu-şi asumă în mod gratuit această schimbare. Ea a fost capul creştinătăţii încă din primele secole, şi chiar când nu avea primat de jurisdicţie, avea un primat onorific, era cea mai mare Biserică, era biserica din capitala onorifică a Imperiului, şi încă din secolul II avea pretenţii dictatoriale chiar şi asupra Răsăritului. Amintiţi-vă de controversa cvartodecimană. Sabatul şi paştele cvartodeciman au fost în strânsă legătură. La fel şi paştele roman cu duminica. Ceea ce a făcut Constantin este important ca primă lege duminicală. Pentru prima dată apare ideea unsi sabatizări publice dar parţiale a duminicii. Sunt exceptaţi ţăranii, care în sezoanele agricole erau scutiţi de încetarea lucrului. În secolul VI nici ţăranii nu vor fi scutiţi. Roma a avut postul de sâmbătă din primele secole, în timp ce alte biserici "periferice", notabil Răsăritul în primul rând, nu admiteau postul de sâmbătă, pentru că sâmbăta era încă cinstită cumva ca sărbătoare, chiar dacă nu mai avea statutul din secolele I-III.
Cu privire la rolul scrierilor presupuse din secolele I-II, care ar menţiona celebrarea duminicii,
______________
Dacă autorii NT nu numesc ziua învierii ca fiind ziua Domnului, ce alt argument biblic am putea avea că în secolul apostolic, ziua întâi era considerată domnească, închinată Domnului? Didachia şi Scrisoarea lui Ignaţiu nu pot avea aceeaşi autoritate cu Evangheliile, cu Petru, Pavel, Iacov şi Ioan. Dacă ar fi fost cu adevărat apostolice aceste scrieri, ar fi fost introduse în canonul NT, cu atât mai mult cu cât unii chiar le-au socotit canonice. În ce priveşte învăţătura, există destule chestiuni dubioase în Didache, cum ar fi încurajarea posturilor fixe şi a botezului prin turnare, care nu sunt prezente în litera sau spiritul NT. Iar în ce priveşte vechimea, deşi mulţi cred că Didache a apărut pe la sfârşitul primului secol, eu cred că au mai multă dreptate cei care cred că a apărut mult mai târziu şi nu este o lucrare unitară. Rugăciunea „Tatăl nostru”, menţionată în Didache are încheierea aceea cunoscută de noi astăzi (Mt 6:13), care încă nu exista în manuscrisele Evangheliei în sec. IV (cf. Mt 6:13; Lc 11:4; Mt 6:13 în Codex Sinaiticus, etc.).
Expresia „Κατὰ κυριακὴν δὲ κυρίου”, care este de obicei tradusă cu „în fiecare zi a Domnului” (Did 14:1) este unică şi stranie. Tradusă literal, ar fi „...după domneasca Domnului”, sau „...în fiecare domnească a Domnului”. Expresia este în mod inutil pleonastică, iar dacă la ziua de cult se referă, este ştiut că Didache nu menţionează învierea lui Iisus. În acest caz, ca şi în Ap 1:10, referirea ar putea fi mai degrabă la Sâmbătă, deoarece Didache are la bază, după cum se ştie, unele scrieri iudaice, şi pentru că chiar în versetul anterior, foloseşte expresia „după Poruncă” (unică în NT la Lc 23:56, cu referire la Sabat). Totul depinde aici de vechimea reală a documentului, de justificarea lingvistică a expresiei greceşti, de o critică textuală care să ne îndepărteze suspiciunile de interpolare, şi mai ales de autoritatea care se atribuie documentului.
Epistolele lui Ignaţiu, de asemenea, pe lângă faptul că sunt necanonice şi că au două recenzii (una mai lungă, alta mai scurtă), nu pot fi aduse în discuţie. Este posibil ca un [Pseudo]Ignatius din sec. II să fi scris unele din aceste epistole, iar pasajul cu pricina (Magnezieni 9) ar fi în acest caz una din primele provocări teologice antisabatice. Există însă critici importanţi care susţin că aceste scrisori sunt nişte falsuri făcute în sec. III
http://www.bible.ca/history-ignatius-fo ... -250AD.htm
În concluzie, este într-adevăr trist, aşa cum spuneţi, dar tristeţea nu stă în presupusele noastre acuzaţii gratuite, ci în aceea că ele sunt la obiect. Un fapt istoric trist, cu atât mai trist cu cât s-a încercat şi ştergerea urmelor. Dar cel mai trist este că acei creştini care se orientează după Sola SCriptura, urmează neabătut această tradiţie duminicală, neglijând sau răstâlmăcind Scriptura, ca să-şi menţină obiceiurile şi tradiţiile. Roma are motive să jubileze în această privinţă.
Shalom,
Este foarte trista ignorarea calendarului lui Dumnezeu ( Nisan, Elul, Shivan, Kislev...) si schimbarea vremurilor si a soroacelor.
Indicatiile pretioase pe care Dumnezeu le da in Levitic 23 si intarite de Fiul sau Yeshua Ha Mashiah in NT, cu privire la Sarbatorile Sale, nu sunt respectate de crestini asa cum s-ar cuveni in timp si spatiu.
Toate zilele de Shabat ( zilele de sarbatoare) mentionate in Levitic 23 sunt de maxima importanta.
Tensiunile iudeo-crestine au lasat rani adanci foarte greu de vindecat de ambele parti.Atat capii Bisericilor cat si rabinii au intrat intr-o competitie a " sfinteniei".O competitie rushinoasa care nu face cinste nimanui.
Shabatul, Pesahul si Azimile, Shavuotul, Sarbatoarea trambitelor, Ziua ispasirii, Sarbatoarea corturilor! Toate sunt zile de Shabat! Zilele de Shabat sunt zile de sarbatoare, nu numai sambetele!
Nu se cade sa desfiintam ceea ce Yeshua Ha Mashiah a intarit prin exemplul sau personal.
Evreii impreuna cu neamurile credincioase care, conform Apocalipsei 14:12 " pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus", formeaza Adunarea lui Dumnezeu.
Imi place foarte mult capitolul 7 al cartii Apocalipsa unde sunt prezentati cei 144 000 din toate semintiile fiilor lui Israel si marea gloata de oameni pe care nu o putea numara nimeni din orice neam,din orice semintie si din orice limba care statea inaintea scaunului de domnie si inaintea Mielului! Minunat! HaleluYah!Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
Suka Shalom!
Ranile, prapastiile adanci dintre evrei si neamuri pot fi vindecate doar de Sangele pretios al Fiului lui Dumnezeu!
Amen ve Amen!
Dragă Luminasionului,
Sărbători fericite, indiferent care ar fi ele !
Nu doresc să vă stric elanul de a sărbători Sukkot, chiar dacă acum nu ştiu dacă cel puţin evreii mai sărbătoresc după Lege, făcându-şi colibe de ramuri pe acoperiş sau în curte. Nu cred că este ceva vinovat în celebrarea acestor sărbători (cf. Rom 14). Dar Dvs vorbiţi despre o obligaţie biblică, în virutea poruncilor din Lev 23 şi a exemplului lui Iisus, şi aici sunt obligat să am altă opinie.
Biblia arată explicit că aceste sărbători calendaristice ale vechiului legământ sunt în afara obligaţiei creştine (Gal 4:9-11: "Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, dupăce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăş la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. Mã tem sã nu mã fi ostenit degeaba pentru voi." Col 2:16-17 ¶ Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, cari sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.")
Să nu confundăm iudeo-creştinismul primar (al aşanumiţilor "nazarineni" - notzriyim) cu mişcarea iudaizanţilor şi ebioniţilor din primele două secole care erau în mod explicit opuşi apostolului Pavel şi cereau ca neevreii să adopte tot tacâmul evreiesc tradiţional.
În ce priveşte exemplul Domnului Iisus, mă tem că El nu este urmat de acei fraţi ai noştri care păzesc sărbătorile. Iisus a fost circumcis, părinţii Lui au adus jertfele cuvenite după Lege la 40 de zile, El însuşi a numit Templul (cu preoţi şi jertfe) "Casa Tatălui Meu", a respectat autoritatea preoţilor de la templu în ce priveşte declararea curăţiei după vindecarea de lepră (Lv 13:7; Mt 8:4; Mc 1:44; Lc 5:14). Mai mult, El a respectat chiar şi acele sărbători tradiţionale evreieşti care nu erau date de Moise (de exemplu, Hanukka: Ioan 10:22). Şi era normal să respecte toate acestea, fiindcă era evreu "sub Lege" şi încă nu se inaugurase prin Cruce şi prin Venirea Spiritului Sfânt vremea Noului Legământ.
Trebuie să înţelegem că sărbătorile calendaristice nu au nici un sens legal fără ceremoniile Templului. În afară de templu ele sunt ţinute (de evrei şi de unii simpatizanţi) doar ca o reminiscenţă culturală, fără nici o legătură cu vechea religie mozaică a Legământului. Alţii le-au dat o interpretare creştină, ceea ce este frumos şi folositor, dar aceasta nu le face obligatorii şi nu le transformă în semne ale Legământului, mai mult decât celelalte sărbători de inovaţie creştină sau de inspiraţie greco-romană.
Şi încă o observaţie mai am. Există riscul major ca accentuarea sărbătorilor să minimalizeze atât imaginea Creatorului Mântuitor IISUS CHRISTOS, cât şi imaginea Sabatului lui Dumnezeu, care este privit astfel (de mulţi creştini şi de iudaizanţi) ca doar unul dintre sabatele evreieşti.
Iisus a recunoscut că nici ucenicilor nu a putut să le dezvăluie toate planurile Lui iniţial, fiindcă n-ar fi putut suporta (Ioan 16:12). Dar unei samaritence a putut să-i destănuie că epoca templelor şi a ceremoniilor lor era pe sfârşite (Ioan 4:21-25), apoi prin Spiritul Sfânt, Domnul a condus Biserica spre o distanţare de obligaţiile ceremoniale iudaice (FA 15; Evrei; epistolele pauline etc.).
Sper că v-am fost de oarecare ajutor!
שבת שלום !
Cine are minte ascuţită, să socotească cifrul fiarei,
pentru că este un număr de om, şi numărul ei este: 666!
Ati putea dumneavoastra sa deslegati intelesul acestui numar 666?
Ce vrea sa spuna ? Care e adevaratul inteles?
Eu am inteles adevarul!
Cel ce are minte ascuţită gaseste in istorie si dosarele Top Secret ale Guvernelor Americane. In timpul asta America conduce pe toti! Cei ce desleaga Apocalipsa nu au voie sa o explice!
Lumea noastra are 2 cai de ales
-Sfarsitul
-Evolutia
Dragă Andrei
Ai dreptul constituţional la propria opinie religioasă. În ce priveşte cele două opţiuni pe care le are lumea noastră, de la om la om, ele sunt:
1. Sfârşitul, cu speranţa mântuirii de la Dumnezeu;
2. Sfârşitul fără speranţă;
Cât despre evoluţie, aceasta ţine de SF.
Să ai un an mai bun, alături de cei dragi !
Trimiteți un comentariu