Chiar şi cei care nu sunt de credinţa noastră ştiu că rădăcinile istorice ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea sunt în America secolului al XIX-lea.
Ne amintim cu evlavie de predicatorul baptist William Miller, care deși nu a intenționat formarea unei noi denominaţii religioase, stă la originea mai multor confesiuni moderne, printre care și Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Din acest motiv, toţi aceşti adventişti mai sunt cunoscuţi şi sub numele de milleriţi, iar mişcarea adventistă produsă de predicile lui Miller se mai numeşte Mişcarea Millerită.
William Miller, om al timpului său
Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina,fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se ştie dacă Miller a făcut şi alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învăţat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.
În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, o aşezare care astăzi numără mai puţin de 4000 de locuitori, dar are un colegiu cu aproape 1000 de studenţi. Acolo familia Miller şi-a ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist, ca ajutor de şerif. În 1809 a fost avansat ca sub-locotenent de poliție și mai târziu, a fost ales „judecător de pace”. La data de 21 iulie 1810, poliţistul William Miller a fost avansat la gradul de locotenent. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.
Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist. În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influienți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creştinismul şi a devenit un mason activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:
„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăţiei masonice, unde şi-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară şi în această regiune.”
În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susţine că Miller obţinuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toţi biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar şi mai târziu, după ce se va reconverti la credinţa baptistă în 1831, şi se va retrage din masonerie, Miller nu va dispreţui pe masoni şi nu va demoniza niciodată frăţia masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicaţii privitoare la masonerie, iar din scrisorile lui Miller reiese că s-a bucurat auzind vestea că atmosfera antimasonică din localitate se stinsese.
La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent şi cu funcţia de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea şi rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a început să vadă victoria americană şi supravieţuirea lui personală, ca pe o adevărată minune, ceea ce intre în conflict cu teoriile deiste pe care le însuşise. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Fiinţa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei ţări într-un mod special, salvându-ne din mâinile duşmanilor noştri. Un rezultat atât de surprinzător, neaşteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri superioare omului."
Convertirea şi misiunea lui William Miller
Ororile războiului, precum şi victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-şi reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, cu gradul de căpitan (cum fusese tatăl său), apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credinţă de liber-cugetător, lipsită de orice speranţă, care nu oferea vieţii nici un sens. A început să conştientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui şi a sorei lui au accentuat această obsesie.
Ca urmare, căpitanul William Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credinţa baptistă a părinţilor, preţuind tot mai mult Biblia şi să luând poziţie publică împotriva deismului. El descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă şi l-a întors la speranţa creştină care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu.
În urma reconvertirii, William Miller a început un studiu tot mai profund şi mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât şi pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deişti, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie şi nu de contradicţii. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înţelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profeţiile cărţii lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeaşi seriozitate ca şi restul Bibliei.
Întemeindu-se pe profeţia din Daniel 8:14, după traducerea KJV (Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed.), Miller a înțeles curățirea sanctuarului ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos (cf. 2 Pt 3). Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins şi plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. (calculând sincronic cu cele „70 de săptămâni” din Daniel 9). Un calcul nu prea complicat arăta că termenul profetic urma să se încheie undeva pe la anul 1843, peste douăzeci şi...!
Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, şi anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden, NY, manifestând o reticenţă excesivă de a vorbi în public despre aceste lucruri. Începutul predicării sale însă a trezit un mare interes printre credincioşi. Miller predica numai unde şi când era invitat, în orice biserică creştină.
În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reuşea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: Dovezi din Scriptură și istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843.
Marea ploaie de meteoriţi din noiembrie 1833 a sporit impactul predicării lui Miller. Generaţia anterioară îşi amintea de impresia copleşitoare pe care a creat-o cutremurul din 1775 (cu centrul la Lisabona) şi Joia Neagră din 1780. Aceste semne cosmice cu mare impact în lumea anglofonă respectau exact ordinea din Apocalipsă (cap. 6) şi toţi credincioşii se temeau că vine sfârşitul lumii. Odată cu anul 1833, Miller a fost acreditat oficial ca pastor baptist şi influenţa predicării lui a sporit.
După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a agitat populaţia oraşelor americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventişti erau invitaţi, fără a renunţa la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferinţe generale”, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mişcarea Millerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnalişti ostili.
Predicile lui Miller erau serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, şi conducea la pocăinţă, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credinţa aceasta ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare şi prin publicaţii care au trecut dincolo de graniţele ţării. Multe proprietăţi au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul a rămas necultivat. Nici un lider însă nu s-a îmbogăţit de pe urma acestor sacrificii. William Miller a fost printre primii care şi-au sacrificat averea.
În ciuda dorinței adepţilor lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârşitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire şi pierderea multor credincioşi care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiţi. Dar, ca şi datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:
„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “
Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mişcării. Nu se ştie exact cât de mulţi au fost adepţii acestei mişcări în perioada 1840-1844. Unii autori menţionează 50.000, alţii mult mai mult, până la 500.000. Depinde şi de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar şi cei ce au rămas fideli mişcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, îşi amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”
Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greşită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, fiind apoi înmormântat lângă casa lui din Low Hampton, NY. Astăzi, casa memorială a lui William Miller este muzeu naţional.
Moştenirea lui Father Wlliam Miller
După Marea Dezamăgire, adventiştii rămaşi în jurul lui Miller s-au constituit în Asociaţia Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventişti Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mişcării millerite aproape s-au stins pe la sfârşitul secolului 19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care nu s-a asociat cu pionierii noştri, a condus o mişcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina şi constituirea de kibbutz-uri, întru împlinirea profeţiei şi aşteptarea Domnului. Această mişcare nu a dus la înfiinţarea unei noi confesiuni.
Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credinţa în nemurirea sufletului şi duminicalismul. Cei care încercau noi explicaţii şi raţionalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventişti există şi astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influenţaţi de un alt grup adventist cu care s-au şi unit în secolul 20: mişcarea Life and Advent Union. Aceştia evidenţiau credinţa privitoare la starea inconştientă a morţilor şi anihilarea finală a păcătoşilor, precum şi o doctrină antitrinitară.
Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobişnuite de “bucurie” şi de “umilinţă”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frăţesc” (inclusiv între bărbaţi şi femei) etc. În 1876 a luat fiinţă mişcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credinţa familiei lui (prezbiterieni /calvinişti) şi devenise deist, apoi se reconvertise la creştinism datorită predicării şi învăţăturii adventiste. Martorii [lui Rutherford] însă nu au plăcerea să-şi recunoască originile adventist-millerite, pretinzând că Russel ar fi avut o lumină originală. Mai mult, după moartea lui Russel, adepţii lui şi-au schimbat nu doar numele, ci au modificat drastic doctrina, producând schisme. Unii au rămas până astăzi sub vechiul nume de Bible Students.
Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiştii de Ziua a Şaptea, o Biserică mondială care se ridică la aproape 20 milioane de membri, în ciuda faptului că, după Marea Dezamăgire, numărul fondatorilor ei era neglijabil. Tentativele dezinteresate ale unor milleriţi, care au preţuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât şi rugăciunea credinţei şi legătura frăţească, fără a renunţa la experienţa adventistă prin care trecuseră, au format un grup care nu şi-au dat iniţial nici un nume, dar au fost numiţi de ceilalţi “adventişti sabatarieni”, sau porecliţi “adventiştii uşii închise”. Acest grup de numai câteva zeci de persoane şi-au clarificat primele punctele de credinţă distinctive în 1848 (sabatul zilei a şaptea, curăţirea sanctuarului, starea morţilor, spiritul profeţiei). În timp ce adventiştii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizaţi şi primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiştii sabatişti au apărut şi crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înţelegerea doctrinei biblice şi a vieţii creştine.
După 1860, milleriţii sabatişti au adoptat stilul de viaţă sănătos şi organizarea ca Biserică sub numele de Adventişti de Ziua a Şaptea. După 1888 au căpătat un pronunţat accent evanghelic şi un puternic avânt misionar, în America şi peste ocean. Între 1890-1830 au reuşit să se dezbare treptat de influenţele antitrinitariene. Dar nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii şi divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial (vezi episodul Waco). Totuşi, în timp ce credincioşii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântaţi de Dumnezeu în mod special, ca indivizi şi ca organizaţie, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric şi ca impact social, totalizând la un loc mai puţin de 200.000, aşa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mişcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii şi alţii (foarte puţini).
În ciuda rătăcirilor omeneşti, care nu ocolesc nici o Biserică, Mişcarea Millerită ne învaţă că iubirea lui Iisus ne reuneşte, şi că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 „trebuie să fie crezul nostru”, aşa cum spunea Ellen White. Speranţa Revenirii lui Iisus a creat o mişcare interconfesională care a zguduit bisericile şi oraşele Americii în sec. 19, deşi era practic neorganizată. Astăzi avem de învăţat şi din greşelile milleriţilor, pe care cei care nu le cunosc, le repetă. Cea mai mare eroare însă nu a fost interpretarea greşită a textului din Daniel 8:14, ci tendinţele divizive şi greşelile de după 1844, în special opoziţia multor lideri faţă de noile descoperiri care veneau din Scriptură şi acceptarea, în schimb, a unor „lumini noi” care s-au dovedit a fi întuneric vechi. Cei care ascultă însă de porunca Domnului, păstrând unitatea şi iubirea frăţească, vor fi binecuvântaţi ca şi pionierii, cu o mai bună înţelegere a Cuvântului şi cu darul Duhului Sfânt, iar în final vor fi martorii glorioasei Reveniri a lui Iisus, pe care părinţii noştri milleriţi au aşteptat-o cu toată dăruirea de sine.
1844 a trecut, şi mulţi se întreabă până astăzi ce împlinire a avut profeţia descoperită de Miller. Pe scurt, profeţia se referea la începutul procesului Judecăţii premileniale, pe care trebuie s-o facă Dumnezeu, în cer, înainte de Revenirea lui Iisus. Este cea mai importantă fază a Judecăţii de apoi, în care se hotărăşte ireversibil destinul nostru veşnic. Privind această Judecată prin imaginea pământească a curăţirii Sanctuarului (din Leviticul 16), precum şi prin imaginea parabolelor Împărăţiei rostite de Iisus, înţelegem că nu doar în cer se petrece ceva de la 1844 încoace. Spre pământ au fost trimişi „cei trei îngeri” care zboară cu un mesaj pentru toate popoarele, anunţând nunta împărăţiei şi acceptarea uniformei cereşti – haina cea albă a meritelor lui Iisus şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu. Acesta este mesajul adventist, care este proclamat din 1844, şi care îşi are izvorul istoric în predicarea lui William Miller.
________________________________________
Note:
Ne amintim cu evlavie de predicatorul baptist William Miller, care deși nu a intenționat formarea unei noi denominaţii religioase, stă la originea mai multor confesiuni moderne, printre care și Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Din acest motiv, toţi aceşti adventişti mai sunt cunoscuţi şi sub numele de milleriţi, iar mişcarea adventistă produsă de predicile lui Miller se mai numeşte Mişcarea Millerită.
William Miller, om al timpului său
Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina,fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se ştie dacă Miller a făcut şi alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învăţat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.
În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, o aşezare care astăzi numără mai puţin de 4000 de locuitori, dar are un colegiu cu aproape 1000 de studenţi. Acolo familia Miller şi-a ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist, ca ajutor de şerif. În 1809 a fost avansat ca sub-locotenent de poliție și mai târziu, a fost ales „judecător de pace”. La data de 21 iulie 1810, poliţistul William Miller a fost avansat la gradul de locotenent. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.
Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist. În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influienți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creştinismul şi a devenit un mason activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:
„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăţiei masonice, unde şi-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară şi în această regiune.”
În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susţine că Miller obţinuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toţi biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar şi mai târziu, după ce se va reconverti la credinţa baptistă în 1831, şi se va retrage din masonerie, Miller nu va dispreţui pe masoni şi nu va demoniza niciodată frăţia masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicaţii privitoare la masonerie, iar din scrisorile lui Miller reiese că s-a bucurat auzind vestea că atmosfera antimasonică din localitate se stinsese.
La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent şi cu funcţia de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea şi rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a început să vadă victoria americană şi supravieţuirea lui personală, ca pe o adevărată minune, ceea ce intre în conflict cu teoriile deiste pe care le însuşise. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Fiinţa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei ţări într-un mod special, salvându-ne din mâinile duşmanilor noştri. Un rezultat atât de surprinzător, neaşteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri superioare omului."
Convertirea şi misiunea lui William Miller
Ororile războiului, precum şi victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-şi reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, cu gradul de căpitan (cum fusese tatăl său), apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credinţă de liber-cugetător, lipsită de orice speranţă, care nu oferea vieţii nici un sens. A început să conştientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui şi a sorei lui au accentuat această obsesie.
Ca urmare, căpitanul William Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credinţa baptistă a părinţilor, preţuind tot mai mult Biblia şi să luând poziţie publică împotriva deismului. El descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă şi l-a întors la speranţa creştină care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu.
În urma reconvertirii, William Miller a început un studiu tot mai profund şi mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât şi pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deişti, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie şi nu de contradicţii. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înţelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profeţiile cărţii lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeaşi seriozitate ca şi restul Bibliei.
Întemeindu-se pe profeţia din Daniel 8:14, după traducerea KJV (Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed.), Miller a înțeles curățirea sanctuarului ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos (cf. 2 Pt 3). Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins şi plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. (calculând sincronic cu cele „70 de săptămâni” din Daniel 9). Un calcul nu prea complicat arăta că termenul profetic urma să se încheie undeva pe la anul 1843, peste douăzeci şi...!
Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, şi anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden, NY, manifestând o reticenţă excesivă de a vorbi în public despre aceste lucruri. Începutul predicării sale însă a trezit un mare interes printre credincioşi. Miller predica numai unde şi când era invitat, în orice biserică creştină.
În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reuşea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: Dovezi din Scriptură și istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843.
Marea ploaie de meteoriţi din noiembrie 1833 a sporit impactul predicării lui Miller. Generaţia anterioară îşi amintea de impresia copleşitoare pe care a creat-o cutremurul din 1775 (cu centrul la Lisabona) şi Joia Neagră din 1780. Aceste semne cosmice cu mare impact în lumea anglofonă respectau exact ordinea din Apocalipsă (cap. 6) şi toţi credincioşii se temeau că vine sfârşitul lumii. Odată cu anul 1833, Miller a fost acreditat oficial ca pastor baptist şi influenţa predicării lui a sporit.
După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a agitat populaţia oraşelor americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventişti erau invitaţi, fără a renunţa la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferinţe generale”, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mişcarea Millerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnalişti ostili.
Predicile lui Miller erau serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, şi conducea la pocăinţă, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credinţa aceasta ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare şi prin publicaţii care au trecut dincolo de graniţele ţării. Multe proprietăţi au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul a rămas necultivat. Nici un lider însă nu s-a îmbogăţit de pe urma acestor sacrificii. William Miller a fost printre primii care şi-au sacrificat averea.
În ciuda dorinței adepţilor lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârşitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire şi pierderea multor credincioşi care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiţi. Dar, ca şi datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:
„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “
Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mişcării. Nu se ştie exact cât de mulţi au fost adepţii acestei mişcări în perioada 1840-1844. Unii autori menţionează 50.000, alţii mult mai mult, până la 500.000. Depinde şi de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar şi cei ce au rămas fideli mişcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, îşi amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”
Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greşită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, fiind apoi înmormântat lângă casa lui din Low Hampton, NY. Astăzi, casa memorială a lui William Miller este muzeu naţional.
Moştenirea lui Father Wlliam Miller
După Marea Dezamăgire, adventiştii rămaşi în jurul lui Miller s-au constituit în Asociaţia Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventişti Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mişcării millerite aproape s-au stins pe la sfârşitul secolului 19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care nu s-a asociat cu pionierii noştri, a condus o mişcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina şi constituirea de kibbutz-uri, întru împlinirea profeţiei şi aşteptarea Domnului. Această mişcare nu a dus la înfiinţarea unei noi confesiuni.
Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credinţa în nemurirea sufletului şi duminicalismul. Cei care încercau noi explicaţii şi raţionalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventişti există şi astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influenţaţi de un alt grup adventist cu care s-au şi unit în secolul 20: mişcarea Life and Advent Union. Aceştia evidenţiau credinţa privitoare la starea inconştientă a morţilor şi anihilarea finală a păcătoşilor, precum şi o doctrină antitrinitară.
Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobişnuite de “bucurie” şi de “umilinţă”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frăţesc” (inclusiv între bărbaţi şi femei) etc. În 1876 a luat fiinţă mişcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credinţa familiei lui (prezbiterieni /calvinişti) şi devenise deist, apoi se reconvertise la creştinism datorită predicării şi învăţăturii adventiste. Martorii [lui Rutherford] însă nu au plăcerea să-şi recunoască originile adventist-millerite, pretinzând că Russel ar fi avut o lumină originală. Mai mult, după moartea lui Russel, adepţii lui şi-au schimbat nu doar numele, ci au modificat drastic doctrina, producând schisme. Unii au rămas până astăzi sub vechiul nume de Bible Students.
Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiştii de Ziua a Şaptea, o Biserică mondială care se ridică la aproape 20 milioane de membri, în ciuda faptului că, după Marea Dezamăgire, numărul fondatorilor ei era neglijabil. Tentativele dezinteresate ale unor milleriţi, care au preţuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât şi rugăciunea credinţei şi legătura frăţească, fără a renunţa la experienţa adventistă prin care trecuseră, au format un grup care nu şi-au dat iniţial nici un nume, dar au fost numiţi de ceilalţi “adventişti sabatarieni”, sau porecliţi “adventiştii uşii închise”. Acest grup de numai câteva zeci de persoane şi-au clarificat primele punctele de credinţă distinctive în 1848 (sabatul zilei a şaptea, curăţirea sanctuarului, starea morţilor, spiritul profeţiei). În timp ce adventiştii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizaţi şi primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiştii sabatişti au apărut şi crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înţelegerea doctrinei biblice şi a vieţii creştine.
După 1860, milleriţii sabatişti au adoptat stilul de viaţă sănătos şi organizarea ca Biserică sub numele de Adventişti de Ziua a Şaptea. După 1888 au căpătat un pronunţat accent evanghelic şi un puternic avânt misionar, în America şi peste ocean. Între 1890-1830 au reuşit să se dezbare treptat de influenţele antitrinitariene. Dar nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii şi divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial (vezi episodul Waco). Totuşi, în timp ce credincioşii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântaţi de Dumnezeu în mod special, ca indivizi şi ca organizaţie, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric şi ca impact social, totalizând la un loc mai puţin de 200.000, aşa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mişcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii şi alţii (foarte puţini).
În ciuda rătăcirilor omeneşti, care nu ocolesc nici o Biserică, Mişcarea Millerită ne învaţă că iubirea lui Iisus ne reuneşte, şi că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 „trebuie să fie crezul nostru”, aşa cum spunea Ellen White. Speranţa Revenirii lui Iisus a creat o mişcare interconfesională care a zguduit bisericile şi oraşele Americii în sec. 19, deşi era practic neorganizată. Astăzi avem de învăţat şi din greşelile milleriţilor, pe care cei care nu le cunosc, le repetă. Cea mai mare eroare însă nu a fost interpretarea greşită a textului din Daniel 8:14, ci tendinţele divizive şi greşelile de după 1844, în special opoziţia multor lideri faţă de noile descoperiri care veneau din Scriptură şi acceptarea, în schimb, a unor „lumini noi” care s-au dovedit a fi întuneric vechi. Cei care ascultă însă de porunca Domnului, păstrând unitatea şi iubirea frăţească, vor fi binecuvântaţi ca şi pionierii, cu o mai bună înţelegere a Cuvântului şi cu darul Duhului Sfânt, iar în final vor fi martorii glorioasei Reveniri a lui Iisus, pe care părinţii noştri milleriţi au aşteptat-o cu toată dăruirea de sine.
1844 a trecut, şi mulţi se întreabă până astăzi ce împlinire a avut profeţia descoperită de Miller. Pe scurt, profeţia se referea la începutul procesului Judecăţii premileniale, pe care trebuie s-o facă Dumnezeu, în cer, înainte de Revenirea lui Iisus. Este cea mai importantă fază a Judecăţii de apoi, în care se hotărăşte ireversibil destinul nostru veşnic. Privind această Judecată prin imaginea pământească a curăţirii Sanctuarului (din Leviticul 16), precum şi prin imaginea parabolelor Împărăţiei rostite de Iisus, înţelegem că nu doar în cer se petrece ceva de la 1844 încoace. Spre pământ au fost trimişi „cei trei îngeri” care zboară cu un mesaj pentru toate popoarele, anunţând nunta împărăţiei şi acceptarea uniformei cereşti – haina cea albă a meritelor lui Iisus şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu. Acesta este mesajul adventist, care este proclamat din 1844, şi care îşi are izvorul istoric în predicarea lui William Miller.
________________________________________
Note:
[1] Sau liber-cugetător. Deismul este o filozofie idealistă, numită şi „religia naturală”, care postulează existenţa unui Dumnezeu Creator al universului, care după Creaţie a lăsat universul să se descurce singur pe baza legilor naturale. De obicei, deiştii neagă orice revelaţie divină, orice scriere inspirată şi orice intervenţie supranaturală. Iluminismul, liberalismul teologic, raţionalismul sunt toate forme de deism. Deismul a fost filozofia principală a mişcărilor politice secularizante din Europa şi America, a militat pentru drepturile omului mai mult decât bisericile, a susţinut separarea între stat şi biserică. Unii dintre primii preşedinţi americani au fost deişti.
[2] După Wikipedia, „Poultney (town), Vermont”, personalităţile istorice cunoscute au fost Ebenezer Allen, pionier al localităţii; Heman Allen, congressman; Horace Greeley, editor jurnalist, reformator şi politician; George Jones, co-fondator al ziarului New York Times; Marcellus Jones, soldat; William Miller, predicator; Ethan Smith, pastor congregaţional, autorul cărţii View of the Hebrews, despre care se crede că ar sta la baza Cărţii lui Mormon, „tradusă” mai târziu, de Josph Smith; Oliver Cowdery, membru congregaţional, adept al sectei Noii Israeliţi. (Aceştia se ocupau cu ghicirea locurilor unde sunt ascunde comori, iar Cowdery se va asocia cu Joseph Smith, părintele mormonilor, despre care mormonii cred că a descoperit şi tradus „tablele de aur”, povestind în „egipteană reformată” adevărata istorie a evreilor şi a amerindienilor. Joseph Smith, împreună cu alţi lideri mormoni, a fost ucis în 1844 de către protestanţi, după care a început marea expansiune spre vest a mormonilor. Mormonismul s-a dezvoltat în paralel cu millerismul, primind însă prea puţină influenţă millerită).
[3] Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 13.
[4] Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 52–53.
[5] Karaiţii sunt o sectă iudaică foarte conservatoare, care se întemeiază pe Biblia ebraică, fără Talmud.
[6] O minoritate care prefera numele de Church of God s-a separat în perioada aceea, nu doar pe motivul adoptării numelui confesional, ci şi cu atitudini şi doctrine specifice: respingerea escatologiei adventiste (inclusiv a doctrinei Judecăţii şi Sanctuarului), preferinţă pentru sărbătorile calendaristice iudaice, ostilitatea faţă de organizarea generală (preferinţe congregaţionaliste), ostilitate faţă de James şi Ellen White, respingerea Spiritului Profeţiei, şi neacceptarea doctrinelor despre reforma sănătăţii şi despre Trinitate (care au fost acceptate de adventişti după această schismă). Church of God are multe divizări şi ramuri, cea mai faimoasă fiind The Worldwide Church of God, din care provenea marele şahist Bobby Fisher, şi care difuzează larg revista Plain Truth. În ultimii ani, aceşti churchofgodişti au devenit faimoşi prin faptul că au părăsit în mod oficial Sabatul, pe care îl susţinuseră peste 120 de ani. Le-ar plăcea unor „prieteni” ai noştri ca şi noi să urmăm exemplul acesta...
Postări
25 de comentarii:
Credeam ca sint un adventist care isi cunoaste destul de bine istoria, dar articolul dvs. mi-a aratat ca nu e deloc asa. De exemplu, nu stiam nimic despre masonismul lui Miller, fapt pe care il gasesc foarte interesant, desi fara prea mari implicatii pentru dezvoltarea ulterioara a miscarilor millerite.
PS: V-am trimis acum ceva timp un email in care va ceream niste clarificari cu privire la relatia dintre o criza economica (poate actuala) care ar avea ca rezultat instaurarea unei autoritati mondiale. Din amintirile mele despre viitor (studiul adolescentin al profetiilor),mi-a ramas o astfel de idee, dar nu as putea sa o localizez. Daca e nevoie, revin cu emailul respectiv. Eram curios daca l-ati primit, macar..
Dacă aţi fi trăit în acea perioadă credeţi că aţi fi fost un adept al lui Miller - un predicator ce în mod flagrant intră în conflict cu învăţătura Scripturii şi pretinde că ştie ziua revenirii lui Hristos?
Dragă Cătălin,
Noi nu am făcut din istoria noastră un fetiş; pentru noi, toată istoria creştinismului este istoria noastră (vezi The Great Controversy). Dar cu gândul la viitorul apropiat, am ignorat uneori trecutul.
Şi eu am aflat târziu acest detaliu, mi-a spus un intelectual baptist cu câţiva ani în urmă. Şi bineînţeles, pe moment nu l-am crezut, nu mai ştiu ce i-am răspuns, cum l-am contrazis. Mai târziu însă m-am gândit că este posibil ca apostazia lui deistă să-l fi condus în această direcţie. Am găsit apoi date serioase pe web, care atestă acest "detaliu", despre care eu cred că este semnificativ, nu în sine, ci în legătură cu înclinaţia puternică social-culturală a lui Miller. Nu este de mirare că un ofiţer american, cu puternice înclinaţii intelectuale şi cu spirit civic, alege deismul şi masoneria. Să nu uităm că şi revoluţionarii noştri paşoptişti, care au atras Ţările Române către Europa modernă, au fost masoni.
Realitatea este că aceste detalii au legătură cu formarea lui Miller. Baia deistă pe care a făcut-o, i-a asigurat un spirit critic, înclinat spre argumentaţie logică, spirit care caracterizează încă multe din ramurile adventismului. Chiar şi cele mai aberante grupări care au derivat în vreun fel din adventism, au înclinaţii specifice spre raţionalizare. Apartenenţa lui la masonerie dovedeşte că era un om cu gândire independentă, idealist, aventurier intelectual şi doritor de societate în acelaşi timp. Caută pe scrierile online de la White Estate, să vezi ce spune EGW despre "secret societies", şi te vei lămuri că avertizarea era dată pentru că existau cazuri de abatere -- a existat şi un slujitor de Conferinţă în Australia, care era mason, şi pe care EGW l-a convins să părăsească loja. Dar cuvintele EGW sunt interesante şi prin ce nu spun, în acest caz. Ea nu descrie masoneria ca pe o societate malefică, ocultă,ori satanistă. În ciuda unor folosirii unor simboluri tradiţionale, cu semnificaţii convenţionale, care sunt interpretate de unii în sens magic, observaţia mea este că masonii sunt o frăţie idealistă, de tradiţie cavalerească, cu idealuri morale, filosofice, culturale şi politice care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale bisericilor sau ale partidelor politice. Nu m-aş mira să fie adevărate unele zvonuri despre trecutul lor, dar sunt convins că majoritatea celor scrise despre ei este gunoi, literatură de scandal, jurnalism băbesc.
Dar ai dreptate că Miller n-a păstrat nimic masonic după reconverirea lui la creştinism.
Referitor la întrebarea ta, credeam că ţi-am răspuns deja. Da, cred că "o criză economică ...ar putea avea ca rezultat instaurarea unei autorităţi mondiale". Dar eu sunt mai reţinut cu privire la modul exact în care se va împlini profeţia. Vom vedea la momentul potrivit.
Best regards.
Dragă Marius N
Dacă aş fost contemporan cu Miller, ar fi fost atâtea posibilităţi să fiu sau să nu fiu un adept al lui. Cu mintea mea de acum, sunt sigur că aş fi fost de partea lui, fără să-l urmez orbeşte, l-aş fi ajutat să înţeleagă mai bine nişte lucruri. Dar este discutabil cât aş fi putut cunoaşte la data aceea, dacă aş fi apărut pe lume într-o casă de baptişti, metodişti, prezbiterieni, episcopali, ai căror fii se refugiau în deism şi masonerie. Noi vedem mai bine astăzi unele lucruri fiindcă stăm pe umerii lui Miller şi ai pionierilor.
Cât priveşte erorile lui Miller, cele teologice sau cea "profetică", aş avea multe de zis, dar am să spun doar esenţialul. Cei care-l condamnă pe Miller, că a fixat "ziua şi ceasul", uită că el a trăit într-un mediu creştin fundamentalist, în care Biblia se citea în manieră literalistă. Miller nu simţea că face vreo impietate cu credinţa că a găsit ANUL venirii Domnului, deoarece în Evanghelie se spune despre "ziua şi ceasul acela", nu despre luni şi ani. Bineînţeles, raţionamentul este greşit, dar nu este o crimă. Este mai mare crimă că mulţi nu au dorit să vadă iminenţa sfârşitului în apocaliptica biblică. El a fixat de fapt o perioadă de un an: martie 1843 - martie 1844. Data de 22 octombrie a fost fixată de Samuel Snow, iar Miller, Himes şi ceilalţi au adoptat-o doar cu două săptămâni înainte de termen. Dacă şi aceşti oameni reticenţi şi pocăiţi de greşeala şi dezamăgirea din primăvara 1844, au fost luaţi de curent şi au aşteptat cu toată inima "ziua aceea", mă tem că şi un gânditor "neo-tomist" ca tine ar fi fost furat de val.
lui Marius N.(continuare)
Sunt conştient că evanghelicii, ca să nu mai spun de alţi creştini, blamează pe Miller şi pe părinţii noştri fondatori. Miller este declarat "fals profet", şi i se aplică cele mai grave pedepse din codul mozaic, etc. Dar realitatea este că numai ignoranţa şi prejudecata îi determină să judece astfel. După criteriul că o anumită profeţie nu s-a împlinit, mulţi profeţi biblici ar putea fi descalificaţi, întrucât există o mulţime de profeţii condiţionate, care au fost zădărnicite (dar ceilalţi creştini nu se preocupă de acest aspect). În al doilea rând (care ar trebui numărat primul!), este ştiut că Miller nu s-a declarat niciodată profet şi nici adepţii nu l-au considerat profet. El a fost doar un interpret şi un predicator al profeţiei Biblice. Dacă prezicerea nu s-a împlinit, era vorba doar de o interpretare greşită, nu de o prezicere falsă. Deosebirea este enormă, pentru că într-o interpretare greşită, omul este de bună credinţă, în timp ce într-o profeţie falsă, subiectul declară că are o descoperire supranaturală de la Dumnezeu, când, de fapt nu are.
Dar mai mult decât orice, a blama pe Miller că a fixat un timp prea apropiat al Parusíei este nedrept, întrucât IIsus şi apostolii Lui în NT au prezis şi au aşteptat ACELAŞI eveniment în generaţia lor (30-100 AD). Iisus a spus-o foarte clar, deşi a sugerat că este un evenment condiţionat (Mt 24:14). Cred că nu este nevoie să-ţi reamintesc versetele în cauză, pe care le ştii de la cursul de Exegeza NT, dacă nu mai devreme. Oricine loveşte în Miller, nu loveşte în noi, aşa cum ar dori, ci loveşte în Iisus. În comparaţie cu credinţa lui Iisus şi a Apostolilor, data lui Miller are marele "defect" că este mult prea târzie... Îţi place perspectiva aceasta.... retrospectivă ? Pentru mine este foarte instructivă. Miller a fost un om de o onestitate impecabilă, în ciuda greşelilor pe care le-a făcut. A greşit, dar a crezut şi a sperat ceea ce de mult trebuia să se întâmple. A greşit, dar a recunoscut cu tristeţe şi a publicat în scris recunoaşterea greşelii lui. A doua fixare a fost făcută de altcineva, şi el, care se fripsese, nu mai încuraja fixarea de date, dar în final, curentul a fost atât de puternic, şi experienţa religioasă atât de pozitivă, încât a acceptat. După aceea, din nou a trebuit să-şi recunoască public greşeala, de data asta, greşind pentru că a acceptat o nouă datare, după ce greşise prima dată. Şi mai trebuie ştiut ceva: nu toţii aceşti milleriţi credeau în data aceea fixă, dar toţi credeau că venirea Domnului este foarte aproape, în generaţia aceea.
lui Marius N. (continuare la continuare)
Mai mult, încheierea acestei profeţii biblice în anii aceia (1843-1847) a fost admisă de mulţi alţi teologi evanghelici. Aceştia şi-au publicat opiniile lor, arătând că Miller nu greşeşte cu privire la calcul şi dată, ci cu privire la evenimentul prevăzut. Ei susţineau că nu sfîrşitul lumii va veni atunci, ci începutul marelui mileniu de pace şi fericire, când popoarele se vor converti la creştinism. (Aceştia erau postmilenişti). Când însă data fixată a trecut fără să se întâmple nimic, deşi profeţia acelor teologi a fost la fel de falsă, blamul a căzut doar pe adventişti.
Am ajuns să cred că Dumnezeu cântăreşte valoarea oamenilor şi a comunităţilor religioase după alte criterii decât istoricii religioşi şi nereligioşi. Dacă Rahav, Samson şi Iefta au fost trecuţi în galeria eroilor credinţei în Evrei 11, şi lui Dumnezeu nu-I este ruşine cu asemenea caractere, atunci de ce să-mi fie mie ruşine cu William Miller?
Aş putea să spun cum fac unii AZS: „În definitiv n-a acceptat sabatul, a preferat să rămână cu credinţa nemuririi sufletului şi cu chinurile veşnice, a fost baptist, uite că şi mason, ce treabă avem noi AZS cu el? Noi am apărut după 22 octombrie !" Şi văd că unii subliniază 1863 ca început al nostru, care nu este decât oficializarea organizării noastre; dar adevăratul început este în Marea Dezamăgire din 1844. Am apărut din derută, ba chiar din nimic, aşa cum a apărut creştinismul. Odată cu moartea lui Iisus, totul era derută, nu mai era nimic de sperat. Dar Învierea a readus speranţa mesianică.
Mi-ar plăcea să ştiu că ţi-am fost de folos.
Best regards,
FL
Revin cu o intrebare:
Sunt materiale care sa ne arate care a fost pozitia lui Miller fata de "teoria Sanctuarului" si apoi fata de celelalte invataturi promovate de grupul initial al adventistilor de ziua a saptea?
As fi tare curios sa vad ce contra-argumente aduce Miller la ideea curatirii Sanctuarului ceresc - as avea pretentii inalte de la el deoarece este extrem de fundamentata biblic si logica in acelasi timp.
E foarte util articolul. Din păcate, cărţi precum „Revoluţie la Vatican” sau „Teroriştii secreţi” îi fac pe mulţi dintre noi să vadă totul în negru şi alb, să tragă concluzii pripite. Dacă aceste cărţi m-au convins că masonii sunt o grupare satanică, mai rea decât Diavolul însuşi, care trage toate sforile în lume, e normal să îl denigrez pe Miller. Mulţi ortodocşi conservatori au şi ei teoriile lor cu masoni; îi acuză pe protestanţi că sunt membrii acestor organizaţii secrete care vor să distrugă dreapta credinţă. Iar faptul că fondatorii mormonismului şi ai martorilor au fost masoni e o dovadă incontestabilă pentru aceşti oameni.
Cred că duşmanul cel mai mare al bisericii nu sunt masonii sau iezuiţii, ci tocmai aceste teorii despre grupările secrete. E infiorător să vezi cum sunt dezumanizaţi adepţii lor; ajung să urască orice confesiune evanghelică, să îi demonizeze pentru că nu acceptă lumina sabatului, a sanctuarului şi a stării în moarte. Să îi acuze pe liderii noştri că ar fi iezuiţi infiltraţi, doar pentru că au fost puţin toleranţi cu cei din alte confesiuni. Să te inunde cu citate din SoP rupte din context...
Nu puţini adepţi ai acestor teorii au început să blameze guvernele, să stabilească din nou date pentru a II-a venire („nu mai târziu de 2031”, după Gates) şi să susţină că ar trebui să ne înarmăm, să ne apărăm viaţa în caz de persecuţie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru episodul cu David Koresh, pt. că ne-a arătat dinainte unde duc aceste tendinţe.
E trist să vezi cum oamenii care au îmbrăţişat aceste teorii ajung să le iubească mai mult decât pe Iisus şi pe semeni. Poţi să le aduci orice argument din lume, ei tot vor zâmbi superiori, spunându-ţi că nu ştii nimic. E posibil să fie un sâmbure de adevăr în ce spun ei, dar deasupra e atât de mult balast şi atâta ignoranţă, încât nu văd de ce ne-am pierde timpul cu ele.
Oricum, cred că trebuie făcut ceva pentru a avertiza lumea să nu se lase prinşi de virusul ăsta; şi o prezentare a istoriei bisericii cred că e unul din moduri.
Dragă Mihai, de data aceasta un adaos din partea mea n-ar mai fi necesar, fiindcă ai scris perfect lucid, echilibrat şi ai atins un subiect serios.
Cât priveşte masoniţii şi iezuiţii, nu am nici o îndoială că sunt organizaţii care au destule aspecte terestre, mai mult sau mai puţin subterane. Dar asta nu înseamnă că sunt neapărat mai răi decât bisericile, partidele politice şi mii de alte asociaţii idealiste care există în lume. Ba încă ar fi multe lucruri bune de spus despre toţi aceştia. Şi ar trebui să învăţăm să recunoaştem şi partea bună, în special pentru faptul că nu e nimeni atât de expert în cunoaşterea exactă a acestor lucruri. Cei mai mulţi nu fac decât să se alimenteze din lietratură de mâna a doua, de scrieri conspiraţioniste şi viscerale. Eu aş invita mai des iezuiţi şi masoni pe la SPeranţa.TV ca să fie descusuţi cu privire la presupusele conspiraţii. Unora li se pare că dacă ştiu ceva despre Apocalips 13 înseamnă că nu mai e nevoie de respect faţă de Statele Unite, faţă de Biserica Romană, etc.
În Epistola lui Iuda este scris că Arhanghelul Mihail s-a purtat atent şi respectuos chiar faţă de Adversarul său, într-o dispută extrem de importantă.
Să fii iubit !
Mihai,
Eu nu am citit Revoluţie la Vatican, nici cealaltă carte pe care o menţionezi. Sunt publicate de editura noastră?
Dragă Marius,
Există asemenea materiale. Pe scurt, şi EGW se referă la aceasta în Early Writings, dar nu insistă cu detalii, fiindcă scria unui public care ştia bine realitatea.
În limba română nu cred să existe încă informaţii de acest gen. Construiesc acum trei situri (unul de adventism, altul general de educaţie biblică şi de limbă, iar altul de apocaliptică (istoria interpretărilor) şi doresc să ofer astfel informaţii cât mai multe şi mai bune în aceste domenii. Bineînţeles, cu referinţele bibliografice de rigoare. În acelaşi timp, ar trebuie completată şi Wkipedia românească. Vezi articolul ADVENTISM pe care l-am postat acolo (îi lipsesc încă referinţele).
Ştim că WM a avut iniţial, după dezamăgire, unele idei care se armonizează cu doctrina noastră actuală, şi EGW povesteşte în Early Writings (Experienţe şi Viziuni) chiar un vis al lui WM care, comparat cu viziunile lui William Foy din 1842, precum şi cu alte sugestii ale unor pionieri milleriţi, arată că unii au întrevăzut ceva mai buin decât abandonarea profeţiei. Din nefericire, Miller, care era foarte greoi în admite ceva nou, dincolo de înţelegerea evanghelică generală, a respins în final orice noutate teologică sau practică intervenită în comunitatea millerită care se rarefia şi se diviza văzând cu ochii. A avut un simţ acut al responsabilităţii pentru mulţimile pe care le-a adunat în jurul lui şi a considerat că cel mai SAFE este să nu admită nici o descoperire nouă. Noi date fixate, sau credinţa că Iisus a venit în spirit, sau că profeţia se aplică la ţara lui Israel, că sufletul n-ar fi nemuritor şi iadul n-ar fi veşnic, că sanctuarul din Daniel 8 este în cer şi că judecata divină are de-a face şi cu sabatul, că darul profeţiei este actual şi în timpul sfârşitului -- era prea mult pentru el ca să le admită pe toate. Iar ca să le admită doar pe unele, nu mai avea enrgia sufletească s-o facă, în timp ce era înconjurat de asistenţii lui, mari prionieri ca Joshua Himes (care l-a secondat) şi alţii, care îl fereau de tot ce li se părea lor nociv. Miller a fost astfel destul de izolat de pionierii AZS în ultimii lui ani. A murit la c. 5 ani după Dezamăgire.
Versul final din poemul unui grec modern "Domnul Stratis Corăbierul": "Măcar aşa să trăiască cineva..."
Cât priveşte pretenţiile înalte pe care le ai de la Miller, eu zic să fim mai moderaţi, fiindcă se ştie că, dacă hermeneutica şi exegeza lui l-au dus la unele concluzii pertinente, realitatea este că hermeneutica şi exegeza lui au şi aspecte abuzive şi nedorite. În definitv n-a fost un teolog. Dacă vrei să te lămureşti ce înseamnă excesul de idei, citeşte (găseşti pe web) comentariile profetice ale lui Isaac Newton, a cărui minte de savant se reflectă, dar în acelaşi timp, se poate vedea că era greşit într-o serie de premise şi concluzii (e.g. vorbind despre popoarele germanice / gotice, spune că veneau din Dacia, care ar fi patria goţilor -- o idee împrumutată de la unii învăţaţi anteriori, despre care se ştie că este greşită). Miller avea multe alte texte biblice cu care demonstra că Parusía va fi în 1843-1844. Daniel 8:14 şi 12: 11-12 erau doar două din ele. Un adventist finlandez (Kay Arasola) a scris teza doctorală The End of Historicism care prezintă în c. 200 pagini tot sistemul historicist al lui Miller.
Iar cu referire la micul sul de carte ()Ap 10) care i-a adus în final amărăciune lui Miller, cred că avem nevoie şi noi de o serioasă masticaţie şi revizuire a înţelegerii, fiindcă am moştenit suficient amar în înţelegerea noastră istorică. Trebuie să ne revizuim exegeza, precum şi teologia inspiraţiei şi hermenutica viziunilor, ca să putem avea o înţelegere mai completă, mai armonioasă, mai respectabilă. Pentru scopuri practice, doctrina îşi împlineşte menirea ei şi aşa, dar nu ne mai putem permite astăzi să nu depăşim înţelegerea EGW şi a pionierilor. Port discuţii pe acest subiect cu unii din teologii noştri: R. Davidson, E. Livingston, R. Gane etc.
God bless !
Din fericire, Viaţă şi sănătate refuză să publice astfel de cărţi.
"Revoluţie la Vatican", "Guvern mondial sau împărăţia lui Dumnezeu" şi "Salvare din Univers?" sunt cărţile lui Martin Kobialka, un profesor azş din Tubingen, publicate la editura Zappy's. Sunt cât de cât cărţi respectabile.
"Teroriştii secreţi" de Bill Hughes e publicată la STAMPRINT. Asta chiar e literatură de mâna a doua, dar din păcate văd că e citită şi crezută peste tot de ai noştri.
Referitor la ideea de a chema masoni sau iezuiţi pe la televiziune, cred că am turna gaz pe foc. Teoreticienii conspiraţiei ar avea în sfârşit un argument "obiectiv" pentru acuza că liderii bisericii sunt iezuiţi infiltraţi.
Şi eu am mulţi prieteni care şi-ar pierde încrederea în biserică.
Mulţumesc pentru informaţii, Mihai.
Cred că e nevoie de tot felul de precauţii, dar în ce priveşte culturalizarea unor oameni care nu (re)cunosc alte surse decât ale Bisericii, o prezentare cinstită din surse echilibrate ar lumina pe mulţi, chiar dacă ar scoate din "pepeni" pe cei cu mintea rătăcită.
Să-ţi dau un exemplu. A fost o emisiune la SPeranţa.TV în care a fost invitat un lider mason. Ideea a venit de la mine. M-am bucurat de dialogul realizat, chiar dacă un dialog nu poate dezvălui toate secretele pe care, se zice că nici ei nu le-ar şti. Dar eu mizez pe faptul că EGW nu s-a referit la secrete malefice sau planuri criminale. Refuz să cred că masoneria s-ar confunda cu Mafia / mafiile.
Sabat fericit !
De morti - numai de bine; si totusi...
Are parintele Steinhardt un eseu-predica cu titlul : "Tragedia lui Iuda" in care arata ca oricat de complexe si "scuzabile" ar fi fost motivatiile tradarii lui Iuda, ale crimei patriotice a lui Brutus sau a lui Raskolnikov,lumea tot pe sleau le zice: tradarea Maestrului/turnator, paricid , dubla crima.
"Crimă, adulter, trădare sunt numele date cu cinism şi egalitară indiferenţă de lumea fenomenală unor acţiuni înapoia cărora stau complicate şi câteodată nespus de pure consideraţii. Ce-i pasă realităţii? Ea nu-ţi cercetează inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile dicţionare mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice spre a scoate dintr-însele denumirile cele mai împuţite şi mai „ordinare", mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi."
Mergand pe aceeasi cruda "radiografie",la rece,taica Miller, oricat de sincer si bine intentionat, a fost doar un sectant auto-amagit, dupa care multi s-au luat, nesocotind flagrant un repetat cuvant al Domnului, deloc obscur, despre nesabuita curiozitate (repetat mustrata de Domnul) privitoare la ne-necesitatea si imposibilitatea aflarii timpului parusiei( Fapte 1:7; 1 Tes 5:1).
Taica Miller nu doar ca era un rationalist-umanist format la scolile deismului si masoneriei, dar era si strain de traditia si istoria crestina, in proasta traditie americana atot-ignoranta.
Abia revenit la o forma mai "pietista" de "crestinism" , dupa ratacirile deiste, Miller se pune pe "cabalistica" profetica. Nu doar ca era amator-novice intr-ale exegezei, dar se vede ca nici nu prea avea habar de vechile erezii crestine. Altfel nu le-ar fi "reeditat"...
Taica Miller a starnit o excitare escatologica plecand de la teorii si socoteli personale, care s-au dovedit paguboase pentru viata crestina normala. Crestinul trebuie sa traiasca sfant INDIFERENT cand vine Domnul, pentru ca Domnul poate veni in orice clipa, fie El direct, fie moartea ca "scurtatura scurtaturii" spre parusie. "Pocainta" motivata de termene limita (parusia, "inchiderea harului", etc) este suspecta de... interese pragmatice...pseudo-crestine.
Pro(-)scrisule,
Că te-ai îndrăgostit, între timp, de alţi „părinţi” – mai precis, de părinţii altora –, pot înţelege. Că te-ai simţi penibil ca urmaş al lui Miller, de asemenea încerc să te înţeleg. Dar nu înţeleg de ce pui atâta pasiune în această nouă (di)versiune religioasă care te-a prins. Cititorii au dreptul să ştie că puneai cândva tot atâta pasiune într-un anumit stil de adventism, iar acum ai pus alt text pe aceeaşi melodie. Întâmplător, am un prieten (cel mai bun prieten al meu) care a suferit aceeaşi experienţă.
Predica lui Nicu Steinhardt poate fi interesantă şi moralistă, dar în ce priveşte problema corectitudinii şi greşelii, a ortodoxiei şi ereziei, am părăsit de mult definiţiile pe care tu le preferi. Cântarele creştinismului popular sunt atât de mult deplasate, încât cu ele şi Christos Însuşi ar fi găsit cu lipsă, eretic, fanatic şi înşelător, dacă s-ar lăsa cântărit incognito. Ai ignorat complet ceea ce am menţionat mai sus, şi anume, că Iisus Însuşi, şi Apostolii au crezut în iminenţa Parusiei: Iisus a dat un termen relativ, însă clar: „generaţia aceasta” (adică ACEEA: 30-70 AD cf. Mt 16:27-28; 24:34; Mc 13:30; Lc 21:32).
Bineînţeles, Taica Miller nu poate fi comparat cu Iisus, aşa cum nici un om nu poate fi comparat cu Domnul. Dar Iisus a fost un predicator apocaliptic. Cei mai buni teologi au recunoscut că la origine, aşa cum apare în NT, creştinismul este o mişcare şi o doctrină apocaliptică, de escatologie universală. Mesajul de debut şi apoi permanent al lui IIsus a fost: „S-a împlinit vremea ! Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerului este aproape!” (Mc 1:14-15). Pavel ştia că împlinirea speranţei mesianice în Iisus adusese timpul sfârşitului şi că Biserica trăia în acest timp (1Cor 10:11; Rom 13:11-12; 1Tes 4:17; Ev 10:37 ). La fel ştiau şi Petru (1Pt 4: 5.7.17-18) şi Ioan (1Ioan 2:18; Ap 3:11; 22:7, 12, 20) şi Iacov fratele Domnului (Iac 5:8-9). Iar Pavel arăta că numai lumea necredincioasă este în întuneric cu privire la apropierea Parusíei, în timp ce credincioşii „nu sunt în întuneric” în privinţa aceasta (1Tes 5:1-4), chiar dacă nu li s-a precizat un termen exact şi necondiţionat.
"Crimă, adulter, trădare sunt numele date cu cinism şi egalitară indiferenţă de lumea fenomenală unor acţiuni înapoia cărora stau complicate şi câteodată nespus de pure consideraţii. Ce-i pasă realităţii? Ea nu-ţi cercetează inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile dicţionare mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice spre a scoate dintr-însele denumirile cele mai împuţite şi mai „ordinare", mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi."
Mergand pe aceeasi cruda "radiografie",la rece,taica Miller, oricat de sincer si bine intentionat, a fost doar un sectant auto-amagit, dupa care multi s-au luat, nesocotind flagrant un repetat cuvant al Domnului, deloc obscur, despre nesabuita curiozitate (repetat mustrata de Domnul) privitoare la ne-necesitatea si imposibilitatea aflarii timpului parusiei( Fapte 1:7; 1 Tes 5:1).
Taica Miller nu doar ca era un rationalist-umanist format la scolile deismului si masoneriei, dar era si strain de traditia si istoria crestina, in proasta traditie americana atot-ignoranta.
Abia revenit la o forma mai "pietista" de "crestinism" , dupa ratacirile deiste, Miller se pune pe "cabalistica" profetica. Nu doar ca era amator-novice intr-ale exegezei, dar se vede ca nici nu prea avea habar de vechile erezii crestine. Altfel nu le-ar fi "reeditat"...
Taica Miller a starnit o excitare escatologica plecand de la teorii si socoteli personale, care s-au dovedit paguboase pentru viata crestina normala. Crestinul trebuie sa traiasca sfant INDIFERENT cand vine Domnul, pentru ca Domnul poate veni in orice clipa, fie El direct, fie moartea ca "scurtatura scurtaturii" spre parusie. "Pocainta" motivata de termene limita (parusia, "inchiderea harului", etc) este suspecta de... interese pragmatice...pseudo-crestine.
(continuare pt Proscris)
Cât priveşte modul în care îl prezinţi pe Miller (ca „sectant auto-amăgit”), vrei cumva să sugerezi că cei care sunt auto-amăgiţi sunt neserioşi, în comparaţie cu „nesectanţii”, care nu sunt autoamăgiţi, ci simplu, amăgiţi de... părinţii lor ? Ai subliniat că Miller a predicat astfel, „nesocotind flagrant un repetat cuvant al Domnului, deloc obscur, despre nesabuita curiozitate (repetat mustrata de Domnul) privitoare la ne-necesitatea si imposibilitatea aflarii timpului parusiei (Fapte 1:7; 1 Tes 5:1).
Nu pot fi de acord cu viziunea ta (de împrumut recent) ! Şi iată de ce. Domnul Christos şi Apostolii au descurajat într-adevăr speculaţiile privitoare la timpul exact al Parusíei. În această privinţă, nu este nici un dubiu. Totuşi,...
1. Domnul a spus câteva cuvinte care descurajează asemenea cercetări, dar aceasta nu se poate interpreta ca şi cum o asemenea preocupare ar fi nu ştiu ce erezie gravă. Cei care fac mare caz de această „îndrăzneală” a lui Miller, de a trece peste cuvântul Domnului, sunt exact aceia care trec peste cuvintele şi exemplul categoric al lui Iisus în ce priveşte porunca Sabatului şi alte lucruri.
2. Cei care repetă avertizările biblice la acest subiect uită că acelaşi Dumnezeu a aşezat în cartea lui Daniel profeţii cronologice care cer a fi descifrate după cum se indică în text, şi anume că se referă la „timpul sfârşitului”. Faptul că aspectul cronologic a fost pecetluit pentru contemporanii şi urmaşii lui Daniel (8:26), dar avea să fie descifrat în timpul sfârşitului (Dan 12:4-11; cf. Ap 10:2.5-11), a putut încuraja pe Miller şi pe adepţii lui.
Nu ştiu în ce măsură Miller era străin de „tradiţia şi istoria creştină”, şi nu pot fi de acord cu expresia „proastă tradiţie americană atot-ignorantă”. Adesea ceea ce credem despre alţii reflectă mai degrabă ignoranţa noastră. Oricum, ca europeni ni se pare o mare sfidare că o ţară formată din refugiaţi şi aventurieri din ţările „civilizate” ale Lumii Vechi, oameni care au fugit cât au putut mai departe de fandoselile culturii europene şi au creat o Lume Nouă, au îndrăznit s-o pună pe alte baze. Istoria creştinismului este obligatorie pentru teologi, este instructivă pentru oricine, dar nu este absolut necesară fiecărui muritor. Ce ar fi câştigat milleriţii, dacă ar fi fost buni cunoscători ai istoriei creştinismului? Istoria ca înşiruire de date şi evenimente nu slujeşte la nimic. Numai dacă se poate dovedi un sens al istoriei şi dacă putem avea o filozofie clară a istoriei, ne poate folosi.
Pt Proscris, continuare B
În orice caz, dacă înţelegerea istoriei l-ar fi descurajat pe Miller să fixeze timpul Adventului, nu ar fi apărut o mişcare de trezire religioasă, iar zecile de mii şi milioanele care şi-au îndreptat viaţa pe calea aceasta, ar fi stagnat în biserici obosite sau în cluburi de liber-cugetători. Greşelile pe care le facem atunci când facem tot ce putem mai bine sunt folosite de Dumnezeu în interesele împărăţiei Lui.
Nu înţeleg de ce socoteşti tu că studiul profetic al lui Miller a fost "cabalistica", şi îl blamezi că era „amator-novice intr-ale exegezei”. De acord, nu pot accepta toate interpretările lui, dar este nedrept să aruncăm totul la gunoi. Miller a ajuns la concluzii asemănătoare cu ale unor personalităţi teologice interconfesionale (iezuitul Lacunza, Irving şi asociaţii lui în Anglia, reformaţii Bengel şi Gaussen în Europa, evreul mesianic Wolf în toată lumea). Nu ştia iezuitul istoria Bisericii? Cât despre Bengel, a fost unii din cei mai mari teologi ai vremii lui.
N-am înţeles de ce spui că cercetările lui Miller „s-au dovedit paguboase pentru viata crestina normala”. Ce înseamnă viaţa creştină normală? A sta cuminţi în cutiuţe tămâioase ? Nu uita că Sf. Pavel, în 1Cor 7 zice ceva care nu are de-a face cu viaţa normală: „de acum, vremea s-a scurtat....” în concluzie, e mai bine să renunţaţi la căsătorie. Este adevărat că un „crestin trebuie sa traiasca sfant INDIFERENT cand vine Domnul”. Dar venirea Domnului este adevărata speranţă. Fără ea, nici morţii credincioşi nu au speranţă. Biserica a inventat teoria nemuririi sufletului şi poveştile cu mutarea în rai înainte de înviere, şi în aceste condiţii, este adevărat că Parusia şi învierea morţilor nu mai reprezintă o urgenţă sau o speranţă reală. Dar Miller credea în nemurirea sufletului şi totuşi nu s-a resemnat să-şi aştepte moartea.
Pt Proscris (continuare C)
Mai mult decât orice însă, millerismul a fost o predicare a pocăinţei, deoarece spre deosebire de alte mişcări adventiste de pe alte continente, adventismul millerit nu accepta ideea unei noi şanse de mântuire după venirea lui Iisus. Astfel Miller a avut un rol pozitiv în pocăinţa multora. Şi nu şi-ar fi sacrificat timpul şi viaţa predicând, fără foloase materiale, dacă nu ar fi crezut că această predicare duce pe mulţi la pocăinţă.
Nu pot fi de acord cu expresia „...Domnul poate veni in orice clipa”, chiar dacă am auzit-o frecvent şi printre AZS. Profeţiile arată că trebuie să se întâmple mai întâi unele evenimente. Şi principalul eveniment de împlinit este avertizarea întregii lumi. Ceea ce făcea şi Miller. Eu nu pot fi de acord că aceia care nu iubesc venirea lui Iisus sunt creştini.
Ai scris că "pocainta motivata de termene limita (parusia, inchiderea harului, etc) este suspecta de... interese pragmatice...pseudo-crestine.” Miller şi asociaţii lui, cu siguranţă, nu au făcut nici o afacere cu această predicare. S-au ruinat material şi s-au făcut de batjocura lumii. Ce interes pragmatic mai poate fi şi ăsta? Nici măcar adversarii lor nu i-au acuzat de corupţie sau de interese băneşti.
Oamenii au greşit în ce priveşte evenimentul aşteptat, dar pe de altă parte, au împlinit un plan al lui Dumnezeu, de a pregăti un popor în vederea timpului judecăţii, de a strânge pe cei cu adevărat iubitori de Christos. Dacă nu ar fi existat adventismul millerit, eu poate nu aş fi cunoscut tot ce cunosc astăzi. Baptiştii de Ziua a Şaptea au mai mare vechime decât noi, dar nu au sporit. Fără Miller, poate aş fi fost şi eu un Delarohia sau Delaguravăii, ceea ce poate nu e prea rău pentru cel în cauză, dar pentru lume este prea puţin.
Pentru Pro(-)scris
Iti respect opinia cu privire la "taica Miller" (in ciuda faptului ca nu o impartasesc) dar as fi curios sa vad daca aplici aceste standarte in orice situatie.
Sa iti dau niste exemple:
- eretici medievali sau o sclipire de lumina derivata din studiul Scripturii? A-ia transforma pe albigenzi sau pe catari in niste sfinti cu o intelegere asemanatoare noua (ca si cand noi, cei de azi am fi norma pentru intreaga istorie) mi se pare a fi o exrema. Tot atat de gresit este si de a arunca la coşul de cunoi (al istoriei mantuirii)totul.
- Reforma sau o simpla schisma eretica? Reformatorii nu au pretins ca sunt infailibili si nici ca au o intelegere deplina a Scripturii. Daca am aplica acelasi standard al excelentei pe care il aplici la Miller si in dreptul reformatorilor, atunci totul nu ar fi decat o "o schisma". Si nu uita ca avem de a face cu o reforma ea insasi divizata luand diverse nuante si accente, atacabila si in urma unor invataturi contrare Bibliei - si asta intr-un context in care se dorea tocmai sustinerea Scripturii ca autoritate fundamentala.
Nu cred ca e cazul sa rescriem istoria, ci sa o lasam asa cum e si sa o intelegem.
Fiecare (inclusiv eu care iti scriu) suntem limitati si pe deplin tributari mediului din care provenim sau in care traim. Miller este un exemplu.Reformatorii la fel. Dar in acelasi timp, ca fiinte autonome depasim tocmai prin individualitatea noastra (intr-o masura mai mica sau mai mare) mediul. Asta a facut-o Miller, Luther, Isus, Avraam dar fara a avea pretentia absolutului.
Despre Miller si "nazbatiile lui teologice" am abordat ceva aici: http://necula.blogspot.com/2009/10/2300-de-seri-si-dimineti.html
Nu vreu sa fiu apologetul lui Miller, ci doar ma stradui sa inteleg istoria.
Marius
Nu cred ca am fost "prea" exigent cu mr. Miller.
Catarii sau albigenzii pot fi laudati ca si cautatori/restauratori de (bucati de...)adevar dincolo de dogmele stabilite, si ca luptatori pentru libertatea de constiinta. Insa intentiile lor nu-i absolva de unele erezii la fel de paguboase precum cele pe care le infierau la catolici. Catolicismul avea unele erezii,grave, dar nici ereticii nu erau liberi de erezii,la fel de grave. Cred ca stii la ce ma refer.
Paralele pe care incerci sa le faci cu Reforma/reformatorii nu sunt reale. Luther, Calvin, Wesley au avut nu putin habar de istoria Bisericii si au tinut cont de Traditie(desi in grade diferite si cu nuantari).
Reforma a avut aspecte pozitive( eliberarea de autoritarismul exagerat al Romei, re-centrarea pe Biblie a credintei), dar a fost si paguboasa in destule aspecte: pulverizarea "reformatorilor" in mii de partide rivale, toate pretinzand ca ei au adevarul pur, razmelita exagerata contra Traditiei crestine, etc
Rezumand, Reforma a fost SI schisma in final dovedibila eretica. Respingerea oricarei autoritati in materie de credinta cu exceptia "infailibilitatii" interpretarii personale(/de partid/gasca/trib/secta) a facut din crestinism probabil religia cea mai dezbinata in interior. "Gratie" "Re-formei".
Cazul prapastiei dintre Calvin Si Luther - acord in 14 puncte din 15 - este mai mult decat elocvent cu privire la "beneficiile" Re-formei.
Revenind la mr Miller, domnia sa a crezut ca descopera ce toata crestinatatea nu poate descoperi. Insa dumnealui abia se "convertise" dupa consistente peregrinari deisto-masonice. Nici nu avea bine idee de crestinismul istoric si cu ce se mananca si s-a apucat de speculatii escatologice. Ca crestinismul este dovedit ca o religie profund apocaliptica e una, dar cu totul alta este sa te apuci de cabalistica acolo unde Dumnezeu Insusi a interzis expres sa-ti bagi nasul:
„6. Prin urmare, atunci când s-au strâns laolaltă, ei L-au întrebat: – Doamne, în vremea aceasta vei restaura împărăţia lui Israel?
7. El le-a răspuns: – Nu este treaba voastră să cunoaşteţi vremurile sau perioadele pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Lui autoritate.”
(Faptele apostolilor 1:6-7, NTR)
Miller s-a incumetat in acest gen de speculatii, cand inca mai avea multe lectii din "abecedar" de invatat. Era novice in credinta, amator in exegeza, paralel cu istoria hermeneuticii. Si chiar a crezut ca a "dat lovitura", fie ea si una sfanta. Nu degeaba Evnaghelia zice ca prezbiterul sa nu fie de curand intors la credinta...
Dragă Sldsjd,
Nu ştiu ce-ţi va răspunde Marius, dar pentru că tot ţi-am admis afişarea mesajului, am să-ţi răspund şi în numele meu.
Ai dreptate cu privire la catari, în oarecare măsură şi cu privire la albigenzi. Dar greşeala ta este că tu pui preţ mai mult pe apărarea unor dogme, mai mult sau mai puţin importante, decât pe apărarea principiilor fundamentale ale creştinismului. Ereziile catarilor (în măsura în care mărturiile istorice, catolice sunt corecte) erau în unele privinţe mai mari decât ale catolicilor. Dar catarii nu au lansat nici o cruciadă împotriva catoliclor, pe când catolicii au hotărât să-i radă de pe faţa pământului şi chiar au făcut-o. Când credincioşii sunt în stare de asemenea isprăvi „creştineşti”, nu mai contează deloc ce cred, cât de ortodoxe le sunt convingerile, nici cât de unitari şi de soborniceşti sunt. NU MAI CONTEAZĂ DELOC. La judecata de apoi nu vor avea nici o scuză. Cei care au dat la moarte pe semenii lor pe motivul că aveau o credinţă greşită nu pot fi comparaţi la nivel doctrinar. Şi apoi nu toate doctrinele creştine au aceeaşi greutate. Unele au implicaţii mai grave asupra imaginii lui Dumnezeu sau au influenţe şi urmări practice mai profunde, în timp ce altele au mai slabe implicaţii practice. Din nefericire şi noi am început să evaluăm lumea pe criteriul ortodoxiei dogmatice – criteriu care a făcut atâtea victime inutile.
Ai afirmat că Reforma „a fost si paguboasă”. Eu nu recunosc că Reforma ar fi fost cu ceva păguboasă. Se poate spune că a fost imperfectă, că a fost compromisă, că n-a fost destul de radicală, că a fost uneori avortată, dar nu păguboasă. În loc de criticism antiprotestant, ar fi mai util să ne aduci un model teoretic de Reformă sau de Biserică, şi apoi să ne spui unde şi cum s-a materializat sau este pe cale de a se materializa în istorie sau în prezent această Biserică. Mă tem că modelul tău de creştinism tradiţional pur este iluzoriu.
Afirmaţia ta despre „pulverizarea ’reformatorilor’ in mii de partide rivale, toate pretinzand ca ei au adevarul pur, razmelita exagerata contra Traditiei crestine”, etc. este o acuză clasică a tradiţionaliştilor, care blamează protestantismul ca mişcare schismatică fragmentată în mii de confesiuni. Dar aceşti critici uită să menţioneze care este numărul de schisme legitim admisibile în Biserică. Numărul confesiunilor protestante este calculat exagerat, socotind toate nuanţele, numărând poate şi instituţiile care poartă denumiri diferite, sau mai sigur, scoţând numărul din burtă. N-am întâlnit nici o autoritate ortodoxo-catolică, care să facă o listă realistă a acestor prea multe confesiuni protestante.
(continuare lui Sldjd)
Pentru Roma (şi pentru a doua Romă), de fapt, dacă ar există chiar şi numai o singură confesiune protestantă, tot ar fi prea mult. Pentru cei care iubesc adevărul şi libertatea (valori confiscate de Biserica istorică), nimic nu este prea mult. Desigur, există multe schisme care nu se justifică. După cum partidele politice se dovedesc adesea a fi nişte grupuri de interese, mai degrabă, decât ideologice (programatice), la fel s-a întâmplă uneori şi în istoria Bisericii. Mă întreb dacă diferenţele dintre ortodocşi şi catolici justifică starea separată a acestor biserici. Alteori, separarea sau neputinţa reunirii au fost cauzate de înţelegeri superstiţioase ale unor dogme sau rituri considerate fundamentale de ambele părţi sau cel puţin de o parte. Reforma n-ar fi trebuit să se scindeze între Calvin şi Luther, pe motivul teologiei euharistice. Dar aici, nu principiul protestant a cauzat schisma, ci principiul tradiţionalist, fiindcă luteranii au ţinut să fie mai aproape de superstiţia tradiţională a „misterului” euharistic. Dacă părţile implicate ar fi făcut un sinod Sola Scriptura, invitând la dialog pe toţi cei implicaţi, şi dacă ar fi fost bucuroşi să cedeze în faţa primatului Scripturii, atunci ar fi putut descoperi că Wyclef şi Zwingli fuseseră mai aproape de adevăr în acest caz, şi că nesuferiţii de anabaptişti aveau dreptate... Reforma a produs schisme prin neputinţa corifeilor ei de a merge până la capăt şi, în acelaşi timp, de a fi toleranţi. Dintre radicali, de asemenea, nu puţini au fost intoleranţi. Spiritul de intoleranţă creează în mod natural sciziuni. În cazul în care ierarhia se aliază cu puterea şi se impune un regim totalitar şi manipulativ, intoleranţa reuşeşte să păstreze un anumit gen de unitate, aşa cum se manifestă în confesiunile care sunt fragmente ale Bisericii imperiale şi medievale.
Nu am înţeles ce vrei să spui cu afirmaţia: „Reforma a fost SI schisma in final dovedibila eretica.” Este clar că a fost şi schismă. Cum putea fi altfel? Luther, crezuse că scrisoarea lui adresată paapei va determina o reformă în Biserică, dar s-a înşelat. Şi a fost mai bine aşa, pentru că dacă papa nu-şi lansa anatemele asupra călugăraşului, dacă ideile lui de reformă (extrem de moderate la început) ar fi fost acceptate, s-ar fi făcut o reformă moderată în Biserică, aşa cum s-au mai făcut de-a lungul timpului (e.g. Reforma Cluniacă, Contrareforma/Trent, Reforma Vatican II), iar lumea ar fi rămas să se încălzească în continuare la focul sfintelor taine, al sfintelor ruguri şi al altor sfinte blasfemii.
În ce sens Reforma a fost „dovedită eretică”? Cum defineşti erezia? Reformatorii au făcut greşeli, dar din dorinţa de a readuce creştinătatea la credinţa originală. Contrareforma însă, pe lângă greşeli, a făcut păcate grave, din dorinţa păstrării statu-quo-ului, a privilegiilor Romei, a suprstiţiilor prin care este manipulat poporul. Cea mai gravă „erezie” a Reformei este că a înălţat primatul Bibliei, a reaşezat-o la amvoane şi a adus-o în fiecare casă. Datorită Reformei există astăzi o brumă de libertate în lume. "Gratie Re-formei", cum bine zici.
Continuare 2 lui Sldjd:
Greşeşti când afirmi că Reforma înseamnă „respingerea oricarei autoritati in materie de credinta cu exceptia ’infailibilitatii’ interpretarii personale(/de partid/gasca/trib/secta).” În primul rând, ideea aceasta a libertăţii personale de interpretare nu vine de la marii reformatori. Uiţi că aceia au urmat în unele cazuri sfânta tradiţie a intoleranţei. Ideea libertăţii de conştiinţă şi legitimitatea conştiinţei individuale în materie de religie vine din aripa radicală a Reformei, din anabaptism şi din umanism. Acesta este un principiu atât de important, încât trebuie să rămână în picioare, chiar dacă, Doamne fereşte, ar trebui sacrificate toate tradiţiile, dogmele, autorităţile şi valorile istorice şi actuale. Să fie anatema, oricine nu recunoaşte drepturile conştiinţei individuale, fiindcă se dovedeşte a fi adept al tiraniei şi duşman Poruncii lui Christos, care a spus: „Faceţi semenilor voştri ceea ce aţi vrea să vă facă ei vouă. În aceasta stă toată religia Scripturii.”
Ai avut ghinionul să vorbeşti apoi şi de interpretări partizane, tribale, sectare etc. De acord, fenomenul există. Dar nu uita, că el există de mult în Biserica istorică. Ce altceva sunt confesiunile majoritare, decât megasecte, adesea confesiuni naţionale (tribale), care nu au autoritate mai înaltă decât aceea pe care o au şi hinduşii, evreii, islamicii : „sfânta” tradiţie. Scriptura nu poate fi manipulată de indivizi schismatici, în special de laici şi seculari. Ea trebuie manipulată şi răstălmăcită, alegorizată şi luată selectiv, cu glagore politică, numai de către clerici. Înseşi sfintele sinoade şi chiar autoritatea papală se supun autorităţii Tradiţiei (παράδοσις = 666, de curiozitate!), care este un copac cu multe poame otrăvite, cu ramuri diferite şi cu rădăcini mistice sincretiste. Nu pricep cum de te întorci la acele „învăţături slabe şi sărăcăcioase”. Dacă ai veni din iudaism, ca Wolff sau Steinhardt, aş mai înţelege. Dar venind din protestantism, înseamnă a schimba elicopterul pe locomotiva cu abur, pe motiv că primul este periculos şi se poate face ţăndări.
Problema fundamentală a creştinismului nu este divizarea lui, chiar dacă s-ar ajunge la o confesiune pe cap de locuitor, ci devierea lui de la Scriptură. Pentru clericii bisericilor majoritare, singurele probleme reale sunt acelea de autoritate şi privilegii, de aceea sunt demonizate atât de mult divizările. Dar pentru cei care nu cred că Biserica are în sine putere mântuitoare, divizarea nu apare ca o problemă majoră. De altfel, acest subiect este o discuţie inutilă, fiindcă o unire a creştinismului nu este posibilă decât cu sacrificarea unor principii, sau prin compromisuri pe care cei puternici le aşteaptă de la minoritari. Unirea înseamnă întoarcere la Roma sau întoarcere la Bizanţ, nu întoarcere la Scriptură, deci este o unire pe care eu o anatemizez simplu şi neoficial.
Privitor la Wm. Miller, judecata ta este nedreaptă. În primul rând, el nu era un „convertit de curând”. Din 1815, de când s-a convertit, până în 1818, când s-a convins de relevanţa profeţiei pentru timpul lui, a trecut ceva timp, în care doar a studiat în linişte, fără să predice. Apoi a reluat studiul personal pentru verificare, până în 1823, fără să predice. După 1823, a fost puternic convins că lumea trebuie să afle profeţia, dar s-a dat înapoi sistematic de la prezentări publice până în august 1831. Iar autorizaţia de predicator i s-a dat în 1833. Unde vezi tu că era „întors de curând”? Câte decenii de la botez trebuie să aibă pastorul? Să aplic acelaşi criteriu şi foştilor mei studenţi?
Continuare 3 lui Sldjd:
Multe din afirmaţiile pe care le faci în dreptul lui Miller sunt argumente e silentio, sau mai degrabă ad ignorantiam. Că nu avea habar de creştinismul istoric, n-aş crede. Dar că ar fi avut nevoie de aşa ceva, în împrejurările lui, mă îndoiesc. Mesajul profeţiei transcende toate celelalte criterii ale tradiţiei, deoarece profeţia se referă la ultimele lucruri. Iar ultimele sunt întotdeauna mai importante decât primele şi de cât cele de la mijloc. Fără sfârşit, nimic nu are sens. Cinste lui, că, într-o lume plină de clerici de toate culorile, cel mai interesat de acest subiect a fost un laic. Un ofiţer rezervist în loc de un teolog. Apropo, şi printre pionierii noştri din România, unii au fost ofiţeri. Se pare că oamenii care sunt obişnuiţi cu noţiunile de disciplină, ordine, onoare, ideal, sunt mai „vulnerabili”. Nu degeaba Miller a fost iniţial atras de funcţii civice (poliţie, armată) şi culturale (masonerie) – era idealist, avea un cult al valorilor. Retragerea lui în rezervă, ca să se ocupe exclusiv cu ferma, ţine de temperamentul lui reţinut şi modest. Miller n-a fost tipul omului care se înfige ca să-şi facă adepţi, notorietate, sau rost în viaţă. El avusese tot ce dorise, acum voia linişte.
„cu totul alta este sa te apuci de cabalistica acolo unde Dumnezeu Insusi a interzis expres sa-ti bagi nasul [citat FA 1:6-7 NTR]
Cum poţi azvârli cuvinte necântărite ? N-ai auzit că la judecată vom da socoteală pentru orice cuvând neîntemeiat (NJB) pe care-l vom fi rostit” ? (Mt 12:36). Calculele lui Miller nu au fost cabalistice, în ciuda unor exagerări. Kabbala este o tradiţie ocultă, de origine gnostică, disputată chiar în iudaism, în timp ce studiul profeţiei este un privilegiu şi o datorie creştină. Miller a fost, într-adevăr, un instrument imperfect, aşa cum este orice om cu limitele lui. Dar Dumnezeu l-a folosit pentru a transmite lumii un mesaj profetic care altfel nu ar fi fost transmis. De ce nu au făcut o proclamare mai corectă a profeţiei, teologii şi clericii care credeau că Miller este greşit? E uşor să critici pe cine joacă (în special dacă este din echipa adversă), atunci când stai pe tuşă şi nu te afectează nimic.
Citatul pe care l-ai prezentat este bun, dar situaţia este diferită. Apostolii aveau iniţial înţelegerea iudaică a întemeierii împărăţiei mesianice pe pământ, ca expresie naţionalist-imperialistă a unui plan divin cu acoperire universală. Întrebarea lor „în vremea aceasta...?” poate fi înţeleasă în acord cu Magnificat-ul Mariei din Lc 1:51-54, care era sigură că a venit vremea „răsturnării” poziţiilor. Apostolii suferiseră când IIsus îi certase pentru tentativa de a-l proclama ca rege mesianic (In 6:15; Mt 14:22; In 18:36). Odată cu intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, ei credeau că Iisus cu siguranţă se va încorona atunci, dar după câteva zile L-au văzut încoronat cu spini şi aşezat pe o cruce în loc de tron. În fine, învierea şi ultimele întâlniri cu El le-au înviorat speranţele. Iar acum, când era pe drum spre muntele Înălţării, întrebarea apostolilor era cât se poate de naturală. Mesianismul, atât în Profeţi, cât mai ales în credinţa iudaică era RESTAURAREA ÎMPĂRĂŢIEI, nu discuţii despre virture şi meditaţii filozofice.
Parafrazând: „Dacă până acum, Doamne, nu era sosit ceasul, deoarece nu era încheiată proclamarea Evangheliei în ţară şi pentru că nu se arătase Jertfa şi învierea Ta, acum ce mai urmează? Probabil că în scurt timp Te întorci ca să întemeiezi împărăţia, nu-i aşa? Cam când să fie timpul acesta ?”
Continuare 4 lui Sldjd:
Replica lui Iisus nu a fost dură, ci doar le-a arătat că există o prioritate: primirea Duhului Sfânt, care duce la încheierea evanghelizării lumii (despre care ştim din Mt 24:14. 34, că este o condiţie sine qua non a grăbirii Parusiei). Tu ai tradus replica aceasta într-o formă usturătoare, fiindcă ai tu motive de a ustura pe cineva, dar dacă o compari cu replica dată Maicii Lui în Ioan 2, vei descoperi că Maria a primit o mustrare mai decisivă. Dar nu numai atât, Acelaşi Iisus, a ascultat rugămintea Mariei, chiar dacă i-a reproşat. Aşa a făcut Iisus cu ucenicii, le-a reproşat, i-a corectat, dar era dispus să le asculte rugămintea, aşa cum le promisese (Mt 16:28; Lc 9:27; 24:34). Cu atât mai mult a privit Iisus cu simpatie un apostol şi o mişcare îndreptată în aceeaşi direcţie, după două mii de ani de aşteptare, care avea să sufere decepţia ucenicilor. Îngrijorarea lui Iisus a fost ca nu cumva creştinismul să cedeze preocupărilor mesianismului politic, de care iudaismul era fermentat (Lc 21:8; Mt 24:5; Mc 13:6). Dar millerismul nu a fost o mişcare de aşteptare pasivă a unei date „cabalistice”, nici o mişcare politică. El a fost o mişcare profund misionară şi de pocăinţă, care a contribuit la asanarea climatului moral şi social al bisericilor.
De asemenea, răspunsul lui Iisus, că „vremile şi soroacele” stabilirii împărăţiei „Tatăl le-a aşezat sub propria Lui autoritate”, nu înseamnă că Dumnezeu nu-şi poate folosi autoritatea pentru a ajuta pe muritori să înţeleagă cîte ceva din secretele vremurilor, aşa cum în mod repetat i-a spus lui Daniel îngerul profeţiei (Da 8:26; 12:4-5.8-12). Bineînţeles, este un domeniu în care se poate greşi. Dar acest tip de greşeli sunt dintre cele mai scuzabile. Nu e păcat de moarte.
Interesant este că tocmai cei care nesocotesc poruncile majore ale lui Dumnezeu, sunt foarte sensibili la aceste erori ale lui Miller. Or, ofiţerul a avut erori teologice mult mai mari, cum ar fi credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi sabatul duminical, care nu pot fi justificate cu Scriptura. Dar şi aici poate fi înţeles, aşa cum înţelegem şi pe Luther şi pe alţii. Erorile cele mai bătrâne sunt cele mai respectabile. Dar văd că nimeni nu se leagă de aceste erezii ale lui, pentru că ele sunt atât de comune, atât de populare, deşi sunt incomparabil mai grave. Asta, apropo de „abecedar”
Trimiteți un comentariu