vineri, 6 noiembrie 2009

Metafora Euharistiei

Silviu :
"Am o discutie cu niste ortodocsi foarte bine pregatiti, pe tema sabatului si a euharistiei. In ce priveste euharistia imi puteti recomanda cateva referinte sau sa-mi explicati in cateva cuvinte unde este greseala la ortodocsi? Va multumesc!"
Răspuns:

Greşeala tuturor tradiţionaliştilor (şi nu numai) în acest caz, este că preferă să înţeleagă vorbirea metaforică a lui Iisus în sens propriu (literal). Iisus a zis "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu...." şi "beţi toţi din el,... acesta este sângele Meu..."

Ei înţeleg că, după ce Iisus s-a rugat (binecuvântând pâinea şi vinul), elementele acestea s-au prefăcut (transformat) în mod supranatural în trupul şi sângele Domnului, ceea ce teologic se numeşte transsubstanţiere. Dar nu este o magie albă, fiindcă la o analiză chimică nu s-ar descoperi nici o schimbare a elementelor, totul ţine de credinţa mistică, mai corect de credulitate, fiindcă nu există nici un loc în Scriptură în care cina euharistică să fie explicată în acest mod straniu. Pentru că se crede în această transsubstanţiere, liturghia (la catolici, missa / mesa) mai este numită "jertfa cea fără vărsare de sânge" şi este considerată o reeditare a jertfei lui Iisus, cu trupul şi sângele real al lui Iisus, care aduc iertare şi mântuire celui care le ia cu credinţă. Dar Noul Testament ne învaţă că "fără vărsare de sânge nu există iertare" (Ev 9:22). Dacă era posibilă iertarea şi viaţa veşnică prin asemenea vrăjitorie, Iisus ar fi făcut El Însuşi o asemenea pâine şi un butoi cu vin care să se înmulţească după nevoie şi să-i mântuiască pe toţi, fără să Se mai jertfească El Însuşi. Pe de altă parte, Jertfa reală, istorică, unică a lui Iisus de la Golgota, este suficientă pentru mântuirea tuturor celor care cred în El (Ev 9:28).

Acest sacrament al reeditării jertfei lui Iisus, interpretat ca prefacerea elementelor în trupul şi sîngele Domnului, se numeşte "taina cuminecăturii (sacramentuleuharistiei.) Verbul românesc "a se preface" este în acest foarte sugestiv, deoarece înseamnă şi transformare şi contrafacere (falsificare), ceea ce, în ultimul sens, se potriveşte. Să-mi fie cu iertare, dar o astfel de ierurghie nu este nici măcar o vrăjitorie reuşită. Te face să crezi că e magie albă, dar nu există nici un simţ fizic sau duhovnicesc care s-o verifice. Vrăjitorii lui Faraon au fost mai eficienţi (Ex 7:11-12).
Din nefericire, această pretinsă taină dă speranţe false multor sute de milioane de oameni, care cred că mâncând o bucăţică de pâine şi luând o gură de vin din potirul popii Îl ingerează pe Christos Însuşi, cu viaţa veşnică. Dacă ar fi aşa însă, de ce este nevoie de o repetare a acestei taine ? Dacă este atât de eficientă şi Îl aduce pe Christos Însuşi în trupul şi sufletul nostru, ce se întâmplă de fapt? Cum se face că a doua zi sau după o săptămână şi-a pierdut efectul?
Teoria tainei acesteia derivă din taina hirotoniei, a harului preoţesc, o altă invenţie clericală fără acoperire, care la rândul ei se întemeiază pe teologie succesiunii apostolice, în care continuitatea legitimităţii pământeşti, instituţionale, este confundată cu continuitatea şi legitimitatea spirituală -- singura de care Dumnezeu este interesat şi care contează.

1. Mai întâi, trebuie observat că rugăciunea lui Iisus nu a fost pentru o "binecuvântare" mistică a elementelor. Verifică în Evanghelie, peste tot apare scris că Iisus a "binecuvântat"= "a mulţumit lui Dumnezeu" (εὐλογήσας "a binecuvântat"/ a făcut rugăciune de mulţumire: Mt 26:26; Mc 14:22; Da 4:34; compară Mt 15:36 cu Mc 8:6-7; εὐχαριστήσας "a mulţumit" Mt 15:36; 26:27; Mc 8:6; 14:23; Lc 22:17, 19; In 6:11; FA 27:35; 1Cor 11:24). Aceasta era rugăciunea obişnuită a evreilor pentru pâine şi vin, pentru masă, şi ea există până astăzi la evrei. Pentru că este o rugăciune de mulţumire şi începe cu cuvintele "Binecuvântat fii Tu, Doamne, împărate veşnic..." (ברוך אתה אדוני מלך העולם Barukh attá Adonay, mélekh ha'olám) ea se numeşte "binecuvântare" (bărakhá). Dar nu se referă la blagoslovirea noastră sau a lucrurilor noastre, ci la "a binecuvânta" (a lăuda pe, a mulţumi lui) Dumnezeu. Din nefericire, şi printre noi s-a strecurat o eroare populară aici, care ar trebui eliminată urgent.


2. În al doilea rând, faimoasele cuvinte ale lui Iisus, care afirma că nu putem avea viaţă veşnică decât mâncând trupul Lui şi bând sângele Lui (Ioan 6:53) nu au fost rostite la Sfânta Cină, ci cu doi ani mai înainte, când aceste cuvinte au scandalizat pe unii dintre adepţii Lui, care L-au şi părăsit atunci (Ioan 6:60.66). Iisus avea obiceiul să vorbească mereu "în pilde". Rareori vorbea simplu şi direct. Dar de obicei explica lucrurile neînţelese celor care aveau nevoie şi răbdare. În Ioan 6:63, Iisus le-a explicat ascultătorilor că El nu voia să se înţeleagă aceste lucruri în sens fizic, afirmând că trebuie înţelese spiritual, adică figurat şi cu aplicaţie spirituală:
Afirmaţie: Ioan 6:56-57: „Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el. După cum Tatăl, care este viu, M'a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănîncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.”
Explicaţie: Ioan 6:63 „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă.”
Prin urmare, Iisus a învăţat că noi trebuie să trăim în strânsă legătură cu El, aşa cum El, ca om, trăia în strânsă legătură cu Dumnezeu. Această legătură este spirituală. După cum fizic trăim prin mâncare şi băutură, tot aşa în sens spiritual trăim prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu (vezi replica lui Iisus dată diavolului: "omul nu trăieşte numai cu pâine..., ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" Mt 4:4). Că acesta este sensul exprimării lui Iisus, reiese şi din comparaţia făcută cu relaţia dintre Iisus şi Tatăl. Iisus nu avea o euharistie personală secretă, mâncând o mană/pâine care să fie trupul mistic al Tatălui, ca să trăiască; ci El trăia prin credinţa şi ascultarea Cuvântului şi prin împărtăşirea Spiritului Tatălui.

Dacă creştinii tradiţionalişti ar citi Biblia, ar vedea că Iisus a folosit de multe ori expresii metaforice asemănătoare, cum ar fi: "Eu sunt uşa..." Trebuie să credem că El este o uşă în sens fizic? Când în seara Sfintei Cine, Iisus, vorbind deasemenea metaforic ("în pilde") a zis: "Cine nu are sabie, să vândă cămaşa şi să-şi ia sabie...", Petru a înţeles aceasta la modul propriu, şi chiar a folosit sabia (Lc 22:35-51). Dar Iisus Se referise la o înarmare spirituală, şi chiar arată că numai prin rugăciune la Dumnezeu ar fi putut obţine puterea necesară ca să reziste, să nu cadă în disperare şi dezertare -- ceea ce n-au făcut.

Aminteşte-ţi şi alte cazuri în care Iisus a vorbit în sens figurat şi a fost înţeles în sens propriu. Unii teologi au fost mari specialişti în a suci cuvintele lui Dumnezeu, luând în sens propriu ceea ce a fost prezentat în sens figurat (spiritual-metaforic), şi luând în sens figurat (spiritual, alegoric, metaforic), ceea ce Dumnezeu a intenţionat să înţelegem în sens propriu. De aceea creştinismul s-a combinat cu elemente necreştine şi a devenit un Babilon, promotor al misticismului, al alianţei cu puterea şi al soluţiilor omeneşti pentru mântuire. Dumnezeu să se îndure şi de ei, fiindcă cei mai mulţi dreptcredincioşi sunt încă sclavi în acest Babilon.

Ar fi cazul să discutăm însă ce înseamnă cu adevărat acest sacrament (putem folosi termenul în sens de ritual sacru). Din punct de vedere fizic, nu este decât materie: pâine şi vin . Riguros, vorbnd, fiindcă episodul se petrece la Pesach/Paşte, când orice "hametz" trebuia îndepărtat, iar vinul de la sărbătorile sfinte era must dulce, conservat prin fierbere, care putea fermenta dacă era lăsat (FA 2:13) şi pe care Iisus l-a numit "rodul viţei" -- vin nou, corespunzător legământului nou (Mt 9:17; 26:28; Mc 2:22; 14:24-25; Lc 5:37; 22:18-20; In 2:10-11; 1Cor 11:25; Ev 12:24); şi pâine fără aluat, corespunzând purităţii lui Iisus faţă de orice influenţă păcătoasă (1 Cor 5:7; Ex 12:15.39; cf. Lv 6:16; 8:26; 10:12; Nu 6:15; 1Cr 23:29; Mt 16:6, 11-12; Mc. 8:15; Lc 12:1; 13:21; 2Cor 5:21). Spre deosebire de ortodocşi şi parte din protestanţi, catolicii folosesc până astăzi azimi, motiv pentru care au fost gratificaţi în trecut cu numele de „azimiţi".

Mai importantă însă decât conţinutul exact al turtei şi vinului este semnificaţia spirituală a Sfintei Cine, a cărei sfinţenie şi binecuvântare nu derivă din sfinţenia preotului/pastorului, nici din vreo prefacere a elementelor, ci din credinţa în semnificaţia ritualului. Jertfa lui Iisus este atât de sfântă şi de importantă pentru mântuire, încât doar proclamarea ei prin cuvânt nu este suficientă. Lucrurile de viaţă şi de moarte, care privesc mântuirea noastră au fost imortalizate de porunca Domnului care a hotărât să fie comemorate printr-un botez, şi prin Sfânta Cină reeditată periodic. Limbajul dramatic al elementelor prezente şi comemorarea sfintei Jertfe a lui Iisus spre mântuire, precum şi atmosfera de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, care precede ritualul euharistic, fac ca momentul să fie foarte sensibil, profund şi vindecător de suflet. Din nefericire, în unele cazuri momentul este profanat prin lipsă de respect, sau prin multă explicitare şi anunţuri inutile care au rolul de a "rupe vraja" momentului. Toţi avem de învăţat şi de dezvăţat multe. Să nu crezi că noi ne mântuim mai sigur pentru că ingerăm azimi şi must dulce, sau pentru că tratăm mai riguros simbolurile. Dumnezeu să Se îndure de Biserică şi de toţi cei ce iubesc binele şi adevărul.

11 comentarii:

F G L spunea...

(Pentru că nu vrea să se afişeze automat comentariul tău, deşi l-am publicat în mod repetat şi Blogger mă anunţă că a fost moderat), îl postez mai jos).

Sldsjd spunea:

"Greseala mai tuturor protestantilor, mai ales a pretinsilor restaurationisti, este ca au impresia ca pot "dezgropa" crestinismul "apostolic" din "molozul" crestinismului "imperial" si ca il pot "dezinfecta" de toate presupusele de ei "infectari" pagano-"mistice". Li se pare lor ca sunt in masura sa restaureze puritatea (inchipuita/proiectata in mintilor lor) unui crestinism existent doar in imaginatia lor, pe baza Scripturii si numai a Scripturii.

O alta greseala a protestantilor este exact cea exprimata de autorul blogului de fata, dar cu sens invers:

Unii teologi au fost mari specialişti în a suci cuvintele lui Dumnezeu, luând în sens propriu ceea ce a fost prezentat în sens figurat (spiritual-metaforic), şi luând în sens figurat (spiritual, alegoric, metaforic), ceea ce Dumnezeu a intenţionat să înţelegem în sens propriu.

Si poate cea mai marsava "greseala" a protestantilor este ca neavand cum primi vreo binecuvantare sau succesiune apostolica de la clerul ortodoxo-catolic, distrug "exegetic" tot ceea ce poate avea legatura cu vreo succesiune apostolica.

Multe "exegeze" protestante au la baza tocmai aceste 3 nerozii: iluzia restaurarii unui crestinism pur pe baza Sola Scriptura, spiritualizarea a ce incomodeaza(succesiunea,euharistia de ex) si a ce nu incape in mintea lor rationalista sau literalizarea(un caz ar putea fi spalarea picioarelor); imposibilitatea vreunei succesiuni devine sinonima cu respingerea oricarei succesiuni si rescrierea istoriei si exegezei pentru a nu mai fi incomodati de vreo consecinta a succesiunii apostolice.

Revenind la euharistie, pe scurt:

1. vorbirea Domnului este "metaforica" doar pentru mintea rationalista, inconsecventa si razvratita a protest-antului. Rationalismul ar trebui insa consecvent dus pana la capat si teologia liberala a facut-o: respingerea creatiei ex-nihilo, respingerea Trinitatii, respingerea intruparii, a invierii, a minunilor, a existentei demonilor, etc
Pentru a scapa de consecintele succesiunii apostolice, inaccesibile, protestantii desfiinteaza tot ceea ce are legatura cu acea succesiune, sau metaforizeaza, dupa caz si interes.

2. Reactia rationalista protestanta de respingere a explicarii rationaliste catolice a transubstantierii este doar o ciorovaiala intre rationalisti. Catolicii cauta sa explice o taina, protestantii resping rationalist taina cu tot cu explicatia ei rationalista.
Ortodoxia rasariteana reprezinta pozitia echilibrata: pastreaza taina si o crede( paine-trup si vinul-sange) fara a cauta s-o disece/explice rational. O accepta prin credinta fara a cauta sa o explice. Exact la fel cum protestantii fac(eau) cu intruparea doar din Fecioara, cu invierea Domnului, etc

3. Deci acceptarea tainei devenirii painii Trup si a vinului Sange nu este "vrajitorie" decat in aceeasi masura cu acceptarea devenirii coastei Eva sau a taranii Adam.Exact "vrajitoria" prin care 5 paini si 2 pesti devin munti de paini si peste. Exact aceeasi "vrajitorie"( "magia" din Narnia lui C. S. Lewis) prin care o fecioara concepe si naste fara contributie masculina, sau mortii inviaza."Magia" se cheama puterea Lui Dumnezeu. Ca unii n-o cunosc sau o resping pe diferite pretexte politico-eclesiastice e alta poveste, trista.

Restul sunt doar motive de necredinta, de auto-justificare pentru razvratire. Oricat de "biblice", ele ies negativ la testul "turnesolului": credinta. Ca unii prefera s-o lepede ca "superstitie"...e problema lor. Preferintele personale sau de trib/secta nu se discuta.

Parintii apostolici confirma credinta bisericii antice in paine si vin ca devenind Trup si Sange, intr-un sens "mistic", prin credinta. Referintele sunt usor de gasit gratie internetului. Din fericire, netul face greu de mentinut ceata si ignoranta peste cei care sincer cauta sa stie credinta Bisericii de dintotdeauna, fara mofturi si pretentii restaurationiste."

F G L spunea...

Dragă Sldsjd,
Ar fi fost mai simplu să-ţi ignor mesajul, pentru că l-ai scris într-un ceas rău. Cu noua ta teologie poţi ajunge şi vlădică acum. Dezertarea poate fi de înţeles, dar ce scrii tu în comentariul trimis este curată trădare. Exprimi doar sentimente popeşti, pe care nu ştiu de unde le-ai învăţat. Cel puţin, dacă ai fi un beorist autentic, aş avea mai multă înţelegere şi speranţă pentru tine.

N-am visat vreodată că am să te aud vorbind despre succesiunea apostolică. Nu ştiu dacă te referi la succesiunea lui Sânpetru Chelarul, sau la cea a lui Andrei fără chei. Vorbeşti despre faptul că protestantul de mine am făcut o faptă „mârşavă”, „distrugând exegetic [în Scriptură] tot ce poate avea legătură cu vreo succesiune apostolică. Succesiunea apostolică există în Scriptură, nu e nevoie de distrus exegetic sau altminteri, nici de ignorat. Pur şi simplu este o succesiune spirituală, pentru că e vorba de autoritate spirituală, în cadrul unei împărăţii a lui Dumnezeu, care este o noţiune spirituală. Dacă tu vrei să confişti realitatea spirituală în folosul unei entităţi instituţionale citite în cheie mistică (magică), alegerea îţi aparţine – dar ce semeni, aceea vei culege.
Degeaba te plângi că noi desfiinţăm tainele lui Dumnezeu prin raţionalismul nostru „occidental”. Ca şi cum numai un occidental are dreptul sau obiceiul să raţioneze. Nu am profanat nici o taină pe care Dumnezeu o ţine secretă în mod explicit. Pur şi simplu, afirm că nu este nici o taină în legătură cu transsubstanţierea. Nu se întâmplă nimic minunat sau supranatural. Unde ai citit tu în Scriptură că aşa trebuie înţelese cuvintele lui Iisus. Cum se face că în cele mai importante chestiuni, Biblia nu mai este suficientă, ci ai nevoie de presupusa sfântă tradiţie, ca să te lumineze? Am discutat deja subiectul acesta şi nu mai revin.
„neavand cum primi vreo binecuvantare sau succesiune apostolica de la clerul ortodoxo-catolic”
Crezi că avem nevoie de o atare succesiune „apostolică”? Te referi cumva la binecuvântarea Sfântului Constantin (numit „al 13-lea apostol”, deşi încă nu avusese timp să se boteze) ? Dacă tradiţia asta în care crezi tot mai mult, susţine că apostolii sunt acum în rai şi blagoslovesc Biserica în continuare, atunci de unde ştii că un nesuferit de restauraţionist nu a primit binecuvântarea direct de la Sf. Petru sau de la Sf. Ioan. fără intermediari a căror legitimitate este dificil de verificat? Sau poate a primit harul apostolic direct de la Şeful Sf. Petru! Astfel se simplifică situaţia, şi nu mai ai nevoie nici de prespunerea că fantoma lui Petru însuşi ar fi acum la poarta raiului.
Cred că ai şi tu ceva din succesiunea asta apostolică, prin intermediul lui Cleopa, care avea obsesii cu sectanţi şi draci autohtoni. Bunăoară, ai vorbit despre „3 nerozii” protestante:
1. „iluzia restaurarii unui crestinism pur pe baza Sola Scriptura” (Cunoşti vreo bază mai bună, sau consideri că nu este necesară restaurarea? Pentru cei care trăiesc creştinismul apostolic/biblic, el nu este o iluzie).
2. „spiritualizarea a ce incomodeaza(succesiunea,euharistia de ex) si a ce nu incape in mintea lor rationalista” (Dacă ne socoteşti nerozi, cum putem fi raţionalişti? Dacă suntem raţionalişti, ar trebui să fim respectaţi măcar ca raţionalişti, fiindcă raţiunea este creaţia lui Dumnezeu de la Facere, în timp ce misticismul este şmecheria Şarpelui şi religia Femeii. A gândi cu mintea proprie este o datorie de onoare, nu un păcat. Cel mai mare păcat este că Biserica istorică i-a luat omului nu numai dreptul de a acţiona după propria voinţă, ci şi dreptul de a gândi cu propria minte”).
3. „sau literalizarea (un caz ar putea fi spalarea picioarelor)” – Bine, omule, dar şi Iisus tot literal a făcut-o, iar când a poruncit ca şi noi să facem la fel, chiar dacă s-a gândit cu siguranţă, la mai mult decât ritualul în sens propriu, aceasta nu excludea porunca ritualului. Pentru care motiv Cina trebuia să fie mâncată în sens propriu, iar spălarea picioarelor să fie luată în sens figurat?

F G L spunea...

continuare lui Sldsjd

Din câte observ, tu pui problema cam aşa: dacă ai întrebări raţionale, eşti raţionalist şi trebuie să mergi consecvent până la capăt, să respingi orice afirmare a supranaturalului. Alternativa, după tine, ar fi acceptarea misticismului tradiţionalist (şi în acest caz, tot cu consecvenţă, până la capăt?). Eu vreau să citesc Scriptura aşa cum se recomandă ea de la sine. Atât raţionalismul, cât şi misticismul sunt abuzuri faţă de raţiune, şi nu am nevoie de ele. Putem fi şi raţionali fără să fim raţionalişti, şi putem accepta tot ceea ce Biblia numeşte mister, fără a fi mistici.
Reacţia de respingere a dogmei transsubstanţierii nu este o reacţie de respingere a explicaţiei raţionaliste catolice. Personal nu am cunoştinţă de vreo explicaţie raţionalistă a catolicilor în acest sens. Mai degrabă ar putea fi tentative de filosofie mistică, decât de adevărat raţionalism, în „explicaţia” catolică. Ca protestant, nu resping dogma transsubstanţierii pentru că ar fi o taină, ci pentru că nicăieri în Scriptură transsubstanţierea nu este afirmată. Textele biblice invocate în acest scop, pur şi simplu nu afirmă că ar fi vorba de vreo taină a prefacerii.
Comparaţia ta cu taina întrupării, taina a naşterii din Fecioară, taina învierii îţi este nefavorabilă, fiindcă în aceste cazuri este scris limpede că „Logosul S-a făcut trup”, că Maria era fecioară şi „Iosif nu S-a unit cu ea până ce ea a născut pe Iisus”, şi că Iisus a înviat, iar ca dovadă, a fost apoi văzut, auzit şi pipăit. Despre presupusa taină a prefacerii însă nu este scris absolut nimic, şi nimeni nu a putut-o vedea sau pipăi. Este curată prostioară mistică, şi e de mare mirare că mulţi creştini buni nu au respins-o.

F G L spunea...

continuare 2 (lui Sldsjd)

La fel este şi comparaţia cu ţărâna din care s-a făcut Adam, coasta din care s-a făcut Eva, turtele şi peştişorii care au fost înmulţiţi în mâinile lui Iisus. Mare ghinion că ai dat asemenea exemple. Misterul creaţiei bărbatului şi femeii nu se poate explica, dar s-a putut vedea de martorii la scenă (îngerii) şi s-a înregistrat în Scriptură, care spune că Dumnezeu nu doar a zis „să facem”, ci a şi făcut, şi arată apoi cum a făcut. De asemenea, minunea cu pâinile şi peştii s-a văzut şi s-a cântărit. În timp ce prefăcătura despre care vorbim nu e nici o minune. Minunile sunt taine pentru că nu se pot explica, dar sunt vizibile şi se pot mărturisi, dacă sunt autentice.
Îmi aduci aminte de o „minune” făcută de nişte surori cu pretenţii harismatice, care s-au rugat pentru o alta bolnavă de cancer, după care s-au ridicat de la rugăciune şi au proclamat că sora este vindecată. Minunea a fost apoi difuzată în biserica unde acestea erau membre. La scurt timp însă, sora „vindecată” a murit, cum era de aşteptat. Cele două surori au fost luate atunci de fraţii lor la întrebări: „De ce aţi minţit că s-a vindecat?” La care ele au răspuns cu nonşalanţă: „Da, ea s-a vindecat cu adevărat, dar Domnul a dorit s-o ia acasă!” Aceasta este exact situaţia „tainei” absolute pe care o aperi cu minunată îndârjire: pâinea şi vinul se prefac cu adevărat, dar crede şi nu cerceta.

Eu ştiu că atunci când Iisus a prefăcut apa în vin, toţi au putut constata că este vin adevărat, ba chiar mai bun decât cel dintâi. Dar dacă ţi-ar da cineva apă chioară şi ţi-ar zice solemn: „Serveşte, este vin de tămâioasă!”, atunci minune ar fi să admiţi că aşa este. Ar fi într-adevăr, o mare taină a prefacerii. Eu mă prefac că te servesc cu vin, tu îl bei acceptând că aşa este, chiar dacă nu vezi şi nu simţi nimic, şi bem amândoi apă chioară, prefăcându-ne că ne distrăm la nuntă.

Credinţa în sine nu este nici o virtute. Toţi cred câte ceva şi există o mulţime de credinţe rătăcite. Credinţa acceptată şi aşteptată de Dumnezeu, este credinţa în cuvântul Lui, nu credinţa în poveştile omeneşti. Există credinţă mântuitoare şi credinţă pierzătoare. Faptul că aceia pe care voi îi numiţi „părinţi apostolici” ar fi exprimat credinţa în prefacere – ceea ce este posibil, deşi nu am verificat, pentru că nu găsesc relevant ce au crezut ei, atunci când credinţa lor contrazice Sfânta Scriptură.

Mai degrabă, întoarce-te din direcţia în care mergi, şi care duce la pierzare.

maria spunea...

Singura in masura sa ne aduca la cunostiinta,faptele ucenicilor si felul lor de a actiona si de a vesti Evanghelia mantuirii e biblia,Cuvantul Lui Dumnezeu.Domnul a vorbit poporului Sau,prin Cuvant.Diferenta intre Logosul divin al Scripturii, si Logosul intrupat,raspandit prin intermediul sfintilor parinti,e faptul ca Cuvantul Bibliei, e Cuvantul Evangheliei Lui Ioan, e Cuvantul care a vorbit profetilor, si care S-a intrupat pentru salvarea noastra prin Jertfa Sa rascumparatoare, iar Cuvantul perceput si manifestat in ideile sfintilor parinti ,e acel cuvant contaminat de filozofia lui Platon,si de o ideologie diferita de ceea ce propovaduiau ucenicii.
De aici,au inceput confuziile.de aici a inceput calvarul unei lumi in deriva, care in cautarea adevaratului Dumnezeu, recurge la idolatrie, la adorarea moastelor,la o liturghie asemanatoare zeului sanctuarului de la Delphi,care induce o transa, o stare de haos existential in raport cu adevarata semnificatie a crestinismului, si a cunoasterii.
Legat de Cina Domnului, ea este un moment solemn in care omul este in "partasie"cu firea dumnezeiasca, asa cum spunea apostolul Pavel,o aducere aminte a celui mai Mare Act Al Iubirii cunoscut vreodata de univers,acela al Sacrificiului.Legatura divina dintre Dumnezeu si om, e realizata prin Iisus Hristos,Fiul Lui Dumnezeu,care a murit in locul nostru, si prin Sangele Lui ne-a curatit de orice pacat.Aceasta E Sfanta Cina, eliberarea din robia pacatului, sarbatorita prin simbolul painii si al vinului,amintind de Jertfa de pe Cruce.
In Isaia,Domnul zicea "veniti, si gustati,sa vedeti ce bun e Domnul", adica il mancam pe Dumnezeu?
Chiar si aceasta taina a euharistiei tinuta de ortodoxie,(biblia vorbeste de o singura taina si acea taina e :Isus),nu corespunde modului sfant si solemn al felul cum trebuie luata ,pentru ca painea e dospita , nu azimi (nu mai spun ce inseamna biblic dospeala),iar vinul este fermentat (ceea ce constituie o blasfemie la adresa Domnului),si pe deasupra nu poate fi luata decat daca se dau niste bani ( darul vietii, dat oamenilor, e un dar nu se cumpara).
Nu conteaza de cate ori rostesti numele Lui Iisus,daca il spui asemenea paganilor, care in bolboroseala lor ,credeau ca sunt ascultati.
Pus,la o data de nastere care corespunde cu data nasterii celor mai multi dintre zeii pagani, care si ei au murit,au stat in pamant 3 zile,pentru a salva omul(satana falsifica ),sarbatorit la coada intregii pleiade de sfinti, si comemorata moartea Sa printr-o euharistie care nu-si are radacinile in Biblie,Iisus,Mantuitorul lumii,devine doar un zeu,un simplu zeu,manevrat de omul in cautare de o mantuire in care primeaza propriile fapte si obiceiuri.
Acest mod pagan de a savarsi Sfanta Cina, amintind mai mult de ritualurile evreilor (se sacrifica mielul de Pasti),imbinate cu reminiscente grecesti si romane,nu face decat sa hraneasca eul personal, care poate fi rascumparat chiar si din moarte, culmea ,pe baza parastaselor sau a rugaciunilor preotilor.Atunci, care mai este rolul Dumnezeului nostru, Iisus Hristos,acela de a manca din El ,printr-un ritual nefiresc si mistic?

mihaibala spunea...

Răspunsul lui Sldsjd ilustrează perfect un anumit mod de gândire;

Întotdeauna creştinii tradiţionalişti se leagă de istorie, de modul în care a apărut protestantismul (cine vă credeţi voi? cum îndrăzniţi...), dar evită argumentele concrete.

Ar fi datoria autorului commentului să explice motivele pentru care nu poate fi de acord cu această interpretare a textului Biblic şi să prezinte alternativa proprie.

Maxxy spunea...

Multumesc mult pentru acest subiect.Pentru mine este foarte ziditor si odata iesind din "ceata" misticismului si din "no man's land" simt cum adevarul te izbeste drept in fata, ca o briza de primavara..Astept cu mult interes si alte subiecte inrudite.
Mihai

F G L spunea...

Dragă domniţă Maria,

Ai scris lucruri bune şi nteresante, dar nu sunt sigur că am înţeles tot, iar unele afirmaţii sunt discutabile. Avem tendinţa de a privi suspicios şi negativist tot ce cred şi ce fac tradiţionalişii, ceea ce nu este o notă bună. Uneori şi când avem dreptate, exagerăm importanţa faptului. Te las să descoperi singură unde greşeşti, dar îţi mulţumesc că ai venit cu argumente bune, între care unul proaspăt: "Gustaţi şi vedeţi ce bun este DOmnul!" Foarte frumos argument.

sldsjd spunea...

Raspund provocarii lui Mihai Bala. Sper sa merite...

Citate din Jaroslav Pelikan Traditia crestina, vol 1:

" Totuşi, din mărturiile care ni s-au păstrat, reiese limpede faptul că nici un Părinte ortodox din secolul al II-lea sau al III-lea nu a declarat că prezenţa trupului şi a sîngelui lui Hristos în Euharistie ar fi pur simbolică (deşi Clement şi Origen au fost foarte aproape) şi nici nu a menţionat o transformare de substanţă prin care se realizează această prezenţă (deşi Ignatie şi Iustin au fost foarte aproape). Doctrina prezenţei reale s-a manifestat în limita acestor extreme neatinse.

Ignatie numea Euharistia „trupul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care a pătimit pentru păcatele noastre", afirmînd realitatea prezenţei lui Hristos în Euharistie şi combătîndu-i astfel pe docetişti care considerau trupul lui Hristos drept o fantasmă, atît în întrupare, cît şi în Euharistie; Ignatie îmbina realismul doctrinei euharistice cu o semnificaţie simbolică atunci cînd echivala „pîinea lui Dumnezeu" cu „trupul lui Iisus Hristos" şi mergea mai departe punînd semnul egalităţii între „sîngele lui" şi „iubi­rea nestricăcioasă". Tertulian vorbea despre pîinea Euharistiei ca despre un „simbol" al trupului lui Hristos, însă şi el învăţa că în Euharistie trupul celui care se împărtăşeşte se hrăneşte cu trupul şi sîngele lui Hristos. Teologii nu aveau conceptele potrivite pentru formularea unei doctrine a prezenţei reale care făcea parte în mod evident din învăţătura de credinţă a Bisericii, dar nu era încă explicit propovăduită sau mărturisită în crezuri.

sldsjd spunea...

CONTINUARE:

" Totuşi, aşa cum reiese din sintagma folosită de Irineu pentru desemnarea Euharistiei, şi anume „nu pîine obiş­nuită", această doctrină a prezenţei reale care făcea parte din învăţătura de credinţă a Bisericii şi era afirmată prin intermediul Liturghiei se lega în mod intrinsec de ideea jertfei euharistice.

Teodor [din Mopsuestia] susţinea doctrina prezenţei reale, şi chiar şi o teorie a preschimbării sacramentale a elementelor, într-un limbaj cît se poate de explicit. Cînd Hristos a împărţit pîinea, spunea Teodor, „nu a zis «Acesta este simbolul trupului Meu», ci «Acesta este trupul Meu»"; căci elementele „erau astfel preschimbate prin pogorîrea Duhului Sfînt". De altfel, el lega această transformare a elementelor de concepţia tradiţională a Euharistiei ca doctorie a nemuririi: „Mai întîi sînt puse pe altar ca pîine şi vin amestecat cu apă, dar, prin venirea Duhului Sfînt, sînt preschimbate în trup şi sînge, şi astfel dobîndesc puterea unei hrane duhovniceşti şi nemuritoare". Aceste pasaje din scrierile lui Teodor, precum şi altele asemă­nătoare, sînt un indiciu asupra faptului că ideea preschim­bării pîinii şi vinului în timpul Euharistiei, strîns legată de transformarea celui care se împărtăşeşte, era atît de larg răspîndită şi atît de bine înrădăcinată în gîndirea şi limbajul Bisericii încît oricine era nevoit să o recunoască. Deşi această doctrină euharistică nu se încadra în con­cepţia teologică generală a lui Teodor, totuşi el a continuat să propovăduiască ceea ce credea şi propovăduia Biserica în liturghia sa despre Euharistie.

Totuşi, cu altă ocazie, cînd vorbeşte despre schimbarea care se produce prin împăr­tăşirea cu trupul şi sîngele lui Hristos la Cina Domnului, pare mai înclinat să atribuie o „re-formare trupească" lucrării harului Duhului Sfînt. Textul care stă la baza doctrinei sale euharistice nu este pasajul despre institui­rea Euharistiei din Evangheliile sinoptice şi din 1 Corinteni (deşi a făcut desigur comentarii şi pe marginea acestor pasaje), ci capitolul şase din Evanghelia după Ioan: „Dacă nu veţi mînca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi". Aceste cuvinte înseamnă, spunea Chiril, că Hristos „ca Dumnezeu ne face vii, nu numai dăruindu-ne comuniunea cu Duhul Sfînt, ci şi dăruindu-ne ca hrană trupul pe care l-a luat". Comentînd aceste cuvinte cu o altă ocazie, Chiril spunea că trupul dăruit în Euharistie nu putea fi dătător de viaţă dacă nu devenea „trupul însuşi al Logosului care dă viaţă tuturor". Trupul primit în Euharistie care dă viaţă este precum o „sămînţă" prin care cel care se împărtăşeşte intră în unire intimă cu Logosul însuşi şi este făcut să fie asemenea Logosului, nemuritor şi nesupus stricăciunii.





Prezentîndu-şi concepţia despre Euharistie, Chiril a susţinut cît se poate de explicit că nu este de acord cu ideea că pasajul din Ioan 6,53 se referă la „scump trupul şi sîngele, nu al lui Dumnezeu Logosul, ci al unui om unit cu El" prin întrupare. Aceasta era o viziune greşită asupra Euharistiei şi asupra persoanei lui Hristos. Avem motive să credem că în tradiţia antiohiană, în ciuda concepţiei despre preschimbare pe care am pomenit-o anterior în legă­tură cu Teodor din Mopsuestia, se considera că Euharistia constă, după cuvintele lui Irineu, dintr-o substanţă pămîn-tească şi una cerească, fiecare dintre ele păstrîndu-şi natura. Euterius din Tyana, un adept al lui Nestorie, susţinea că în mod obiectiv „pîinea euharistică este de aceeaşi natură" cu pîinea obişnuită, dar prin credinţă devine în mod subiec­tiv trupul lui Hristos pentru cel care se împărtăşeşte. Iar Nestorie afirma că prin cuvintele instituirii Euharistiei, „Acesta este trupul Meu", Hristos „nu spune că pîinea nu este pîine şi că trupul lui nu este trup, ci spune pîine şi trup care sînt în esenţă"

PS: bolduirea sau colorarea numelor parintilor si a conceptiilor lor nu prea merge aici,din pacate

F G L spunea...

Dragă Sldsjd

Mulţumesc pentru îmbogăţirea dialogului. Ai adus nişte citate interesante. Sunt convins că, dacă în loc de comentariile lui Pelikan despre ce credeau aceşti părinţi, am avea o listă de declaraţii EXACTE ale acestor părinţi, am putea observa că, în secolele acelea (II-V), părinţii şi învăţătorii Bisericii aveau concepţii neunitare, unii înclinând mai mult spre luciditate şi realism, alţii înclinând mai mult spre misticism, aşa cum este în general spectrul protestant, dar că nu apare o concepţie explicită a "prezenţei reale":

Citez din citatul tău:

"Euterius din Tyana, un adept al lui Nestorie, susţinea că în mod obiectiv „pîinea euharistică este de aceeaşi natură" cu pîinea obişnuită, dar prin credinţă devine în mod subiec­tiv trupul lui
Hristos pentru cel care se împărtăşeşte."

Deci nu se transformă în mod obiectiv, substanţial, nimic, ci prin credinţă, devine "în mod subiectiv... trupul şi sângele Domnului. Afirmaţia nu este foarte explicită, dar esra o formă de a se referi că toată "prefacerea" aceasta este o chestiune spirituală, subiectivă. Anyway, pot criteriile sau experienţele subiective să devină o dogmă cu autoritate asupra Bisericii?

"nici un Părinte ortodox din secolul al II-lea sau al III-lea nu a declarat că prezenţa trupului şi a sîngelui lui Hristos în Euharistie ar fi pur simbolică (deşi Clement şi Origen au fost foarte aproape) şi nici nu a menţionat o transformare de substanţă prin care se realizează această prezenţă (deşi Ignatie şi Iustin au fost foarte aproape)."

Este de înţeles de ce părinţii nu au afirmat că elementele euharistiei sunt pure simboluri. În primul rând, acesta era trendul Bisericii în acea perioadă dominată de religiile misterelor şi de prea puţină ştiinţă de carte. În al doilea rând, încă nu se cristalizaze dogma "prezenţei reale" într-o formă suficient de clară ca să trezească reacţii puternice din partea tradiţiei apostolice. Limbajul poetic şi mistic al teologizării alimenta această confuzie între metafora dramatizată şi percepţia magică.

"Tertulian vorbea despre pîinea Euharistiei ca despre un „simbol" al trupului lui Hristos, însă şi el învăţa că în Euharistie trupul celui care se împărtăşeşte se hrăneşte cu trupul şi sîngele lui Hristos."

Pelikan se contrazice aici, fiindcă Tertulian arată în ce mod înţelegea el această împărătşirea cu trupul şi ângele Domnului. El înţelegea că sunt simboluri, deci vorbirea lui reproducea expresia figurată, exact aşa cum se face şi în Biserica noastră. Deşi noi credem că este vorba de pure simboluri, nu de o Prezenţă mistică reală în/sub/cu elementele euharistice, folosim expresia "trupul şi sângele Domnului", repetând astfel expresia figurată a Evangheliei.

"Teologii nu aveau conceptele potrivite pentru formularea unei doctrine a prezenţei reale care făcea parte în mod evident din învăţătura de credinţă a Bisericii, dar nu era încă explicit propovăduită sau mărturisită în crezuri."

Fraza aceasta este manipulativă, pur şi simplu. Cum să spui, Herr Pelikan, că "teologii [încă] nu aveau conceptele potrivite pentru formularea unei doctrine a 'prezenţei reale'"? Nu se inventaseră încă termenii greceşti sau latini specifici? Sau, mai degrabă, încă nu exista o credinţă clară în această prezenţă reală ?

Deşi recunoaşte handicapul teologic al părinţilor, formularea indecisă şi neunitară, Herr Pelikan trage de aici concluzia că doctrina prezenţei reale "făcea parte IN MOD EVIDENT din învăţătura de credinţă a Bisericii, dar NU ERA ÎNCĂ EXPLICIT PROPOVĂDUITĂ SAU MĂRTURISITĂ ÎN CREZURI." (sublinierile mele).

"ÎN MOD EVIDENT", exista, dar nu era predicată şi formulată dogmatic.... Toată povestea este o speculaţie mistică, absurdă şi bună de nimic. Spun aceasta în calitate de creştin, nu ca umanist-raţionalist, şi cu cel mai profund respect faţă de Biblie şi faţă de adevărata semnificaţie a Euharistiei.