Tari de cap şi moi de măsele (?)

Dragă Teo

Afirmaţiile mele referitoare la autoritatea Bisericii nu au fost făcute în context politico-religios. Eu m-am referit la normele biblice şi oficial adventiste de drept bisericesc. Orice Biserică are dreptul de a-şi apăra identitatea şi credincioşii, de falşi mesageri şi false mesaje care vin pe căi nelegitime. Aceasta nu înseamnă că milităm pentru absolutism politico-religios, de tip medieval sau de un alt tip. GSM şi cu tine aveţi tot dreptul constituţional să credeţi orice doriţi, sau să nu credeţi nimic. Dar nu aveţi dreptul să rămâneţi membri ai Bisericii, atâta timp cât nu îi recunoaşteţi autoritatea, şi vă ridicaţi deasupra ei prin pretenţii teologice pe care căutaţi să le impuneţi drept mesaje speciale de la Dumnezeu. Biserica a fost mereu confruntată cu astfel de oameni, care au venit cu “lumină nouă”, ca să răstoarne învăţătura ei. Acuzaţi în mod inutil Biserica de intoleranţă, când eu văd că mai intoleranţi sunteţi voi, care îi comparaţi pe AZS cu Caiafa, cu papalitatea, etc., iar voi vă autovictimizaţi ca nevinovaţi reprezentanţi ai Mielului. Cât priveşte toleranţa Bisericii, eu mă mir că nu a luat măsuri disciplinare până acum, deşi au trecut atât de mulţi ani. Poate se datorează şi faptului că nu aţi făcut destulă agitaţie în comunităţi, şi că nu toţi sunteţi virulenţi.

Dacă autoritatea individului este mai mare decât autoritatea Bisericii, atunci dă-mi voie să-ţi vorbesc cu autoritatea mea de individ: mesajul vostru este confuz şi subversiv, oricâte citate aţi aduce în sprijin. Nu pentru asemenea acţiuni a fost dat Bisericii Spiritul Profeţiei.
Da, acelaşi principiu de ordine funcţionează şi în statul cel mai democratic. Nu indivizi harismatici apăruţi ici şi colo au dreptul de a conduce guvernul sau primăria, sau de a da sfaturile cele mai salvatoare pentru naţiune. Autorităţile stabilite prin alegeri democratice şi autorităţile profesionale au pe drept prioritate faţă de orice voce “profetică” ar veni de jos sau de sus. Se poate ca un X sau un Z să susţină vehement unele poziţii personale (sau chiar populare în unele cercuri), în Parlament sau în stradă, dar Parlamentul, după ce-i ascultă pe toţi care au dreptul să vorbească, trage concluziile proprii, care sunt exprimate prin votul majorităţii parlamentare, indiferent dacă fiecare Ion e mulţumit.

Voi vă imaginaţi probabil într-o teocraţie, în care Dumnezeu vorbea adesea prin profeţi care apăreau în diverse locuri. Foarte bine, dar aceşti profeţi, potrivit regulii lăsate de Moise trebuiau testaţi după cum se raportează mesajul lor la Legea lui Moise. Dacă venea careva să submineze descoperirea anterioară, Legea arată clar că trebuia trimis la moarte, fără discuţie. Nici măcar facerea de minuni nu-l salva de la pedeapsă pe falsul profet care venea cu o solie în favoarea altor zei. Acum însă nu mai suntem în teocraţie, nu mai are Dumnezeu un stat al Lui, aşa că Biserica, dacă nu acceptă pe cineva, fie îl ignoră, fie îl disciplinează (în cazuri mai grave).
Nu există nici o comparaţie posibilă între Iisus, Ştefan, EGW pe de o parte şi GSM&TE pe de altă parte. Iisus nu a fost dat la moarte pentru o susţinere teologică legată de Templu. Acesta a fost un pretext pe care l-au folosit arhiereii ca să-L poată condamna. Exprimarea metaforică a lui Iisus, când a zis “stricaţi Templul acesta”, nu înătura în nici un fel realitatea şi folosul templului pământesc (pe care Iisus l-a numit “Casa Tatălui Meu” Lc 2:49; In 2:16), nici nu a negat realitatea celui ceresc (pe care de asemenea l-a numit Casa Tatălui Meu: Ioan 14:2). Greşeala iudeilor nu a fost aceea că dădeau importanţă templului, ci că sub pretextul respectului faţă de Templu, au respins pe Acela care era Slava Domnului, care avea atât rolul Şekinei, cât şi rolul Preotului, rolul Jertfei, rolul sanctuarului în întregime, întregul rost al templului. De asemenea în cazul lui Ştefan, învinuirea adusă de acesta a fost că ei puseseră templul mai presus de Dumnezeu, respingând pe Iisus Christos, care acum stă “la dreapta lui Dumnezeu”.

Prin urmare, aici nu este vorba de o repetare a istoriei. Nici Iisus, nici Ştefan, nici Pavel, nu au negat realitatea sanctuarului, fie că este cea de jos sau de sus. În afară de aceasta, Iisus nu a venit cu o lumină nouă care s-o înlăture pe cea veche. El a susţinut învăţătura VT, ca şi Pavel şi alţii. Chiar dacă unele aspecte şi nuanţe erau cu totul noi, sau cel puţin neobservate de teologia iudaică, Dumnezeu a însoţit mesajul lor prin acte supranaturale, mergând până la învieri din morţi, ca să întărească predicarea lor. Dar GSM vine doar cu sclipiciuri selectate din EGW, cu văicăreli şi cu ameninţări spirituale. Ce om responsabil poate accepta aşa-ceva?

În concluzie, trebuie să luaţi expresia “aş fi trimis-o în Siberia” ca pe o hiperbolă. Deşi un profet fals merită trimis chiar în Şeol, nu doar în Siberia, esenţialul este să nu fie acceptat mesajul lui. Biserica este datoare să-şi apere tezaurul adevărului. Ecistă nevoie de înaintare în cunoaştere, dar această înaintare are şi ea legile ei bine stabilite, altminteri am înainta toţi în toate direcţiile, la comanda a 1001 de soli uriaşi sau pitici, şi am deveni o nulitate. Ferească Dumnezeu ca Biserica să-şi plece urechea fără discernământ, la toate glasurile care se aud !

Hai că m-ai făcut să zâmbesc ! Eu furios ca un leu pe fratele E...! Ce poate să-mi facă fratele E... ? Să mă ameninţe cu soarta lui Caiafa, eventual, nimic mai mult.

Traducerea propusă la Ioan 14 ("Casa Tatălui Meu este în multe locaşuri. ... Eu Mă duc să vă pregătesc (ca) un loc.") este fantastică, nu are nici o bază textuală. În orice traducere, eşti obligat să respecţi nu doar semantica lexicală, ci şi sintaxa specifică limbii aceleia. În realitate, Iisus nu vrea să spună altceva, decât că în Templul/Cetatea cerească a lui Dumnezeu există loc suficient pentru toţi, dar că deşi există spaţiu suficient, nu putem ajunge acolo, decât prin El, fiindcă El este acela care S_a dus (începând din acea seară a patimilor, S-a dus să ne pregătească loc. În Ghetsemnai El ne-a pregătit loc, la Judecata lui Pilat a continuat să ne pregătească loc, pe Cruce, în mormânt, la înviere şi la înălţare, apoi la Judecata premilenială începută în 1844, El a continuat şi continuă să ne pregătească loc, slăvit să fie numele Lui! Citiţi următoarele versete, care subliniază acest fapt, că EL este Calea într-acolo... Dacă Iisus ar fi voit să înveţe aici despre Sanctuarul trupului, ar fi spus-o mai clar, fiindcă acum era doar cu ai Lui.

Îmi cer scuze, dacă par uneori mai dur, pur şi simplu am scris repede şi hotărât. Ţi-am scris aşa cum scriu prietenilor mei, permiţându-mi să fiu deschis şi familiar. Nu am nimic cu tine, afară de problema încrucişării spadelor teologice. Cât trăiesc, voi lupta pentru adevărul prezent, pentru credinţa biblică pe care am primit-o.

Referitor la Epistola către Evrei, Gili spune că unii sunt înclinaţi să creadă că ea este adresată evreilor în general. Eu nu am auzit de o asemenea interpretare, nici la teologi adventişti, nici la neadventişti. Se ştie dintotdeauna, aşa cum reiese din conţinut, că epistola se adresează iudeo-creştinilor, adică creştinilor care erau de origine evreiască. Singurele dezbateri sunt cu privire la grupul precis : cei din Alexandria, sau din altă parte, sau toţi ?

Sigur că, teoretic, acest grup includea şi pe Iacov, aşa cum includea pe toţi apostolii şi pe Pavel, Barnaba cu toate neamurile lor. Dar nu există nici o dovadă în text că autorul are în vedere pe Iacov şi pe prezbiterii de la Ierusalim, ca destinatari speciali. Ar fi putut s-o facă pe faţă, dacă dorea. Destinatarii epistolei sunt clar iudeo-creştini, şi eu înclin să cred că epistola se adresează celor din Iudeea în primul rând, fiindcă numai ei fuseseră martori ai minunilor şi învăţăturilor lui Iisus, şi lor li se potriveau avertizările mai serioase din epistolă (cine a fost luminat odată şi a respins..., nu mai poate fi înoit, etc.). Mai puţin sigur este expeditorul epistolei. Referirea la Pavel este o tradiţie foarte veche, probabil corectă (dacă ţinem seama de unele aspecte de conţinut), dar nu originală. Titlurile actuale sle tuturor epistolelor sunt adăugiri târzii. Adevăratul titlu se află în primul verset întotdeauna. În acest caz, autorul nu spune cine este. Mai mult, scrierea are sfârşit de epistolă, dar nu începe ca o epistolă, ci este mai degrabă o predică scrisă, sau un eseu teologic şi omiletic. Unii cred că este o predică a lui Pavel scrisă de un colaborator al lui, deoarece stilul are o serie de diferenţe.

Nu reiese de nicăieri din epistolă că liderii Bisericii de la Ierusalim ar fi fost în conflict cu Pavel. Singurul conflict a fost declanşat de unii emisari ai Bisericii, care s-au folosit de numele lui Iacov şi al apostolilor, pentru a promova învăţături iudaizante printre convertiţii lui Pavel, în ideea de a-i face pe toţi iudeo-creştini (nazarineni), de a nu exista şi pagano-creştini. Gili tot introduce numele lui Iacov în această ecuaţie, fiindcă aşa îi cade bine să creeze un scenariu reacţionar convingător, fiindcă GSM are nevoie de asemenea comparaţii cu GC de astăzi ş.a.m.d. Dar nu este nici o dovadă că Pavel şi Iacov ar fi avut vreo opoziţie. Este adevărat că Iacov, fiind acolo la Ierusalim, în focul luptei cu evreii, a avut unele soluţii de moment care păreau un compromis. Dar şi Pavel, nu numai că s-a supus atunci sfatului lui Iacov, chiar şi din proprie iniţiativă a avut asemenea idei (îşi tunde capul în Chencreas lângă Corint; îl circumcide pe Timotei; ţine Paştele şi Cincizecimea...). Dacă Pavel ar fi avut obiecţii împotriva lui Iacov, acestea cădeau la fel de bine şi asupra lui însuşi. Mai mult, se ştie că Iacov cel Drept nu a renunţa la Iisus în favoarea templului. Când a fost arestat şi judecat de Sinedriu, când i s-a cerut să aleagă între credinţa în Fratele mai mare şi credinţa în fraţii mai mici, el a ales pe Iisus şi a fost ucis cu pietre în afara Ierusalimului , cu puţin timp înainte de anul 70.

După moartea lui, alegerile între iudeo-creştini au adus ca înlocuitor pe Simeon, o altă rudă a lui Iisus. Cu ocazia aceea, partida iudaizantă, care nu credea în dumnezeirea lui Iisus, ci doar în mesianitatea Lui, aşa numiţii ebioniţi, s-au separat de fraţii lor (care au fost numiţi în continuare noţriyim/nazarineni – numele pe care îl dau creştinilor evreii). Aceştia erau nemulţumiţi, deoarece voiau să preia ei înşişi conducerea. Faptul că la anul 70 creştinii au părăsit Ierusalimul (deci nu credeau în protecţia templului), dovedeşte că acceptaseră mesajul Epistolei, care întărea avertizarea lui Iisus: în ziua aceea să fugă la munţi, fără să se uite înapoi.

Teoria cu templul trupului este o speculaţie care nu se găseşte în Epistola către Evrei. Desigur, este o metaforă valabilă, dar nu este exploatată de autorul epistolei. Doar vagi aluzii ar fi, de exemplu, în cap. 10, care citează din Psalmi, după Septuaginta: “ci Mi-ai pregătit un trup”, o metaforă care în originalul ebraic este diferită: „ci mi-ai străpuns urechile”. Ambele metafore spun acelaşi lucru. Unsul Domnului Se apleacă să slujească în calitate de rob “pe veci”. Pentru neevrei, metafora cu strîpungerea urechilor n-ar fi fost înţeleasă, de aceea LXX au tradus cu “trup”, deoarece termenul ΣΩΜΑ (trup) era folosit şi cu referire la sclavi. Astăzi zicem “mână de lucru”, în vechime se spunea „trup”, “trupuri” (datele sunt susţinute de lexicoane greceşti, nu sunt doar opiniile mele).

Nici vorbă de „spiritul de înverşunare al apostolilor de la Ierusalim faţă de teologia lui [Pavel] construită pe templul trupului ca realitate finală a doctrinei sanctuarului.” Aici comentatorul improvizează pe teme personale. El are nevoie de un asemenea conflict, nu apostolii şi scrierile lor. Oameni au fost şi ei, au avut greşelile lor, dar au ştiut ce înseamnă dragostea frăţească şi unitatea Bisericii în Christos. Ce sens are să speculăm micile lor probleme, pentru a mări importanţa problemelor noastre de astăzi, ca să putem apoi afirma, că “istoria se repetă”? Mă aşteptam la o asemenea explicaţie de la un Nea Opincă, dar nu de la Gili.

Dacă Pavel ar fi avut o teologie personală diferită de ceilalţi apostoli în această privinţă, nu ar fi avut nici un drept s-o predice, înainte de a discuta problema la nivel înalt. Când au existat disputele legate de circumcizie şi de alte porunci din Lege, apostolii au convocat primul sinod (concliliu) la Ierusalim (FA 15) şi au deliberat în favoarea practicii lui Pavel de a nu impune neevreilor asemenea lucruri. Pavel nu avea nici un drept să predice ce crede el, indiferent dacă Petru Iacov sau Ioan sunt de acord. Care mai este sensul şi rostul Bisericii, dacă orice lider şi orice membru predică ce vrea, fără dispoziţia de a se supune autorităţii Bisericii şi a se pune de acord cu fraţii asupra mesajului şi misiunii lui. Pe Pavel l-a ales Duhul Sfânt prin Biserică, la mult timp după ce fusese ales de Christos. Dacă el nu s-ar fi supus ordinii Bisericii (botezul şi instrucţiunile lui Anania, frăţietatea din Damasc şi din Antiohia, etc.) ar fi fost o dovadă clară că povestea cu lumina de la porţi era o halucinaţie a unui individ neliniştit şi nedisciplinat. Pavel însă ştia ce înseamnă disciplina teologică. Şi în repetate rânduri, a decis ca oamenii care veneau cu o teologie nouă, pe care Biserica nu o accepta (Imeneu, Filet, Alexandru, iudaizanţii etc.), să fie “daţi pe mâna Satanei”, după a treia mustrare neprimită.

Unele observaţii ale lui Gili sunt corecte (inclusiv citatele din AA, care arată că între Pavel şi Ierusalim a existat la un moment dat o tensiune) şi, desigur, avem multe de învăţat şi din “Mineapolis-ul” de la Ierusalim, nu doar din cel din Minnesota, 1888, dar lumina în care aşează el toată povestea, este propria lui lumină, nu a lui Pavel cel adevărat.

Da, evanghelia lui Pavel nu se opreşte la aspectul forensic. Dar nici Iacov nu se oprise la aspectul forensic, şi nici nu este un legalist. Citiţi epistola lui, să vedeţi ce spiritualitate conţine, până ântr-acolo încât Luther, un evanghelic forensic, nu a fost dispus să-i accepte inspiraţia. Nu uita, că Iisus s-a arătat lui Iacov înaintea lui Pavel, totuşi, chiar dacă viitorul Saul-Paul existase şi el pe undeva, pe atunci. Iacov şi Iuda avuseseră favoarea să cunoască pe Iisus din copilărie, şi pocăindu-se de atitudinea lor anterioară, fariseică, admirau acum viaţa Lui, şi îşi aminteau cu umilinţă şi cu plăcere (în secret, dar şi în public, în Biserică), faptele Lui pe care cândva nu le înţelegeau.

Ai scris că Iacov a devenit “primul preşedinte al Bisericii”. Nu a fost primul, a fost al doilea. Primul fusese Petru, reprezentantul apostolilor dinainte de Cruce şi după aceea. Petru, Iacov Zebedei şi Ioan au fost primii pe care Iisus i-a favorizat, iar Petru era clar reprezentantul grupului, de aceea luau cuvântul în numele tuturor, şi de aceea Iisus i se adresa lui ca să înţeleagă toţi. Creştinii au continuat să păstreze în fruntea Bisericii pe aceşti oameni, până când Iacov Zebedei (Iacov cel Bătrân) a fost decapitat, iar Petru încarcerat. După acest moment, observăm în pruntea Bisericii o altă ordine: Iacov (Fratele), Petru şi Ioan. Petru şi Ioan rămăseseră, dar nu mai erau pe primul loc. Probabil pentru a-l proteja pe Petru şi pentru a avea în frunte un personaj considerat mai apropiat lui Iisus, o figură mai populară printre evrei, au ales pe Iacov. Nu a fost nici o greşeală aici.

Nu pot fi de acord că Iacov, sub presiunea preoţilor convertiţi, ar fi deturnat Biserica spre iudaism, chiar făsă-şi dea seama credincioşii ce se întâmpla. Acesta este un scenariu conspiraţionist şi diversionist, o speculaţie particulară neconfimată de Scriptură, şi nu ajută decât la crearea unui nou model comparativ, ca să afirmăm apoi că “istoria se repetă”. Dumnezeu nu este chiar atât de subtil cu călăuzirea Bisericii, altmintei ar fi putut să-Şi dea seama El Însuşi că a scăpat lucrurile de sub control, şi că n-a ştiut ce face când a creat organizaţrea Bisericii. Ideea că prezenţa lui Iacov în fruntea Bisercii a fost malefică, şi că ceilalţi apostoli l-au încurajat printr-o tăcere laşă, este o idee malefică şi laşă. Cine ne pune să facem astfel de speculaţii răutăcioase, care nu sunt decât imaginaţie? Nu eşti singurul care spui asta, au existat şi există telogi care vorbesc despre o teologie paulină în conflict cu cea petrină, ba chiar de o schismă în Biserica primară. Edi Constantinescu exprimă uneori astfel de sentimente, pentru că şi în cazul lui, chiar dacă este “strict forensic”, cade bine politic. Dar este pură speculaţie, fără valoare istorică şi fără implicaţii teologice.

Iudeo-creştinii trăiseră ca evrei şi au rămas cu tradiţiile evreieşti în continuare, după ce primiseră pe Iisus. Să nu uităm că Iisus nu poruncise ca noii convertiţi evrei să părăsească obiceiurile iudaice. Nici sinodul nu hotărâse ceva cu privire la evrei, ci decizia privea clar pe neevrei (verifică). Mai mult, decizia nu interzicea circumcizia sau sărbătorile etc. printre neevrei, ci interzicea să se impună neevreilor asemenea poveri, adică acestea nu trebuiau să fie condiţii ale calităţii de membru. Cât priveşte evreii creştinaţi, adevărata problemă era aceea de drept de cetăţenie în poporul lui Israel. Evenimentele mesianice avuseseră un mare impact asupra iudaismului din ţară şi din diaspora, iar creştinii care erau evrei beneficiau de legile care protejau iudaismul ca religie licită în Imperiu. Creştinismul nu era recunoscut legal, de aceea era profitabil să fii recunoscut ca bun evreu de restul sinagogii. Aceasta implica păstrarea tradiţiilor iudaice, care pentru un creştin erau cel puţin nevinovate.

Problema însă avea nuanţe mult mai fine şi mai serioase. O astfel de viaţă “dublă”, cu Sinagoga şi cu Biserica, ridica probleme practice, de loialitate versus compromis. Sinagoga nu-ţi scormonea sufletul să ştie ce crezi despre Iisus din Nazaret, iar pentru un timp, chiar dacă recunoşteai mesianitatea Lui, erai tolerat. Pe măsură însă ce timpul a trecut, o tensiune tot mai mare a apărut, atât între Imperiu şi creştini, cât şi între sinagogă şi creştini. Sinagoga s-a unit cu Imperiul împotriva fenomenului “nazarinean”, şi s-a creat un moment critic în care mulţi iudeo-creştini erau în primejdie să-şi piardă sufletul [2:2-3; 6:4-6; 10:26-30; 12:25-28], renunţând la valorile pozitive ale creştinismului (frecventarea adunărilor creştine [10:25] participarea la Sfânta Cină [13:10] mărturisirea lui Iisus pe faţă [3:1; 4:14; 10:23] etc.), ca să nu piardă cetăţenia Ierusalimului de jos [11:13up -16; 13:12-14] şi să nu “sufere ocara lui Christos”.

Aşadar, zici că Ioan era preocupat de dragostea creştină, şi nu era pregătit să facă faţă unor probleme practice.... Eu nu cinosc o problemă mai practică decât dragostea, şi cred că toţi aceia care au mai multe idei decât dragoste, ar trebui bătuţi public la fund, cu burta pe pianul bisericii...

Oooo, Doamne fereşte ! Ce spui tu aici? Că Epistola lui Iacov este o manifestare a acestei diversiuni iudaizante în Biserica primară? Păi cine hotărăşte atunci ce este Cuvântul lui Dumnezeu şi pe ce criteriu? Aţi ajuns să faceţi din DA 161 criteriul suprem, şi tot ce vi se pare că sună diferit să fie scos din Scriptură? Eu mă bat cu oricine pentru Moise, Isaia, Obadia sau Iuda şi Apocalipsa, nu doar pentru Iacov. (Mă bat şi cu cei care lovesc în Pavel, dacă e cazul. Doar că el pare mai popular, diindcă fiind mai criptic uneori, este mai uşor să-i suceşti nasul -- vezi 2 Petru 2). Ce autoritate ne mai rămâne, dacă înlăturăm părţi întregi din cuvântul lui Dumnezeu ? Speculaţiile noastre!

“În circulara sa, preşedintele le transmite credincioşilor „Sănătate!” (Iacov 1:1) Şi îi avertizează să se păzească de teologia periculoasă a fratelui Pavel.”

Prostii curate ! Nu-mi vine a crede că susţii aşa-ceva. Dacă le-ai mai trimis cuiva, te rog să retragi din circulaţie aceste acuzaţii care subminează autoritatea Bibliei, altfel te vei împotmoli în ele. Afirmaţiile publice sunt mai dificile, aproape imposibil de retras, din cauza orgoliului personal. Aşa că eu te sfătuiesc să nu publici asemenea lucruri, pentru că vpr deveni pietre de moară care să te tragă la fund. Dacă ai publicat undeva, retrage imediat din circulaţie, fiindcă îţi creez o imagine pe care va fi greu s-o schimbi. Îţi spun prieteneşte, că n-aş avea nici un interes. Nu mă tem că alţii vor primi ideile pe care le exprimi împotriva lui Iacov, ci mă tem că tu vei rămâne lipit de ele şi-ţi vei pierde sufletul.

Exprimarea lui Iacov, care arată rolul faptelor în dovedirea îndreptăţirii este perfect compatibilă cu Pavel (Rom 2:13). Singura problemă este că Pavel se bate cu iudaizanţii, şi se referă la faptelşe Legii, la doctrina iudaică a meritelor mântuitoare (strămoşeşti şi personale), în timp ce Iacov, Iuda, Petru şi Ioan se bat cu falşii învăţători şi profeţi pagano-creştini, care preluaseră expresii favorite ale lui Pavel pentru a-şi susţine teoria lor despre har şi libertate evanghelică, o adevărată doctrină a destrăbălării. Citeşte 2 Petru 2-3, Iuda, spistolele lui Ioan etc. Vouă vă este la îndemână chestiunea asta, pentru că vă creaţi astfel ocazia de a “dovedi” că autoritatea legitimă a Bisericii, în frunte cu GC reprezintă principalul pericol, iar salvarea vine întotdeauna prin exponentul individual al unei lumini noi, în opoziţie cu viaţa Bisericii generale. Despre indivizii care aveau să vină cu lumini noi, Pavel îi destăinuie lui Timotei că unii din aceştia vor susţine învăţăturile demonilor, care par foarte spirituale, dar sunt cele mai distructive.

Te sfătuiesc să mai studiezi Epistola lui Iacov, ca să vezi dacă are loc natura divină acolo. Ce înseamnă, pentru tine, de exemplu, „Duhul, pe care L -a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac 4:4-5) ? Sau “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi dela voi.” (Iac 4:7) De ce supunerea faţă de Dumnezeu vine înainte de a ne putea împotrivi diavolului? Eu te sfătuiesc să iei epistola de la capăt, şi nu insinua că Iacov n-ar fi vorbit cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă ştii ce semnal trage Apocalipsa la 22:19, “Cine scoate...”.

“Iar Pavel zicea că nu trebuie nimic din toate acestea, decât credința. Bazat pe un singur verset (Geneza 15:6), acest eretic răsturna o religie milenară şi contrazicea flagrant Scriptura!”

Ferească Dumnezeu ! Dacă aşa îl înţelegem pe Pavel, atunci chair că e mai bine fără el. Bietul apostol, se răsuceşte în mormânt, auzind cum îi fac reclamă cei care se cred fanii lui. Intersant este că toţi cei care vorbesc în numele lui Pavel nu se înţeleg întrei ei. Cele mai multe erezii creştine vin din citirea şi citarea neînţeleaptă a scrierilor lui Pavel. De la botezul morţilor, până la încurajarea monahismului, teoriile harului ieftin, tainele Bisericii şi multe altele, au apărut prin exacerbarea unor afirmaţii ale lui Pavel.

Concluzia lui Iacov nu este „înapoi la iudaism şi la faptele Legii”, ci înapoi la creştinismul lui Iisus, care înseamnă exprimarea credinţei în faptă, dacă e credinţă adevărată, şi nu doar crezare şi crez, sau credinţă strict interioară, fără implicaţii practice. De fapt, falşii adepţi ai lui Pavel veneau cu teoria mântuirii prin credinţă şi prin har, dispreţuind faptele bune şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, şi trăind după poftele lor. Acest soi de oameni au fost întotdeauna un blestem pentru Biserică şi lume. Nici fariseii cei mai legalişti şi mai încruntaţi nu sunt atât de periculoşi ca falşii paulinişti.

Dacă Pavel ar fi scris Epistola către Evrei ca răspuns la “enciclica fatală a lui Iacov”, atunci ar fi menţionat numele lui Iacov şi ar fi citat din Iacov, combătând prostiile lui, dacă aceasta era problema. De ce să baţi pe membrii de rând, dacă sursa problemelor este în altă parte? Interesant, descopăr la tine insinuarea că Pavel ar fi scris de fapt şefilor lui o scrisoare în ebraică sau aramaică, unde ar fi fost mai direct, iar noi avem acum păstrată doar versiunea greacă... Nu există nici odovadă că Evrei ar fi fost scrisă iniţial în ebraică/aramaică. Este pură speculaţie. Creştinii din Siria şi Iudeea ar fi păstrat scrierile apostolice semitice dacă ar fi existat aşa ceva. Dar Noul Testament Siriac este o traducere târzie din greacă. Chiar dacă scrierile originale ar fi fost în ebraică/aramaică, nu avem nici un temei să suspectăm că traducerea lor în greacă ar fi fost o ascundere a realităţilor. Mai bine este să studiem ce ne-a rămas de la apostoli, decât să facem speculaţii dăunătoare.

Am subliniat expresiile: “critica puternică adusă conducerii de la Ierusalim”; “consecință a mustrării cumplite aduse conducerii de la Ierusalim”, “pentru a salva sufletele fruntașilor tari de cap”; “punând un diagnostic teribil conducerii de la Ierusalim”, “Cunoscând deci învăţătura lor şi îngrozindu-se că ei virau corabia înspre iudaism, în Epistola către evrei, Pavel tuna şi fulgera împotriva lor”...

Întrebarea mea este: din ce spirit vin aceste figuri de stil acetic împotriva conducătorilor Bisericii? Vă răzbunaţi pe bietul Iacov, ca să nu pronunţaţi Jan Paulsen, GC sau BRI ? Ai afirmat că Evrei 5:11-12 se adresează liderilor de la Ierusalim. Ai o dovadă serioasă afară de suspiciunile personale?

Vai de mine, descopăr că şi pe Petru l-ai pus la index! Scara lui e suspectă de teologie „iacobină”.... Ce ţi-a căşunat pe scara aceea ? Ce rău face scara aceea ? N-ai găsit-o şi la fratele tău Paul? Sau el prefera metafora alergării şi a pugilismului, care erau mai greceşti şi mai agresive... (1Cor 9:26-27) ? De ce nu-l acuzi şi pe el că punea accentul pe forţele proprii, pe luptă, nu pe credinţa pură? Bietul Ioan, nici el n-a rămas nemuştruluit, pentru faptul că nu ştia altceva decât că „’Dumnezeu este lumină’- un adevăr profund, exprimat totuși cam confuz pentru unul care stătuse alături de Cel care vorbise atât de simplu...(1 Ioan 1:5)” Păi dacă băieţii nu avuseseră parte încă de DA 161, de unde să ştie? Nici Iisus nu aflase încă metafora asta “revoluţionară”..., care de fapt, nu aduce nimic nou, ci este o exprimarea a Evangheliei în alte cuvinte, dar nu singura exprimare posibilă şi legitimă.

“Influenţat de Iacov, apostolul iubirii sfârşea prin a defini dragostea creaturii faţă de Creator ca fiind ascultare şi împlinire a poruncilor ...(1 Ioan 5:3).”

Şi ce ai fi dorit să predice Ioan? Neascultare? Călcarea Poruncilor? Dar Pavel de ce predica ascultarea de Dumnezeu, de Christos şi de Biserică (Rom 6:16; 15:18; 16:19; 2Cor 7:15; 10:5-6; Fim 1:21) ?

Referirea la liderii de la Ierusalim care „nu mi-au adăugat nimic” (Galateni 2:6), nu se referă la teologiea lui Pavel, ci la autoritatea lui de apostol. El vrea să spună că nu a fost uns apostol de către cei de la Ierusalim, ci autoritatea lui venea direct de la Christos, şi că evanghelia lui i-a fost descoperită personal, nu a învăţat-o de la apostoli. El vorbeşte aici polemic cu iudaizanţii care pretindeau că au autoritate de la Ierusalim, nu se bate cu liderii Bisericii pe tema identităţii Evangheliei. Sfatul liderilor („Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac”, Gal 2:10)” nu reprezenta toată preocuparea lor. Ei erau de acord cu evanghelia lui Pavel, iar dacă aveau unele îngrijorări, alimentate artificial de unii emisari iudaizanţi care circulau în câmp, şi-au exprimat şi ei îngrijorările şi dorinţele, iar Pavel i-a ascultat. Invers, şi ei au respectat pe Pavel, deşi se pare că au fost şi neînţelegeri din partea lor. Eu observ însă că şi din partea lui Pavel a fost inconsecvenţă aici. Problemele au fost delicate şi, în orice caz, nu ţineau atât de teologie, cât de practica şi politica Bisericii.

Cred că în cazul nostru, ca şi în cazul lor, e nevoie iarăşi de “temelia pocăinţei”. “Hrana tare” este pentru oameni maturi, dar grupurile de sfinţi corectori ai Bisericii sunt de obicei formate din imaturi, şi orice discuţie despre „hrana tare" este exclusă pentru moment. Este încă mult spaţiu pentru pocăinţă.

„Cumplită situaţie!” - zici. Într-adevăr, dar este mai cumplită pentru cei care nu văd că au nevoie de pocăinţă.

Ideea că Pavel ar fi fost singurul care observa pericolul, asemenea EGW la Minneapolis, este curată imaginaţie. “Pavel era martorul ocular credibil care exercita darul Spiritului Profetic şi era singurul care sesiza tot ce se întâmpla acolo.” Fals, nu doar Pavel avea spiritul profeţiei, ci şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le vorbise înaintea lui. Şi Pavel nu avea nici o autoritatea să-i judece pe ceilalţi mai mult decât pe sine însuşi? Scenariul acesta nu ar fi fost inventat deloc, dacă n-aţi fi avut nevoie de el acum, ca să vă ridicaţi mai presus de conducătorii şi învăţătorii Bisericii, sub impresia subiectivă că sunteţi trimişii speciali ai lui Dumnezeu, unici şi iritanţi (am observat că îţi place adjectivul ăsta!) care aţi venit să aduceţi Bisericii oţetul şi alifia de care avea nevoie, un fel de scuipat în ochi care nu produce nici o lumină.

Îl blamaţi degeaba pe Petru, mai ales că el este singurul în Biblie care foloseşte expresia voastră favorită („părtaşi de natură divină” -- 2Pt 1:4). Referirea la credinţă în Evrei 11 este extrem de “iacobină”, fiindcă Pavel (sau oricare ar fi fost autorul), se referă în realitate nu la acea credinţă în jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci la credinţa activă, exprimată, în porunca sau făgăduinţa divină. De fiecare dată se spune: “Prin credinţă, Cutare a făcut...” Este vorba de credinţa vie care face faptele ascultării, ale iubirii şi încrederii, altfel spus este vorba de faptele credinţei, nu de o formulare credală, sau de o simplă accepţiune mentală ori trăire emoţională. Nu este aici nimic în contrast cu Iacov, dimpotrivă este exact acelaşi lucru. Doar că în Evrei 11 este mai dezvoltat. Altminteri, Evrei ar fi trebuit să urmeze după Iacov, şi nu invers.

Ideea că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Epistola către Evrei ar fi nişte... lapte pentru pruncii Iacov, Petru şi Ioan, nu o realitate spirtuală esenţială, este o insinuare la care numai Dumnezeu mai poate răspunde. Voi vă permiteţi să folosiţi cuvântul lui Dumnezeu cu o libertate speculativă incredibilă. Creaţi scenarii maliţioase, scoateţi din Scriptură cărţi întregi, îi puneţi pe apostoli să se bată unii cu alţii, şi asta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei EGW imaginară, care ar fi făcut din DA 161 stâlpuţ şi temelia teologiei, în care orice alt subiect este înghiţit în sec şi interzis. Hai să fim serioşi ! Pentru un astfel de scenariu pe care-l propui nu era nevoie de adventism. Existau şi există destule forme de misticism şi holinism, că nu ne mai trebuie o nouă formulă de “dinamită”. Sunteţi absolut liberi să credeţi ce vreţi, este un drept constituţional şi un drept uman pe care nu vi-l răpeşte nici papa Pius, dar în ce priveşte ordinea Bisericii, va veni şi ziua în care va trebui să alegeţi între autoritate comunităţii de credinţă şi opiniile personale. Fiindcă, dacă răspândiţi aceste falsuri, nu trebuie să vă miraţi că Biserica reacţionează.

“Pavel - şi prin el Duhul Sfânt - a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc.”

Păi bine, frăţioare, acum îl aduci în discuţie pe post de complice şi pe Duhul Sfânt ! Asta chiar nu-ţi spune nimic? Cu astfel de raţionamente se poate susţine absolut orice, nu ai nevoie nici de Pavel, nici de Sister W!

“Sanctuarul de aur exista doar atât timp cât ei rămâneau tari de cap, „greoi la auzire,” prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”

Dar nu ţi-ai pus problema, dacă nu cumva şi DA 161 ar fi tot pentru unii tari de cap şi moi de măsele, care nu pot pricepe Da 8:14 şi de aceea li s-a dat ceva mai palatabil? Cu un asemenea raţionament poţi susţine ce vrei... Măi fraţilor, în ce încurcături vă băgaţi, numai ca să aveţi motiv să faceţi război cu Biserica ! Totul este pentru voi fie fals, fie relativ, în funcţie de ceea ce presupuneţi că este lumina de la 1888. Sunt toate şansele să faceţi ca AZS să capete alergie la “1888”, “Minnepolis”, “neprihănirea prin credinţă” şi alte expresii, fiindcă voi nu mai vedeţi pe Christos şi cerul din cauza umbrei lui Waggoner şi a lui Jones!

Ceea ce tot repetaţi voi („fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul.”), poate fi acceptat fără probleme de foarte mulţi creştini. Am zis şi repet, este o idee bună, dar nu trebuie făcut din ea o teologie care să submineze şi să răstoarne totul. Ferească Dumnezeu să mai meargă şi alţii pe urmele voastre ! Şi vai de voi, dacă rămâneţi în această împietrire dulce, pe calea lui Ballam. Cel puţin, Balaam, blestemând pe Israel ar fi putut câştiga darurile regelui. Dar GSM nu cîştigă nimic, decât râsul înfundat al lui Lucifer. Dacă el (Luci) a fost prezent la Minneapolis, fiţi siguri că a luat notă şi măsuri, şi că aşa cum a reuşit să răstoarne pe cei doi „îngeri”, aşa poate răsturna pe oricine este obsedat de ideea că el este trimisul unic al lui Dumnezeu, canalul de lumină, adevăr prezent, und so weiter....

Rugămămintea mea este să încetaţi cu aceste artificii şi tiribombe teologico-fantastice şi să transformaţi GSM într-o slujire a cauzei lui Dumnezeu, un templu în care să locuiască Şekina, nu spiritul marelui cârcotaş şi acuzator. Aveţi timp să faceţi cale întoarsă, cât timp nu se acutizează situaţia. altminteri, veţi deveni o agenţie a celui rău, ca multe alte grupuri istorice care s-au perindat şi care acum aşteaptă în mormânt învierea a doua. Domnul să vă scutească de experienţa lor şi să vă dea înţelepciunea aceea care are demnitatea de a-şi recunoaşte greşeala.