luni, 23 noiembrie 2009

Din nou despre nemurire

Dragă Cezar
(fazele anterioare ale dialogului se găsesc la adresa aceasta, în comentariile de la sfârşitul articolului "Morţii cu morţii")

Nu e nici o problemă că ai întârziat cu răspunsul. De fapt, adevărata problemă nu este de a da nişte replici, mai devreme sau mai târziu, ci de a verifica serios, cu Scriptura, care este adevărul.

Ai adus din nou pilda bogatului din Lc 16 ca argument al nemuririi sufletului, ceea ce înseamnă că n-am fost înţeles. Deocamdată cred că am argumentat destul, deşi nu am sentimentul perfecţiunii. Sunt absolut convins că mintea care vrea să înţeleagă va înţelege. Dacă răsplata vine imediat după moarte, învierea nu foloseşte la nimic, sau cel puţin nu ar fi principalul eveniment al mântuirii. Dar Pavel arată clar în 1 Cor 15 că învierea lui Iisus este SINGURA noastră speranţă, deoarece este garanţia că şi noi vom învia. Fără înviere nu există viaţă veşnică. În concluzie, teoria nemuririi înainte de înviere cade. Singura nemurire a sufletului care este legitimă, naturală, supranaturală şi creştină, este aceea pe care o primim prin învierea drepţilor. Omul în sine nu este nemuritor, nu este dumnezeu. Nemurirea naturală a sufletului este o minciună fundamentală a tuturor religiilor păgâne. Majoritatea ereziilor din creştinism, erezii botezate şi proclamate ca dogme de sinoade se bazează pe arhierezia nemuririi naturale a sufletului. Ea nu se poate găsi în Biblie decât prin manipularea textului ca să reiasă altceva decât a intenţionat Domnul.

Am spus, pilda este o parabolă, ca şi o fabulă, are caracter literar-didactic, nu dogmatic. Este o anecdotă fariseică pe care Iisus a preluat-o ca să le aducă aminte fariseilor lucruri pe care tindeau să le uite. În această pildă, cele două locuri sunt Gheena şi Sânul lui AVraam. Sânul lui Avraam nu este un loc ceresc. Te rog să citeşti Discursul despre Hades (în scrierile lui Josephus, deşi poate fi de la Hipolit), singura scriere antică în care apare descrierea credinţei populare în Hades, cu cele două locuri pe care le cuprinde. Sânul lui Avraam nu era sus în concepţia iudaică populară, care se reflectă în pildă, ci era în acelaşi loc subteran, unde se afla, dicolo de prăpastie, Gheena. Bineînţeles, ambele locuri sunt fantastice, ţin de imaginaţia populară, şi se folosesc în pildă doar ca scenariu fictiv, cu scop didactic.

Singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură (am zis eu). Şi ai spus că această propoziţie nu-ţi pare ortodoxă. Dacă definim ortodoxia ca doctrina dogmatică formulată de sinoadele „ecumenice”, atunci înţelegerea mea nu este ortodoxă (fiindcă există dogma sfintei tradiţii). Dar dacă ne referim simplu la ortodoxia biblică, nu mai avem nevoie de alt criteriu. Altminteri ar fi prea complicat să acceptăm Sfânta Tradiţie a tuturor bisericilor care pretind că provin de la apostoli. Biblia sigur vine de la apostoli, şi nu are nevoie de altă confirmare.

Ceea ce ai scris referitor la doctrina nemuririi sufletului în primul secol este pură speculaţie. Când voi avea mai mult timp, voi pune în scris cercetările mele în domeniu şi voi arăta, cu ajutorul Domnului, că cele mai vechi scriseri creştine, începând cu NT, nu susţin nemurirea naturală a sufletului. Referirile la Pavel sunt pură speculaţie. Mulţi teologi serioşi au dovedit că Pavel nu a crezut în nemurirea sufletului. Luca spune că a făcut cercetări cu privire la viaţa lui Iisus (Luca 1:1-2) şi astfel a aflat de la unii martor, această pildă rostită de El. Dar nu uita, ea nu este mai mult decât o pildă.

Referitor la învierea lui Moise, ideea că îngerii nu sunt trimişi să învie pe nimeni este o afirmaţie nesusţinută. Îngerii au multe roluri de îndeplinit. Prin ei au fost nimicite oştiri duşmane (Is 37:36), prin ei sunt ţinute în frâu multe dezastre (Apoc 1:1-3), unii au fost eliberaţi din închisoare de către îngeri (FA 12:7). Şi exact cum ai spus, îngerul de la mormântul lui Iisus ce ar fi căutat acolo, dacă nu pentru învierea lui Iisus? Doar pentru a da piatra laoparte!? Şi dacă Dumnezeu a folosit uneori oameni (Elisei, Petru, Pavel), ca să învie morţi, transmiţând cuvântul Lui dătător de viaţă, de ce n-ar fi putut folosi un înger în cazul lui Moise? Dacă o idee nu este pomenită în Filocalie, nu înseamnă că este idioată!

Dar mai mult, Mihail nu este un înger oarecare, ci este Arhanghelul („Voievodul îngerilor”), care în ciuda tradiţiei populare creştine, este Christos, singurul numit Arhanghel în Biblie, Cel care învie morţii (1Tes 4:16 DOmnul vine „cu glas de arhanghel”). El este izbăvitorul nostru de Satan (Dan 12:1; Ap 12:7), El este acel Înger (Sol) al Domnului, identic cu Dumnezeu (cezi Exodul 3 şi multe alte locuri din VT), Christosul preexistent. Poate că te miră identificarea mea, dar cuvântul înger (ebr. mal’akh; gr. ánghelos) este folosit în Biblie cu sensul de „sol”, „ambasador”, şi nu cu sensul actual care se referă la o creatură, nu la o funcţie. De aceea, noi susţinem în acelaşi timp divinitatea lui Iisus şi funcţia Lui de Comandant Suprem al îngerilor, aspecte care nu sunt incompatibile. Aşa cum Dumnezeu este Comandantul Suprem al Îngerilor, aşa este şi Fiul Său. Numele מיכאל Miy-kha-’Eil înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”, o adevărată provocare adresată tuturor pretendenţilor la statutul de Dumnezeu, atât idolilor, falşilor zei, cât şi tuturor îngerilor, sfinţilor etc., pe care oamenii ar încerca să-i aşeze în acelaşi sfat cu Dumnezeu.

În concluzie, dacă Mihail – „Solul lui Iahwé” este Christosul preexistent, adică Dumnezeul care a condus pe Israel în stâlp de foc şi de nor şi care a dat instrucţiuni prin Moise şi mai târziu prin Profeţi, atunci El nu avea nevoie doar să joace rol de purtător de cuvânt, ca Petru, care a înviat pe Tabita, fiindcă Michael-Christos are viaţa în Sine Însuşi, slăvit să-I fie Numele !

Nu, nu periclităm deloc doctrina biblică a mântuirii, când afirmăm că Moise a fost înviat înainte de Christos. Toţi cei care au fost sau vor fi mântuiţi vreodată, sunt mântuiţi prin Christos. Credincioşii dinainte de moartea lui Iisus sunt mântuiţi pe temeiul jertfei lui Iisus, în mod anticipativ, pentru că planul fusese făcut şi era asigurat încă înainte de întemeierea lumii (1 Pt 1:20; Ef 1:4). Şi pe acelaşi temei suntem mântuiţi noi astăzi. Jertfa lui Iisus avea efect haristic proactiv, fiind dumnezeiască şi desăvârşită. Nu numai mântuirea celor din vechime a fost făcută în contul jertfei lui Christos care urma să vină, dar chiar Creaţia şi-a avut temeiul în Crucea mântuitoare; fiindcă dacă Dumnezeu nu ar fi avut preştiinţa căderii omului şi posibilitatea recuperării lui, nu l-ar mai fi făcut.

Dumnezeu nu are nevoie să coboare pe sfinţii răpiţi la cer (Enoh şi Ilie) ca să moară, pentru că cei care au fost duşi la cer a fost mântuiţi deja. De ce ar fi necesară moartea? Este greşită ideea că moartea aceasta este plata păcatului. Aceasta este „somn”, „adormire” nu moarte, fiindcă după adormire urmează trezirea. Plata păcatului este moartea cea fără speranţă şi fără înviere, numită moartea a doua (Ap 20:14; 21:8). Din ea nu mai există trezire. Moartea pe care o suferim noi astăzi, nu este un tribut obligatoriu de plătit cuiva. Ea este urmarea faptului că suntem muritori, că nu mai avem acces la Arborele Vieţii, ca să ne regenerăm permanent (Gn 3:22-24; Ap 22:14).

Cum ar fi fost posibil ca Moise să fie „luat cu trupul la cer, insa nu inviat” ? Adică un cadavru luat la cer? Sau, vrei să spui, răpit la cer fără moarte? De ce e mai plauzibil să fi fost răpit la cer fără moarte? Orice am spune noi totuşi, Biblia zice clar că Moise a murit „după porunca Domnului” (Dt 34:5), aşa cum şi trăise, după porunca Domnului. Şi nu mă mir, că a şi fost înviat după porunca Domnului.

Referitor la cuvântul Eclesiastului (cap.12), trebuie luat cu aceeaşi atenţie ca orice text biblic. Mai întâi, Eclesiastul se referă la „duhul” pe care Dumnezeu l-a dat, evocând astfel momentul Facerii, când Dumnezeu i-a suflat omului ÎN NĂRI suflare de viaţă (Gen 2:7), care se mai cheamă şi duh de viaţă (Gn 7:22; Iov 32:8; 33:4; 34:14). Acest duh de viaţă, sau suflare de viaţă este o referire la viaţa însăşi, care vine de la Dumnezeu, şi este atestată în mod direct prin respiraţie (suflare). Când un om îşi „dă duhul” sau „sufletul”, sau „ultima suflare”, încetează să respire. Este o exprimare metaforică folosită în toate limbile cu privire la moarte: „expirare”. Această suflare care este ÎN NĂRI, nu este conştiinţa noastră, ci este vânt, aer, suflare. Toată încurcătura vine din faptul că teologii au pus în cuvintele ebraice şi greceşti ale Bibliei sensuri neoplatonice şi populare. Dar Eclesiastul, cu amărăciune şi cu ironie, răspunde acestor speculaţii zădarnice (Ecl 3:19-21):

„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaş suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?”

Ar fi bine ca ortodocşii de astăzi să ia seama şi la înţelepţi, nu numai la mistici. Citând din învăţăturile lui Neagoe Basarab, pagini încăr­cate de românism autentic şi de spirit religios derivat din reflecţii asu­pra vieţii însăşi, Constantin Noica afirma:

„Vană şi decăzută, viaţa aceasta e totuşi un prilej. Singurul prilej. ’Că lacrimile noastre numai intr-aceasta sînt de folos, pînă sîntem vii, iar după moarte, noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu, că cei morţi nu cred, cei morţi nu mărturisesc, cei morţi nu lucrează, celor morţi nu se va descoperi nici o taina...’ (C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Buc. 1991, p. 60-61, citând din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. N. Iorga, Văleni 1910, p. 284).

Acest citat este o trimitere la Ecl 9:5-6 Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.”

Sorry, eu nu am afirmat nicăieri că trupul este o închisoare a sufletului. Trup şi suflet formează o unitate, ca şi creierul şi gândul omenesc. Nu există conştiinţă umană în afara creierului. Dacă zici că aceasta este idee platonică sau gnostică, eu las să judece asta alţi teologi ortodocşi, fiindcă nu trebuie să fii erudit în filozie ca să ştii că „amicus Plato” avea ca învăţătură fundamentală nemurirea sufletului.

Mat 5:48 vorbeşte despre desăvârşirea morală a creştinului, a iubi asmenea lui Dumnezeu. Dacă aceasta este îndumnezeirea la care se referă ortodocşii, sunt de acord cu ea. Dar încă nu aş folosi termenul îndumnezeire, fiindcă nu este biblic, şi este chiar derutant, pentru că, logica lui lingvistică duce cu gândul la asumarea naturii divine, ceea ce ar fi o blasfemie. Deci se poate spune că omul poate şi trebuie să devină „ca Dumnezeu”. Dar nu trebuie afirmat că „omul poate deveni dumnezeu prin har”. Trebuie neapărat specificat în ce sens este adevărat afirnaţia şi nu trebuie afirmat că „devine dumnezeu”, ci „devine ca Dumnezeu”. Aceasta numai în sens moral, ca o reflectare a imaginii lui Dumnezeu.

Nu am citit pe Prof. Bartoş. M-aş bucura să fim colegi, dar nu suntem. Frăţia sa este baptist şi îl respect ca atare. Dar nu-mi vine a crede că, cel puţin în această privinţă, ar avea o altă părere decât mine. În fine, dacă o să am timp în viaţa asta şi pentru părintele Stăniloaie, am să mă aplec şi asupra scrierilor lui. Dar se poate muri chiar ca sfânt şi fără acestea.

Referitor la Sabat, eu nu am deschis acest subiect. Am citit ce spune Pseudo-Barnaba şi alte poveşti bisericeşti asemănătoare, unde se vorbeşte despre ziua a opta. Argumentul cu ziua a opta a săptămânii este ca a cincea roată la căruţă. Nu cred că e cazul să ne jucăm cu cifrele, ca în kabbala. Teoria zilei a opta nu are nici un temei biblic. Sabatul rămâne în picioare fiind de la Facerea lumii, făcut pentru toţi oameni. Cred că este suficient să-ţi spun cum îl considera Luca, evanghelistul neevreilor (Lc 23:56 „În ziua Sabatului [femeile sfinte] s-au odihnit după PORUNCĂ” – este interesant că aici mulţi traducători au tradus „după Lege”, ca să estompeze ideea de poruncă divină, şi să deturneze sensul înspre Lege, care putea semnifica religia tradiţională a evreilor. Vericiă în textul grecesc).

Dimpotrivă, eschatonul este prefigurat de ziua a şaptea, care este ultima, numărul perfecţiunii. Când cineva vrea să fie mai perfect decât Dumnezeu, sfârşeşte în a fi în opoziţie cu El. Ziua Sabatului comemorează şi faptele Tatălui şi ale Fiului, şi ale Duhului Sfânt, fiindcă există un singur Dumnezeu. De asemenea, mântuirea nu o poate realiza decât Creatorul. Iar Christos este Creatorul (Ioan 1:3), de aceea poate fi şi Mântuitor. Nu este necesară o altă zi a săptămânii pentru comemorarea altor evenimente mesianice. Dacă sabatizăm ziua întâi (şi o poreclim „a opta”) ca să comemorăm învierea, atunci ar trebui să rezervăm şi alte zile ale săptămânii pentru comemorarea naşterii, morţii, înălţăirii etc. Ar trebui să sfinţim şi vinerea la fel de mult, şi joia (ziua Înălţării). Cât despre ziua naşterii, Dumnezeu nu s-a îngrijit să rămână nici o dată în documentele Evangheliei. Până la urmă, Biserica putea să propună orice alte sărbători comemorative, periodice sau ocazionale, dar a le face sabate săptămânale este riscant, fiindcă intră în competiţie cu ziua lui Dumnezeu.

Referitor la traducerea şi înţelegerea corectă a textului din Lc 23:43, te rog să citeşti Ioan 20:17a, care arată că Iisus nu a fost în rai până în dimineaţa învierii. De asemenea, citeşte şi traducerea TOB, care încearcă să fie mai aproape de intenţia textului grecesc:

Jésus lui répondit:

«En vérité, je te le dis, aujourd'hui,

tu seras avec moi dans le paradis.»

Iisus nu a zis „Adevărat îţi spun, [că] astăzi vei fi cu Mine în rai”, ci „Adevărat îţi spun astăzi, [că] vei fi cu Mine în rai”. În această privinţă, aproape toate traducerile sunt greşite. Mă şi mir cu TOB (traducere franceză ecumenică), una din cele mai bine care există, a îndrăznit să rupă lanţul tradiţiei.

Spuneai că versiunea Cornilescu „schimbă virgula şi sensul”. În realitate şi Cornilescu pune aici virgula une au pus-o mai toţi, de-a lungul timpului, adică greşit. În manuscrisele greceşti cele mai vechi nu există semne de punctuaţie şi nici chiar spaţii între cuvinte. Aşa că povestea cu virgula corectă ţine de modul în care ştie cineva să citească textul, să-i înţeleagă sintaxa, şi să compare text cu text. Referirea pe care o faci la aorist are sens doar cu privire la verbul είπεν („zise [Iisus]”), în acest caz, şi nu afectează cu nimic poziţia unei virgule. Eu îţi urez spor la greacă şi note bune (pe drept).

Repet, Iisus Însuşi a afirmat în dimineţa învierii că încă nu fusese în rai, deci nu Se dusese vineri în rai. Nu are voie nici un teolog să-L contrazică aici pe Iisus. Sunt însă mulţi teologi foarte ologi când este vorba de a păşi dincolo de părerile populare, şi a citi Biblia corect şi integral, în primul rând a o traduce mai responsabil. Mulţi fac variaţiuni pe selecţii biblice scoase din context şi împodobite cu filozofie şi poezie, ceea ce poate fi literatură interesantă, dar nu teologie.

Din nou, referinţa pe care o faci la Ioan 5:24 („Amin, amin vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu merge la pedeapsă, ci a trecut din moarte la viaţă.”) nu se referă la starea psihicului în moarte, ci la calitatea vieţii şi la statutul creştinului, care crezând primind pe Christos, primeşte Viaţa (acum), iar respingând pe Christos, respinge Viaţa. Această Viaţă nu este calitatea sufletului / duhului natural al omului, ci este calitatea lui Christos, care este ΜΟΝΟΣ ΑΘΑΝAΣΙΟΣ, „singurul care are nemurirea” (1Tim 6:16). Expresia lui Iisus este explicată de Ioan în Ioan 11:25 mai clar: „Iisus i-a zis: ’Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.’” Nu despre viaţă sau conştienţă în moarte este vorba aici, ci despre viaţa care este în Christos şi o primim prin Înviere, exact aşa cum spune Iisus.

Când am vorbit despre inconştienţa lui Iisus în moarte, m-am referit la conştiinţa Sa umană, nu la faptul că firea dumnezeiască ar fi pierit. Natura divină este nemuritoare (singura nemuritoare), nu se naşte, nu poate fi afectată de nici o ostilitate, nu moare, nu se reproduce etc. Iisus a murit ca Om cu adevărat (Apoc 1:18), dar nu a murit ca Dumnezeu, pentru că divinitatea nu moare. Tocmai de aceea S-a înomenit, ca să poată face ispăşire prin Jertfa lui de viaţă şi de moarte mântuitoare. Dacă venea ca Dumnezeu doar, nu putea fi afectat fizic de piroanele romane. Firea dumnezeiască nu a dispărut la moartea lui Iisus, dimpotrivă în ea era taina învierii Lui.

Dar aici ataci o problemă pe care nu o discută nici Biblia, nici teologii. În ce priveşte conştiinţa lui Iisus, ştim din Evanghelie că, deşi El era Dumnezeu, nu numai om, Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană. Evanghelia afirmă că Iisus în copilărie „creştea în înţelepciune şi în statură”, asemenea oamenilor (Lc 2:52). Dacă ar fi venit în trup omenesc dar cu minte dumnezeiască, n-ar fi avut cum să crească în înţelepciune. Dumnezeu ştie totul, nu mai are nimic de învăţat. Iisus, însă, după întrupare, nu ştia mai mult decât Îi descoperea Dumnezeu (Mt 24:36; Mc 13:32; Apoc 1:1). Aceasta dovedeşte că, în trup omenesc, Christosul Evangheliilor Îşi trăieşte viaţa în conştiinţă umană. Firea dumnezeiască rămâne una cu El, dar conştiinţa dumnezeiască se ascunde în tăcere şi taină. Tot ce spune şi face, le face prin credinţă, inclusiv atunci când Îşi recunoaşte divinitatea. Nu o face în virtutea memoriei divine, ci în virtutea credinţei sfinte.

Cei care învie şi se arată în cetate sunt o dovadă a învierii lui Iisus şi a puterii lui mântuitoare. Dar Biblia nu ne spune că au fost scoşi din iad. Din iad nu este scos nimeni, sper că înţelegi că pedeapsa este fără recurs. Dar aceşti înviaţi nu fuseseră în iad, ci este scris că erau sfinţi (Mt 27:52). Textul biblic nu sune că „multe suflete ale păcătoşilor au fost smulse din iad şi s-au întrupat din nou...”, ci spune „multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră, au înviat”. Accentul este pus pe trup aici, nu pe un presupus suflet despre care se crede că ar fi fost în iad sau în Şeol/Hades. În orice caz, Mat 27:52-53 spune că aceşti sfinţi au ieşit din mormintele lor în dimineaţa învierii, odată cu Iisus, şi apoi au intrat în cetate, deşi înviaseră deja la moartea Lui. Nu prea este loc de coborât în iad în această relatare. Nu spune Scriptura nici de Iisus, nici de aceşti sfinţi că ar fi fost în iad. Iadul este la timpul viitor, şi este pregătit pentru distrugerea diavolului, a îngerilor lui şi a celor blestemaţi, care trăiesc o viaţă nepăsătoare faţă de semenii lor (Mt 25:41).

Nu înţeleg de ce spui că Iisus nu S-ar fi lăsat atins pentru motivul că se pogorâse în iad. Se putea contamina Maria de vreun virus din iad?

Troparele menţionate de tine sunt frumoase dacă le acceptăm în sens poetic, ca o metaforă a mântuirii: afundarea lui IIsus în Hades (Şeol) şi smulgerea prizonierilor de acolo (prin Duhul Lui).

Spui că învierile făcute de Iisus (fiica lui Iair, Lazăr), n-ar fi fost posibile „daca [morţii] n-ar fi intr-o stare treaza de asteptare.” Dacă morţii sunt treji, ei sunt treji în trupul lor sau în sufletul despre care lumea zice că se află în rai, în iad sau în purgatoriu. Iisus nu a zis: „Lazăre, coboară din cer!”, nici „Lazăre, vino din Hades (sau din iad, cum preferi)!” El a zis: „Lazăre, vino afară!”, fiindcă mormântul era o mică grotă, o cameră mortuară în stâncă. Lazăr pe care Iisus l-a chemat, nu era nici în rai, nici în iad, era în mormânt şi „mirosea greu”. Iar Iisus spusese că „doarme”, apoi pentru că unii au crezut că chiar doarme, El a spus pe faţă: „a murit”. Să nu fi ştiut Iisus unde era Lazăr în realitate? În mod sigur, după înviere l-au întrebat mulţi pe Lazăr pe unde a fost, şi ar fi fost o mare ocazie pentru evanghelişti să ne dea asemenea informaţii dacă ar fi fost la dispoziţie, fiindcă unii au făcut cercetări, iar alţii au fost chiar martori. Lazăr nu a murit a doua zi după înviere, ci a mai trăit destul timp ca să povestească. Şi nu are nimic de povestit. În orice caz, nimic vrednic de atenţia evangheliştilor.

Dar, dacă a se adresa trupului mort presupune existenţa unei conştiinţe, înseamnă că atunci când Iisus a „certat febra” soacrei lui Petru (Lc 4:39), ar trebui să presupunem că febra are conştiinţă trează, sau când Iisus vorbeşte cu smochinul şi-l blestemă („În veac să nu mai dea rod din tine”, Mt 21:19), ar trebui să tragem concluzia că smochinul avea un spirit treaz în el.

9 comentarii:

Cezar spunea...

Va mulumesc pentru comentariu. Inteleg pozitia dvs si o respect din punct de vedere stiintific. Nu mai are rost sa insistam pe acest subiect, cred ca ne-am facut fiecare dinte noi destul de bine intelesi. Eu am invatat lucruri noi din ceea ce mi-ati povestit dvs. O observatie as avea de facut. A-ti vorbit de Biblie de Sf. Parinti si de Apostoli. Stiti bine ca formarea Canonului Noului Testament, s-a intocmit de catre Sfinti Parinti. Scrisorea 32 festiva a Sf. Atanasie cel Mare si Sinodul de la Laodiceea din 360 :D. De asemenea, dezbaterile timp de patru secole, in acest sens, va sunt cunoscute. Cati crestini adventisti stiu asta, inainte de a improsca cu noroi in ei ? De obicei cand le mai reamintesc eu, nu le vine sa creada.
Protestantii chiar au luat "masuri" , prin faptul ca sustin ideea unui canon deschis.
M-ar interesa sa va cunosc parerea si in legatura cu alt subiect. Ieraria bisericeasca in epoca apostolica. Slujirea sacramentala. Cand aveti vreme si dispozitie, astept cu nerabdare sa citesc un articol pe marginea acestui subiect.
Iertati !

F G L spunea...

Dragă Cezar,

Este adevărat că Părinţii Bisericii au avut un rol în constituirea Canonului NT. Dar hai să lămurim problema.

1. În acelaşi mod şi Părinţii Sinagogii au avut un rol în canonizarea VT. Iar Bis Ortodoxă acceptă un "canon" evreiesc (via LXX) care a fost popular în Alexabdria, dar nu şi pe cel întemeiat pe poziţia iudaică tradiţională şi majoritară. Până la urmă însă, indiferent ce canon VT acceptă un creştin, este clar că decizia canonizării aceleia nu aprţine Bisericii apostolice, ci tradiţiei sinagogale. Apostolii citează textul fie din LXX, fie di alte versiuni, fără a indica explicit un canon. Iar când se referă la VT, autorii NT folosesc denumirea evreiască tradiţională a Canonului (Legea, Profeţii, Scripturile), citând din sau referindu-se şi la cele canonice, şi la cele necanonice (e.g. cartea lui Enoh, care nu este canonică decât la etiopieni).

2. Adevărul este că în ce priveşte canoinizarea Scripturilor (VT şi NT), adesea se imaginează acest proces ca şi canonizarea unor sfinţi care, la oarcare timp după moarte, se pomenesc că au devenit sfinţi. Sau ei erau deja sfinţi, şi recunoscuţi ca atare, dar Biserica nu a îndrăznit să-i recunoască oficial decât mai târziu? Canonizarea SCripturilor nu a dat cărţilor sfinte un statut nou, pe care nu-l aveau dinainte. Legea lui Moise a fost canonică încă din timpul vieţii lui Moise, şi nici un evreu sau creştin nu a negat canonicitatea ei. Aceasta a fost temelia. Celelalte scrieri au fost adăugate mai târziu după criteriul autorităţii: cine le-a scris (un profet cunoscut, un mare om al lui Dumnezeu) şi după criteriul armoniei cu Moise, care era temelia Revelaţiei. Când au apărut şi alte scrieri religioase în competiţie, au existat şi unii care au propus unele apocrife, sau au contestat unele cărţi vechi şi recunoscute, dar în final, votul a fost de partea celei mai sigure tradiţii.

În ce priveşte NT, problema este mai simplă. Au fost considerate canonice acele scrieri provenite sigur de la apostoli (nu falsuri de tipul Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iuda etc.), de la marii evanghelişti (colaboratorii apostolilor), şi de la fraţii lui Iisus, care erau în fruntea Bisericii din Ierualim, ca apostoli şi profeţi. Dincolo de acest criteriu, nu a fost canonizată nici o scriere. Au cochetat unii creştini un timp cu Păstorul lui Hermas, cu Epistola lui Clement şi cu altele, dar acestea nu au avut garanţiile necesare, fiindcă nu aveau autoritate apostolică. Nu înseamnă că erau scrieri rele, dar nu toate scrierile bune sunt Sfântă Scriptură. Prin urmare, rolul Bisericii, al Părinţilor, a fost mai degrabă de a recunoaşte şi a confirma ceea ce deja era cunoscut ca fiind cu autoritate, şi nu a delibera, după criterii teologice, care carte este inspirată şi care nu este.

F G L spunea...

continuare:

Mulţumesc şi pentru provocarea cu ierarhia Bisericii în epoca apostolică şi cu slujirea sacramentală. Acum nu am timp să-ţi scriu, dar pe scurt, pot să-ţi spun că nu am găsit în Scriptură dogma hirotoniei ca o "taină", şi nici o ierarhie sacramentală aşa cum este astăzi. Biserica apostolică avea o organizare pastorală a cărei ierarhii era pur administrativă. Pastorii puteau fi predominant locali (numiţi de obicei prezbiteri sau episcopi, aceeaşi funcţie), sau puteau fi itnieranţi (misionari), care se numeau apostoli. Aceştia din urmă aveau o autoritate mai mare, întrucât ei conduceau şi sfăturiau întreaga Biserică. Unii erau dintre cei care fuseseră ucenici ai lui Iisus în mod direct (cei 12, cei 70), alţii erau apropiaţi ai lui Iisus convertiţi după înviere ("fraţii lui Iisus"), alţii erau chemaţi speciali de Iisus sau de Spiritul Sfânt după Înviere (Pavel şi unii colaboratori ai lui).
Pe lângă această organizare apostolico-episcopală, care reprezenta pe slujitorii permanenţi ai Bisericii, exista organizarea laică la nivelul comunităţii locale, numită ekklesia (adunare, întrunire), impropriu zis "biserică" (termen anacronic). Între cele două planuri ale vieţii Bisericii (clerici şi laici), nu exista o diferenţă de ierarhie sacramentală, de ascultare necondiţionată, de autoritate paternă (vezi Mt 23:9). Prima Biserică nu a avut Părinţi, în sensul folosit astăzi, ci numai în sensul grijii spirituale, pastorale, pentru creşterea spirituală a Bisericii.

Hirotonia era un ritual prin care Biserica confirma vocaţia pastorală a cuiva şi-l făcea astfel slujitor full-time şi plătit de Biserică. Nu exista credinţa că hirotonia îi conferă o autoritate magică. Harul slujirii nu înseamna în mintea lor altceva decât favoarea de a fi slujitori ai lui Dumnezeu. Dar nu primeau prin aceasta puteri miraculoase, sau o autoritate prin care să prefacă apa în vin, sau vinul în sânge.
Sunt multe de spus, dar se poate observa cu ochiul liber că, în timp ce unele forme actuale îşi au originea în era apostolică, altele sunt invenţii ulterioare care, sub efectul bulgărelui de zăpadă au ajuns până la noi cu efect sporit. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca oile lui să depindă în sens absolut de păstorii Bisericii, până acolo încât ascultarea ierarhică a devenit o supunere oarbă, necondiţionată, faţă de nişte minţi omeneşti cvare pretin că au DUhul SFânt, ca şi cum Duhul ar fi dat numai clerului, sau cu precădere clerului superior. În plus, ca lucrurile să fie şi mai rele, încurajarea monahismului a dus la promovarea monahilor în ierarhie, iar în vest numai celibatarii pot fi clerici.
Ce ar spune astăzi Petru sau Andrei, dacă s-ar trezi să vadă unde au ajuns bisericile?
Să fii iubit!

sldsjd spunea...

Despre (ipo)teza arhanghelul Mihail=A Doua Persoana a Dumnezeirii:

Biserica primelor secole a avut de-a face cu mai multe curente si tendinte. In cadrul cristalizarii cristologiei "clasice" a existat si o "cristologie angelica" careia ii este tributara conceptia Michael=Christos.

"Printre termenii specifici derivatiei, testati, evaluati si in cele din urma respinsi, se numara si identificarea firii divine a lui Hristos cu natura angelica. Aceasta idee isi avea, cel putin in parte, originea in acele pasaje din Vechiul Testament in care „ingerul Domnului” era identificat de exegeza crestina cu Hristos cel preexistent. Iustin Martirul, in acelasi discurs din Dialogul lui Trifon in care accentueaza distinctia ce se subintelege in cuvintele „Atunci Domnul a slobozit ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul” din Facerea 19,24 si distinctia dintre „Domnul” si „Domnul Meu” din Pslamul 109,1*, dovedeste pe baza epifaniei de la Mamvri ca dintre cei trei ingeri care i s-au aratat lui Avraaam „unul este Dumnezeu si este numit „inger”, caci el aduce vestile” . Aceasta identificare a lui Hristos cu „ingerul” aparea frecvent in contextul liturgic. Ea pare sa fi avut o importanta deosebita in Pastorul lui Herma – si folosim cuvantul „pare” nu numai fiindca o interpretare precisa a acestei lucrari este dificila, ci si pentru ca ea este considerata a fi principalul exponent al conceptiei adoptioniste precum si sursa fundamentala pentru cei care sustineau existenta binitarianismului alaturi de trinitarianism. Mai multe dintre referirile la ingeri din Pastorul fac trimitere directa la Hristos cel preexistent si in acelasi timp, Hristos este identificat cu arhanghelul Mihail, „care are putere asupra acestui popor si este carmuitorul lui. Caci el este cel care pune legea in inimile credinciosilor”.
In temeiul acestor pasaje si ale altora asemenea lor, teoria centrala despre persoana lui Iisus Hristos din primele veacuri crestine a devenit asa-numita „ hristologie angelica”, ea fiind de altfel singura ipoteza care ar putea explica din ce cauza hristologia nu a constituit o problema teologica.(...)"

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, (Polirom, 2004), vol I, p. 198-199
( Capitolul „Taina Treimii”, subcapitolul „Firea divina a lui Hristos”)

Nici una dintre cele 5 referinte biblice nu afirma explicit identitatea arhanghelului Mihail ca fiind aceeasi cu a Celei de-a doua Persoane a Divinitatii.

O transare irefutabila a chestiunii in discutie este o necesitate stringenta doar din perspectiva sustinerii in forta a unei pozitii denominationale (infailibile?!). Consecintele practice ale eventualei greseli in interpretarea textelor nu sunt capitale. Cineva poate fi mantuit si fara sa aiba chestia asta corect inteleasa.

F G L spunea...

Dragă Sldsjd,
Mulţumesc pentru informaţiile excelente pe care le aduci. Nu ştiam că şi Răsăritul a avut oarecare opinii asemănătoare. În Occident a existat şi există identificarea Michail-Christos (la nivel teologic, nu dogmatic), dar destul de rar. Şi din nefericire, unii dintre cei care fac această identificare, sunt arieni.

"O transare irefutabila a chestiunii in discutie este o necesitate stringenta doar din perspectiva sustinerii in forta a unei pozitii denominationale".

Acest punct nu este o problemă de dogmatică sau de mărturisire de credinţă oficială. Dar ca observaţie teologică mi se pare de mare valoare, în special când Mihail este corect identificat cu "Solul lui Iahwé" (Îngerul Domnului) care este frecvent amintit în VT. Din nefericire, tradicerea "Îngerul" Domnului şi identificarea lui Mihail ca "unul din arhangheli", creează confuzii care în mod natural duc la respingerea identificării Mihail=Christos de către trinitarieni.

Cred însă că, dacă nu se face identificarea corectă, există riscul, ceea ce s-a şi întâmplat, ca "arhanghelii" să fie veneraţi ca atare. Acesta este un caz în care Mihail primeşte pe drept închinarea dreptcredincioşilor, fiindcă El este Christos. Dar e păcat că e venerat ca înger.

Ceea ce mi se pare ironic, este că tocmai pe acest Mihail, care este declarat în Biblie patronul poporului evreu (Daniel 12:1) au găsit legionarii (garda de fier) să-l ia drept simbol şi patron al lor ! Se pare că sabia Arhanghelului s-a întors împotriva lor...

Cezar spunea...

Va rog frumos ca ceea ce a-ti scris despre ierarhie sa puneti intr-o pagina separata ca sa ne putem intelege, deoarece aici cu timpul poate mai dezbatem noi argumente despre numurirea sufletului. Am inteles introducerea dumneavoastra, insa sa discutam pe texte biblice. Despre slujirea diaconala, n+ati amintit, insa propun sa incepem cu ea. FA. cap. 6.
Referitor la ceea ce vorbeam despre lupta arhanghelului cu Moise. Totusi nu are sustinere biblica ideea conform careia ingerul l-ar fi inviat pe Moise(subliniez ca nu se cunoaste in Biblie nici un loc unde ingerul ar fi inviat pe cineva iar in al doilea rand Rafael lui Tobit nu+i invie nici o sotie, asta inseamna ca Rafael nu+si implineste datoria.fals), nici macar faptul ca l-ar fi inaltat. Bine ar fi sa nu ne departam de textul biblic, indiferent ce spun apocrifele. De asemenea, trebuie sa reflectam de ce Evanghelistul a specificat atata despre acel eveniment. Daca totusi corelam acest eveniment, cu Schimbarea la Fata, putem afirma ca trupul pe care il avea Moise acolo era acelasi cu care il avea si Hristos(deoarece ei erau in comuniune). Poate cea mai pertinenta explicatie in legatura cu trupul lui Moise ar fi din prisma pnevmatologiei. Cu siguranta trupul lui Moise este pnevmatizat.
Revenind la ideea evolutiei cadrului liturgic si la toate slujbele Bisericii, acelasi lucru este valabil in cazul Bisericii Adventiste. Ma indoiesc ca in cadrul cultului Aventist se mentine exact aceiasi randuiala ca la inceput. Va dau doar un exemplu. Icoanele si pictura bisericeasca desi e din plin condamnata, e foarte populara pe copertile cartilor si a pliantelor.

Iertati !

F G L spunea...

Dragă Cezar

Ai dreptate, ar trebuie un nou topic pentru asta, dar deocamdată am alt război de purtat.

Da, nu am amintit de slujirea diacolală, deoarece aceasta nu ocupă o treaptă "clericală" (pastorală). În listele lui Pavel despre harisme şi slujirea Bisericii, diaconia este amintită indirect şi mult mai jos (darul ajutorărilor etc. vezi 1 Cor 12). În pastorale, el se referă la diaconi, şi ce condiţii să împlinească, dar nu reiese clar că aceştia ar fi fost sluitori plătiţi ai Bisericii. Este posbil să fi fost voluntari. Nu am un punct de vedere dogmatic în această privinţă, şi nici nu cred că Biserica de astăzi ar trebui să copie exact structura primei Biserici. Se ştie că, de exemplu, în primul secol, presbiter şi episcop sunt două nume pentru aceeaşi funţie, dar mai târziu, pare-se chiar din secolul II, ele denumesc trepte diferite. Nu e nici o problemă cu aceste trepte, atâta timp cât ele sunt pur administrative şi stabilite prin alegeri libere. Probelma intervine când treptele ierarhice reprezintă o ierarhie mistică a puterii ansolute care vine de sus în jos, din treaptă în treaptă, făcând din Biserica lui Christos o dictatură.

Referitor la cazul din Iuda, cu disputa lui Mihail pentru trupul lui Moise, afirmaţia biblică este suficientă. Este singura deducţie sănătoasă, care se leagă atât de naraţiunii morţii lui Moise, unde se subliniază că Moise nu a fost găsit, precum şi de Evanghelie, unde Moise se arată alături de Ilie, de asemenea unul venit în trup acolo.

Pnevmatizarea despre care vorbeşti nu presupune imaterialitate, ci un trup perfect supus Spiritului. Iisus a înviat în trup omenesc, a arătat ucenicilor Lui semnele cuielor şi a cerut să mănânce înaintea lor, afirmând că El are "carne şi oase", nu este un "duh" (cf. Lc 24:39). Prin urmare, pneumatizarea trebuie înţeleasă în aşa fel încât să nu anuleze "carnea şi oasele".

F G L spunea...

continuare, lui Cezar:

Moise a fost în mod sigur înviat de Christosul preexistent (sub numele de Arhanghelul Mihail). Iar învierea lui Iisus este de asemenea asociată cu trimiterea unui sol ceresc care a cutremurat pământul şi a dat piatra laoparte. Aceasta înseamnă că porunca învierii a fost transmisă de Dumnezeu prin acest intermediar, care a avut favoarea să-L salute primul pe Domnul său în dimineaţa învierii.

"Bine ar fi sa nu ne departam de textul biblic, indiferent ce spun apocrifele."

De acord, dar eu nu citez apocrife aici, ci textul biblic.

"putem afirma ca trupul pe care il avea Moise acolo era acelasi cu care il avea si Hristos(deoarece ei erau in comuniune)."

De acord, Iisus în clipa aceea era în trup omenesc. Trupul acela era însă slăvit de lumina prezenţei lui Dumnezeu şi a trimişilor Lui, nu devenise imaterial, fantomatic.

Noi nu ţinem să reedităm, prin copiere exactă Biserica apostolică. Nu ar avea sens. Obligaţia noastră este totuşi, să păstrăm modelul biblic. Chiar dacă unele forme pot fi diferite, ţinând cont de dezvoltarea culturală de-a lungul secolelor (şi moştenim, într-adevăr şi aspecte ortodoxe şi catolice ale creştinismului), totuşi dorim să respectăm principiile stabilite de Iisus şi de apostoli, atât în ce priveşte teologia şi viaţa, cât şi în ce priveşte practica (liturgică, instituţională etc.)

Noi nu condamnăm pictura bisericeasca sau laică. Atâta timp cât totul se limitează la rolul artistic şi didactic al imaginii, nu e nici o problemă (se pot găsi şi situaţii biblice în care imaginile sunt instructive). Dar nu este nici un caz biblic în care imaginilor să li se facă un cult special, prin sfinţire, tămâiere, sărutare, cinstire, venerare, pomenire, pelerinaj, şi tot felul de preocupări superstiţioase, de magie albă, care nu sunt creştinism, ci materialism mistic, adică păgânism curat. Desigur, Iisus a iubit şi pe păgâni, de aceea le-a trimis veste bună prin apostoli. El a iubit şi pe samariteni, care erau doar pe jumătate păgâni, parţial cu Scriptura, parţial cu tradiţiile lor strămoşeşti. Nici evreii nu erau mai breji, chiar dacă erau poporul lui Dumnezeu într-un sens special. Dar nu putem să nu spunem adevărul pe care Iisus l-a trăit şi predicat. Când a vorbit Samaritencei, El a afirmat:

Ioan 4:22 „Voi [samaritenii] vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi [evreii] ne închinăm la ce cunoaştem; iar mântuirea vine dela evrei."

Sper că am fost clar. Te înţeleg, te-am pus într-o situaţie dificilă şi n-aş vrea să fiu în locul tău. Dar sper, în mod sincer, să-ţi folosească explicaţia mea.

Domnul cu tine!

Cezar spunea...

Trebuie sa pastram ierarhia Bisericii Primare, intrucat ea apare odata cu Cinzecimea, este instituita de apostoli si trebuie pastrata ca atare. Nu putem avea pretentia ca "facem ce scrie in Biblie", dar noi sarim peste ierarhia bisericeasca atat de importanta. Altfel vom ajunge la o ierarhie asemanatoare unei banci, cum de altfel se practica in Bisericile neo-protestante cu : -sef de filiala , de congregatie etc.Aceasta practica este departe cu totul de duhul Bisericii primare.
Revenind la Diaconi. Este prima trapta ierarhica cu slujire SACRAMENTALA mentionata in Scriptura. Faptele Apostolilor cap. 6. Textul biblic surprinde hirotonia a sapte diaconi si a nu PRIMILOR 7(nu se specifica nici unde ca ei ar fi primii 7).
Observam ca alegerea lor intervine pe fondul neglijarii vaduvelor eline, caer sunt trecute cu vederea in slujirea zilnica.
"slujirea cea de fiecare zi. " F.A. 6,1 - semnifica faptul ca in fiecare zi(inclusiv inainte de relatarea acestui episod), incepand de la Cinzecime se slujea in Biserica. De remarcat ca numai Biserica Ortodoxa si poate cea Catolica mai mention aceasta porunca de slujire zilnica.
"Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
3. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.
4. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. " De aici intelegem ca Apostolii nu slujeau la mese, caci misiunea lor era rugaciunea si staruinta in cuvant. Nici nu aveau cum sa slujeasca la mese, deoarece ei erau 12, iar crestinii minim 3000, cati s-au convertit la Cinzecime plus cei care erau bolnavi si care necesitau vizita la domiciliu cu impartasania etc. Ar fi absurd sa credem ca Apostolii slujeau la mese, textul afirma clar contrariul.
"Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei." Extraordinar ... Apostolii isi pun mainile(hirotonesc) pe diaconii care aveau o asa simpla slujire ? De aici reiese faptul ca nu se putea sluji la mese daca nu erai hirotonit. Textul e clar in acest sens. Deci slujirea la mese si implicit treapta diaconala implica o slujire sacramentala, altfel hirotonirea diaconilor nu se justifica in nici un caz. De mentionat este faptul ca nu numai slujirea la agape constituia misiunea diaconilor, ci si vizita cu impartasania cu tot ce trebuie la crestinii care erau bolnavi acasa.
Nu am facut decat o exegeza in mare la acest text scripturistic.