De cand se obisnuiesc rugaciunile la mormintele dreptilor ? Care este semnificatia sau justificarea teologica (biblica sau extra-biblica) a practicii ? Rugaciunile se fac in numele deptului? Adica iti sunt ascultate pe bata meritelor lui, etc. ?Dragă Silvian, întrebările acestea trebuia să ţi le pun eu, fiindcă după mărturisirea ta, ai fost membru al BOR, venit dintr-un ateism pur, convertit la maturitate. Progres real. Presupuneam că ţi-ai asumat „ortodoxia”, după ce ai înţeles bine doctrinele Bisericii.
OK, am să mă gândesc şi la circumstanţe atenuante. Dacă facem un sondaj numai printre intelectualii creştinismului popular românesc, punând asemenea întrebări, mă tem că rezultatele majore vor fi ridicări din umeri, poate cu excepţia teologilor şi a clerului (despre care presupun că au cercetat sau au învăţat temeiurile dogmatice ale credinţei pe care o profesează).
Trebuie să-ţi spun că nu am făcut cercetări speciale în privinţa aceasta. Probabil se găsesc informaţii la discreţie, în cărţi de istorie a Bisericii Vechi, pe internet, etc. Eu am studiat în tinereţe volumele lui Euseviu Popovici (pe când eram fochist!), şi am rămas până astăzi cu o impresie bună despre calitatea informaţiei de acolo. Păcat că nu se mai reeditează. EP a încercat să fie cât mai obiectiv şi mai documentat. Se crede că rugăciunile la morţi şi-ar avea debutul într-un obicei apărut în răsărit (la Smyrna), în secolul al II-lea, când credincioşii au început să se adune la mormântul faimosului episcop Policarp, considerat discipol al lui Ioan şi maestru al lui Irineu de Lugdun (Lyon).
Informaţia pe care am reţinut-o se reduce la atât. Ştim că la Roma, creştinii se adunau într-o vreme în catacombe, care erau de fapt cimitire subterane. Nu am dovezi sigure că acele întâlniri de la mormântul lui Policarp, ocazionale sau periodice, ar fi avut o legătură precisă cu cultul morţilor. După opinia mea, un cult universal al morţilor, în Biserică, nu putea exista înainte de dezvoltarea dogmatică şi generalizarea credinţei în nemurirea naturală a sufletului, în starea spirituală, conştientă a sufletului (persoanei) în moarte. Or doctrina aceasta încă nu era acceptată de toţi şi peste tot, chiar în secolele marilor compromisuri (IV-VI).
Nu ştiu pe ce texte biblice s-ar întemeia cultul morţilor. Poate că s-au căutat justificări post factum, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte culte oculte adoptate de Biserică în strălucita perioadă paganizantă, începând cu Constantin cel Mare („noul David”, şi „al treisprezecelea apostol”). Un text biblic invocat astăzi este episodul menţionat fugitiv în 2Împăraţi (4Regi) 13:20-21:
„Elisei a murit, şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Atingându-se de oasele lui Elisei, omul acela a înviat şi s-a sculat în picioare.”Cazul nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru morţi, ci ar fi un presupus precedent pentru cultul moaştelor. Trebuie însă observat că, deşi Biblia vorbeşte foarte frecvent despre moartea oamenilor sfinţi şi nesfinţi, atât înhumarea cât şi semnificaţia faptului sunt descrise lapidar, simplu. Elisei a murit şi a fost îngropat. Aşa se întâmplă, de la vlădică până la opincă. Niciunul dintre sfinţi, profeţi etc. nu se duce la moarte în rai, toţi merg la groapă. Până şi vrăjitoarea spiritistă din Endor ştia că Samuel se dusese în pământ. (A, stai că mi-am adus aminte. Teologia tradiţionalistă învaţă că abia de la moartea lui Iisus au fost eliberaţi din Hades sfinţii din vechime. Dar în acest caz, cum se face că singurii sfinţi care au fost luaţi la cer în mod direct, nu prin moarte [Enoh şi Ilie], sunt din Vechiul Testament ?).
Bineînţeles că răsplata dată de Dumnezeu are legătură cu sfinţenia şi vrednicia caracterului. Nu întâmplător unii au fost înălţaţi la cer fără moarte, din mijlocul generaţiei lor. Vreau să spun că erau oameni drepţi, care „umblau cu Dumnezeu”. Dar nu vreau să spun că răsplata aceasta îi ridică mai presus de alţi sfinţi care au murit. Iisus a murit, şi cei mai mulţi au murit şi mor, indiferent de cauza morţii. Aceasta nu-i aşează pe o treaptă inferioară. Elisei, spune Scriptura, a primit „o îndoită măsură din duhul” lui Ilie, şi a făcut mult mai multe minuni decât Ilie, totuşi nu s-a înălţat mai repede la cer decât maestrul său profet, ci a murit, şi încă lovit de o boală (2Împ/4Rg 13:14a). Prin el, Dumnezeu luminase şi educase un popor întreg, continuând misiunea lui Ilie, ca să se întoarcă la Dumnezeul adevărat, părăsind cultele şi superstiţiile populare.
Existau însă nu puţini care respingeau pe profeţi. În urma lui Elisei, tinerii cântau batjocoritor: „Hai urcă şi tu la cer, chelbosule!” Când s-a îmbolnăvit Elisei, aceştia au putut spune: „Vedeţi cine este acest om? Zice că a vindecat pe alţii, iar el este lovit de Dumnezeu cu boală!” După ce a murit, batjocoritorii au putut continua: „A înviat pe alţii, dar pe sine nu se poate învia!”
Sper că observi frumuseţea tainică a acestui episod, care devine tipologic. Nu ştiu dacă altcineva a observat valoarea prefigurativă a personalităţii lui Elisei, dar înţelegerea mea este că Elisei este un tip al lui Christos. Observă corespondenţa: A fost precedat de Ilie, care este în multe privinţe, tipul lui Ioan Botezătorul; numele lui ebraic Elişa‘ (Dumnezeu mântuieşte) este echivalent cu numele lui Iisus (Ioşu’a = Iahwé mântuieşte). A făcut multe minuni, chiar şi învieri. Era din nord, „galileean” etc. Şi în fine, a murit în suferinţă, ca orice păcătos.
Minunea făcută de oasele lui Elisei este răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea batjocoritoare a contemporanilor. Nu este nici o urmă de cult acolo. Totul se petrece în grabă, intervine panica generată de invadatori, mortul s-a atins de oasele lui Elisei din întâmplare, miracolul nu se datorează credinţei nimănui, fiindcă niciunul din cei prezenţi nu se aşteptaseră la aşa-ceva. Ceea ce este însă mai interesant, şi pentru mine este normal, minunea nu este exploatată altfel decât menţionată ca o notă de subsol într-o cronică naţională. Nu s-a fixat locul acela ca loc sacru, de pelerinaj, nu s-a construit acolo un mic templu, nu au fost transportate oasele profetului prin toată ţara, nu s-au închinat la ele, etc.
Dacă eram în locul lor (!), îmi aduceam şi eu morţii să se atingă de Elisei. Aş fi cumpărat toate grotele mortuare din zonă, ca să mă asigur că am monopol asupra profetului şi că nimeni nu ia o aşchie din oasele lui, pentru concurenţă. Ar fi fost o mare afacere, şi ca evreu m-aş fi priceput de minune. Dar n-a fost nimic de acest gen. La drept vorbind, dacă puterea de viaţă ar fi fost în (meritu)oasele bunului profet, întrebarea este de ce n-a înviat el însuşi? Sau, mai degrabă, de ce s-a îmbolnăvit şi de ce a murit? Şi de ce a trebuit îngropat, aşa cum se face cu orice cadavru al oricărei fiinţe de carne? Nu se spune că oasele îi erau parfumate, diferite de ale altora. Când Iisus vorbeşte despre religia fariseilor, le reproşează tocmai preocuparea pentru mormintele profeţilor, în timp ce ei suceau învăţăturile lor (Mt 23:29-32; Lc 11:47-48), iar oasele morţilor, fără distincţie, Iisus le numeşte ca orice evreu: „oase spurcate”:
Mt 23:27 „Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată spurcăciunea.” (cf. Lv 22:4)Profetul Hagai arată că prin atingerea de un mort (fără distincţie), nu te contaminezi de sfinţenia sau de păcătoşia lui, ci devii necurat. Se cerea un ritual de curăţire pentru aceasta, iar preoţii nu aveau voie să se atingă de morţi, pentrucă ei trebuiau să slujească. Dacă cineva s-ar fi atins de un mort şi apoi s-ar fi atins de lucrurile sfinte, prin aceasta spurca lucrurile sfinte şi făcea un păcat de moarte (Hag 2:13; cf. Lv 21:1-4.10-11; Nu 19:13.16-20; Ez 44:25-27). Religiile păgâne, inclusiv cele greco-romane, nu aveau asemenea „tabu-uri” şi „prejudecăţi”. Dumnezeul lu Israel este Dumnezeul cel Viu, dar cei care preferau fantasmele, au avut întotdeauna în centru religiei cultul morţilor. Chiar şi divinităţile lor, în multe cazuri erau suflete ale morţilor / strămoşilor cărora li se închinau.
Uite că m-am luat cu poveştile despre morţi şi uitasem răspunsul precis la întrebarea ta, despre rugăciunile adresate acestora. Da, există în Biblie un precedent de rugăciune adresată unui mort, unui mare sfânt. În Luca 16 (Povestea despre săracul Lazăr şi bogatul Luzăr [looser]), ni se spune că bogatul, religios din fire, se ruga Părintelui Avraam. Părintele însă i-a răspuns foarte clar, că nu i se poate răspunde la rugăciune, deoarece singura şansă de împăcare cu Dumnezeu este în timpul vieţii, şi anume prin a urma Sfânta Scriptură. Avraam îi mai spune că, dacă cineva nu ascultă de Biblie, nu va asculta nici dacă ar învia cineva şi ar veni să-i povestească ce a văzut acolo. Apropo, un Lazăr chiar a fost înviat, şi desigur că a fost copleşt de întrebările vizitatorilor, după aceea. Nu ni se raportează nici un fel de relatare gen NDE (Near Death Experience)...
În ce priveşte legitimitatea rugăciunii bogatului, pentru mine este o chestiune clară. Dacă există suflet omenesc nemuritor, adică dacă în moarte supravieţuieşte şi devine superioară conştiinţa umană / sinele / individualitatea (aşa cum cred cei mai mulţi, practic toate religiile şi multe filosofii), atunci ar fi logic să se permită asemenea rugăciuni. Ortodocşii nu se roagă sfinţilor adorându-i ca pe Dumnezeu (deşi nu-mi este clar ce înseamnă în practică distincţia dintre vereraţie şi adorare, fiindcă uneori veneraţia pare mai profundă şi mai intensă decât adorarea!). Ei se roagă sfinţilor, socotindu-i mijlocitori.
Trecând peste faptul că mijlocirea lui Iisus este suficientă şi că, în sens mântuitor, este unică (FA 4:12; 1Tim 2:5-6), există un sens în care noi oameni ne putem ruga lui Dumnezeu unii pentru alţii, mijlocind pentru salvarea altora, sau cerând pentru binele lor ce credem că este necesar (1 Tim 2:1-4). Rugăciunea de mijlocire este foarte plăcută lui Dumnezeu, mult mai plăcută decât rugăciunile egoiste. Este frumos când preotul se roagă pentru alţii pe nume, vii şi morţi, pentru toţi cei binecredincioşi. („Eretici” ca mine nu au nici o şansă la mijlocirea aceasta, dar în mod cinstit, eu mă rog pentru binele BOR şi pentru părăginita noastră românime).
La capitolul acesta, mă tem că am mai multe de reproşat protestanţilor, care sunt inconsecvenţi. Ei cred că drepţii merg în rai după moarte, şi că ajung fericirea eternă, dar aici se încheie legătura cu lumea drepţilor. Nu tu rugăciuni, nu tu consultări spiritualiste (cu importante excepţii!). Doar credinţa că el sau ea ne privesc de undeva şi ne zâmbesc. Uneori ne mai bântuie casa, sau le mai vedem fantomele (Brrr!). Dar dacă aceştia sunt cu adevărat nemuritori şi conştienţi, ca sfinţi ce sunt, (fiindcă sfinţi inconştienţi numai pe pereţi şi în Biserici poţi afla), atunci de ce, pocăiţii aceştia nu apelează la mijlocirea celor „plecaţi acasă la Domnul” ? Sau, credem noi, că sfinţii în stare imaterială, pură, sunt mai egoişti şi mai absenţi decât pe când erau vii? Aşa vom fi şi noi când vom fi „mântuiţi”?
Protestanţii trebuie să se decidă în acest caz. Nu este posibil să crezi în nemurirea naturală a sufelului, în starea conştientă şi glorificată a morţilor în rai, şi în acelaşi timp să condamni rugăciunile adresate morţilor, sfinţilor, şi eficienţa mijlocirii lor. Problema majorităţii creştinilor însă este dacă aceşti „sfinţi” sau „fericiţi”, sau măcar simpli mântuiţi, au nemurirea în sine de la Facere, sau de la naştere (momentul exact?), sau de la sfânta cuminecătură... În povestea cu săracul Lazăr, bine exploatată moralist şi teologic de Iisus ca parabolă, bogatul apelează la mijlocirea Părintelui Avraam, în al cărui „sân” – locul de fericire – sunt aduşi toţi drepţii. Creştinii, mai tâziu, au adăugat şi legitimitatea neevreului de a intra în Sânul lui Avraam (dezmoştenind pe jidan între timp!). Dar Isaia, marele evanghelist al Vechiului Testament spunea limpede, într-o rugăciune foarte creştină adresată direct lui Dumnezeu (Is 63:16):
„Totuşi, Tu eşti Părintele nostru!Aşadar, părintele Avraam nu era şi nu este conştient (afară de faptul că s-ar fi aflat printre cei deja înviaţi de Iisus, cf. Mt 27:52-53), în orice caz, după povestea cu bogatul Luzăr. Toată grija lui Avraam în pildă este să ne trimită la Scriptură, nu să ne încurajeze să-i utilizăm serviciile de mediator. De ce însă nu ne rugăm sfinţilor Enoh şi Ilie ? sau sfântului Moise, care (pe o cale mai ocolită, printr-o moarte şi înviere obscură) a ajuns demult în cer, de unde a venit şi a încurajat pe Mântuitorul (Dt 34:6; Iuda 9; Mt 17:3; Mc 9:4; Lc 9:30-31)? Nici un creştin însă nu se roagă sfântului Moise, ca să-l ajute. Creştinul clasic are oarecare reticenţă, dacă nu chiar oroare faţă de Moise ! Despre Enoh, care a petrecut 300 de ani de sfinţenie pe pământ, în acest rup omenesc, înainte de a fi răpit la cer fără moarte, şi pe care ortodocşii etiopieni îl cinstesc, ce să mai zic ? Nu am cunoştinţă dacă apare în calendar, rătăcit şi el pe acolo printre multele (cuvi)oase.
Avraam nu ne cunoaşte,
şi Israel [=Iacov] nu ştie cine suntem;
Dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru,
Tu, din veac Te numeşti ’Mântuitorul nostru.”
Nici pocăiţii nu au multă treabă cu aceste personalităţi vechitestamentare. Ca unul care fac parte dintre aceşti „ne-o”, trebuie să precizez însă, că nici mie nu mi-a trecut prin cap să apelez la serviciile lui Moise, Ilie, sau Enoh, sau la serviciile celor 24 presviteri ai Apocalipsei, sau, de ce nu, la serviciile unui „pui de înger”, vorba lui Arghezi. Am fost descurajat de faptul că nu apare nici un precedent în Vechiul sau în Noul Testament, care să încurajeze aceste relaţii de mijlocire cerească. Absolut niciunul. Şi bănuiesc de ce. Sfinţii care sunt deja acolo, poate mai mulţi decât credem, nu sunt dumnezei şi nu pot fi atotştiutori, nu pot auzi rugăciunile noastre. Nici Maica Domnului, dacă ar fi deja acolo, nu ar putea şti mai mult. Ar avea nevoie şi ea de un pui de înger curier, care să-i aducă vestea de pe pământ. Dificultăţile acestea s-ar putea depăşi, până la urmă, pe căi miraculoase sau chiar tehnice: ni-i putem imagina pe sfinţi online, în faţa unor ecrane, iar aici pe pământ, îngerul are, în loc de carneţel, un aparat asemănător, care transmite şi rugăciunea mea...
Esenţialul este că Iisus nu ne-a învăţat cum să intrăm în contact cu îngerii sau cu sfinţii din cer, ci cu totul altceva. Contactele „spirituale” cu altcineva decât Dumnezeu sunt mai mult decât riscante, fiindcă există deja o mulţime de spirite, îngeri sfinţi şi înalt prea sfinţi, care au fost expulzaţi din rai pentru motive binecunoscute. Dacă nu ascultăm de porunca şi învăţătura Domnului, aceştia pot interveni, dându-se drept cine vrei sau nu vrei, de la tata-mare, la Napoleon şi de la Maica Domnului până la Sfântul Sisoe. În acest domeniu, nu ştiu care şarlatanie este mai periculoasă: cea foarte omenească, sau a demonilor, care nu sunt mai puţin inteligenţi şi creativi, şi care nu stau la treaba lor în iad, fiindcă iadul încă nu există, iar treaba lor este cu noi toţi...
Anyway, fiecare îşi urmează propria conştiinţă, fiecare cultură are farmecul şi blestemul ei. Nu condamn pe nimeni, dar am convingerea că creştinătatea se joacă cu focul. Încă nu a fost aruncat nimeni în gheena iadului, dar Scriptura promite că există şi acolo loc asigurat pentru toţi păcătoşii, inclusiv pentru idolatri, vrăjitori şi pentru toţi amatorii de minciuni evlavioase, care sunt cele mai eficiente (Ap 21:8.15).
Aşadar, SIlviane dragă, dacă tot ai scăpat de farmecele păcatelor strămoşeşti ale bisericilor neamurilor, fii mulţumit cu oferta cea mai mare a lui Dumnezeu, care S-a dăruit pe Sine în persoana distinctă a lui Iisus Christos, singurul om adevărat care este şi Dumnezeu, nemuritor, care S-a oferit să răspund rugăciunilor noastre directe, fără nevoie de lobby, de meritele altora, de merite personale, sau altceva de acest gen:
1Tim 2:5 (Pavel): „...fiindcă, după cum este un singur Dumnezeu, tot aşa este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Christos...”În acest caz, chiar mijlocirea lui Iisus nu trebuie înţeleasă ca o pilă bună, ca o relaţie pe lângă un Dumnezeu greu de abordat, ci ca o garanţie, că religia rugăciunii noastre directe adresate lui Dumnezeu este eficientă şi că Dumnezeu onorează astfel de încredere, şi nu presupusa cinstire şi mijlocire a sfinţilor. Dacă-i iubim pe sfinţi (selectiv şi mai critic, fraţilor!), foarte bine facem. Exemplul lor, memoria lor, învăţătura lor, conduce, mai mult sau mai puţin, la bine şi nu la rău, uneori chiar conduce la Dumnezeu. Sfinţii, vii sau morţi, indiferent de confesiune, sunt un deliciu pentru sufletele alese (Ps 16:3). Dar unul singur este Sfântul lui Dumnezeu, Christos, ceea ce ştiau şi apostolii, până şi dracii (In 6:69; Mc 1:24; Lc 4:34 – există deci şi demoni care au dreaptă credinţă, dar nu-i salvează). Numai Dumnezeu (în Treime) este cu adevărat sfânt (Ap 15:4). Nici Comunitatea Vechiului, nici cea a Noului Testament nu obişnuiau să canonizeze sfinţi. Pe de o parte există un singur sfânt: Dumnezeu, iar dintre oameni singurul care este şi Dumnezeu şi sfânt perfect este Iisus, care are singurele merite din univers, suficiente pentru mântuirea oricui se pocăieşte.
FA 4:12 (Petru) „În nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”
In 16:24-27 (Iisus): „Până acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu. Cereţi şi veţi căpăta, pentruca bucuria voastră să fie deplină. V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl. În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu. Şi nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi, fiindcă Tatăl însuşi vă iubeşte, pentrucă M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit dela Dumnezeu.”
În rest, toţi credincioşii de rând sunt numiţi sfinţi în Scriptură (FA 9:32; Rom 15:26; 1Cor 6:2; 2Cor 1:1; 13:13; Ef 1:1, 15; Fil 1:1; 4:22; Col 1:2, 4; Fim 1:5; Ap 13:7) inclusiv cei din Vechiul Testament sau din perioadele obscure ale istoriei (Ps 34:9; Dan. 7:18, 22, 25). De aceea suntem sfătuiţi să ne rugăm „pentru toţi sfinţii”, şi nu sfinţilor (Ef 6:18).
Nu mai este nevoie să arăt concluziile practice ale pledoariei mele în favoarea mijlocirii unice a singurului Sfânt Iisus, şi împotriva tuturor implicaţiilor cultului morţilor. Parafrazând pe Iisus, subiectul se poate rezuma în cuvintele: „Morţii, cu morţii!” (Mt 8:22; Lc 9:60).
Postări
26 de comentarii:
Marturisesc ca nu am citit tot articolul, la fel ca in cazul dvs, timpul ma preseaza. Apreciez obiectivitatea marturiilor externe pe care le aduceti. Acel textul din VT, cu Elisei se refera la cultul cinstirii moastelor. In fine, sunt alt locuri in VT care vb despre existenta unui cult al mortilor. Insa eu am urmatoare dilema: Care este starea sufletului dupa moarte in conceptia dvs si a Bisericii ?
Dragă Dle Cezar,
Veşnic să trăiţi!
Mulţumesc pentru comentariu.
1. Referitor la concepţia Bisericii despre starea sufletului în moarte, vă referiţi la Biserica universală, la Biserica românească tradiţională, la Biserica din care faceţi parte Dvs., sau la Biserica mea? Bănuiesc că v-aţi referit la Biserica mea. În privinţa aceasta, răspunsul este simplu, îl puteţi găsi în formă oficială la adresa http://www.adventist.org/beliefs/fundamental/index.html , la numărul 26
"(26). Death and Resurrection:
The wages of sin is death (Ro 6:23). But God, who alone is immortal (1Tim 6:15,16), will grant eternal life to His redeemed. Until that day death is an unconscious state for all people (Ecl 9:5,6; Ps 146:3,4; In 11:11-14). When Christ, who is our life, appears, the resurrected righteous and the living righteous will be glorified and caught up to meet their Lord (Col 3:4; 1Cor 15:51-54; 1Tes 4:13-17; In 5:28,29). The second resurrection, the resurrection of the unrighteous, will take place a thousand years later (Ap 20:1-10)."
Pentru limba română: http://adventist.ro/convingeri/doctrine-fundamentale/159-marturisirea-de-credinta.html
2. Concepţia mea coincide cu a Bisericii. Numai Dumnezeu (în Treime, desigur) este nemuritor. Dintre oameni, doar Iisus are nemurirea în Sine, deoarece El este singurul Om adevărat care este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat (In 5:26).
Dumnezeu Creatorul, fiind etern, are nemurirea în Sine, ca izvor nesecat: El există dintotdeauna şi pentru totdeauna, slăvit să-I fie Numele! De aceea S-a prezentat lui Moise sub Numele Iahwé (Cel ce ESTE).
Toate fiinţele create, de la cel mai splendid heruvim, până la ultimul om (inclusiv sfinţii de orice treaptă imaginabilă) nu au viaţă în sine, nu au nemurire în sine. Îngerii au nemurire dependentă de voinţa şi puterea lui Dumnezeu, îngerii credincioşi având acest suport la nesfârşit, iar îngerii rebeli vor pieri sub pedeapsa finală a lui Dumnezeu (Ez 28:14-19).
Oamenii, de asemenea, nu au nemurirea în sine, nu există nici o esenţă a fiinţei umane care să fie nemuritoare în sine. Nemurirea este sinonimă cu viaţa veşnică şi este dată în dar celor care s-au împăcat cu Dumnezeu. Viaţa veşnică este echivalentă cu mântuirea, care vine mai întâi în fază spirituală (salvare din păcat), apoi la sfârşit, la Parusía lui Christos, vine şi restabilirea fizică, incluzând primirea acelei nemuriri dependente pe care o au îngerii credincioşi şi pe care o aveau Adam şi Eva în Paradis.
Lui Cezar (continuare)
Această restabilire fizică se face prin înviere (pentru mântuiţii care deja sunt morţi) sau prin "translaţie" (primirea regenerării fizice şi a nemuririi în momentul "răpirii" la cer, când vor învia morţii la venirea lui Iisus). Această experienţă din urmă, asemănătoare cu a lui Enoh şi a lui Ilie, este rezervată credincioşilor care vor fi găsiţi în viaţă la Parusíe. Ei nu vor fi omorâţi şi înviaţi, ci vor fi "îmbrăcaţi cu nemurire" peste acest trup muritor.
În spiritul acestei învăţături pe care o extragem din Biblie, starea în moarte, între clipa încetării din viaţă şi clipa învierii, este cea mai simplă problemă. Între cele două momente, oricât de distanţate cronologic, nu există nici un fel de viaţă, nici un fel de supravieţuire a conştiinţei, nici măcar o stare vaporoasă şi buimacă, nici măcar un somn adevărat.
Biblia foloseşte metaforele odihnei, somnului, culcării, trezirii şi sculării, când se referă la moarte şi înviere, dar metaforele sunt metafore. Pentru conştiinţă, moartea este mai adâncă decât un somn adânc şi fără vise.
Dar tocmai în aceasta stă frumuseţea speranţei creştine a învierii, ştiind că timpul scurs până la înviere nu mai este înregistrat de creier şi de conştiinţă (creierul fiind mort, iar conştiinţa stinsă ca lumina deconectată de la sursă).
De aceea, chiar dacă din punct de vedere obiectiv, privind din afară, moartea este încetarea oricărei forme de viaţă, totuşi din punct de vedere subiectiv, adică din punctul de vedere al conştiinţei individuale, cel care moare, se trezeşte IMEDIAT la înviere (spre fericire sau spre judecată), indiferent cât timp va fi trecut în realitate.
Aceasta explică de ce apostolii sfătuiau pe creştinii, care-şi plângeau morţii, să se încurajeze reciproc cu credinţa în înviere. Nicăieri nu există vreo încurajare de tipul: "Nu plângeţi, că el/ea este acasă la Domnul, şi de acolo ne priveşte pe toţi!"
(continuare bis) lui Cezar:
Fără înviere, nu există nemurire. De aceea spunea Pavel (1Cor 15) că dacă nu credem în învierea lui Christos, atunci ce speranţă mai avem pentru noi înşine? El vedea învierea morţilor ca singura speranţă creştină. Religiile lumii însă (afară de iudaism, creştinism şi islam)în majoritatea cazurilor resping ideea de înviere fizică şi improvizează pe motivul unei nemuriri inerente a conştiinţei / spiritului, ceea ce duce în mod natural la cultul morţilor şi al eroilor (sfinţilor), comunicări spiritualiste şi multe altele.
Reîncarnarea în care nu puţini oameni cred, nu este o adevărată înviere, ci o transmigraţie a sufletului care ia succesiv noi trupuri umane sau animale, dar fără a păstra cu adevărat memoria vieţilor anterioare. Această întrupare succesivă, chiar dacă ar fi reală, este fără nici o utilitate pedagogică. Unde nu este memorie, nu este "mântuire". În învierea biblică, trezirea conştiinţei are loc odată cu învierea trupului, iar Spiritul lui Dumnezeu care realizează acest miracol supranatural redă fiinţei memoria şi individualitatea specifică. De aceea în Apocalipsă, cei mântuiţi cântă slavă lui Christos pentru că i-a mântuit. Cântectul lor este recunoştinţa venită dintr-o experienţă, implicând astfel memoria.
În timp ce nu toate aspectele fizice ale acestei mântuiri ne sunt descoperite, problema stării morţilor este de multă vreme clară în Scriptură. Unii simt că au mai multă siguranţă, dacă cred într-un suflet sau spirit nemuritor, care este totodată conştiinţa de sine. Ca şi cum Dumnezeu, care a creat pe om din ţărână, însufleţindu-l prin propria Sa putere şi prin propriul Său Duh, nu ar putea face la fel şi la înviere. Ca şi cum pentru Dumnezeu ar fi mult mai simplu, şi de mare ajutor pentru realizarea învierii, dacă există o entitate umană nemuritoare, un spirit dătător de viaţă şi conştient, care să fie reîntrupat la înviere.
Da, există un Spirit nemuritor şi conştient, dar acela nu este spiritul nostru, ci Spiritul / Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt. Prin acest Duh a creat Domnul lumea (Gn 1:2.30; 2:7) şi prin Acelaşi dă El viaţă la înviere (In 6:63). Duhul Sfânt este Dumnezeu Creator, este veşnic -- nemuritor, are viaţă în Sine (Ev 9:14), binecuvântat să-I fie Numele.
Noi oamenii suntem creaturi ale lui Dumnezeu, nimic mai mult. Cei care cred în supravieţuirea naturală a sufletului, înalţă pe om la condiţia Divinităţii, iar prin cultul adus sfinţilor şi îngerilor, încalcă în mod practic prima poruncă a Decalogului. Dimpotrivă, înţelegând corect condiţia noastră şi statutul nostru, devenim mai conştienţi de nevoia noastră de Dumnezeu şi de faptul că fără Domnul Christos şi puterea Învierii Lui, nu avem nici o şansă de salvare.
Dumnezeu ne-a dat această viaţă veşnică în Christos (Ioan 3:36; 6:40; 17:3; 20:31; Gal 2:20; 1Ioan 5:11-12) şi vă doresc să aveţi parte de ea în spirit acum, şi în trup la înviere sau la marea răpire.
Continuare, Dlui Cezar
Dacă sunteţi interesat de vreun aspect specific în înţelegerea mea teologică, pentru a vă răspunde până la capăt, recunosc că am unele idei care, indiferent de originalitatea lor, în comparaţie cu ale altor cercetători biblici (adventişti sau neadventişti), se referă nu la doctrina propriu-zisă, ci la câteva detalii filologice şi lingvistice, cu unele implicaţii teologice şi apologetice. Acestea afectează doar tehnic, metodologic argumentarea doctrinei nemuririi-numai-prin-înviere şi reprezintă o mai ştiinţifică abordare lingvistică a termenilor specifici (în limbile biblice şi în traduceri), precum şi a figurilor de stil prezente în literatura biblică.
Ca rezultat, abordarea mea nu face decât să radicalizeze învăţătura
Bisericii şi să-i înlesnească explicarea. Evident, nu este momentul acum să mă lansez în detalii.
Multumesc, poate este cazul sa va marturisesc ca si eu studiez teologia. Inca nu am studiat limba greaca...insa cat de curand ma pun pe treaba. Inteleg ce vreti sa spuneti... dar vreau sa treceti teoria dvs prin 2 coordonate scripturistice: 1. Lc 16 - pilda bogatului...
2. Ev 9;27 - "Si precum oamenilor este randuit sa moara...". Pe marginea acestui verset, am citit urmatoarea observatie: "si apoi urmeaza judecata", acel "mai apoi" desemneaza in limba greaca un timp foarte scurt, sau intr-o alta formulare. "Si precum oamenilor este randuit sa moara SI IMEDIAT APOI urmeaza judecata".
3. In Biserica Prima a existat tot timpul constiinta unei vieti imediat dupa moarte. In sec IV era cristalizata clar aceasta conceptie. Cu siguranta ca daca ma uit la apologetii sec I-II, de asemenea cu siguranta gasesc argumente.
Pace si Bucurie !
Dragă Dle Cezar,
Sunt de acord să trecem această doctrină a nemuririi condiţionate prin sita cea mai deasă a Bibliei.
1. Referitor la Luca 16, Dvs personal v-aţi exprimat: "pilda bogatului". Dacă e pildă, atunci se supune rigorilor unei pilde. Ca şi o fabulă, parabola nu trebuie să fie realistă şi adevărată în scenariul ei, cel puţin nu toate elementele trebuie să fie semnificative şi didactice, ci morala sau mesajul ei. Folosind verbul tartarosas (care a fost tradus cu "a aruncat în Adânc"), Petru (2 Pt 2) descrie pedeapsa îngerilor infideli, folosind imaginea greacă a Tartarului, carcera mitologică din Hades, unde sunt închişi Titanii, care s-au răzvrătit împotriva zeilor. Ce ne învaţă acest limbaj? Că mitologia greacă era adevărată în această privinţă? Mai degrabă ne învaţă că pentru a transmite mesajul divin, Biblia foloseşte limbajul cultural omenesc, limbaj care este imperfect în sine, da care se adaptează la puterea transmiterii mesajului divin.
Ce învăţăm din pilda lui Iotam (Judecători)? Că viţa, spinul şi măslinul au o viaţă conştientă şi vorbesc între ele? Biblia este plină de metafore şi pilde, iar acestea trebuie înţelese potrivit scopului lor. Chiar în acelaşi capitol (Luca 16) apare mai întâi pilda ispravnicului necredincios, pe care Iisus în final îl dă drept exemplu ! Din punct de vedere moral, ispravnicul este o catastrofă. A furat până a fost prins, şi după aceea, a fost destul de inteligent ca să continue în acelaşi fel. Stăpânul LUI l-a lăudat totuşi, fiindcă a ştiut să se "descurce". Iisus spune pilda cu un scop precis, arătând că tote ce avem noi sunt de fapt bunuri ale lui Dumnezeu, pe care noi le administrăm. Dacă le considerăm ale noastre, înseamnă că am delapidat pe Stăpânul de drept şi că ele au devenit "mamona nedreptăţii". Mai putem face ceva totuşi, împărtăşind altora din aceste bunuri... Aceasta este morala. Dacă cineva ia însă morala cealaltă, a ispravnicului din pildă, nu a lui Iisus, se va trezi la învierea păcătoşilor cu adevăratul sens al parabolei.
La fel este şi cu parabola săracului Lazăr şi a bogatului „Luzăr"... La origine, ea este foarte probabil o poveste fariseică, pe care Iisus a preluat-o tocmai pentru a ilustra un mare adevăr, adresându-se tocmai fariseilor. Saducheii nu credeau nici în supravieţuirea sufletului, nici în înviere, credeau doar în nemurirea naţiei. Fariseii credeau şi în nemurirea sufletului şi în înviere, şi aveau multe poveşti orale despre care credeau că au aceeaşi autoritate ca Scriptura. De aceea Iisus a ales să le răspundă în stilul lor, la fel cum saducheilor, care nu credeau în înviere (pe motiv că în Pentateuc nu există o referire expresă, iar ei credeau doar în inspiraţia Pentateucului), le-a răspuns în limbajul lor (cf. Lc 20:27-40).
continuare, lui Cezar:
______________________
Elementele pildei sunt în mod evident fantastice. Folosirea numelui Lazăr nu este un argument al istoricităţii, ca şi numele Bulă, Iţic, Sf. Petru, care apar în poveşti şi anecdote populare.
Ideea aşezării Gheenei în locuinţa morţilor în vecinătatea raiului, dar despărţită de o prăpastie mare, este o fabulaţie evreiască nouă, deoarece în profeţi, chiar când se preia imaginea Şeolului (Locuinţei Morţilor) din mitologia populară, în special pentru uzul poetic al referirii la moarte, Gheena nu este asociată cu Hadesul. De fapt, Gheena încă nu se inventase, ca imagine mitologică. Termenul acesta este o elenizare a expresiei ebraice Ghe-Hinom (Valea lui Hinom), care era situată undeva la sud-vest de Ierusalim, un loc al jertfelor umane idolatre, pe care regii credincioşi l-au profanat, transformându-l în groapă de gunoi. De la acelaşi termen vine şi în arabă cuvântul Giahannam (gheenă, iad).
Imaginea răcoririi limbii, cu degetul muiat în apă este dincolo de orice credibilitate. Dacă bogatul este o fantomă, un spirit descarnat, cum de i-a rămas limba, şi cum se poate chinui un spirit în văpaia focului -- bine ştiind că focul este un proces fizic, nu spiritual? Iar Lazăr, dacă este spirit, cum de are degete? Şi Avraam, cum de are un sân atât de mare, încât îi ţine în el pe toţi evreii credincioşi (mai nou, şi pe creştini)? Dar argumentul definitv, pe care nici Iisus Însuşi nu-l putea contrazice, fiindcă El n-a „venit să desfiinţeze ... Profeţii", este că Biblia arată foarte clar că Avraam, Iacov etc., nu au ajuns încă la viaţa şi fericirea veşnică, deoarece despre ei se spune clar că sunt inconştienţi, nu-şi mai pot recunoaşte urmaşii (Is 63:16). În concluzie, pilda este pildă, şi morala ei contează, nu istoricizarea detaliilor.
2. Referitor la textul din Ev 9:27. Expresia la care vă referiţi ("după..."), în greacă este "META DE [tauta / touto]" şi indică doar succesiunea acţiunii în timp, indiferent de durată. În Ex 2:23, de exemplu (v LXX) se referă la o perioadă îndelungată. Biblia afirmă că Dumnezeu a rânduit o "zi a judecăţii", un timp anumit, nu este judecat fiecare la mioarte, sau imediat după aceea, ca în mitologie egipteană a lui Osiris (FA 17:31; Ap 14:7; 1Pt 4:17; Da 7:26). Când vine judecata, fie că suntem în viaţă, fie că am murit, suntem judecaţi în absenţă, fiind reprezentaţi de avocatul nostru Iisus, dacă ne-am împăcat cu Dumnezeu prin El. Dacă nu avem Avocat, prezenţa noastră oricum nu este necesară, deoarece tribunalul ceresc are informaţii exhaustive despre noi, în imaginile cele mai clare „3D".
Vă doresc mult succes la studiu şi în viaţă!
FL
http://www.scribd.com/doc/2033324/Oscar-Cullmann-Nemurirea-sufletului-sau-invierea-mortilor
Mulţumesc, Pro-Scribd !
Linkul propus de tine duce într-adevăr la traducerea românească a cărţii lui Oscar Cullman, "teolozaur" modern, care în multe feluri a restituit creştinismului demnitatea, împotriva "demitologizării" bultmaniene, şi împotriva filozofiei mistice spiritualiste în care creştinismul tradiţional se încurcase din primele veacuri.
Deşi traducerea românească afişată în Scribd are nu puţine greşeli ortografice, slavă Domnului că există cartea şi pe web.
Lectură plăcută oricui va avea răbdare suficientă să urmărească argumentele biblice şi teologice ale lui Oscar Cullman. Teologul, care subliniază învierea ca singura speranţă mântuitoare, merită mai multă atenţie decât oricare alt "Oscar".
Marturisesc ca ma asteptam la un raspuns, unde sa negati paternitatea sau autenticitatea cap. 16 Ma bucur ca m-am inselat.
Va rog sa`mi datzi o adresa de mail unde va pot trimite ceva ff interesant legat de subiect.
Am lecturat cu atentie argumentele dvs si totusi nu am gasit un raspuns clar. Daca totul e o pilda, cum si este de altfel, care este scopul ei? Ce trebuie sa invatam din ea? Cadrul general ce exprima? Elementele din ea intr-adevar sunt exprimate metaforic(conform nivelului de intelege al auditoriului), insa contextul general este clar. Mai ales ca elementul de legatura este ver. 22, ingroparea bogatului si pe urma se prezinta contextul general de dupa moarte. Repet, desigur personajele si elemente sunt metaforice, insa cadrul general de exprimare e clar.
Sf. Teofilact al Bulgariei talcuieste astfel la "a murit bogatul si a fost ingropat" (Lc 16;22). "...si dupa ce a murit, nu de Ingeri a fost petrecut, ci in iad se coboara. Caci acela care nimic inalt ori ceresc nu a cugetata vreodata, de locul cel de jos este vrednic. Caci prin a zice cum ca s-a ingropat, aceasta a insemnat Domnul, ca si sufletul, locul cel mai de jos si mai intunecos l-a dobandit"
Principiul pildei este pana la urma sa ne arate ca orice fapta a noastra se cuantifica in vesnicie. Orice actiunea are si reactiune(lege fizica) dar in vesnicie. Daca am gandi la fiecare pas al nostru astfel, alta ar fi soarta noastra cand trecem dincolo. De asemenea, un comentariu interesant are si Sf. Ioan Gura de Aur(sec IV) in care vorbeste pe larg, dintr-o perspectiva omiletica, despre acesta pilda. Ideea la care vreau sa ajung, este ca in istoria si traditia bisericeasca, constiinta unei vieti dupa moarte a fost din totdeauna prezenta.
Cred ca intelegerea acestei pilde este conditionata si de discursul antropologic al Bisericii Adventiste(omul nu ar avea suflet ci Duh-Ruah), astfel ar avea mult de suferit aceasta teorie.
Cred ca Lc 16, ramane o provocare pentru teologi adventisti, intrucat vi se poate aduce o acuza grava(nu`mi apartine acuza). Prin tinerea unor invataturi si ritualuri iudaice, cultul Adventist inca nu s-a rupt inca de mediul iudaic, fiind un sincretism religios iudeo-crestin.
Pe latura dogmatica sunt multe de spus, insa m-am retinut de la o astfel de abordare.
Dragă Dle Cezar,
Vă înţeleg insatisfacţiile legate de răspunsul meu. Nu am timp acum să susţin un dialog teologic în toată regula, dar pentru că observ că sunteţi şi amabil, şi critic şi circumspect, aşa cum ne-ar sta bine tuturor, într-o relaţie fraternă pe care ne-o impune creştinismul pe care-l profesăm, încerc să vă dau câteva piste de cercetare.
Într-adevăr, nu scrisesem nimic despre scopul pildei, pentru că am contat pe faptul că morala acestei pilde este înţeleasă de oricine, aşa cum reiese din ultimele ei versete. Ea ne învaţă că singurul timp de îndreptare a soartei noastre este în viaţă, iar după moarte nu mai există nici o posibilitate de schimbare. Altfel spus, între cele două locuri este o prăpastie mare. Nu se mai poate trece dintr-un loc în altul, şi nu există un loc intermediar de purificare. Moartea ne situează definitiv într-una din cele două direcţii ("la dreapta", sau "la stânga", după tradiţia iudaică a despărţirii celor două căi la mormânt (cf. "Discurs despre Hades", atribuit lui Josephus / Hyppolitus http://en.wikisource.org/wiki/Discourse_to_the_Greeks_concerning_Hades).
Pilda a fost intenţionată de Iisus (aşa cum apare în introducerea ei) pentru fariseii care făceau mare caz în teorie de spiritualism, dar în practică erau foarte materialişti şi egoişti. Pilda ne învaţă că, dacă alegem în viaţa aceasta, în mod egoist, "lucrurile bune" (bogăţia, confortul, petrecerile, etc.), fără să ne pese de cei defavorizaţi, riscăm să ne croim o soartă tragică în lumea viitoare. Invers, unii pe care astăzi nu dăm doi bani, şi de care ne încurcăm (asemenea nenorocitului Lazăr, care nu avea nici bani de prohod), ar putea moşteni fericirea veşnică... Şi o altă lecţie importantă, că în viaţa aceasta, singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură (textual, "Moise şi Profeţii", denumirea iudaică a Bibliei, uzuală până astăzi: Mt 5:17; 7:12; 22:40; Lc 24:44; In 1:45; FA 24:14; 28:23; Rom 3:21). Dacă cineva nu ascultă de cuvintele Scripturii, "nu ar crede nici dacă ar învia cineva din morţi".
Este interesant de observat că bogatul fariseu, până şi în văpaia gheenei se adresa Părintelui Avraam, şi nu lui Dumnezeu, ceea ce este semnificativ. Până astăzi în iudaism se crede că mântuirea este în mare parte determinată de meritele strămoşilor. În fine, la cererea bogatului de a trimite pe Lazăr la fraţii lui, ca să-i avertizeze, Părintele Avraam răspunde negativ, afirmând că dacă cineva nu ascultă de Tora şi de Profeţi, nu ar crede, nici dacă ar ÎNVIA cineva din morţi. Această referire la înviere arată că singurul mod în care un suflet poate ieşi din starea zugrăvită în poveste, este prin înviere, şi nu printr-o vizită fantomatică, sau prin "materializare" vaporoasă de inspiraţie spiritistă. Cam acestea sunt învăţăturile pildei, toate fiind interconectate.
Spuneam că aceasta este o poveste, dar cred că nici poveste nu poate fi numită, fiind prea scurtă. Este mai degrabă o anecdotă pioasă, pe care Iisus a preluat-o din mediul fariseic, pentru a-Şi ilustra învăţătura. Cândva am găsit o poveste asemănătoare, scurtă şi moralizantă, într-o veche carte de citire (cred că era din perioada interbelică). Povestea (la fel de scurtă, o anecdotă foarte instructivă) se numea "Mama Sfântului Petru". Nu cunosc sursa ei originală, dar anecdota este fascinantă şi profund creştină, în ciuda caracterului evident fantastic:
(continuare, fratelui Cezar)
„În timp ce Sf. Petru se plimbă cu Domnul prin rai (ca în multe alte bancuri serioase), îşi manifestă nemulţumirea la auzul veştii că mama sa a fost destinată la iad. Domnul îi răspunde că nu s-a făcut nici o greşeală, dar că sentinţa se poate verifica. Atunci Domnul trimite repede un înger puternic ca s-o scoată pe mama Sf. Petru din văpăile iadului care era undeva într-o prăpastie abruptă, chiar la marginea raiului. Îngerul a zburat glonţ spre ea, în fundul prăpastiei, şi a răpit-o iute, în timp ce se întorcea să zboare înapoi. În clipa aceea, minune, o mulţime de alte suflete de femei se prinseseră ciorchine de ea, încât îngerul avea acum o povară uriaşă. Dar în ciuda acestei ponderi, îngerul bătea din aripi cu succes şi bucuros de rezultat. Adâncimea însă era foarte mare şi în timp ce îngerul urca, mama Sf. Petru reuşea, din când în când să se descotorosească de câte o femeie care se ţinea de picioarele ei.
Dar cu cât ciorchinele de suflete devenea mai mic, cu atât îngerul era mai obosit, deoarece povara devenea mai grea pe măsură ce se micşora... Când în sfârşit, îngerul a ajuns cu ea la buza prăpastiei, ca s-o ridice sus, epuizat şi transpirat, femeia a reuşit să arunce înapoi pe ultima surată care se mai ţinea de ea. În clipa aceea, mama chelarului a devenit atât de grea, încât puternicul înger a scăpat-o înapoi, pur şi simplu. În timp ce apostolul cheilor priveşte uluit scena, Domnul i se adresează: "Eşti sigur că s-a făcut o greşeală" ?
Ce a intenţionat autorul acestei anecdote? Să ştim că în rai ajungem nu atât de mult căutând salvarea noastră, ci salvarea altora. Că legea aceasta se aplică tuturor, şi sfinţii nu pot salva prin mijlocirea lor nici pe cei mai apropiaţi. Şi multe altele. Foarte probabil că autorul acestei triste anecdote credea în supravieţuirea sufletului în moarte, aşa cum şi autorul anecdotei spuse de Iisus trebuie să fi crezut. Dar miza teologică a ilustraţiei nu este confirmarea sau infirmarea dogmei spiritualiste, sau a existenţei chinurilor veşnice după moarte, ci învăţături ca acelea pe care le-am menţionat. Restul este material literar decorativ.
Nu mă mir că autorii pe care-i citaţi credeau într-o supravieţuire reală a sufletului în moarte şi în realitatea iadului pentru sufletele celor păcătoşi, după moarte.
Eu v-aş sugera să faceţi rost de volumele lui L. E. Froom ("The Conditionalist Faith of Our Fathers" http://www.amazon.com/conditionalist-faith-our-fathers-conflict/dp/B0007EMELW/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1258677288&sr=8-1-catcorr), care reprezintă o istorie atotcuprinzătoare a dezvoltării doctrinei despre nemurire în era creştină, menţionând şi rolul formativ al Părinţilor şi al teologilor.
De asemenea, dacă veţi căuta într-o bibiotecă teologică volumele lui Euseviu Popovici, de Istorie a Bisericii Universale, veţi găsi la discuţia despre nestorieni, că aceştia, fiind nişte ortodocşi sirieni schismatici, conservau UNELE CREDINŢE ŞI PRACTICI MAI VECHI ALE BISERICII SIRIENE, între care se menţionează şi „psihopannihia" (credinţa că între moarte şi înviere, sufletul DOARME -- o credinţă pe care noua ortodoxie bizantină o condamna, şi pe care şi Calvin a condamnat-o (ceea ce dovedeşte că persista în sec. VI, probabil redescoperită datorită popularizării Bibliei: http://www.godrules.net/library/calvin/142calvin_c9.htm .
(continuare bis) fratelui Cezar
Tot în volumele lui Euseviu Popovici (probabil în vol. II) veţi găsi că printre "ereticii" pe care Origen (!) se apucase să-i corecteze pe la sfârşitul secolului al treilea, erau "tnitopsihiţii" (cei care cred că sufletul moare). credinţă răspândită printre creştinii din Arabia. Mult mai târziu, Sophronios, patriarh al Ierusalimului, susţinea aceeaşi credinţă psihopannihită, ca şi vechii sirieni. Spiritualismul a găsit teren în teologia creştină prin intermediul gnosticismului. Gnosticii au fost respinşi în cea mai mare parte, dar când unii dintre părinţi şi învăţători (în special Origen) au început să interpreteze Biblia în lumina neoplatonismului, ca şi gnosticii, Biserica nu a fost pregătită să facă faţă ereziei spiritualiste. Deşi parte din învăţăturile lui Origen au fost condamnate, ele au constituit permanent o mare tentaţie pentru părinţi... şi pentru nepoţi.
Cât priveşte "discursul antropologic al Bisericii Adventiste", că "omul nu ar avea suflet ci Duh-Ruah", este o confuzie la mijloc. Adventiştii nu susţin că omul ar fi lipsit de suflet, ci că omul nu are acel suflet despre care învaţă toate religiile populare (o entitate conştientă şi nemuritoare). Indiferent cum am numi această entitate (duh, spirit, suflet, etc.) şi indiferent care ar fi funcţia ei antropologică, ea nu este o realitate conştientă care supravieţuieşte morţii, care ar exista într-o stare fără trup. Mai mult, termenii ebraici şi greceşti folosiţi în Biblie pentru a denumi psihicul uman cu particularităţile lui, trebuie înţeleşi în sensul pe care-l aveau în timpurile biblice, şi nu în sensul spiritualist dominant astăzi.
Nu văd cum parabola din Luca 16 "ramane o provocare pentru teologii adventisti". A gândi că doctrina condiţionalistă, psihopannihitismul adventist s-ar datora unor tendinţe iudaizante, nu este conform cu realitatea. Iudaismul actual moşteneşte doar fariseismul antic şi este spiritualist. În cultul iudaic există astăzi rugăciuni pentru morţi, iar antropologia iudaică actuală foloseşte diferit termenul biblic NIŞMATH- (pronunţat şi NIŞMOS), ca o denumire a sufletului nemuritor, în timp ce Biblia, începând cu Geneza, denumeşte astfel doar respiraţia umană şi a tuturor animalelor, ca semn al vieţii. De aceea este folosită expresia că Dumnezeu a dat omului şi animalelor suflare de viaţă. Această suflare însă nu este un "eu" mistic şi nemuritor, rezident în om, ci este respiraţia naturală, aşa cum îi este şi numele (că nu degeaba i s-a zis suflare!), deoarece se specifică "i-a suflat ÎN NĂRI suflare de viaţă" (Gn 2). Şi suflarea aceasta, numită alteori RUACH (suflu, spirit), aşa cum DUH în limbile slave este şi suflet şi suflare, este adesea asociată cu "nările", deci este vorba de respiraţie. Dar expresia se foloseşte metonimic pentru viaţă, atât pentru viaţa biologică, cât şi pentru cea psihologică. Şi noi deci avem suflet, domnule frate, doar că în moarte, el nu mai există obiectiv, real, ci doar prospectiv, anticipativ, în virtutea învierii. Moartea nu este finalul adevărat, însă numai datorită învierii. Altminteri, după moarte nu ar mai urma nimic.
Este greşit să se creadă că adventismul este un sincretism iudeo-creştin. Noi am avut la origine o credinţă asemănătoare evanghelicilor de astăzi, dar treptat ne-am corectat în urma studiului Scripturii. Rareori a existat printre noi un evreu în primele generaţii adventiste, nici astăzi nu sunt prea mulţi. Singurele aspecte "evreieşti" ale confesiunii noastre (sabatul, respectarea interdicţiilor aimentare din Lev 11, zecimea şi cam atât), par a fi iudaice, doar pentru faptul că majoritatea celolalţi creştini le consideră strict iudaice, dar noi le-am preluat din ambele testamente ale Scripturii, ca învăţături permanent valabile, deci şi creştine, nu doar iudaice.
Adresa mea email este florin.laiu@gmail.com .
Stimate domnule profesor, inainte de toate doresc sa va transmit faptul ca ma bucura dialogul pe care il avem. Dupa cum am precizat la inceput, incercam sa construim ceva care sa ne adune, iar nu sa transeze o linie de despartire intre noi(sunt deschis la dialog insa nu ecumenist, sa nu ma intelegi gresit).
Nu cunosc istoria lui Popovici, insa nu contest autenticitatea informatiei(am studiat manuale: Pr. Ramureanu- cel mai avizat istoric pe sec. IV, N. Chifar, Ioan Vasile Leb). Faptul ca provine undeva din Siria, ma duce cu gandul la faptul ca aceasta conceptie are radacini gnostice, mai ales ca vine din partea orientului, foarte bogat in tot felul de credinte. Insa in Biserica Primara, ca fiind cea intemeiata de Hristos pe Cruce nu gasim teoria "tnitopsihiţilor" ca facand parte din crezul Bisericii. Legat de acest context multumesc pt reperele bibliografice pe care mi le datzi. Insa cugetand la acest subiect mi-a venit un gand legat de evenimentul Schimbarii la Fata, cand Iisus statea de vorba cu Moise si Ilie in mod real, desi inca Mantuitorul nu se jertfise(erau deplin constitenti si cu memorie). Vreau sa comentati acest eveniment din perspectiva conceptiei dvs despre viata de dincolo.
De asemenea, ma gandeam la locurile din Scriptura cand Iisus vorbeste despre viata vesnica. "Si aceasta este viata vesnica..." (In 17,3). Tot timpul cand ni se vb despre acesta indatorire spirituala, eu inteleg ca o realitate ce vine imediat dupa moarte(cel putin asa se si lasa de inteles din Biblie). Rapirea Sfantului Ap. Pavel pana la al treilea cer, si exprimarea apofatica a celor ce sunt dincolo, reprezinta o realitatea care se manifesta in paralel cu viata noastra si pe care Dumnezeu a pregati-o celor ce-L iubesc pe El Astfel nu pot explica dorinta aceluiasi apostol de a trece dincolo, atunci cand spune ca pt el moartea este un castig, intrucat se duce la Hristos(nu vad sensul afirmatiei daca dupa moarte intrii intr-o stare de incostienta)
Referitor la nemurirea sufletului. Eu cred in asa ceva, intrucat Dumnezeu-Cel-Nemuritor este cel care a dat-o asupra omului. Hristos prin persoana Sa divino-umana, stim ca preia umanitatatea cazuta in pacat si o indumnezeieste. Amintesc de o expresie frumoasa a Parintilor filocalici: "Dumnezeu S-a facut om, ca sa-l faca pe om dumnezeu prin har". Deci omenitatea indumnezeita a Mantuitorului, este garantia ca in viata de dincolo vom fi beneficiari acelorasi proprietati pe care Iisus le-a aratat ucenicilor dupa Inviere(trupurile pnevmatizate). Astfel nu cred ca putem crea o tipologie intre seol(locul unde asteptau dreptii pe Iisus) si segmentul de timp petrecut de suflet intre moarte si momentul eshatonului. Intrucat Mantuitorul prin Invierea Sa, tocmai ca inlatura orice forma de moarte, de inconstienta, de somn in schimbul vietii vesnice si a comuniunii cu El. Asadar, Mantuitorul prin asumarea umanitatii de catre El, ne face si pe noi partasi acelorasi privilegii (nu cred ca Hristos-omul este intr-o stare de inconstienta, si Hristos-Dumnezeu sta in Sf. Treime). Trecand un pic si prin invatatura despre Biserica, vreau sa spun inainte de toate un lucru. Biserica este prelungirea Trupului lui Hristos in lume(timp). Prin Sfintele Taine ne impartasim din Harul Duhului Sfant dand si un profund caracter eshatologic Bisericii. Timpul liturgic scurs in Biserica, pana la urma reprezinta restaurarea eshatonului in actul de creatie, facut posibil tot de catre Iisus. Deci viata vesnica o putem pregusta inca din viata de pe pamant(Iar daca acuma demonii va asculta, sa stiti ca a ajuns Imparatia lui Dumnezeu la voi...am parafrazat pe Marcu.
Raspunsul meu este evaziv, insa ma bazez pe faptul ca intelegi ce vreau sa spun. Iar ca sa inchei printr-o fraza frumoasa, Talasie Libianul, Filocalia 4 spune asa:"Stranie minune se intampla pe pamant ca: Dumnezeu locuieste pe pamant si omul in Cer".
Pace si Bucurie dvs si familiei!
Mulţumesc din nou, Cezar !
OK, nici eu nu sunt ecumenist, deşi îmi place să mă simt şi suficient de interconfesional, ca să pot avea un dialog sincer şi constructiv.
Referitor la speculaţia că referirea la Siria ar duce cu gândul la gnoză, ar trebui ştiut că gnoza este în esenţă spiritualistă. Toţi gnosticii au crezut în esenţa spirituală, divină, nemuritoare a omului. Pentru ei, omul este un spirit, parte din divinitate, încarcerat în temniţa trupului pentru un timp. Teoriile lor semănau mult cu ale lui Origen şi cu ale mormonilor de astăzi. Tocmai în neoplatonism, de unde s-au inspirat gnosticii, se află şi inspiraţia unor părinţi din primele secole.
Dimpotrivă, doctrina "adormirii sufletului" (care în fapt este o metaforă a pauzei, a hiatului existenţial), şi care practic este echivalentă cu a tnitopsihiţilor, este specifică scrierilor apostolice (Mt 9:24; Mc 5:39; Lc 8:52; In 11:11-14; FA 7:60; 1Cor 15:6, 18, 20, 51; 1Tes 4:13-15; 2Pt 3:4), care folosesc metafora adormirii, când este vorba de moarte, aşa cum face şi Vechiul Testament (Dan 12:2.13). Chiar şi termenul românesc CIMITIR, vine, prin intermediul latin (coemeterium), de la termenul grecesc KOIMETERION (dormitor). Şi ca o relicvă, metafora adormirii se foloseşte şi astăzi în slujbele pentru morţi, dar numai ca un eufemism referitor la trup (adică se crede că numai trupul doarme). Dacă însă există un suflet nemuritor, atunci aceea este partea esenţială a omului, nu trupul, şi ar trebui să vorbim despre plecarea acelei entităţi, nu despre adormirea trupului...
Am studiat serios Noul Testament, ca şi Vechiul, dar nu găsesc în SCriptură nici o dovadă că oamenii lui Dumnezeu, profeţii sau apostolii, sau primii creştini, ar fi avut o doctrină a nemuririi naturale s sufletului. Aceasta este cu siguranţă cea mai mare minciună pe care au înghiţit-o ŞI creştinii. Ca dovadă, toate religiile păgâne au crezut şi cred astfel în nemurirea sufletului. Când o credinţă este foarte populară,este deja suspectă. Credinţa Bibliei nu este populară.
Referitor la vizita lui Moise şi Ilie cu ocazia Schimbării la Faţă a lui Iisus, ghicitoarea este simplă. Amândoi aceşti vizitatori cereşti au venit nu ca nişte duhuri. Nu întâmplător, Ilie este omul care nu a murit, ci a fost înălţat la cer fără moarte (4Regi 2:11-12), asemenea lui Enoh (Ev 11:5). Iar Moise este iarăşi un caz special. Despre el este scris că a murit în secret, pe munte, fără martori şi fără slujbe, că Dumnezeu l-a înmormântat şi nimeni, niciodată nu i-a aflat mormântul (Dt /5Moise 34:5-6). Ne putem imagina că a fost căutat de rude, de prieteni, dar corpul lui nu s-a găsit. O cheie cu privire la soarta trupului lui Moise se găseşte în Epistola lui Iuda (v.9), unde aflăm că Arhanghelul Mihail a venit să-l ia, iar diavolul i se opunea. Singura concluzie logică este că Arhanghelul venise ca să-l învie şi să-l ia apoi la cer, ca pe Enoh, iar diavolul se împotrivea, pe motiv că este nevrednic de o asemenea onoare. Episodul apare şi într-o povestire tradiţională iudaică, despre Înălţarea lui Moise. În orice caz, faptul că Moise a fost trimis la Iisus împreună cu Ilie, despre care ştim că era viu, nu murise niciodată, cea mai rezonabilă concluzie, este că şi Moise era viu, că fusese într-adevăr înviat. Dacă cei doi vizitatori ar fi fost duhuri ale morţilor, şi nu fiinţe vii, îmbrăcate în slavă, atunci întâlnirea lui Iisus şi a apostolilor cu aceste duhuri ar fi fost un păcat de moarte:
Lui Cezar, BIS
Lev 19:31 „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.
Deut 18:10-12 Să nu fie la tine nimeni care să... aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi.
Căci oricine face aceste lucruri este o urîciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.
1Cr 10:13 „Saul a murit, pentrucă s'a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvînt nu l-a păzit, şi pentrucă a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii. (cf. 1Sam 28)
2Împ / 4Regi 21:6 [Regele Manase] ... se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni cari chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mîniindu -L. 2Cr 33:6 „...umbla cu descîntece şi vrăjitorii, şi ţinea la el oameni cari chemau duhurile şi cari -i spuneau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, ca să -L mînie.
2 Împ / 4 Regi2 23:24 „Mai mult, Iosia a stîrpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii, şi toate urîciunile cari se vedeau în ţara lui Iuda şi la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele Legii, scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în Casa Domnului."
Referitor la definiţia din Ioan 17 a vieţii velnice, acolo ni se vorbeşte metonimic despre condiţia şi calitatea vieţii veşnice. Deja m-am referit la aceasta în posturile anterioare.
Cazul răpirii lui Pavel nu are legătură directă cu subiectul nostru, "Răpirea sufletească" este o referire la ceea ce tehnic se numeşte extaz profetic, o stare asemănătoare cu transa, în care cad cei care au darul profeţiei. Subiectiv, aceştia trăiesc experienţa unei răpiri reale, ca şi cum ar migra sufletul lor în alte spaţii reale. În realitate însă, toate aceste vedenii se au loc în mintea lor (Daniel 4:10, 13; 7:15), dar nu ca nişte halucinaţii omeneşti, ci induse pe cale supranaturală, de la Dumnezeu. Vedenia lui Pavel a fost pentru propria lui încurajare, nu pentru Biserică, de aceea i s-a poruncit să nu povestească descoperirea. El însuşi nu ştia ce să spună, dacă această "răpire" a fost în duh, sau în trup. Probabil, experoenţa a fost fără martori. În orice caz, nu este relevantă pentru starea omului în moarte. Cei care dorm, indiferent dacă visează sau nu, sau cei care sunt "plecaţi" în viziune nu sunt părăsiţi de suflet, altfel, potrivit concepţiei populare, ar trebui să fie morţi, nu adormiţi sau în transă. (Moartea însă nu este un somn real, este doar comparată cu somnul).
Dorinţa lui Pavel de a fi cu Christos am explicat-o deja. Durata stării de inconştienţă a celor morţi este un timp care se scurge numai pentru noi, pentru creierul şi măsurătorile noastre. Dar pentru cel mort. trecerea timpului, oricât de lungă, nu mai este simţită, fiindcă nu mai este un creier viu care s-o înregistreze. Cel care se trezeşte la înviere, simte că a trecut doar o clipă, că trecerea a fost imediată, tocmai pentru că nu există conştienţă în moarte. Este mai profundă decât cel mai adânc somn fără vise.
Dar în realitate, Pavel avea o dorinţă mai mare decât aceea de a muri ca martir, pentru a se întâlni cu Iisus. El spera şi dorea mai degrabă să apuce în viaţă ziua Venirii Domnuluişi să fie luat la cer fără moarte (1Tes 4:17; 1Cor 15:51-54; 2Cor 5:2-4). Starea în moarte nu aduce nici o fericire, ci fericirea se află dincolo de moarte. Cel care moare, sare peste această stare, în sens subiectiv, pentru că nu mai are cu ce s-o înregistreze, n-o mai simte, n-o mai măsoară. Dar moartea în sine nu este un prieten, ci este un vrăjmaş care va fi înfrânt ultimul (1 Cor 15:26).
Lui Cezar, continuare
Ideea că umanitatea căzută este îndumnezeită prin Christos nu am găsit-o în Scriptură. Nimeni nu poate fi îndumnezeit. DIstanţa dintre Creator şi creatură nu poate fi trecută decât într-un singur sens: Creatorul se apropie de creatură. Omul nu poate fi îndumnezeit, ci prin mântuire primeşte statutul şi realitatea perfecţiunii originale date omului la Facere. Poate primeşte chiar mai mult, de ce nu, dar nu devine Dumnezeu. Ideea îndumnezeirii vine de la Şarpe, care a zis: "veţi fi ca Dumnezeu" (Gen 3)
Expresia filocalică este frumoasă, dacă o luăm în sens poetic, dar realist vorbind şi biblic, este nulă, este o imposibilitate. Natura divină nu se poate căpăta. Dumnezeu are o natură fără început şi fără sfârşit, atotputernică şi dincolo de orice cuget omenesc. Omul nu poate fi transformat într-o fiinţă fără început şi atotputernică, de moment ce el este o creatură, care are început şi puteri limitate. Altfel spus, Dumnezeu Însuşi nu poate crea un alt Dumnezeu. Christos şi Duhul SFânt sunt una cu Tatăl din veşnicii, fără început. Ei nu sunt fiinţe derivate sau îndumnezeite.
Singurul mod în care ne putem "îndumnezei" este acela al caracterului, al chipului moral al lui Dumnezeu în noi. În această privinţă vorbeşte Petru despre o anumită "împărtăşire cu natura divină", prin Duhul Sfânt (2Pt 1:4). Aşa că maxima filocalică este adevprată într-un anumit sens, atât cât îi este dat omului să semene cu Dumnezeu, purtându-i chipul, dar nu identificându-se ca natură.
Dacă ne referim la Iisus ca Om, desigur că vom avea parte de o transformare a acestui trup. Dar nu ştim exact în ce măsură şi cum. Trebuie să ţinem cont de un factor foarte important. Iisus era şi este Dumnezeu, avânt un control absolut asupra trupului Său omenesc. Noi vom redeveni oameni, vom fi ca îngerii într-un anumit sens (Mt 22:30), şi ca Iisus, în alt sens (1 In 3:2). Dar nu vom fi dumnezei vreodată, în mod sigur. Numai o concepţie foarte joasă despre Dumnezeu poate admite o asemenea posibilitate pentru om.
Sunt multe de discutat aici, dar mă tem că alunecăm într-o polemică filozofică sterilă, părăsind reperele biblice.
Nu am afirmat niciodată că "Hristos-omul este intr-o stare de inconstienta, si Hristos-Dumnezeu sta in Sf. Treime." Hristos a fost în stare inconştientă doar în moarte, ca om, dar ca Dumnezeu nu a murit niciodată, nici nu poate muri. La înviere, de asemenea, El a înviat ca om şi a redevenit conştient. Când a înviat, El a declarat că nu a fost la DUmnezeu în acea pauză (Ioan 20:17).
Cu privire la liturghie şi semnificaţia ei nu încerc o nouă replică, am scris destul la articolul de la http://tornafratre.blogspot.com/2009/11/metafora-euharistiei.html
De acord cu ce spune Talasie, pentru că prin Christos, DUmnezeu a coborât pe pământ (la fel s-ar putea spune şi prin Biserică, dar nu mai în sens spiritual, adică prin acei adevăraţi credincioşi care sunt cu adevărat trupul lui Christos; instituţiile moştenesc destule şi de la Scaraoţki şi sunt în esenţă omeneşti). De asemenea, credinciosul identificându-Se cu Christoszul înviat şi înălţat, trăieşte "în cer", este cetăţean al cerului (Ef 1:3; 2:6).
Mulţumesc pentru urări. Domnul cu tine
Iertati intarzierea raspunsului meu.
Am sa incerc sa fiu mai sistematic pt a nu aluneca in alte teme:
1. Sintagma "adormitii", intr-adevar este proprie celor ce au trecut la Domnul, insa nu pt ca sufletul lor intra intr-o stare de inconstienta, ci pt faptul ca Hristos a desfiintat moarte pt noi. "Moartea" ca urmare a pacatul se transoforma in "adormire" in Domnul, cu sensul de odihna, cum era Lazar in sanul lui Avraam.
2. O doctina a nemuriri sufletului se intelege in mod clar din Scriptura.
a. Lc 16 - pilda cu elemente simbolice etc ... insa princiipile sunt clare. Viata temporala aici, iar dupa moarte rasplata pt cele facute pe pamant in deplina constienta. A nega acest caracter al pildei, dupa parerea mea, inseamna ca nega evidenta(ceea ce e grav). Chiar dvs v-ati exprima astfel: "Ea ne învaţă că singurul timp de îndreptare a soartei noastre este în viaţă, iar după moarte nu mai există nici o posibilitate de schimbare. Altfel spus, între cele două locuri este o prăpastie mare. Nu se mai poate trece dintr-un loc în altul, şi nu există un loc intermediar de purificare." Da, dupa moarte nu mai exista nici o posibilitate de schimbare din partea sufletului, datorita faptului ca cei din iad si`ar dori acest lucru, precum bogatul. Deci dorinta de schimbare, sau de pocainta este specifica oamenilor perfecti trezi, constienti, cu mustrati si chiar cu memorie."Moartea ne situează definitiv într-una din cele două direcţii ("la dreapta", sau "la stânga", după tradiţia iudaică a despărţirii celor două căi la mormânt". Ok, as numi locurile SUS si JOS :D. "Pilda ne învaţă că, dacă alegem în viaţa aceasta, în mod egoist, "lucrurile bune" (bogăţia, confortul, petrecerile, etc.), fără să ne pese de cei defavorizaţi, riscăm să ne croim o soartă tragică în lumea viitoare." Perfect ortodoxa fraza. Si in ultimul rand: "Invers, unii pe care astăzi nu dăm doi bani, şi de care ne încurcăm (asemenea nenorocitului Lazăr, care nu avea nici bani de prohod), ar putea moşteni fericirea veşnică... Şi o altă lecţie importantă, că în viaţa aceasta, singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură" - cu exeptia ultimei propozitii totul este de asmenea ortodox. Am citat tot cadrul, ca sa nu credeti ca va rup propozitiile din context.
2. O traditie in acest sens este chiar din Scriptura. Evaghelistul Luca isi scrie cartea sa undeva pe la anul 63 d. Hr. Stim ca se insipira de la Ap. Petru care a predicat inclusiv la Roma. Astfel o traditie a numurii sufletuilui era deja formata in epoca apostolica, de aia o include Luca in materialul sau. Daca cercetam si scrierile parintilor Apostolici cu siguranta ca gasim dovezi si acolo(sf. sec. I). Astfel in a doua jumatate a sec. I, traditia era deja formata(astfel Luca nu o mai cuprindea in Evanghelia Sa, intrucat ar fi fost "pericolasa", caci ea arata evident contrariul) elementul acesta era predicat de Petru jumate de secol, deci Petru este autorul!!!
2. Evenimentul Schimbarii la Fata. De acord ... pana la ideea invierii lui Moise. Nu este deloc logica aceasta afirmatie(cu tot respectul):
a. Ingerii sunt fiinte slujitoare, care au rolul de a duce mesajele divinitatii la om, nu sa`i invie. Ingerii nu invie pe nimeni si acest lucru este clar din cuprinsul Evangheliei.
b. Daca presupunem ca ingerul il invie pe Moise(inseamna ca si Domnului a fost inviat de ingerul de la mormant, ca altfel ce ar fi cautat acolo?). Daca Moise a fost inviat si suit la cer, periclitam universalismul Mantuirii. Moise nu a mai avut nevoie de jertfa Mantuitorului ? A fost fara de pacat ? Contrat conform datelor Scripturistice.
Eventual din cate stiu eu, Moise ar fi fost luat cu trupul la cer, insa nu inviat. Ceva in genul apare intr`o apocrifa, legat de Maica Domnului. Insa va reaminteasc ca Ilie si Enoh tre sa vina pe pamant ca sa moara, nici ei nu`s scutiti de plata acestui tribut. Mai degraba schimbarea la fata ar putea fi fost un preambul al raiului(trebuie sa intreb la scoala exact, iertati, mai ales ca inca dogmatica n`am facut).
3. Legat de scurgerea timpului pentru cel mort. Ecclesiastul ne spune ca moartea reprezinta faptul ca sufletul se duce la Dumnezeu cel care la dat, iar trupul in pamantul in care a fost luat. Cu alte cuvinte moartea reprezinta despartirea sufletului de trup, nu inteleg ce vreti sa spuneti cu acea afirmatie(asa explica si meidina moartea). Fiind in acest registru, putem lega o tipologie clara intre Eccleasiastul “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat” si Luca 16, o dezvoltare si o exemplificare a acestor evenimente. Mai degraba ideea dvs este platonica sau chiar gnostica, deoarece sustine faptul ca trupul este o inchisoare a sufletului din care nu poate iesi. Scriptura afirma contrariul.
4. Indumnezeirea omului. Indraznesc sa va recomand, teza de doctorat a colegului dvs Emil Bartos- Indumnezeirea omului in conceptia pr. Dumitru Staniloae si o carte extraordinara Panayotis Nellas - Omul, animal indumnezeit. Argumentarea incepand de la Mt 5;48, Col 1;15 "Chip al chipului" etc. In comentariul trecut poate n-am fost destul de clar. Omul poate deveni dumnezeu prin har, iar nu prin fire sau natura, cum de altfel a-ti subliniat, deoarece am fi "deofiinta" cu Tatal(homousios) (devenim panteisti si il facem pe Dumnezeu cauza raului)
5. Am precizat faptul ca Iisus Hristos prin invierea Sa, restaureaza eshatonul in actul de creatie(aici intervine si desfiintarea Sabbatului ca zi de odihna, intrucat ceea ce simboliza sabbatul, Hristos infaptuieste in ziua a 8a, ce devine zi de cinstire sau sabbatul desavarsit/implinit). Biserica de asemenea, joaca un rol important in acest proces intrucat ea este prelungirea trupului lui Hristos in timp/lume. Noi suntem Temple ale Duhului Sfant si formam impreuna trupul mistic al lui Hristos. De aceea spun ca dupa adormirea in Domnul, ne facem partasi acelorasi proprietati pe care Iisus le arata dupa inviere ca om.
Aici sunt vrednice de amintit cuvintele de pe cruce ale lui Iisus: Adevar iti spun tine, astazi vei fi cu Mine in Rai. Deci Moartea lui Hristos implica deschiderea portilor raiuliu pentru noi. Stiu ca varianta cornilescu schimba virgula si sensul, insa acolo este un aorist care arata o actiune concomitenta.
Pe urma amintesc cuvintele Sf. Ioan "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata". Iarasi "Viata" este elementul ce-l caracterizeaza pe crestinul credincios dupa moarte.
6. Referitor la starea de inconstienta a lui Iisus, caracterizata de dvs: ca sa fiu sincer, prefer sa cred ca n`am citit bine, ori prin moarte noi intelegem realitati diferite. Firea lui divino-umana nu s-a despartit. Insusirile teandrie si le-a pastrat pentru veci. Prologul ioaneic este foarte clar in acest sens: "Viata era intr-insul, si viata era lumina oamenilor; si lumina intru intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o." (In 1; 4-5). Apoi faptul ca mortii inviaza si se arata in cetate, este un alt argument pentru faptul ca Iisus s-a pogorat la iad, unde a rupt lanturile morti, daruind lumii viata. Astfel se justifica de ce nu S-a lasat atins.
Va dau de exemplu niste cantece din cultul nostru care exprima foarte frumos aceste adevaruri:
Troparul Invierii gl. 2 : "Cand Te-ai pogorat la moarte, cela ce esti Viata cea fara de moare, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii, iar cand ai inviat pe cei morti din cele dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de Viata, Hristoase Dumnezeul nostru marire Tie"
Troparul Invierii, gl. 3 :"Sa se veseleasca cele ceresti si sa se bucure cele pamantesti, ca a facut biruinta cu bratul Sau Domnul, calcat-a cu moartea pe moarte, incepator invierii mortilor s-a facut, din pantecele iadului ne-a mantuit pe noi si a dat lumii mare mila". Apropo de "pantece", semnul lui Iona, element concludent din explicarea cele 3 zile din mormant.
Tropar Invierii gl. 7 :" Stricata-i cu crucea Ta moartea, deschisa-i talharului raiul, plangerea mironositelor o ai schimbat si apostolilor a propovadui le-ai poruncit, ca ai inviat, Hristoase Dumnezeu nostru, daruind lumii mare mila"
Iata ca am adus in cele din urma vecernia pe blog :D .
Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti !
PS. Mortii de pe lumea cealalta aud vocea Mantuitorului si se supun voi acestia. Spre exemplu invierea ficei lui Iair sau Lazar. N-ar fi posibil daca n-ar fi intr-o stare treaza de asteptare.
Am comis o greseala in text. Sf. Luca se insipira in primul rand de la Sf. Ap. Pavel, iar nu de la Sf. Petru.
Dragă Cezar,
Răspunsul meu a ieşit iarăşi mai lung. Şi ca să nu-l mai împart în bucăţi, dar şi pentru a fi mai la vedere şi mai uşor de citit, l-am postat pe blog, sub titlul "Din nou despre nemurire".
Trimiteți un comentariu