29 Ianuarie, ziua internaţională a Marcelei

40-1 sărutări

întârziate





surrioarrei Marcela

(Mirriam Ghitta) !

We are proud of you !

Toast !

Mulţi ani

dragei noastre nurori

(Elena Baida - LĂIU)!

We are proud of you !
(Pr 31:29)

De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta ? (continuarea dialogului). STATUS DIES.

Stimate domnule ieromonah Petru Pruteanu

Vă mulţumesc pentru replica de pe blogul Dvs. Cred că este nevoie să mă fac mai înţeles. Înainte de toate, trebuie să recunosc că istoria bisericească nu este specialitatea mea. Pregătirea mea este teologia şi filologia biblică, exegeza, limbile biblice etc.. Numai din pasiune şi pe cont propriu fac şi apologetică, sectologie, megasectologie etc. Prin urmare, sper să fiu iertat dacă nu am fost suficient de exact într-o interpretare istorică. Aţi afirmat:

„La un moment dat autorul nu ştie ce înseamnă ’excomunicare’. Totuşi Theodosie a fost excomunicat de Ambrozie al Mediolanului, adică oprit temporar de la împărtăşire, dar şi asta-i excomunicare. Şi nu e singurul caz…”

Am citit despre Ambrosius acum circa 35 de ani şi am aflat că arhiepiscopul i-a interzis temporar cezarului să se împărtăşească, dar nu ştiam că ortodocşii numesc excomunicare şi această interdicţie temporară. Dar indiferent de definirea noţiunii de excomunicare, încă mi se pare exagerată ideea că Biserica imperială avea mai mare autoritate decât cezarii. Şi chiar dacă am admite că episodul cu Theodosius „nu e singurul caz...” (nu cred că mai găsiţi încă trei cazuri -- unul ar putea fi Iulian Apostatul, care totuşi a fost mai puternic, chiar dacă o fi fost excomunicat; puţin îi păsa!), totuşi exemplele acestea nu servesc subiectului, pentru că, indiferent dacă legiferarea duminicii a fost motivată de popularitatea cultului soarelui (de care Constantin nu era străin), sau de influenţa politică a ierarhilor din marile metropole (care doreau legiferarea tradiţiei duminicale), problema rămâne aceeaşi: eate, oare, duminica de origine şi autoritate divină explicită, sau de origine şi autoritate omenească explicită? Fie kanon, fie nomos, întrebarea este în ce condiţii omul are autoritatea de a schimba una din cele mai clare porunci dumnezeieşti, sau de a face legi care să îngrădească, ori să sufoce una din cele mai vechi, mai explicite şi mai înţelepte instituţii divine.

„În primul rând remarc faptul că linia de argumentare nu este întotdeauna chiar logică. De exemplu: eu spun că la Sinodul de la Elvira (306) se arată că Duminica era deja ţinută de toţi, iar neţinerea ei era canonisită, iar autorul articolului dat începe cu icoanele. Eu nu constest asta, dar argumentul istoric adus de mine prin asta rămâne totuşi în picioare.”

Am încercat să fiu subtil şi se pare că nu am reuşit. Iată logica mea: Dvs. aduseserăţi Sinodul de la Elvira (306) ca argument al existenţei tradiţiei duminicale în Biserică, înainte de Constantin. Eu am recunoscut această realitate în alte locuri din replica mea, de aceea nu am contestat valoarea argumentului Dvs. Însă m-am referit la decizia aceluiaşi sinod de a interzice uzul imaginilor în Biserică, tocmai pentru a sugera o paralelă între dezvoltarea (lentă şi pecetluită cu decizii sinodale), a tradiţiei duminicale şi cea a tradiţiei iconodule. Mă bucur că nu contestaţi vocea sinodului în privinţa deciziei antiiconodule, dar afirmaţi că decizia aceluiaşi sinod „arată că Duminica era deja ţinută de toţi”. Este nevoie să precizaţi ce înseamnă „toţi”, în acest caz, fiindcă Sinodul de la Elvira este totuşi provincial. Şi eu înclin să cred că obiceiul adunărilor duminicale era practic general pe vremea aceea, dar în multe locuri, în special în Răsărit, sâmbăta încă era ţinută (pe lângă duminică), iar duminica era încă zi lucrătoare chiar pentru mulţi creştini.

„Autorul mai recunoaşte că ţinerea duminicii de către creştinii de la început, mult înaintea lui Constantin, este o celebrare săptămânală a Învierii Domnului. Doar oare aceasta e puţin lucru? Oare nu asta-i totul?”

Cred că am fost înţeles greşit (sau nu m-am exprimat destul de clar). Eu recunosc că duminica are origine preconstantiniană, dar nu că ar fi fost ţinută „de către creştinii de la început”. Când ar fi acest „început”? Pentru mine, începuturile adevăratului creştinism se află în era apostolică, iar doctrina, obiceiurile şi autoritatea Bisericii din acea perioadă sunt exprimate în Noul Testament. Scrierile bărbaţilor [presupuşi] apostolici, chiar dacă le-aş admite ca fiind cu totul autentice, neinterpolate, corect traduse şi contemporane cu apostolii, nu ar căpăta o autoritate superioară. Biserica a fost în tot timpul asaltată de provocări eretice din interior, iar convingerea mea este că, după provocarea iudaizantă, din perioada în care iudeo-creştinii erau majoritari (în prima generaţie creştină), a urmat perioada paganizantă, când Biserica a devenit majoritar neevreiască şi chiar antiiudaică, în care diverse autorităţi bisericeşti pagano-creştine au început teologhisiri militante în favoarea duminicii.

„A fost, există sau va exista în istorie ceva mai important pe pământ decât Învierea lui Hristos?”

Importanţa istorică şi teologică a lui Christos nu poate fi redusă la evenimentul Învierii. Ce argument biblic aveţi că învierea lui Iisus ar fi mai importantă decât jertfa Lui, sau decât înomenirea (întruparea şi naşterea) Lui ? Cele trei sunt una în importanţă, după înţelegerea mea; dar, ca să facem dreptate Scripturii şi teologiei, o distincţie există:

1. Jertfa Lui este cea mai mare şi mai profundă minune a iubirii dumnezeieşti (nu degeaba Crucea a rămas ca un simbol peren al creştinismului);
2. Întruparea şi naşterea lui Iisus, care implică zile diferite, dar necunoscute, sunt de asemenea o descoperire a iubirii şi jertfei divine, dar ele sunt doar o anunţare a marilor victorii obţinute prin viaţa, moartea şi învierea Lui;
3. Învierea este minunea puterii şi a identităţii Lui divine. Oricât de mare şi spectaculoasă ar fi învierea, oricât i-am augmenta importanţa, ea nu este mai importantă decât întruparea. În înviere, Omul Iisus Christos, care a murit cu adevărat, a fost făcut viu prin puterea lui Dumnezeu şi prin viaţa existentă în natura eternă/divină a lui Iisus. Prin aceeaşi putere însă a fost înviat şi Lazăr. Ba încă învierea lui Lazăr, deşi inferioară în alt sens (fiindcă avea să moară şi Lazăr cândva) este, din punct de vedere social, mai spectaculoasă. La învierea lui Lazăr au fost de faţă toţi apostolii şi mulţi alţi ucenici ai lui Iisus, în timp ce la învierea lui Iisus nu a fost martor nici un credincios. Iisus, după înviere, S-a arătat numai credincioşilor Lui, apoi S-a înălţat numai în prezenţa lor, în timp ce Lazăr a rămas multă vreme printre cei vii, ca să-l „verifice” credincioşii şi necredincioşii. Pe de altă parte, învierea lui Iisus, a fost mult mai spectaculoasă în sens fizic, ca să menţionăm doar cutremurul de pământ. La moartea lui Iisus însă au fost mai multe semne fizice spectaculoase, din care cutremurul nu a lipsit.

De aceea şi Pavel zicea „Noi predicăm pe Christos cel răstignit...” (1 Cor 1:23), ceea ce înseamnă că Jertfa cristică este chiar mai importantă în kerygma creştină, decât învierea. Repet, cele trei minuni nu pot fi concepute una fără alta, ele sunt una. Dar dacă din motive didactice este cazul să facem o ierarhie, cred că Scriptura favorizează prioritatea teologică a Jertfei lui Iisus. După aceea minunea întrupării şi apoi învierea. Dacă este să mai facem o comparaţie teologică, aşa cum Pavel în Poemul iubirii (1 Cor 13), vorbeşte despre cele trei virtuţi creştine majore: credinţa, speranţa şi iubirea, iar în alte locuri asociază credinţa cu iubirea ca şi cum ar fi una singură, recunoaşte totuşi, că din toate, iubirea este virtutea cea mai mare. De aceea şi evenimentele cristice, care trebuie înţelese împreună, pot fi ierarhizate (didactic numai) după acest criteriu. Nu degeaba spunea şi Ioan că Dumnezeu este iubire. El este şi putere şi ştiinţă şi frumuseţe şi multe altele. Dar esenţa morală a firii dumnezeieşti este iubirea. Cred că sunteţi de acord.

„Cât priveşte Scrisoarea lui Plinius, recunosc că a fost o inexactitate din partea mea (preluată de la alţii), dar una şi mai mare din partea dlui Lăiu, care nu vrea să recunoască contextul acelei expresii, că este vorba despre euharistie şi agapă săptămânlă, introducând gogoaşa cu paştele… Oare ceea ce descrie acolo Pliniu nu făceau creştinii săptămânal? Şi ştim din alte scrieri în ce zi anume se întâmpla aceasta…”

Subiectul fiind de maximă importanţă, este corect ca fiecare document să stea pe picioarele proprii. A hotărî că „stato die” (într-o zi anumită) sugerează duminica de mai târziu, este raţionament circular. Ar trebui dovedit, mai întâi, că la începutul secolului II, în Bitinia, deja era în floare cultul duminical. Dar nimic specific duminicii nu apare în scrisoarea lui Plinius: nici referirea la credinţa în înviere, nici euharistia. Practicarea serviciului divin noaptea, înainte de zori, este explicabilă în contextul urmăririi întrunirilor nelegitime. De aceea ţineau cultul pe întuneric, dis de dimineaţă, iar mai târziu se adunau pentru o agapă obişnuită (împărtăşania nu este menţionată). Ce mă împiedică să cred că făceaua asta duminica şi nu sâmbăta? Dacă punem această scrisoare în continuarea capitolului 16 din Faptele Apostolilor, ce concluzie se poate trage? Ideea că ar putea fi vorba de o celebrare pascală, am preluat-o de la un autor protestant, ca pe o simplă posibilitate. Nu am o opinie definitivă în aceaqstă privinţă.

Partea relevantă din scrisoarea lui Plinius nu vorbeşte despre duminică mai mult decât de sâmbătă:

„..... toată vina sau eroarea lor era următoarea: ei se întâlniseră în mod regulat, înainte de revărsatul zorilor, într-o anumită zi, ca să slăvească pe Christos în coruri antifonale, aşa cum s-ar adresa unui dumnezeu (← quod essent soliti stato die ante lucem convenire carmenque Christo quasi deo dicere), şi să se lege cu jurământ, nu în conspiraţie nelegiuită, ci că se vor abţine de la orice înşelăciune, banditism şi fals, că nu vor comite nici un act de trădare a încrederii şi nu vor nega ce li s-a dat spre păstrare. După săvârşirea acestui nonsens, obiceiul lor era de a se împrăştia, ca să se adune din nou, mai târziu, pentru a lua o masă obişnuită şi inofensivă (←quibus peractis morem sibi discedendi fuisse rursusque coeundi ad capiendum cibum, promiscuum tamen et innoxium) – însă ei, de fapt, părăsiseră această practică în urma edictului pe care l-am dat, după instrucţiunile tale, care interziceau toate întrunirile.” (Plinius, Ep.10.96).

Rămân dator cu o discuţie despre scrisorile lui Ignaţiu, Barnaba şi Didaché, care să verifice dacă marele credit pe care îl dau tradiţionaliştii acestor scrieri este merutat. Faptul că majoritatea le-a socotit şi le socoteşte credibile şi foarte vechi nu este un argument suficient. Până atunci, rog cititorii să se decidă dacă pe baza scrisorii lui Plinius, „status dies” (o zi anumită / stabilită) era o zi ciclică, săptămânală şi că aceea era duminica.

"De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta?" (Chiar aşa!)

(Replică la articolul „De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta”, rubrica sectologie a blogului Liturgică şi misiologie ortodoxă.)

Dragă Domnule Ieromonah Petru Pruteanu

Am citit cu atenţie articolul pe care l-aţi scris pe blogul Dvs în apărarea duminicii. Vă înţeleg preocuparea misionară, la care aveţi tot dreptul. Există chiar unele argumente (cel puţin istorice) cinstite, cu care puteţi dovedi că duminica este foarte veche, nu este nevoie să folosiţi în mod abuziv sursele biblice sau alte surse. Aţi afirmat că

“Odată cu Învierea Domnului, ‘în prima zi a săptămânii’ (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabbatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica.”

Aveţi dreptate că aceia care susţin că duminica îşi are începutul în edictul lui Constantin sunt greşiţi, dar şi Dvs greşiţi prin faptul că în truda de a găsi cele mai vechi dovezi ale duminicii, vă folosiţi de Evanghelie, unde chiar nu este absolut nimic scris despre serbarea duminicii. E bine că aţi dat referinţa biblică, pentru ca toată lumea să citească şi să vadă. Textul nu spune decât că Iisus a înviat într-o duminică, la fel de adevărat cum a murit într-o vinere, s-a înălţat într-o joie şi s-a născut într-o… (nimeni nu ştie!).

Argumentul pe care-l folosiţi vă face un mare deserviciu. Dacă aceşti evanghelişti au scris la mulţi ani după înviere, când se presupune că duminica era deja ţinută în locul sâmbetei, atunci ar fi fost cazul ca, după descrierea învierii să adauge un mic comentariu teologic: „De aceea noi creştinii, potrivit poruncii lui IIsus pe care ne-a dat-o în secret, ţinem de atunci prima zi a săptămânii, pe care o numim Ziua Domnului (dominica).” Dar nici Matei, nici Marcu, nici Luca, nici Ioan nu fac un asemenea comentariu. Mai mult, când Pavel vorbeşte pe larg despre înviere (1 Cor 15), ar fi avut cea mai bună ocazie să strecoare măcar o sugestie între celelalte argumente. Aşa cum spusese “Dacă nu există înviere, de ce se mai botează unii pentru morţi?”, la fel putea să spună: “Dacă nu există înviere, atunci ce sens mai are duminica pe care o ţinem în cinstea Învierii Domnului?” Obiceiul botezului pentru morţi exista deci în Corint (un obicei local şi fără importanţă pentru noi, în ciuda opiniei mormonilor), dar obiceiul duminical nu exista, fiindcă nu este folosit ca argument în favoarea învierii de către apostoli.

Afirmaţi apoi:

“Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia Adventiştilor de ziua a şaptea , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog.”

Dvs. vreţi să spuneţi că până la apariţia adventiştilor în sec. 19 toată lumea ţinea duminica ? Atunci cum se face că în Bisericile vechi, din primele secole (în special în Etiopia, Siria, Mesopotamia etc.) încă se mai ţinea pe lângă duminică şi sâmbăta. Dvs. chiar nu ştiţi că ortodocşii în primele secole ţineau şi Paştile după calendarul evreiesc şi că ţineau ambele zile, şi sâmbăta şi duminica? Şi că până astăzi au rămas unele urme ale importanţei sâmbetei în liturgica ortodoxă? Duminica s-a infiltrat în mod nevionovat pe lângă sâmbătă, foarte devreme, încă din secolul II, dar abia în secolele 4-6 a devenit ea, în mod treptat un repaus săptămânal care a luat locul sâmbetei, în unele zone mai devreme, în altele mai târziu. Chiar în timpul papei Grigore I în Roma existau creştini sabatarieni (pe care pontiful îi numea „predicatorii lui Anticrist”). De asemenea, creştini sabatarieni au existat şi în Europa, chiar înainte de Marea Reformă. Începând cu sec. 16 însă, odată cu popularizarea mai mare a Bibliei, au apărut (între anabaptişti) comunităţi sabatiste în Austria, Cehia, Germania, care s-au extins până în Transilvania, iar în Anglia, la scurt timp după apariţia baptismului englez, au apărut Baptiştii de Ziua a Şaptea, care s-au răspândit mai ales în Anglia şi America. Chiar şi în ţările nordice şi în Rusia au apărut sabatişti (subotniki) cu multe secole în urmă. Astăzi există în afară de adventişti un număr de comunităţi creştine sabatiste. Este neadevărat să spuneţi că ţinerea sâmbetei vine din secolul 19. Prea mare importanţă daţi adventiştilor în privinţa redescoperirii sâmbetei. Adventiştii sunt cei mai numeroşi şi mai activi sabatişti, dar există şi multe alte confesiuni creştine (mai mici) care ţin sâmbăta. Sabatarienii din Ardeal au dispărut de multă vreme, fiind crunt persecutaţi.

V-aţi referit şi la “împăraţi…, pe care Biserica înseşi uneori îi excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament immoral”. Eu nu cunosc nici un împărat din secolele de după Constantin, care să fi fost excomunicat de Biserică. Constantin a fost toată viaţa un necreştin, semipăgân, a fost botezat pe patul de moarte de către un episcop eretic şi, ca rezultat, cezarul a fost sanctificat. Împăratul Teodosiu a fost într-adevăr mustrat de către arhiepiscopul (papa) Ambrosius de Milano. Dar în ce priveşte comportamentul imoral, Biserica abia mai îndrăznea să excomunice pe cei mărunţi. Episoadele cu Acachius, cu Iustin, Iustinian şi Teodora, arată clar că împăraţii de răsărit şi apoi papii de la Roma au fost adesea mai puternici decât voinţa Bisericii universale (mai precis, imperiale). Mai mulţi episcopi şi teologi, chiar şi patriarhi au fost pedepsiţi sub acuzaţia de erezie, decât împăraţi.

„Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.”

Formidabil ! Dvs consideraţi toate episoadele în care apostolii merg sâmbătă de sâmbătă la sinagogă (Faptele Apostoilor este plină de relatări), ca fiind nişte simple ocazii misionare. Dar eu vă întreb ce căuta Pavel în Faptele 16 sâmbăta lângă cetatea macedoneană Filippi, unde nu exista sinagogă, iar apostolii (Pavel, Sila, Luca şi Timotei) au ieşit sâmbăta pe porţile cetăţii, lângă râu, şi au predicat unor femei care se adunaseră? Nu vi se pare suspect faptul că populaţia i-a acuzat de „obiceiuri jidăneşti” şi autorităţile i-au aruncat în închisoare (dar numai pe doi dintre ei, fiindcă numai Pavel şi Sila erau evrei!) ? Şi nu vi se pare interesant faptul că Luca (singurul autor biblic neevreu), scrie, la mulţi ani după înviere, că femeile sfinte „s-au odihnit după Poruncă” (Luca 23:56) în Sâmbăta Mare, în timp ce la descrierea Învierii lui Iisus, nu face nici un comentariu în favoarea serbării unei zile a învierii? Şi nu vi se pare interesant faptul că multe traduceri biblice au căutat să atenueze acest fapt, traducând că femeile creştine s-au odihnit „după Lege”, şi nu „după Poruncă”? Şi iarăşi nu vi se pare interesant că în Biblia Sinodală a fost scos complet titlul Psalmului 92 (Cântare pentru ziua Sâmbetei) ? De ce l-au scos, dacă toată povestea asta cu înlocuirea Sâmbetei este cinstită? De unde vine preocuparea asta de a se şterge permanent urmele ?

„Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii.”

Ce înseamnă abolire „neoficială”? O Lege care a fost dată cu cea mai impresionantă manifestare supranaturală pe Sinai, după ce fusese dată de Însuşi Dumnezeu în Paradis (Gen 2:2) şi ţinută de Iisus în mod desăvârşit, Dvs vă imaginaţi că putea fi modificată aşa, în mod tacit şi „neoficial” ? Mare credinţă aveţi!

“Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabbat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta.”

Dacă avem respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, adevărul este destul de diferit. În Ieşirea 20:10, referirea la eliberarea din Egipt este în intorucerea la Decalog, nu în porunca Şabbatului. Porunca şabbatului este justficată de Dumnezeu ca memorial al Facerii, contrazicând teoria Dvs. Că în Facerea 2:2 n-ar fi vorba de şabbat. Cum era posibil să poruncească Dumnezeu să ţină oamenii ziua a şaptea ca memorial al Dumnezeului Creator, dacă expresia din Facerea 2 (“a binecuvântat-o şi A SFINŢIT-O”) nu ar avea sensul normal ? Ce înseamnă că a sfinţit-o? Şi de unde idea că putea fi alta decât sâmbăta, când se ştie că şi Geneza şi Exodul au fost scrise de acelaşi autor evreu, care pe calea aceasta a arătat poporului Lui cum şi de ce trebuie ţinută sâmbăta !

Doar n-o să-mi spuneţi că Moise a încercat să impună evreilor duminica, cu complicitatea lui Dumnezeu ! Singurul loc în care Sâmbăta capătă ÎN PLUS şi motivaţia eliberării din Egipt este Deuteronom 5. Dar aici Moise nu se contrazice cu sine însuşi, ci arată că Dumnezeu a făcut din Şabbat o zi a Lui, şi că Dumnezeul creator este şi Dumnezeul mântuitor. Aceasta ne învaţă pe noi, ca creştini, că sâmbăta nu a fost intenţionată să comemoreze un singur eveniment, ci toatre actele creatoare şi mântuitoare ale lui Dumnezeu. De aceea sâmbăta este şi ziua Tatălui şi ziua Fiului, şi ziua Creaţiei şi ziua Mântuirii prin Christos. Aşa cum a fost întotdeauna un singur Dumnezeu, a fost şi o singură zi a Lui.

“Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).”

Nu uitaţi, D-le Pruteanu, că hotărârea lui Dumnezeu de a SFINŢI sâmbăta, nu pentru Sine Însuşi, ci tocmai pentru că îl crease pe om, a avut loc înainte de Cădere, în rai. Crucea şi Învierea lui Iisus au venit după Cădere, ca să ne ridice, nu pentru a aboli până şi legile Raiului. În Rai I s-a dat omului tot ce era mai bun: familia, locuinţa, stăpânirea naturii, testul ascultării de Dumnezeu şi un program de lucru şi de odihnă. Nimic din religia de la început nu s-a schimbat prin păcat, chiar dacă s-au schimbat drastic condiţiile. Sâmbăta a rămas ziua Domnului la fel de sigur cum bărbatul a rămas bărbat şi femeia femeie, în ciuda confuziei pe care unii vor să ne-o bage pe gât.

Schimbarea Legii din Evrei 7:12, oricine poate verifica, se referă la legea preoţiei, că nimeni nu putea fi preot decât din tribul lui Levi, iar Iisus a fost din Iuda. Nu se referă la Cele Zece Porunci, ci la Legea Levitică. Crucea şi Învierea lui Iisus nu au venit pentru a ne da alte zile de sabatizare (vinerea şi duminica), ci pentru a ne răscumpăra din păcat, iar unul din aceste păcate, potrivit Decalogului şi a Legii dintru-nceput este şi profanarea zilei lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit demult să facă o nouă creaţie, dar şi în perspectiva aceasta, El prevăzuse că Şabbatul va rămâne şi în noua ordine a creaţiei (vezi Isaia 66:22-23. Pentru cei care au răsturnat ordinea lui Dumnezeu, rămâne valabil ultimul verset, 24).

“În Noul Testament, Mântuitorul Hristos ’dezlega sâmbăta’ (Ioan 5:18) şi se considera pe sine ’Domn al sâmbetei’ (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că ’sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă’ (Marcu 2:27).”

Evanghelia arată că fariseii îl urmăreau permanent pe Iisus şi că Îl acuzau că profanează Sâmbăta, în timp ce El se apăra de fiecare dată, arătând că ceea ce face El este legitim în şabbat, nu este profanare. Dar adepţii duminicii aduc lui Iisus exact acuzaţiile fariseilor. Iisus arăta că prin vindecările pe care le făcea nu profana şabbatul (nicăieri în Scriptură nu este scris că vindecarea unui bolnav ar fi profanare de Şabbat). Iisus S-a apărat, dar fariseii de astăzi continuă să-L acuze. Ioan (5:18) se referă la acuzaţiile duşmanilor lui Iisus, nu la credinţa personală a lui Ioan. Dacă e vorba de ceea ce credea Ioan, citim în aceeaşi Evanghelie că ziua a şaptea o numeşte Şabbat (zi de repaus), iar ziua Învierii Ioan, la sfârşitul primului secol, o numeşte simplu, ziua întâi, iar când descrie Învierea, nu vorbeşte nimic de duminică.

Iisus a confirmat cu atât mai mult Sâmbăta prin cele şapte minuni pe care le-a făcut în şabbat. Cei pe care El îi vindecase în şabbat aveau să rămână cu atât mai ataşaţi de şabbat. Pentru unii a rămas ca fiind ziua în care au văzut prima dată faţa lui Iisus şi feţele celor dragi. Pe Dvs v-ar fi ajutat o asemenea experienţă să abandonaţi şabbatul numai pentru faptul că unii au început să se adune şi după şabbat câteva ceasuri ? Exprimarea Domnului, că „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru Sâmbătă”, şi că El „este Domn chiar şi al Sâmbetei” (Marcu 2:27-28), vrea să spună doar că viaţa şi sănătatea omului este deasupra interdicţiilor Sâmbetei. Dar tiparul expresiei lui Iisus se regăseşte şi la Pavel, când vorbeşte despre relaţia dintre soţ şi soţie (1 Cor 11:9-10 „femeia a fost făcută pentru bărbat, iar nu bărbatul pentru femeie”). Dacă bărbatul are o prioritate în ce priveşte răspunderea asupra familiei (este „capul”), oare înseamnă aceasta că el are dreptul de a-şi desfiinţa soţia sau a o înlocui cu alta, ori cu altul?

Fariseii abuzau de interpretarea Poruncii, într-un stil talmudic, cazuistic, dar Iisus a apărat cu acea ocazie gestul ucenicilor de a rupe spice cu mâna şi a mânca grâul, fiindcă era dreptul lor să mănânce. Doamne fereşte, cum poate spune cineva, fariseu evreu sau fariseu creştin, că a mânca în ziua Domnului este păcat? Oare Adam şi Eva în rai nu mâncau din pomi şi din vie ? Vă imaginaţi că trebuia să le culeagă de vineri şi să le ţină la „frigider”, în scorbura aceluiaşi copac? Ridicol.

“Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: ‘Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu’ (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)?”

Da, dacă textul din Evrei 4:8-9 ar spune aşa cum ziceţi, ar fi mare încurcătură, l-aţi face pe Pavel să se contrazică. Dar în acest caz, BOR se face de râs, traducând Evrei 4:9 într-un mod uluitor. De exemplu, în Biblia lui Şerban, ortodoxia spune: „Iată dară, au rămas sărbarea sîmbetei nărodului lui Dumnezău.” NT de la Bălgrad (Alba Iulia), zicea cu câţiva ani mai devreme, „Pentr-aceaia au rămas oarece sîmbătă oamenilor lui Dumnezău.” Traducerea ortodoxă a profesorului Niţulescu arată că „rĕmâne odihnă de sâmbătă pentru poporulu lui Dumnedeu.” Biblia BOR (traducerea lui Galaction în principal, dar pe ici pe colo diortosită), zice: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu.” Trebuie să fie tare grea elineasca aceasta devreme ce textul a fost atât de divers tradus în spaţiul mioritic. Cu asemenea argumente vreţi să convingeţi oamenii ?

Referirea la FA 15 nu vă avantajează, pentru că acolo se specifică numai problemele disputate pe atunci (pe de o parte dorinţa unora de a impune şi creştinilor neevrei circumcizia şi calendarul evreiesc, pe de altă parte voinţa sinodului apostolic de a nu rupe creştinătatea de legile permanent valabile ale VT. De aici referirea specifică la unele aspecte care erau observate ca abateri atunci (folosirea sângelui de animale, a cărnurilor nesacrificate corect, a compromisurilor cu mesele idoleşti şi cu desfrâul). Cât despre Sâmbătă şi despre alte Porunci dumnezeieşti, Sinodul Apostolic nu a luat decizii, fiindcă nu existau dispute. S-a amintit doar că creştinii ştiu tot ce trebuie, deoarece Moise este citit în sinagogi în fiecare zi de şabbat (FA 15:1.5.19-21). Este cât se poate de semnificativ că, în timp ce în FA 15, sau în epistolele lui Pavel, apar dispute legate de circumcizie, de sărbători, şabbate calendaristice şi bucate jertfite idolilor (sau doar suspectate), precum şi de sânge, desfrâu şi carne de animale ucise nu prin înjunghiere, o dispută cu privire la Sâmbătă nu apare nicăieri. Toate aşa-zisele dovezi sunt speculaţii ale unor teologi care nu se pot pune de acord între ei nici măcar în ce priveşte traducerea.

„După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia ’după opt zile’ are de fapt sensul ’în a opta zi’, adică tot duminica), când era ’şi Toma împreună cu ei’ (cf. Ioan 20:26).”

Dacă Iisus a avut de gând să inaugureze şi să consfinţească o sărbătoare duminicală, cum vă explicaţi că timp de vreo 12 ceasuri după înviere a umblat pe cine ştie unde şi abia seara, când după Scriptură se încheie ziua, a venit să Se întâlnească cu ucenicii? Iar întâlnirea nu a avut un caracter religios, liturgic, ci o simplă întâlnire cu ei. Ei nu serbau atunci, ci erau adunaţi şi încuiaţi pe dinăuntru, de frica poliţiei Templului, iar Iisus a venit doar să le dovedească tuturor că înviase şi a mâncat în faţa lor ce s-a găsit, peşte şi fagure, ca să le arate că este înviat în trup, nu duh. Dvs ziceţi că “după opt zile” înseamnă exact o săptămână. Dar nu uitaţi, că nu scrie “la opt zile”, ci “după opt zile”. Cel mai devreme, următoarea întâlnire a fost dacă nu în cursul zilei de luni, cel mai devreme duminică seara, adică la începutul zilei de luni, după timpul biblic (începerea zilei la miezul nopţii este o modă târzie, romană, nu se reflectă în Biblie).

“Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini.”

Şi prin ce anume a sfinţit El ziua duminicii în aceste întâlniri? Că s-a întâlnit cu ucenicii Lui de vreo două ori, de fiecare dată seara, după ce duminica trecuse ? Sau prin faptul că în nici o întâlnire nu s-a ţinut o slujbă oarecare, ca să nu mai vorbim de euharistie? Cât priveşte ciclul de 7 zile, el exista. Iar ciclul de 7 zile a fost dat de Dumnezeu împreună cu Sâmbăta şi pentru Sâmbătă, altminteri nu ar fi avut nici un sens. Dacă Iisus venea să schimbe, de ce n-a schimbat şi ciclul săptămânal, să-l facă de 10 zile sau de 5 zile, ca la egipteni şi chinezi? De ce tot după evrei?

“Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2).”

Este bine că aţi dat trimiterea biblică, fiindcă oricine poate vedea că acolo nu scrie nimic de duminică. Mă rog, chiar dacă evenimentul ar fi avut loc într-o duminică, asta nu schimbă nimic, devreme ce nici Duhul Sfânt nu a spus Bisericii să se adune şi să hotărască sfinţirea zilei învierii. Dar o analiză mai serioasă ar putea arăta că Cincizecimea (Şavuot) în acel an a căzut într-o Sâmbătă. Verificaţi un calendar evreiesc pe doi ani, şi vedeţi că sărbătorile nu cad în fiecare an în aceleaşi zile ale săptămânii, fiindcă acestea erau sărbători calendaristice. Existau de asemenea şabbate calendaristice (cf. Lev 23) care cădeau în timpul acestor sărbători, sau se confundau cu ele, ca zile fixe ale unor luni, nu ale săptămânii. Sărbătoarea Cincizecimii este fixată la 7 săptămâni după şabbatul pascal, şi anume a 50-a zi. Un fapt deosebit de interesant este că, în timp ce Ioan se referă la marii preoţi (care erau saduchei), că urmau să serbeze noaptea de Pesach, cu mielul, în seara Vinerei Mari (Ioan 18:28), iar şabbatul pascal coincidea cu Şabbatul săptămânal (Sâmbăta), mărind astfel importanţa zilei (Ioan 19:31), sinopticii (Matei, Marcu, Luca) dau alt reper, probabil după calendarul cel mai popular, care era promovat de farisei şi care a supravieţuit până astăzi: ziua jertfirii mielului de Paşti, care marca începutul sărbătorii a fost în mod clar în Joia Mare, sărbătorită şi de Iisus cu ucenicii (Luca 22:7.15-16).

Am dat doar referinţa din Luca, pe celelalte le găsiţi, dacă aveţi nevoie. Este important că Luca arată că ziua jertfei de Paşti (14 Nisan, quartodecima) a fost în Joia Mare, că seara Iisus a mâncat Paştile cu ucenicii, apoi S-a dus în Grădină cu ei. Ziua de 15 Nisan, adică şabbatul pascal a căzut astfel în Vinerea Mare. După acest calcul, a 50-a zi de la Paşti nu mai cade duminică, ci cade într-o sâmbătă. Ştim bine că Faptele Apostolilor este scrisă tot de Luca. Prin urmare trebuie să avem acelaşi sistem calendaristic în ambele. Se ştie că în acel timp la evrei existau sisteme calendaristice diferite pentru sărbători. Şi chiar astăzi, evreii karaiţi au un sistem diferit de al evreilor ortodocşi.

Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corintheni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia.

“Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.”

Serios ! Eu zic să citiţi nişte cărţi de teologie a Sabatului, nu să vă mulţumiţi cu ce se învaţă la sectologie. Dacă vreţi să-i puteţi combate, trebuie să le ştiţi bine argumentele.

Cât priveşte argumentele din Didaché, scrisoarea lui Ignaţiu, a lui Pseudo-Barnaba, autenticitatea nu este disputată, dar ce vă spune DVs. O epistolă care se găseşte astăzi în două variante, una mai umflată şi alta mai subţire? Sau că nu există accord cu privire la vechimea reală a acestor scrieri. Este posibil că cel puţin unele sunt din secolul II, dar asta nu schimbă nimic. În secolul II a început să înflorească şi gnozele antiiudaice în creştinătate, aşa că prezenţa unor atitudini teologice ostile Sâmbetei nu trebuie să ne mire. Părinţii şi învăţătorii Bisericii, deşi s-au opus gnozelor, au acceptat până la urmă unele influenţe ale acestora. Era spiritul timpului. După Victoria romanilor în războiul cu evreii din anul 135, curentul antiievreiesc a luat proporţii şi s-a resimţit şi în creştinism, iar unii creştini, notabil cei din Roma şi din Alexandria, au ascuns sâmbăta, pe care au făcut-o apoi zi de post şi au promovat întâlniri exclusive duminicale. În Asia Mică însă, în leagănul ortodoxiei de azi, s-au ţinut ambele zile mai mult timp, până când creştinismul roman a învins, aşa cum a învins şi în privinţa sărbătorii Naşterii Domnului (25 decembrie, în loc de 6 ianuarie) şi în privinţa Paştilor (prima duminică după echinocţiul de primăvară, în loc de 14 Nisan, cum ţineau pe atunci ortodocşii). Au trecut atâtea secole, domnule, a fost destul timp pentru uitare, iar inovaţiile omeneşti au devenit între timp tradiţii bătrâne.

“La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în “ziua soarelui / dies solis”. Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).”

Dacă nu sunt indiscret, din care ediţie a scrisorii lui Plinius citiţi şi în ce limbă aţi găsit acel document? Dacă aţi cumpărat cartea, duceţi-o înapoi, să vă dea banii pe ea, că este falsificată. Plinius nu foloseşte expresia „dies solis”, ci „stato die ante lucem” (adică „într-o zi stabilită, înainte de răsărit”) http://www.kchanson.com/ANCDOCS/latin/pliny.html . Care este acea „zi fixă” nu ne spune deloc. Nici nu ni se spune măcar dacă e o zi fixă din lună sau din an. Faptul că în zona microasiatică guvernată de Plinius este atestat peste o generaţie un puternic curent cvartodeciman, indică mai degrabă că era vorba de o celebrare anuală a învierii lui Iisus, după calendarul fix al evreilor, adică aşa cum ţineau vechii ortodocşi Paştile înainte de Constantin.

Pseudo-Barnaba nici nu merită luat în discuţie, fiindcă nu ştie să citească în Biblie.Iezechil (43:27) vorbeşte despre opt zile de ceremonii sacrificial pentru sfinţirea altarului de la templu, dar cele opt zile ceremoniale nu au nici o legătură cu ciclul săptămânal.

“Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.”

Canoanele sinodului din Elvira nu sunt luate în serios nici de ortodocşi, deoarece acelaşi sinod a hotărât să nu apară icoane pe pereţii bisericilor. Se vede că mai greşesc şi sinoadele.

“Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.”

Întrebarea cea mai serioasă este dacă Noul Testament este izvor creştin şi dacă creştinii mai acceptă mărturia NT. Cât priveşte sursele păgâne despre creştinism, acestea apar abia la începutul secolului II, şi nu se preocupă de acest aspect, nici de sâmbătă, nici de duminică. Abia în zilele lui Tertullian păgânii reproşează creştinilor că ţin ziua soarelui.

Cert este că iudaismul era privit cu tot mai mare ostilitate de către păgâni, după căderea Ierusalimului şi în special după anul 135 (revolta lui Bar-Kochba şi victoria lui Hadrian), iar creştinii, care erau la început o sectă iudaică, nu erau mai iubiţi de păgâni, dimpotrivă, erau priviţi cu dispreţ şi de unii şi de alţii. Realitatea este că pe măsura creşterii numerice, creştinii au răspuns la această provocare distanţându-se de iudaismul care era tot mai persecutat şi apropiindu-se mai mult de cei puternici (păgânii), cu atât mai mult cu cât majoritatea creştinilor proveneau acum dintre păgâni. Aceasta a fost trista realitate. Dacă s-ar fi ţinut seama de porunca apostolică (1 Cor 10:32) nu s-ar fi ajuns la tragedia istorică. Dar creştinii au răspuns ostilităţii iudaice cu ostilitate emoţională şi teologică, pentru că nu au înţeles destul de bine ce înseamnă afirmaţia lui Iisus faţă de femeia păgână (Ioan 4): “…pentru că mântuirea vine de la evrei”.

“Şi până la Moise nu se vorbeşte de sâmbătă.”

De ce ar fi trebuit să se vorbească? Scriind Geneza, Moise nu a intenţionat să descrie amănunţit tot ce făceau şi credeau strămoşii, ci doar experienţa lor cu Dumnezeu în momentele cheie ale vieţii. În rest, nici nu ni se spune că patriarhii ar fi mâncat caş. Dar devreme ce erau păstori, avem tot dreptul să gândim că mâncau caş. Dacă ni se spune în Geneza 2 că Dumnezeu, după ce a creat familia, a sfinţit ziua a şaptea a săptămânii, apoi ciclul săptămânal este amintit în repetate rânduri în cartea Genezei, fie sub forma repetată de „7 zile” (în naraţiunea Potopului, cap. 7-8), fie sub numele de săptămână (în discuţia dintre Iacob şi Laban), înseamnă că era cunoscut şi şabbatul. Altminteri, ce sens poate avea săptămâna, fără o zi deosebită care să delimiteze ciclul? De la Moise până pe vremea lui Elisei, deasemenea nu mai este amintit sabatul, cu excepţia cărţii Psalmilor. Dar nimeni nu se îndoieşte că exista. Jubileul este poruncit în Legea lui Moise, dar nu mai este atestat mai târziu. Înseamnă că nu s-a ţinut deloc?

“Decalogul a fost dat tot evreilor şi chiar dacă el are o anumită valoarea şi în NT, acesta trebui privit prin prisma Legii Harului şi nu a prefigurărilor din VT.”

Dacă veţi citi cu atenţie Legea lui Moise, veţi vedea că Decalogul şi tot ce a vorbit Dumnezeu a fost pentru a-i ajuta să înţeleagă Harul Lui. Este o prejudecată popular că Harul lipseşte din Legea lui Moise sau din VT. Deasemenea, Sâmbăta nu este descrisă în Biblie ca o prefigurare, ci ca o sărbătorire a faptelor lui Dumnezeu (Facere, Mântuire etc.).

“Restul discuţiei este inutile, mai ales că nu recunoşti că Hristos mai mult nu a ţinut sâmbăta, decât a ţinut-o. Iar când a ţinut-o a făcut-o doar pt a nu fi învinuit.”

Vreţi să spuneţi că se temea de farisei? Păi de ce nu le-a vorbit clar deoparte, numai ucenicilor Lui: “Măi băieţi, amin, amin vă spun, gata cu sâmbăta…!”

“Informaţiile istorice sunt importante pt că ele arată cum ţineau primii creştini – apostolii şi ucenicii lor direcţi”

Despre apostoli aflăm din Scriptură suficient. Pseudo-Barnabii şi alţii nu au fost deloc urmaşi direcţi ai apostolilor. Şi chiar apostoli dacă ar fi fost, aşa cum Iuda Iscariot a fost ales de Iisus între cei doisprezece, şi i se făgăduise ca şi celorlalţi, un tron în împărăţia mesianică (Mat 19:27-28.30), tot degeaba, dacă a trădat Cuvântul. Nimeni nu este mai presus de Lege.

“…nu aşa cum v-au învăţat ereticii americani din sec. 19.”

Bine ar fi să vă hotărâţi la un sens mai rezonabil al termenului de “eretic”. După 20 de secole de rătăciri, în care Biserica s-a tăvălit cu toţi mai marii lumii şi, ca urmare, a persecutat pe “eretici” în toate felurile posibile şi imposibile, a fi numit eretic sună ca un compliment. Thanks !

“Hristos spune că va sta “în pământ” 3 zile şi 3 nopţi, dar a stat doar o zi plină şi 2 nopţi, înviind a treia zi. Aşa era modul de exprimare al evreilor.”

Nu se poate trage concluzia, pe baza unei singure expresii stranii dintr-o singură evanghelie, că acesta ar fi fost modul de exprimare al evreilor.

Referitor la dl Haym, domnia sa a scris multe lucruri bune în comentariul personal, care merită citite, dar afirmaţia „...ca Isus este Cristos nu exista decit in epistolele modificate dupa Constantin,” este inacceptabilă. A nu recunoaşte că Iisus este Messia/Christos este de aşteptat de la un evreu. Dar nu aceasta este problema. Din experienţa mea cu Dl Haym, am tras concluzia că nu este sensibil la argumente.
Vă doresc sănătate şi mulţi ani !

Cu simpatie creştină,

Lect. univ. drd. Florin Lăiu

_______________________________________________________________________

Scurtă replică lui Eron:

Dragă Eron,

Nu este corect să susţii că duminica provine numai de la Constantin. În realitate, duminica are trei rădăcini în trei epoci diferite. Mai întâi, ea a apărut ca o extrapolare săptămânală a serbării anuale a Învierii. A fost iniţial o zi de adunare pentru Cina Domnului, după Şabbat, şi în care lucrul nu era interzis. Treptat, ea a făcut concurenţă Sâmbetei, aşa fel încât în cele mai influente centre creştine a început să ia locul şabbatului ca zi de cult, în timp ce şabbatul a devenit zi de post. Începând cu Constantin, duminica începe să preia ceva din sfinţenia şabbatului, fiindcă s-a decretat ca să fie o zi de oprire de la lucru şi de la distracţii în cetăţi. Se permiteau însă muncile agricole. Sâmbăta încă era ţinută în multe locuri, dar era tot mai condamnată de teologi. După anii 500, mai întâi în Apus, apoi tot mai extins, a apărut o a treia rădăcină a duminicii: duminica înlocuieşte şabbatul, şi va fi de acum încolo justificată pe temeiul Decalogului. În concluzie, mai întâi a fost un obicei popular nevinovat, apoi o preferinţă a Bisericii şi a Imperiului, după care a devenit repaus săptămânal exclusiv, promovat de papalitate, în numele Decalogului şi în numele autorităţii tradiţiei. În concluzie, lucrurile au fost mai complexe. Doar un decret imperial nu ar fi putut convinge pe creştini să adopte o nouă zi de închinare.

VISON ŞI STACOJIU

Preafericită biserică de ciocli,
care duci soarele pe năsălie,
care-ai făcut din rătăcire dogmă, cu bozii tăi de var şi ablepsie;

care-ai făcut din dragoste păcat,
şi din păcat putere şi poruncă,
făgăduind verdeaţă celor duşi,
iar celor treji un loc în iad, de muncă;

Călare pe puteri -- pe şapte munţi --,
lângă mormânt, răsfăţ răpitoresc,
cernită maică sacră-a celor mulţi
şi soacră pentru cei care gândesc.

Distinsă vrăjitoare care legi
ce Dumnezeu dintru-nceput dezleagă,
şi-apoi dezlegi, cu sfinţii tăi betegi,
porunca lui Christos cerută-ntreagă.

Dacă mai ai şi fiice, fericito,
care se tăvălesc cu voievozii,
şi care magic îşi înneacă plozii,
atunci să plouă foc, să vină apă,
numai Apocalipsa ne mai scapă !

An nou — Cezar nou ! (Let the swine go home in the woods !)

Replici la comentariul lui Cezar

Cezar: "Recunosc ca analiza mea a fost prezentata foarte pe scurt,..."

Dragă Cezar, când e vorba de exegeza unor pasaje disputate, când apar afirmaţii aparent contradictorii, nu este suficientă o analiză „foarte pe scurt". În asemenea situaţii, ori duci treaba până la capăt, ori o laşi pe seama altuia. Afară de faptul că vrei să exprimi o simplă opinie personală sau colectivă.

Cezar: "...insa cu maxima sinceritate iti spun ca mare parte din afimatiile tale n-au nici o legatura cu realitatea."

OK. Nimeni nu te suspectează de nesinceritate. Dar sinceritatea nu este suficientă. Mai trebuie şi imparţialitate (pe care nu o ai), dar chiar dacă ai avea-o, nu este suficientă. Este nevoie de un studiu serios şi întemeiat pe PRINCIPII DE INTERPRETARE solide, care să permită o armonizare cinstită a afirmaţiilor biblice contrarii, plus un studiu istoric mai profund decât simpla citare din Părinţi, care să explice şi preferinţa populară a creştinismului istoric pentru tot felul de dezlegări (când este vorba de poruncile lui Dumnezeu) şi pentru tot felul de legăti (când este vorba de poruncile oamenilor / Bisericii).

Cezar: "Daca exista dorinta de a intelege ce spune un pasaj, si nu ceeea ce nu spune, nu vor fi probleme."

Dacă citeşti doar un anumit pasaj şi ignori alte pasaje, totul este clar, chiar dacă nu e şi corect. Dar pentru a înţelege corect ce a vrut să spună Dumnezeu prin autorii Bibliei, nu este suficientă dorinţa de a înţelege un pasaj, nici măcar dorinţa de a le înţelege pe toate. Există un proverb care spune că drumul spre iad este pavat cu dorinţe bune. Dar nerealizate, desigur. Dincolo de dorinţă, dacă vrei să faci o treabă bună, ai nevoie de muşchi, de (bună)voinţă, curaj, unelte potrivite, efort, perseverenţă, un proiect serios, o inteligenţă ascuţită şi echilibrată, cât mai multă informaţie de calitate şi peste toate acestea şi încă peste multe altele, e enevoie de un alt tip de sinceritate decât acela despre care vorbeai, şi anume, acea dispoziţie şi înţelepciune care vine de la Dumnezeu peste cei care nu doar lucrează, ci se roagă neîncetat, apropiindu-se de Scriptură cu respectul cuvenit Prezenţei lui Dumnezeu.

Referitor la afirmaţia lui Mr Q ("Pana si sodomitii au ajuns sa demonstreze cu Biblia ca homosexualitatea nu este un pacat”), pot spune că este o comparaţie care merită analizată. Oricine caută să folosească Biblia pentru a găsi scuze ingenioase pe care mintea omenească nesfinţită le pune la dispoziţie celui care preferă dezlegările, face o teologie dezastruoasă. În cazul dezorientărilor nefireşti, Biblia este suficient de clară, dar maniera raţionalist-liberală şi necinstită în care aceştia caută să folosească Biblia, le permite să se ascundă după pretexte "biblice". Nu am să repet acum argumentele lor isteţe, dar aş spune că în acest caz este aproape nenecesar a se consulta Biblia, fiindcă păcatul cu pricina este o deviere vizibilă de la legile naturii. De aceea şi Biserica Ortodoxă îl numeşte "păcate împotriva firii". Natura într-adevăr ne învaţă în multe privinţe ce este bine şi ce este rău. Dar dacă cineva are îndoieli, ar trebui să citească (Lv 18:22, 23; Ez 16:49-50; Rom 1:24, 26-28; 1Cor 6:9; 1Tim 1:10; Ap 21:8). În referinţele de mai sus, păcatul acesta este numit „scârbos”, „urîcios”.

Dar cât de natural este să mănânci orice îţi vine în minte? Nu cumva şi aceasta este o pervertire a naturii şi a poftelor firii? Biblia arată că la început, Dumnezeu a creat pe om vegetarian, ba chiar şi pe fiare le-a făcut vegetariene (Gn 1:29-30). Între timp s-a întâmplat ceva, de moment ce există atâta mâncătorie în toată lumea vie. Desigur, Dumnezeu a prevăzut că în condiţiile Căderii, omul nu se va putea hrăni chiar ca în Paradis, de aceea Dumnezeu a fost îngăduitor şi, condescendent ("cu pogorământ") a permis oamenilor să mănânce carne, dar numai din anumite animale (Gn 7:2.8; 8:20; Lv 11) şi în condiţii speciale, fără sânge etc. Dumnezeu a dat legea aceasta evreilor în mai multe locuri, tocmai pentru că unii dintre ei o uitaseră în robia egipteană.

Planul lui Dumnezeu însă a fost ca nu numai ei, ci şi păgânii din jurul lor să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească legile curăţiei:

„Un popor amestecat păgân se va aşeza în Aşdod, şi voi frânge astfel mândria filistenilor. Voi scoate din gura acestui popor sângele, îi voi scoate spurcăciunile dintre dinţi. Acesta va fi şi el o rămăşiţă de partea Dumnezeului nostru, va fi ca un clan din Iuda: Ecronul va fi ca iebusiţii [vechii locuitori ai Ierusalimului]. Zaharia 9:6-7

Având în vedere că ambele obiceiuri sunt numite în Scriptură urâciuni şi scârbe (atât perversiunile sexuale, cât şi dezlegările la mâncăruri păgâneşti), ar trebui să fim mai atenţi cu păcatele împotriva firii, fiindcă profetul Isaia spunea amatorilor de dezlegări la cărnuri necurate:

„Cât despre cei care se 'sfinţesc' şi se 'curăţesc' urmând în 'grădinile sacre' pe cel care este în mijlocul lor, cei care mănâncă carne de porci, de târâtoare şi de şoarcei-- toţi aceştia vor fi distruşi împreună" Şi Isaia adaugă, la sfârşitul acestui pasaj expresia clasică "נאם יהוה = 'Este cuvântul lui Iahwé '" (Isaia 66:17). Ceea ce este foarte important şi neobservat de creştini, profeţia lui Isaia din cap. 66 vorbeşte despre un timp în care credinţa avea să se răspândească printre neevrei, ba chiar într-un timp dinaintea venirii Domnului în strălucire şi foc pentru a pedepsi lumea (vezi versetele anterioare 15-16).

Isaia foloseşte cadrul cultural al timpului lui, descriind un ritual canaanit (sfinţirea şi purificarea aceea rituală prin grădinile sacre, precum şi mâncarea de spurcăciuni). Astăzi creştinii se sfinţesc altfel, nu prin grădini sacre, ci în spaţii zidite, unde se ating de obiecte sfinţite, se stropesc cu apă sfinţită şi aplică multe alte ritualuri pe care Sfânta Scriptură le ignoră complet, dar ca şi evreii din timpul lui Isaia, care se luau adesea după tradiţia populară a ţării (Canaanul), îşi permit să mănânce porc sau alte spurcăciuni, care n-au fost niciodată curăţite de Dumnezeu.

O fi Biserica Ortodoxă de la Apostoli, ca şi cea Catolică etc. la fel de veche, ca şi Sinagoga, care este încă mai veche şi cu o succesiune la fel de onorabilă, de la Moise şi Profeţi, însă accentul şi realitatea tuturor acestora, ca şi a tuturor religiilor lumeşti este tradiţia, nu Cuvântul lui Dumnezeu. Continuitatea instituţională este respectabilă, dar nu suficientă. Succesiunea spirituală şi LOGICĂ (1 Pt 2:2, de la Logos-cuvântul lui Dumnezeu) este aceea care ne face cu adevărat creştini. Creştinismul se mănâncă zilnic, „pe pâine”, în mod personal, aşa cum spunea Iisus, nu prin intermediari, şi nu este suficient că au mâncat părinţii, trebuie să mănânce şi copiii, fiecare în parte. Creştinismul începe cu naşterea din nou a fiecărui om care alege în mod liber Calea lui Christos, prin pocăinţă şi botez. Aceasta nu se transmite doar pe cale culturală, instituţională, politică sau magică, ci se primeşte, aşa cum zice Sf. Petru în 1 Pt 2:2, dacă dorim cu adevărat 'laptele logic şi curat' al cuvântului lui Dumnezeu (1 Pt 1:25) şi nu pe cel trecut prin pânzele şi sitele murdare ale vremurilor.

Cât despre textele citate de Evagrie (Fc IX,3; ICo X,25; Mt XV, 11), le-am explicat în comentarii anterioare şi nu vreau să mă repet.

Simte-te liber să crezi cum vrei. Nu vreau să spun că a mânca porc este de aceeaşi gravitate cu a călca una din cele 10 porunci, sau ar fi o vină la fel de grea şi urîcioasă ca sodomia. Dar în esenţă este aceeaşi problemă: profanarea trupuiui omenesc, care este templul Duhului Sfânt şi care trebuie sfinţit pentru El şi în continuare prin El (Rom 12:1; 1 Tes 5:23), (1Cor 6:19-20).

Întreabă-te foarte serios de ce şi de unde a citat Petru în 1Pt 1:14-16, după ce ne-a lăsat îndemnul: "Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă". Nu ai comentat deloc acest pasaj despre care am scris.

Dumnezeu nu ţine cont de faptul că păgânii mănâncă de toate, sau că un creştin a fost ignorant ori rătăcit în trecut (FA 17:30-31), dar când astăzi Biblia este atât de răspândită şi ştiinţa de carte este universală, este mare păcat să trăim în întuneric şi să ne orientăm numai după opaiţe şi scântei de acum 15 veacuri, încercând să eclipsăm soarele Cuvântului cu citate ale sfinţilor de mâna a doua.

Nu uita că fariseii au venit la Iisus tot cu argumente din acestea: Noi suntem de la Părintele Avraam, avem 2000 de ani vechime (chiar atâta trecuse de la Avraam la Iisus). Tu abia ai apărut, nu ai nici 50 de ani! Şi nici nu ştim cine eşti -- probabil un samaritean sau un posedat (Ioan 8:39-58).

Nu ne comparăm noi cu Iisus, şi nu-L monopolizăm. Iisus este al tuturor, orice păgân are dreptul la o succesiune directă de la Iisus, prin întoarcere la Dumnezeu şi la Scriptură, cu atât mai mult un creştin, care deja crede şi are cunoştinţe. Dar dacă, în timp ce în ţări păgâne, oamenii părăsesc stilul lor de viaţă şi primesc Evanghelia cu întreg cadrul ei biblic, cum este posibil ca în creştinătate să existe atâta rătăcire, ignoranţă şi dispreţ faţă de învăţăturile curate ale Bibliei? Să fie islamicii şi budiştii mai aproape de planul lui Dumnezeu din Geneză, decât creştinii?

Întrebarea trece dincolo de tine. În orice caz, şi tu poţi deveni, dintr-o măruntă victimă a căderii şi degradării creştinismului, într-un om pe care Dumnezeu poate conta. Şi cine ştie dacă nu tocmai pentru acest motiv a îngăduit Dumnezeu să dai peste aceste articole şi comentarii ?