De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta ? (continuarea dialogului). STATUS DIES.

Stimate domnule ieromonah Petru Pruteanu

Vă mulţumesc pentru replica de pe blogul Dvs. Cred că este nevoie să mă fac mai înţeles. Înainte de toate, trebuie să recunosc că istoria bisericească nu este specialitatea mea. Pregătirea mea este teologia şi filologia biblică, exegeza, limbile biblice etc.. Numai din pasiune şi pe cont propriu fac şi apologetică, sectologie, megasectologie etc. Prin urmare, sper să fiu iertat dacă nu am fost suficient de exact într-o interpretare istorică. Aţi afirmat:

„La un moment dat autorul nu ştie ce înseamnă ’excomunicare’. Totuşi Theodosie a fost excomunicat de Ambrozie al Mediolanului, adică oprit temporar de la împărtăşire, dar şi asta-i excomunicare. Şi nu e singurul caz…”

Am citit despre Ambrosius acum circa 35 de ani şi am aflat că arhiepiscopul i-a interzis temporar cezarului să se împărtăşească, dar nu ştiam că ortodocşii numesc excomunicare şi această interdicţie temporară. Dar indiferent de definirea noţiunii de excomunicare, încă mi se pare exagerată ideea că Biserica imperială avea mai mare autoritate decât cezarii. Şi chiar dacă am admite că episodul cu Theodosius „nu e singurul caz...” (nu cred că mai găsiţi încă trei cazuri -- unul ar putea fi Iulian Apostatul, care totuşi a fost mai puternic, chiar dacă o fi fost excomunicat; puţin îi păsa!), totuşi exemplele acestea nu servesc subiectului, pentru că, indiferent dacă legiferarea duminicii a fost motivată de popularitatea cultului soarelui (de care Constantin nu era străin), sau de influenţa politică a ierarhilor din marile metropole (care doreau legiferarea tradiţiei duminicale), problema rămâne aceeaşi: eate, oare, duminica de origine şi autoritate divină explicită, sau de origine şi autoritate omenească explicită? Fie kanon, fie nomos, întrebarea este în ce condiţii omul are autoritatea de a schimba una din cele mai clare porunci dumnezeieşti, sau de a face legi care să îngrădească, ori să sufoce una din cele mai vechi, mai explicite şi mai înţelepte instituţii divine.

„În primul rând remarc faptul că linia de argumentare nu este întotdeauna chiar logică. De exemplu: eu spun că la Sinodul de la Elvira (306) se arată că Duminica era deja ţinută de toţi, iar neţinerea ei era canonisită, iar autorul articolului dat începe cu icoanele. Eu nu constest asta, dar argumentul istoric adus de mine prin asta rămâne totuşi în picioare.”

Am încercat să fiu subtil şi se pare că nu am reuşit. Iată logica mea: Dvs. aduseserăţi Sinodul de la Elvira (306) ca argument al existenţei tradiţiei duminicale în Biserică, înainte de Constantin. Eu am recunoscut această realitate în alte locuri din replica mea, de aceea nu am contestat valoarea argumentului Dvs. Însă m-am referit la decizia aceluiaşi sinod de a interzice uzul imaginilor în Biserică, tocmai pentru a sugera o paralelă între dezvoltarea (lentă şi pecetluită cu decizii sinodale), a tradiţiei duminicale şi cea a tradiţiei iconodule. Mă bucur că nu contestaţi vocea sinodului în privinţa deciziei antiiconodule, dar afirmaţi că decizia aceluiaşi sinod „arată că Duminica era deja ţinută de toţi”. Este nevoie să precizaţi ce înseamnă „toţi”, în acest caz, fiindcă Sinodul de la Elvira este totuşi provincial. Şi eu înclin să cred că obiceiul adunărilor duminicale era practic general pe vremea aceea, dar în multe locuri, în special în Răsărit, sâmbăta încă era ţinută (pe lângă duminică), iar duminica era încă zi lucrătoare chiar pentru mulţi creştini.

„Autorul mai recunoaşte că ţinerea duminicii de către creştinii de la început, mult înaintea lui Constantin, este o celebrare săptămânală a Învierii Domnului. Doar oare aceasta e puţin lucru? Oare nu asta-i totul?”

Cred că am fost înţeles greşit (sau nu m-am exprimat destul de clar). Eu recunosc că duminica are origine preconstantiniană, dar nu că ar fi fost ţinută „de către creştinii de la început”. Când ar fi acest „început”? Pentru mine, începuturile adevăratului creştinism se află în era apostolică, iar doctrina, obiceiurile şi autoritatea Bisericii din acea perioadă sunt exprimate în Noul Testament. Scrierile bărbaţilor [presupuşi] apostolici, chiar dacă le-aş admite ca fiind cu totul autentice, neinterpolate, corect traduse şi contemporane cu apostolii, nu ar căpăta o autoritate superioară. Biserica a fost în tot timpul asaltată de provocări eretice din interior, iar convingerea mea este că, după provocarea iudaizantă, din perioada în care iudeo-creştinii erau majoritari (în prima generaţie creştină), a urmat perioada paganizantă, când Biserica a devenit majoritar neevreiască şi chiar antiiudaică, în care diverse autorităţi bisericeşti pagano-creştine au început teologhisiri militante în favoarea duminicii.

„A fost, există sau va exista în istorie ceva mai important pe pământ decât Învierea lui Hristos?”

Importanţa istorică şi teologică a lui Christos nu poate fi redusă la evenimentul Învierii. Ce argument biblic aveţi că învierea lui Iisus ar fi mai importantă decât jertfa Lui, sau decât înomenirea (întruparea şi naşterea) Lui ? Cele trei sunt una în importanţă, după înţelegerea mea; dar, ca să facem dreptate Scripturii şi teologiei, o distincţie există:

1. Jertfa Lui este cea mai mare şi mai profundă minune a iubirii dumnezeieşti (nu degeaba Crucea a rămas ca un simbol peren al creştinismului);
2. Întruparea şi naşterea lui Iisus, care implică zile diferite, dar necunoscute, sunt de asemenea o descoperire a iubirii şi jertfei divine, dar ele sunt doar o anunţare a marilor victorii obţinute prin viaţa, moartea şi învierea Lui;
3. Învierea este minunea puterii şi a identităţii Lui divine. Oricât de mare şi spectaculoasă ar fi învierea, oricât i-am augmenta importanţa, ea nu este mai importantă decât întruparea. În înviere, Omul Iisus Christos, care a murit cu adevărat, a fost făcut viu prin puterea lui Dumnezeu şi prin viaţa existentă în natura eternă/divină a lui Iisus. Prin aceeaşi putere însă a fost înviat şi Lazăr. Ba încă învierea lui Lazăr, deşi inferioară în alt sens (fiindcă avea să moară şi Lazăr cândva) este, din punct de vedere social, mai spectaculoasă. La învierea lui Lazăr au fost de faţă toţi apostolii şi mulţi alţi ucenici ai lui Iisus, în timp ce la învierea lui Iisus nu a fost martor nici un credincios. Iisus, după înviere, S-a arătat numai credincioşilor Lui, apoi S-a înălţat numai în prezenţa lor, în timp ce Lazăr a rămas multă vreme printre cei vii, ca să-l „verifice” credincioşii şi necredincioşii. Pe de altă parte, învierea lui Iisus, a fost mult mai spectaculoasă în sens fizic, ca să menţionăm doar cutremurul de pământ. La moartea lui Iisus însă au fost mai multe semne fizice spectaculoase, din care cutremurul nu a lipsit.

De aceea şi Pavel zicea „Noi predicăm pe Christos cel răstignit...” (1 Cor 1:23), ceea ce înseamnă că Jertfa cristică este chiar mai importantă în kerygma creştină, decât învierea. Repet, cele trei minuni nu pot fi concepute una fără alta, ele sunt una. Dar dacă din motive didactice este cazul să facem o ierarhie, cred că Scriptura favorizează prioritatea teologică a Jertfei lui Iisus. După aceea minunea întrupării şi apoi învierea. Dacă este să mai facem o comparaţie teologică, aşa cum Pavel în Poemul iubirii (1 Cor 13), vorbeşte despre cele trei virtuţi creştine majore: credinţa, speranţa şi iubirea, iar în alte locuri asociază credinţa cu iubirea ca şi cum ar fi una singură, recunoaşte totuşi, că din toate, iubirea este virtutea cea mai mare. De aceea şi evenimentele cristice, care trebuie înţelese împreună, pot fi ierarhizate (didactic numai) după acest criteriu. Nu degeaba spunea şi Ioan că Dumnezeu este iubire. El este şi putere şi ştiinţă şi frumuseţe şi multe altele. Dar esenţa morală a firii dumnezeieşti este iubirea. Cred că sunteţi de acord.

„Cât priveşte Scrisoarea lui Plinius, recunosc că a fost o inexactitate din partea mea (preluată de la alţii), dar una şi mai mare din partea dlui Lăiu, care nu vrea să recunoască contextul acelei expresii, că este vorba despre euharistie şi agapă săptămânlă, introducând gogoaşa cu paştele… Oare ceea ce descrie acolo Pliniu nu făceau creştinii săptămânal? Şi ştim din alte scrieri în ce zi anume se întâmpla aceasta…”

Subiectul fiind de maximă importanţă, este corect ca fiecare document să stea pe picioarele proprii. A hotărî că „stato die” (într-o zi anumită) sugerează duminica de mai târziu, este raţionament circular. Ar trebui dovedit, mai întâi, că la începutul secolului II, în Bitinia, deja era în floare cultul duminical. Dar nimic specific duminicii nu apare în scrisoarea lui Plinius: nici referirea la credinţa în înviere, nici euharistia. Practicarea serviciului divin noaptea, înainte de zori, este explicabilă în contextul urmăririi întrunirilor nelegitime. De aceea ţineau cultul pe întuneric, dis de dimineaţă, iar mai târziu se adunau pentru o agapă obişnuită (împărtăşania nu este menţionată). Ce mă împiedică să cred că făceaua asta duminica şi nu sâmbăta? Dacă punem această scrisoare în continuarea capitolului 16 din Faptele Apostolilor, ce concluzie se poate trage? Ideea că ar putea fi vorba de o celebrare pascală, am preluat-o de la un autor protestant, ca pe o simplă posibilitate. Nu am o opinie definitivă în aceaqstă privinţă.

Partea relevantă din scrisoarea lui Plinius nu vorbeşte despre duminică mai mult decât de sâmbătă:

„..... toată vina sau eroarea lor era următoarea: ei se întâlniseră în mod regulat, înainte de revărsatul zorilor, într-o anumită zi, ca să slăvească pe Christos în coruri antifonale, aşa cum s-ar adresa unui dumnezeu (← quod essent soliti stato die ante lucem convenire carmenque Christo quasi deo dicere), şi să se lege cu jurământ, nu în conspiraţie nelegiuită, ci că se vor abţine de la orice înşelăciune, banditism şi fals, că nu vor comite nici un act de trădare a încrederii şi nu vor nega ce li s-a dat spre păstrare. După săvârşirea acestui nonsens, obiceiul lor era de a se împrăştia, ca să se adune din nou, mai târziu, pentru a lua o masă obişnuită şi inofensivă (←quibus peractis morem sibi discedendi fuisse rursusque coeundi ad capiendum cibum, promiscuum tamen et innoxium) – însă ei, de fapt, părăsiseră această practică în urma edictului pe care l-am dat, după instrucţiunile tale, care interziceau toate întrunirile.” (Plinius, Ep.10.96).

Rămân dator cu o discuţie despre scrisorile lui Ignaţiu, Barnaba şi Didaché, care să verifice dacă marele credit pe care îl dau tradiţionaliştii acestor scrieri este merutat. Faptul că majoritatea le-a socotit şi le socoteşte credibile şi foarte vechi nu este un argument suficient. Până atunci, rog cititorii să se decidă dacă pe baza scrisorii lui Plinius, „status dies” (o zi anumită / stabilită) era o zi ciclică, săptămânală şi că aceea era duminica.