Sărutul lui Iuda sau creştinismul politic

Nume blestemat?

Dincolo de creştinism , gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care o oferea ereticului Biserica, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?

Numele Iuda (Yehuda), cu sensul de „recunoştinţă”, purtat de acel fiu al lui Israel care avea să devină fruntea poporului ales, simbol al iubirii de fraţi, al mijlocirii pentru salvarea altuia, al regalităţii şi mesianităţii, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă”), simbol al ingratitudinii şi al ruşinii capitale a trădării, un semn al blestemului veşnic.

Evreii folosesc până astăzi acest nume, în timp ce creştinii l-au evitat sub orice formă, în ciuda faptului că avem în Noul Testament un apostol Iuda (Tadeu), un autor frate al lui Iisus şi alţii. Nici măcar neoprotestanţii de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică şi religioasă de „iudeu”, creştinii l-au transformat într-un clişeu antisemit.

Dar, oare, cel care L-a vândut pe Iisus a făcut-o în calitate de evreu, sau în calitate de creştin şi încă lider proeminent ? Cu siguranţă, Iuda nu era mai evreu decât ceilalţi apostoli, sau decât Iisus Însuşi.

Iuda „iscariotul”

Numele trădătorului, aşa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Şim’on „Iscariotul”. Nu ni se spune mai nimic despre originea şi antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra menţiune că el a devenit „trădătorul” (Mt 10:4).

Supranumele lui, de „iscariot”, a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul” (sau iscarioteanul) , când Iskarioth. Iar Ioan repetă că acesta era şi supranumele tatălului său, Şim’on Iscariotul (6:71; 13:2.26). Unele manuscrise greceşti ale evangheliilor dau şi alte variante mai târzii, cum ar fi: „scariotul”, „Skarioth” sau „din Karyoth”, tentative scribale de identificare sau corectare a unui cuvânt neînţeles.

Textele siriace şi latine preferă varianta Skariota’ (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski”. Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot”, o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor”. Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „’iş-Kărioth” (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Ios 15:25). Dar şi teoria aceasta este îndoielnică.

După cum aproape toţi ceilalţi discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal), „iscariotul” ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eşkara’ (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria’ (loc de pândă, spionare). Un „iscariot” (birar sau „supraveghetor” ?) a fost mai întâi tatăl Şim’on, apoi feciorul a moştenit supranumele, în mod natural. Dar a mai moştenit şi preocuparea de ochi atent şi mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, devreme ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului lor, fără să-l suspecteze, deşi acesta avea obiceiul ocult de a-şi oferi sieşi câte un bonus din donaţiile publice destinate susţinerii grupului lor (In 12:6; 13:29). Dacă Iuda ar fi golit punga dintr-o dată, s-ar fi simţit imediat. Dar el avea grijă să fie cinstit în faţa oamenilor. Cel puţin, în măsura în care nimeni nu i-a făcut auditul timp de trei ani.

Iuda, agitator politic

Menţionarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Mt 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimişi doi câte doi (Mc 6:7; Lc 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar şi pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie): Filip şi Natanael [Bartolomeu] (In 1:15), Matei şi Toma (geamănul lui, probabil). În acelaşi fel, Iuda finanţistul face pereche bună cu Simon, fostul zelot naţionalist. Toţi ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naţionaliste, antiromane, aşa cum era de aşteptat. Dar zeloţii erau militanţi, iar aşezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul arată că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toţi discipolii sperau să fie înalţi satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda îşi dorea, desigur, cel puţin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir, intrând astfel în concurenţă cu Petru. Iacov şi Ioan – discipolii favoriţi ai lui Iisus.

Evanghelia ne povesteşte că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezenţa imediată a lui Iisus, îşi continuau favoritele dispute electorale, care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, iar primii dintre ei, în frunte cu Petru, răspundeau cei dintâi de conducerea acestei lucrări. Iisus i-a numit pe toţi „apostoli”, adică trimişi (ambasadori sau „legaţi” ai Lui), ceea ce era o funcţie onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (In 13:16; 1Cor 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente şi bine păzite, ci erau nişte simple delegaţii diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o ţară străină pentru Iisus, şi El voia să trimită mereu delegaţi care să popularizeze condiţiile de pace şi de vasalitate faţă de Imperiul Ceresc.

Zeloţii şi iscarioţii însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuşi, ştia să mânuiască şi două săbii deodată (Lc 22:38), dacă ar fi fost cazul, iar cei care se pretind urmaşii lui în exclusivitate, ştiu de ce. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăţiei Lui (Mt 16:21; 17:22-23; 20:18-19), precum şi taina dragostei şi slujirii pe care se întemeia Împărăţia (Mt 18:3-6; 23:9-12). Dar aceşti trimişi, inclusiv Iuda, îşi imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie, sau că se întrece cu smerenia. De aceea, simţeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică”. Nu scriseseră, oare, profeţii, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel ? (Mi 5:5-8; Ps 45:3-5). Nu ne mirăm că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a zis „Ferească Dumnezeu!”, la care Mântuitorul i-a dat cunoscuta replică „Pleacă, Satano!” (Mt 16:23).

Iisus fusese de mai multe ori ispitit de diavol ca să părăsească planul lui Dumnezeu şi să câştige împărăţia lumii printr-un compromis cu diavolul, acceptând mesianismul politic (Luca 4). Nu degeaba spiritele Îl proclamau public pe Iisus ca fiind Christosul, Fiul lui Dumnezeu, şi nu degeaba El interzicea şi spiritelor şi prietenilor să-L numească public Messia (Christosul), pentru a nu lăsa impresia că mesianitatea Lui era o politică seculară (Mt 16:20; Mc 3:11-12). Iisus a fost în tot timpul provocat de aceste spirite, chiar şi prin intermendiul ucenicilor Lui, ba chiar şi prin membrii familiei Lui, ca să acţioneze mai în acord cu aşteptările tradiţionale, la care El răspundea că încă „nu a sosit ceasul” (In 2:4; 7:6-8). Până şi când atârna pe Cruce, Iisus a fost permanent provocat de spiritul care-l întâmpinase în pustie: „Dacă eşti Tu, Messia, atunci abandonează Crucea şi fă o demonstraţie de putere, prin care să Te salvezi pe Tine şi să ne salvezi şi pe noi!” (Lc 23:35-39).

Iuda, demonul

Dar dincolo de dorinţele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumeşti. Prima dezvăluire a acestei sinistre realităţi a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul şi sângele Mântuitorului, aşa cum apare în memoriile lui Ioan (6.70). Mulţimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranţa că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer ca Moise, cel puţin patruzeci de ani, pe timp de pace sau de război. Iisus arătase clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viaţa veşnică: a trăi prin credinţa în Jertfa Lui, aşa cum El Însuşi trăia prin credinţa în Dumnezeu Tatăl (In 6:47-58). Mulţimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism, şi au început să-L ironizeze, făcând aluzii la canibalism. Şi nu doar gloatele, ci chiar o mulţime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, nici dintre cei şaptezeci, ci dintre cei care nu-L însoţiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat şi L-au părăsit (Is 6:66).

Iisus ar fi putut evita această criză. Un bun politician ştie să-şi păstreze electoratul. Dar Iisus avea mentalitatea Dumnezeului lui Ghedeon; I se părea că are prea mulţi soldaţi pentru a cuceri lumea (Jud 7:2-4). Ce anume era insuportabil în cuvintele lui Iisus ? Metafora Însăşi? Dar Iisus rostise pilde mai scandaloase. Mulţimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput nimic, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie şi o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Un Bar-Kochba, un zelot oarecare, sau chiar şi un Bar-Abba ar fi fost preferabil pentru generaţia aceea – şi nu numai.

Cei doisprezece nu se simţeau mai puţin lezaţi. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înţeleaptă să rămână cu Iisus, fie ce-o fi. Aventura era unică. Un altul, de acelaşi calibru ceresc, nu mai venise. Era formidabil prin bunătatea Lui neînţeleasă şi prin puterea Lui care învingea chiar natura natura şi forţele răului. Chiar dacă Iisus îi speria adesea cu preziceri lugubre, ucenicii învăţaseră să rabde cu stoicism şi să spere că ceea ce li se părea o ameninţare, era doar o pildă neînţeleasă, o figură mistică, atâta tot. Fiecare avea motivele lui să rămână cu Iisus. Chiar şi Iuda, în mod sigur mai dezamăgit decât toţi, deşi a înţeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia naţională. La întrebarea: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”, reprezentantul grupului, fratele Stâncă, a răspuns în numele tuturor: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice! Iar noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Messia, Sfântul lui Dumnezeu!” (In 6:67-69).

Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru alegerea făcută, şi pentru mărturisirea lor, aşa cum făcuse alte dăţi. În schimb, El a scuturat şi mai puternic ciurul, ca să provoace conştiinţa lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toţi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un demon !” (In 6:70-71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate s-o fi întrebat fiecare în sine: „La mine Se gândeşte, oare?”

Prin ce se caracterizează un demon? În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie şi parazitează minţile oamenilor. Sunt nişte supra-euri manipulative. Limbajul lui Iisus arată că El ştia că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, şi că, dezamăgit de prăbuşirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a-L sili pe Iisus să revină la drumul bătătorit. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o ştia bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate şansele bune până la capăt.

De fapt, spiritul acesta al mesianismului politic îi pusese în alertă pe apostoli cu ocazia minunii înmulţirii pâinilor. Odată cu porţia de mâncare, ucenicii lui Christos Îi făceau campanie – o şmecherie foarte actuală şi în zilele noastre. „Acum e momentul să-L proclamăm. El este exagerat de sfios, trebuie ajutat”! Evanghelia spune că mulţimile voiau să-L ia cu de-a sila ca să-l facă împărat, ca în poveşti (In 6:14-15). Nu degeaba Iisus a poruncit cu mare severitate celor doisprezece să se îmbarce imediat şi să treacă de celaltă parte a lacului (Mc 6:44-45), iar El Însuşi a rămas în urmă să potolească gloata şi apoi să Se roage pe munte.

Afirmaţia lui Iisus că El alesese pe toţi cei doisprezece era reală (In 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase iniţial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alţii fuseseră invitaţi de prieteni sau fraţi. Pe unii îi chemase Iisus Însuşi. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic ! Pe tânărul bogat, care era membru în Sanhedrin, Iisus îl invitase personal, dar a refuzat (Lc 18:18-25). Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Mt 8:19-20; Lc 9:57-58). Sau poate că era el însuşi scribul cu pricina.

Iisus îi asigurase de la început pe toţi, că El nu are proprietăţi nici pentru Sine. Dar aceasta nu a descurajat pe discipoli, la început, fiindcă puterile miraculoase ale lui Iisus sugerau că El poate fi cheia tuturor soluţiilor şi, dacă va proclama împărăţia mesianică, o eră a dreptăţii şi fericirii se va declanşa pe pământ. Iisus însă nu a promis urmaşilor Lui că împărăţia Lui este pur spirituală, că niciodată nu va veni momentul judecăţii, al dreptăţii şi al răsplătirilor. Dimpotrivă, la întrebarea lui Petru, făcând aluzie la refuzul tăcut al tânărului bogat („Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-aţi urmat, veţi şedea deasemenea pe douăsprezece jilţuri, ca să judecaţi pe cele douăsprezece ginţi ale lui Israel” (Mt 19: 27-28).

Iisus le promitea aşadar un imperiu mesianic, cu împărat şi înalţi judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. Erau numiţi judecători ai lui Israel, ceea ce implica o împărţire a dreptăţii mai întâi în interiorul naţiei şi apoi dincolo de ea. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprindea şi pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus spusese clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca şi Petru, şi fără îndoială a zis „amin”. Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate (Ir 18:6-10), şi că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitaţie la pocăinţă (Rom 2:4; 11:22).

Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în faţă, Iuda a primit de la Iisus nu numai păsuire, mustrări subtile şi ocazii de pocăinţă, ci şi toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalţi unsprezece, a primit autoritatea şi darul de a vindeca bolnavi şi a elibera pe cei posedaţi de spirite (Mt 10:1.4b; Lc 6:12-16). Uneori nu aveau succes, fiindcă în absenţa lui Iisus făceau planuri politice, nu rugăciuni pentru misiune (Mt 17:16). Dar, în mod obişnuit, nu doar cei doisprezece, ci chiar cei şaptezeci, au făcut mari minuni în numele lui Iisus (Lc 10:17-24). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceştia.

Iuda informatorul şi logica vânzării

Orice trădare este o nebunie şi o mişelie, pentru că exprimă infidelitate şi laşitate, lovitură din spate. Cu toate acestea, trădătorii au şi ei logica lor. În cazul lui Iuda, ni se spune că această logică i-a fost sugerată de acel heruvim care devenise opozantul lui Dumnezeu (In 13:2). Luceafărul îngerilor crezuse că poate să-I dea lecţii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să rămână nemuritor şi fericit, ba chiar să avansese. La fel amăgise pe Eva şi Adam, că prin gestul violării poruncii, vor deveni ca Dumnezeu. Ce i-o fi şoptit Lucifer lui Iuda, nu ştim exact, dar ne putem imagina.

Iuda voia să testeze până la capăt mesianitatea lui Iisus. Fie Îl va trezi şi Îl va sili să-şi folosească puterile în scopul dorit de toată lumea, dacă este El Messia cu adevărat, fie va avea soarta pe care o merită orice impostor şi fals profet (Dt 13:1-15; Zah 13:2-5). Mesianismul politic şi graba de îmbogăţire a lui Iuda l-au dus la păcatul împotriva Duhului Sfânt (Mt 12:31-32; Mc 3:28-29; Lc 12:10), pentru că a dat crezare mai degrabă liderilor iudei, care susţineau că Iisus este însoţit de puterile magice ale diavolului (Mt 12:22-30). Dacă ar veni de la Dumnezeu, gândea lumea, atunci s-ar ocupa de marile probleme ale naţiunii, care este îngenunchiată sub fasciile romane. Este oare acesta Leul din ginta lui Iuda? El care se ocupă de nimicuri, vorbind prostimii, făcând minuni pentru oamenii de jos, mâncând cu vameşii, înconjurându-se de târfe şi predicând întoarcerea obrazului ?

Iuda ajunsese disperat de comportamentul lui Iisus pe care îl găsea iresponsabil. Când Iisus a îndepărtat mulţimile prin predica despre mâncarea şi băutura cerească, Iuda, profund nemulţumit, se hotărâse să fie mai atent, deşi nu plecase. Când apostaţii părăsesc Biserica, demonii încă persistă în a se ocupa de ea. Însă la dineul din casa lui Simon, care a avut loc cu câteva zile înainte de Paşti, Iuda a răbufnit. În micimea sufletului lui de hoţ calificat, n-a putut înţelege gestul Mariei (Mc 14; In 12). Îl enerva „risipa” făcută, şi, ca de obicei, a reuşit să strice atmosfera, încât toţi discipolii murmurau împreună cu el.

Imediat, marele vistier al împărăţiei a început să calculeze. Parfumul pe care-l risipise Maria pe capul şi pe veşmintele lui Iisus, încât Îi scăldase şi picioarele, valora vreo trei sute de denari (banii de pe aproape un an de lucru), care puteau fi daţi sărcacilor. Iuda calculase doar picăturile de nard, dar nu şi preţul lacrimilor Mariei. Această risipă îi era străină de tot. Iisus a răspuns indirect lui Iuda, vorbind ucenicilor Lui: „Lăsaţi femeia în pace, n-o supăraţi ! Ea a făcut un gest frumos pentru Mine; Mi-a îmbălsămat trupul pentru apropiata Mea înmormântare.... Pe săraci îi aveţi cu voi mereu, dar pe Mine nu Mă veţi avea mereu printre voi!” (Mc 14:4-9; In 12:7-8)

„Ce spune? Înmormântare? Cred că şi-a pierdut minţile, ori este posedat. Trebuie să-L trezesc înainte de a fi prea târziu” – şi-a zis Iuda. Cum Betania era în vecinătatea Ierusalimului, Iscariot a ieşit repede şi s-a dus într-acolo, cu un gând precis. Marele Sanhedrin era adunat întrun sfat de urgenţă. Iisus Se apropiase de Ierusalim, cetatea era plină de pelerini, popularitatea lui Iisus creştea. De când înviase pe Lazăr, mulţile deveniseră agitate, astfel că liderii, care simţeau că li se clatină autoritatea părintească şi magisterială, au hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, şi chiar a lui Lazăr.

Totul era aranjat, dar cine Îl va prinde şi cum ? În timpul zilei era imposibil de acţionat, pentru că Iisus era înconjurat de mulţimi, iar liderii voiau să evite agitaţia. Noaptea ar fi fost un timp ideal, deşi era împotriva Legii, dar aveau aici un scop mai nobil decât litera Legii. Iisus însă era imprevizibil, poliţia templului nu putea şti unde să-L găsească pentru a-L aresta. Iisus nu rămânea în fiecare noapte în acelaşi loc. În Săptămâna Patimilor Şi-a schimbat de câteva ori gazda. Numai discipolii apropiaţi ştiau. Soborul avea mare nevoie de un informator şi o călăuză sigură. Cineva care să afle unde poate fi găsit într-o anumită noapte, care să-l identifice sigur şi pe întuneric şi să-L predea poteraşilor. Iar fratele Iuda a picat „providenţial” în mijlocul Congregaţiei, chiar când avea loc consiliul Sfântului Oficiu (Mt 26:3-6. 14-15; Mc 14:10-11).

Este foarte clar ce fel de informator a fost Iuda. Nu a fost prins şi speriat sau torturat, pentru a denunţa ascunzătoarea lui Iisus, ci el însuşi s-a oferit să li-L „vândă”. În realitate, el se vindea arhiereilor drept informator şi călăuză (FA 1:16). Ei i-au promis bani şi au hotărât suma: treizeci de arginţi. Sună ca şi cum ar fi fost zecimea din valoarea parfumului risipit de Maria. Când Iuda avea să găsească ocazia potrivită, ca să-L livreze pe Maestru, atunci avea să primească şi banii şi garda necesară. Pentru Iuda, aceea a fost săptămâna pândelor. Cu cât Îl auzea pe Iisus mai des vorbind despre Cruce, cu atât Îi promitea în gând să-L lecuiască de obsesia aceasta.

Uneori îl treceau fiori la gândul că s-ar putea ca gestul său să împingă lucrurile până la capăt. Dar îşi făcea curaj, gândind că Iisus nu Se va lăsa arestat, iar dacă Se va lăsa arestat şi judecat, în nici un caz nu Se va lăsa executat. Nu se poate să nu facă El o nouă minune, să-i lase pe popi cu gura căscată. Cu siguranţă că va scăpa trecând nevăzut prin mijlocul oamenilor, ca atunci când era ameninţat pe sprânceana dealului din Nazaret. Eu voi rămâne cu nişte bani frumoşi, iar preoţii din Sobor vor rămâne fraieri. Merită să le-o fac. Toţi o merită. Ce idee genială am avut!
Afacerea lui Iuda nu se potriveşte cu talentul proverbial al evreilor în materie de comerţ, deoarece Iuda Îl vinde pe Maestru foarte ieftin, la un preţ mai mic decât al unui bărbat (care ar fi valorat 50 de arginţi). El Îl vinde la preţul unei femei, care costa doar treizeci de arginţi (Lv 27:3-4). Acelaşi preţ era compensaţia pagubei morţii unui sclav, bărbat sau femeie (Ex 21:32). Iuda nu a negociat evreieşte, ci L-a azvârlit pe Iisus în mâinile duşmanilor, în schimbul a 30 de şekeli (denari) de argint, echivalentul unui salariu lunar, aproximativ 360 grame de argint. Ce gheşeft a fost acesta? Totuşi, când vinzi ce nu-ţi trebuie sau nu-ţi aparţine sau (aşa cum fac adesea vânzătorii de chilipiruri), chiar şi un câştig mai mărunt este ispititor.

Multe din procedurile arestării şi judecării lui Iisus au fost atât împotriva Legii lui Moise, cât şi împotriva dreptului iudaic şi împotriva drptului roman. Nu Legea L-a ucis pe Iisus, ci mai degrabă fărădelegea, folosindu-se de paravanul Legii, modelul clasic al tuturor religiilor prostituate. Ceea ce Iuda avea de gând să facă, de asemenea, nu era un joc, sau o eroare umană. Răpirea şi vânzarea unei persoane era considerat păcat de moarte în Legea lui Moise (Ex 21:16; 2Tim 3:4).
În Joia Mare, cu ocazia cinei pascale, Iuda, care îşi arajanse deja afacerea, se simţea tot mai călcat pe bătătură de cuvintele lui Iisus. Când Se plecase să-i spele picioarele, inima i se zbătea, gata să se căiască de planul vânzării, dar diavolul i-a şoptit: „Să fim serioşi! Cum poate fi Fiul lui Dumnezeu acest individ care se înjoseşte să-ţi spele picioarele?” După ce i-a spălat pe toţi, Iisus le-a vorbit: „Acum sunteţi curaţi, dar nu toţi!”. Chiar şi spălat de cea mai sfinţită apă şi de cea mai sfântă mână din univers, Iuda rămânea tot murdar.

„În noaptea aceasta, unul din voi Mă va vinde!”, a vorbit Iisus apoi, cu voce gravă. „Cine, Doamne?”, au întrebat ei. „Cel care întinge cu Mine mâna în blid.” (cf. Ps 41:9). Toţi întinseseră mâna în blid, şi fiecare începuse să-L întrebe: „Nu-i aşa că nu sunt eu?” Iisus a continuat: „Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Mt 26:24).

Dacă Iuda ar fi tăcut, s-ar fi deconspirat. Dacă vorbea, nu mai putea fi acoperit. L-au pus păcatele să întrebe şi el: „Sunt eu, cumva?” Iisus, luând bucăţica, i-a oferit-o, zicând: „Cel căruia îi întind bucăţica!” Evanghelia spune că odată cu pâinea sacră a intrat în Iuda, nu Duhul lui Christos, ci Satan (In 13:27), prin urmare, chiar dacă cineva ar fi împărtăşit de Însuşi Christos, tot murdar şi condamnat rămâne, dacă nu se pocăieşte cu adevărat. Ba încă sacramentul nu face în acest caz decât să-l invite pe Satan să ia controlul deplin. În timp ce Iuda se scula să plece, făcându-se că este ofensat de o asemenea învinuire, Iisus i S-a adresat: „Ce ai de făcut, fă repede !” Ceilalţi, orbiţi de încrederea pe care o aveau în colegul lor, credeau că Iisus îl trimite pe Iuda să mai cumpere ceva, ca de obicei.

Iuda ştia că în acea seară Iisus cu ai Lui vor merge să doarmă sub cerul liber, în grădina Ghet Şemané, în afara zidurilor Cetăţii. S-a dus direct la puternicii vrăjmaşi ai lui Iisus, a cerut o gardă şi banii promişi. I s-a dat şi una şi alta. O suită de arhierei şi de ofiţeri ai templului, împreună cu gealaţii lor, înarmaţi cu săbii şi bâte, s-au alăturat sinistrei potere, în fruntea căreia venea, deschizând drum ca un personaj apocaliptic, feciorul lui Şim’on Iscariot. Stabiliseră şi un consemn, ca să se ştie care este obrazul căutat: „Pe care-l voi săruta eu, acela este!”, le-a zis Iuda (Mc 14:44).

Între timp, Iisus mai tăinise cu ucenicii Lui în „camera de sus” şi pe drum. Ajunşi în grădină, Iisus Se rugase la Dumnezeu chinuit de o apăsare pe care n-o mai simţise vreodată. Ştia că toţi Îl vor părăsi, că unul Îl vindea, că altul se va lepăda de El, şi că Dumnezeu Însuşi Îl va lăsa să sufere în mâinile celor răi, după cum singur alesese să plătească astfel preţul păcatului omenesc şi să dea tuturor şansa mântuirii. În zilele Lui bune, Iisus declarase că aşteaptă cu nerăbdare momentul acestui „botez” al suferinţei (Lc 12:49-50). De aceea îi strigase şi lui Iuda să-şi facă repede treaba. Acum însă Iisus, prăbuşit sub gândul mărimii preţului de plătit, care era mai mare decât o moarte de martir, hotărâse să meargă până la capăt, oricât ar costa. În urma acelei rugăciuni, Dumnezeu I-a trimis înseninare şi o gardă de îngeri.

Împreună cu anturajul Lui, cei unsprezece şi alţii, Iisus a ieşit în întâmpinarea gloatei heteroclite care venea înarmată cu făclii şi cu instrumentele violenţei. Iuda era cu mulţi paşi înaintea lor, ca şi cum nu ar fi avut nimic de a face cu ei, ca şi cum ar fi fost întârziat pe la cumpărături. Discipolii lui Iisus obişnuiau să-L salute pe Maestru după obiceiul timpului, cu un sărut pe obraz (Lc 7:43; Rom 16:16). Iuda s-a apropiat să-L sărute pe Iisus, cum Îl salutau deobicei. Dar pe Iisus nu-L putea înşela: „Iudo, cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?” Iuda ar fi trebuit să se cutremure la aceste cuvinte. Sărut. Vinzi. Tu. Fiul Omului. Toate erau pline de greutate. Dar Iscariot era complet posedat. Prin planul lui ingenios, diavolul îl controla total.

Iisus a întâmpinat cu demnitate pe poteraşi şi s-a adresat conştiinţei şi raţiunii lor. Dar nimic nu funcţiona. Toată lumea părea drogată pentru a executa un scenariu prestabilit. „Pe cine căutaţi?” a întrebat El. „Pe Iisus din Nazaret!” „Eu sunt!” Când Iisus a zis Eu sunt, slava dumnezeirii a străfulgerat prin făptura Lui, ca atunci când Se arătase lui Moise în rugul aprins şi îşi rostise Numele. Copleşită de spaimă, gloata a căzut la pământ, în frunte cu noul ei lider de ocazie. Ne-am fi aşteptat ca mulţimea să se întoarcă înapoi în căinţă, iar Iuda să cadă la picioarele lui Iisus. Dar Iscariot, văzând că vraja aceasta s-a limitat la o simplă demonstraţie de forţă, a gândit că în mod sigur, Iisus Se va elibera, aşa că s-a sculat şi şi-a continuat jocul. Încurajaţi de îndrăzneala demonică a lui Iscariot, s-au ridicat şi ceilalţi, convinşi că Iisus trebuie legat mai sigur decât un Samson, ca să nu mai încerce şi alte isprăvi. Iar Iisus s-a lăsat legat, în noaptea aceea, în ciuda protestelor lui Petru.

Lot cumpărat în gheenă

Dus legat la palatul arhiereului Ioséf Kayafá, Iisus a fost batjocorit şi pălmuit. Cea mai mare parte dn timp a tăcut. A trecut prin mai multe feluri de simulacre de judecată. În realitate, liderii iudei Îl condamnaseră demult la moarte (Mt 12:14; In 5:16), acum căutau doar să legalizeze formal hotărârea lor nestrămutată. În final, după ce şi romanii l-au batjocorit şi torturat, procuratorul Pontius Pilatus a acceptat executarea lui Iisus.

Iuda nu crezuse că se va ajunge până aici. Îngrozit de cursul evenimentelor, aştepta din clipă în clipă minunea care nu mai venea. Tăcerea lui Iisus devenea tot mai exasperantă. Conştiinţa începuse să se trezească, dar era o conştiinţă mutilată de diavol, care nu-i permitea decât căinţa îngerilor întunericaţi. Şi lor le pare rău, dar le pare rău de consecinţe, nu de cauzele pe care le-au declanşat. În groaza remuşcărilor, Iuda a implorat pe Iisus să Se salveze. Putem fi siguri că Iisus i-a răspuns ca întotdeauna, neabătut de la drumul Crucii: „Eu tocmai pentru aceasta am venit în lume !” (In 12:27)

Iuda s-a întors la templu, la arhiereii şi senatorii iudei care-l angajaseră, le-a aruncat în faţă cele treizeci de piese de argint, strigând ca un ieşit din minţi: „Am păcătuit, am vândut sânge nevinovat!” Pontifii i-au răspuns cu cinism: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” (Mt 27:4). Disperat şi torturat de o conştiinţă mai fierbinte decât iadul, scuturat în continuare de demonul care-l inspirase, fiul pierzării a ales, şi în această situaţie, calea pierzării. Dacă s-a spânzurat, sau dacă s-a aruncat de la înălţime, nu are importanţă (Mt 27:5; FA 1:18). Poate că nici creanga de care se spânzurase nu l-a suportat. Asemenea multora care par oameni de bine, Iuda a murit nepocăit, pierdut pentru eternitate.

Arhiereii, rămaşi stupefiaţi pentru o clipă, în faţa arginţilor complicelui Iscariot, au luat decizia superstiţioasă, legalist-scrupuloasă, de a nu pune banii înapoi, în vistieria templului, fiindcă erau „preţ de sânge”. Sfătuindu-se, au cumpărat cu banii aceia lotul numit Câmpul Olarului, într-o zonă proastă la sud-vest de zidul Ierusalimului, care să fie folosit drept cimitir pentru neevrei în Ţara Sfântă. Popular, locul a fost cunoscut apoi sub numele de Hakel-damá (Lotul sângelui), cf. Mt 27:6-8, iar Petru avea să interpreteze această ironie a soartei, în sensul că fratele Iuda îşi cumpărase cu acei bani spurcaţi, un loc de veci în Hakel-damá (FA 1:18). Matei, de asemenea, a aplicat la cârdăşia nelegiuită dintre Iuda şi Sfântul Sinedriu, profeţia lui Zaharia despre cei treizeci de arginţi aruncaţi în topitoria templului care reprezentau plata dată de Israel pentru serviciul Păstorului Divin (cf. Zah 11:12-13 LXX).

Înfiorat de blestemul la care se înjugase Iuda, Petru a citat din Psalmi (69:25; 109:1) soarta vrăjmaşilor lui David. Imprecaţia pe care regele, umbra lui Messia, o arunca asupra trădătorului lui personal, Petru o punea pe capul lui Iuda (Ps 109: 6-17):

• s-ajungă sclavul unui stăpân crud,
• să fie-nvinuit şi condamnat,
• chiar rugăciunea lui să treacă drept păcat,
• să-i fie zilele puţine şi slujba lui s-o poarte altul,
• să fie pruncii lui orfani şi văduvă nevasta,
• s-ajungă cerşetori, cu casa dărâmată,
• să-i sechestreze averea creditorii,
• să-i jefuiască roadele străinii,
• să nu se-ndure nimenea de el,
• să i se stingă numele şi neamul,
• păcatul mamei lui şi-al tatălui să nu se şteargă-n veci,
• să cadă-asupra lui blestemul, că-i plăcea,
• să-l ocolească binecuvântarea !

Acest blestem cutremurător, justiţiar şi poetic în acelaşi timp, are un vers foarte relevant pentru toate timpurile: Să nu se şteargă păcatul mamei lui ! Stihul poate va fi avut aplicaţie şi în cazul lui Iuda, fiindcă acesta nu era doar fiul unui iscariot, ci avea şi o mamă. Istoria ne arată că mamele ambiţioase, care au luptat ca să-şi vadă copiii oameni „mari” şi nu mari oameni, au produs monştri. O asemenea fiinţă sinistră a fost Agrippina, mama lui Nero, care a fost în stare de orice blestemăţie pentru a-l împinge pe feciorul ei la tron. Un augur i-a prevestit că dacă Nero va ajunge împărat, o va ucide. „Occidet, dum imperat!”, a răspuns ea (Să mă ucidă, numai să domnească!). Şi dorinţa i s-a împlinit.

Iuda a rămas peste veacuri cu supranumele „Trădătorul” sau „Vânzătorul”. Termenul grecesc folosit în Evanghelii pentru această afacere necurată înseamnă „a da pe mâna altora”, „a preda”, „a livra”, „a trăda”. De aici provine şi noţiunea de predanie, tradiţie (parádosis), adică transmitere din generaţie în gineraţie, termen care, în mod cu totul întâmplător, totalizează, în cod numerologic grecesc, 666, asemenea numărului lui Anticrist din Apocalipsa 13. Relaţia dintre Anticrist şi Iuda a fost observată mai demult, întrucât aceste două personaje, tip istoric şi antitip profetic, prefigurare şi împlinire, sunt singurele numite în Scriptură „fiul pierzării” (In 17:12; 2Tes 2:3). Iar modul în care s-a împlinit profeţia despre Anticrist, în istoria stranie şi tulburată a creştinismului, aduce la suprafaţă şi mai multe asemănări. Păcatul lui Iuda nu se compară cu al necredincioşilor, nici nu este un păcat evreiesc specific. Evreimea L-a respins pe Iisus, pur şi simplu, dar numai creştinătatea L-a trădat şi L-a vândut pe mai nimic, pentru un vis temporal, secular.

Există destui oameni de tipul profetului Balaam, al regelui Saul, al apostolului Iscariot etc., care s au dedicat lui Dumnezeu cândva. Numele lor a fost scris în Carte, li s a promis Împărăţia (Mt 19:28, Ap 3:21) dar mai târziu au devenit adepţi ai principiilor Satanei, iar planul cel bun al lui Dumnezeu pentru ei a fost zădărnicit.De aceea este periculos să foloseşti promisiunile sau profeţiile optimiste ale Bibliei ca nişte asigurări necondiţionate, bune în special pentru a-ţi impune un anumit statut şi a visa un anumit destin -- o casă zidită pe cadavrele altora, casă pe nisip. Sărutul lui Iuda stârneşte oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare. Ferice de aceia care nu au disponibilitatea trădării, sau dacă au făcut-o, mai au puterea să se întoarcă !

______________________________
NOTE:

2. Cf. DEX şi orice versiune slavă a Evangheliilor.
3. Pe lângă faptul că supranumele populare ale epocii erau aramaice şi foarte rar ebraice, iar numele localităţii nu este atestat pe vremea lui Iuda, omului din Keriot nu i se spune în ebraică „iş-Keriot”, ci „iş-keriothy”, iar în greacă ar fi fost redat nu cu ISKARIOTES, ci cu „anthropos (/aner) keriothios”.
4. Simon, supranumit Kifa (stâncă); Iacov şi Ioan (Băne-r’gheş = „fiii tunetului”), Simon Zelotul/Kananitul (din mişcarea militantă naţionalistă a zeloţilor (ebr. qana’ = zelos, râvnitor, pasionat, fanatic).
5. Termenul poate să fi avut un derivat eşkaria, cu pluralul ebraic eşkariot (care se folosea şi intensiv adjectival sau adverbial, cf. Savaot), sau terminaţia în –ot a poreclei poate fi pur grecească, asemenea cuvintelor greceşti păstrate în română: zelot, patriot, idiot, fanariot, cipriot etc. A se vedea, de asemenea, sakhar (plată, cf. Issachar). După Marcus Jastrow, Sefer Millon (Dictionary...), Judaica Press, New York, 1996: 94, 97, 128.
6. Mat 10:2; Mc 6:30; Lc 6:13; 9:10; 17:5; 22:14; 24:10.11.
7. În Versiunea Cornilescu, redarea acestui număr este greşită: apare scris „trei sicli”, în loc de „treizeci de sicli”. Probabil nu din vina traducătorului.
8. Cf. Mt 20:2-13 „un denar pe zi”, plata unui muncitor zilier.
9. Şekelul standard al templului avea o greutate de 20 de ghera (Lv 27:25), adică douăzeci de grăunţe (sau sâmburi de roşcove), de 0,6 grame (cf. Ex 3:13 NIV; HALOT גרה)
10. Chiar în româneşte, „sărutare” provine din latină (salutare).
11. Eroarea care apare în Mt 27:9 (Ieremia, în loc de Zaharia), este cel mai probabil de natură scribală, dacă vom compara textele similare („după cum a zis profetul X”) din diferite manuscrise.
12. Termenul ebraic ioţeer, înseamnă şi olar şi turnător (metalurg).
13. Mt 10:4; 26:23.25; 27:3; Mc 3:19; 14:10; Lc 6:16; In 6:71; 12:4; 13:2.11; 18:2, 5.
14. Cf. Mc 7:9.13; Gal 1:14; Col 2:8; 2Tes 2:15.
15. ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (Π= 80, Α=1, Ρ=100, Α=1 , Δ=4, Ο=70, Σ=200, Ι=10, Σ=200).