1. De la început, sare în ochi ortografia neglijentă, atât în limba română, cât și în transliterările ebraice. Cine nu știe să scrie corect are dificultăți în a mă convinge că gândește corect. Numește Vechiul Testament ToNaK, în loc de Tanakh. Scrie despre colecția biblică a Profeților că s-ar numi „Nuvim” (de fapt, Nəḇî’îm sau Nevi’im).

2. Insinuează că Biblia ar fi un amestec confuz, un Babel (!)

3. Afirmă că în 2000 de ani, creștinii s-ar fi împărțit în 40.000 de denominații. Dacă i-am cere să le numească pe primele 40, ce răspuns ar da? Este ușor de făcut afirmații gratuite, iar dacă pari deștept, lumea te crede.

4. Transliterează numele ebraic al lui Iisus într-o formă „englezească”: YESHUAH – cu „H” final, ceea ce este incorect și după regulile limbii engleze, și după regulile transliterării ebraice. Vezi En.WKIPEDIA, Yeshua. La fel și cu numele lui Iosua (YEHOSHUAH !). Numele lui Dumnezeu îl transliterează YEHOWAH și spune că acesta este „numele Tatălui”, ceea ce arată lipsă de informare. Citează pe Ioan (7:16) pentru a arăta că învățătura Fiului este una cu a Tatălui, ceea ce este corect, dar nu vede că același Ioan (12:41) spune că, în viziunea slavei lui Yahwé, Isaia a văzut de fapt slava lui Iisus (Is 6:5).

5. Afirmă că Dumnezeu i-ar fi „dictat” lui Moise, Tora, ceea ce Moise nu spune. Nici chiar Cele Zece Porunci nu i-au fost dictate cuvânt cu cuvânt; ca dovadă, există deosebiri între formularea din Exodul 20 și formularea din Deuteronom 5.

6. Pledoaria acestui domn este în favoarea unicei canonicități, superiorității, suficienței și imuabilității Torei, în contrast cu orice altă descoperire de mai târziu. Este ceva adevăr în asta, pentru că Tora este fundamentală ca descoperire a lui Dumnezeu. Dar nicio descoperire nu este absolută și salvifică (mântuitoare) prin ea însăși. Faptul că până la Moise nu s-a dat oamenilor (inclusiv patriarhilor) nicio Tora scrisă, arată că oamenii se pot mântui și fără Tora scrisă. Dacă Tora este imuabilă (nu poate fi schimbată), cum se face că n-a dat Dumnezeu oamenilor de la început poruncile Torei (circumcizia, sărbătorile, preoția, sanctuarul, jertfele zilnice, apa de curățire, Ierusalimul și numele sacru YHWH)? Și dacă acestea sunt cu adevărat veșnice, adică absolut fără sfârșit, atunci de ce acum nici un evreu fanatic sau creștin iudaizant nu mai apelează la templu, preoție, jertfe de sânge, tămâiere etc.?

Dacă Dumnezeu poate modifica o singură poruncă din Tora, atunci El este liber să modifice și două, sau nouă porunci. Dumnezeu a promis că Templul de la Ierusalim este locul în care El va locui pe vecie (Ex 25:8; 1Împ 8:13). Totuși, înainte de pustiirea babiloniană, YWHW S-a retras din Templu (Ez 10:4, 19), iar când Iisus, la rândul Lui, a părăsit Templul, acesta a rămas pustiu, nu mai era casa lui Dumnezeu (Mat 23:38-39; 24:2). Este adevărat că noi nu avem voie să scoatem sau să adăugăm, dar Dumnezeu, care a dat aceste rânduieli ca respectare a legământului, are dreptul să le modifice cum dorește, în special atunci când face un legământ mai bun:

18 Astfel, pe deoparte, se desfiin‏țează aici o poruncă de mai înainte, din pricina neputinț‏ei și zădărniciei ei – 19 pentru că Legea n-a făcut nimic desăvârșit – și pe de altă parte, se pune în loc o speranță mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. (Evrei 7:18-19).

Acesta este și motivul pentru care unii iudaizanți caută să-l desființeze pe Pavel, făcându-l pricina tuturor relelor care atestă devierea creștinismului. Ei reduc creștinismul biblic la un simplu ieșuism mozaic, un soi de fariseism cu moț nazarinean fix. Aceasta nu este decât o reînviere a ebionismului din primele secole (o sectă iudaică derivată din iudeo-creștini (nazarineni), care nu accepta că Mesia este Dumnezeu și îl numea pe Pavel „omul fărădelegii”.

7. Autorul anonim se referă (p. II și III) la Deuteronom 13 ca test al profeției și afirmă că, dacă un profet, chiar cu puteri supranaturale, anulează o singură poruncă din Tora, chiar pe cea mai mică, înseamnă că este fals profet. Totuși, YHWH nu vorbește acolo despre porunci în general, ci despre credința datorată Dumnezeului lui Israel, în contrast cu căutarea zeilor altor popoare. Moise însuși s-a închinat Acelui YHWH care era Solul lui YHWH (Exodul 3:2, 4). Era Moise un profet adevărat? Cine a scos pe Israel din Egipt: Dumnezeul Creator, sau un înger oarecare? (Ex 20:2-3; Nu 20:16; Jud 2:1; )

Pavel L-a predicat pe Iisus ca Mântuitor al tuturor neamurilor, arătând că iudeii L-au dat la moarte pe Însuși Mesia. Pavel a predicat ce predicase martirul Ștefan, care așezase pe Christos mai presus de Templu și care acuzase Marele Sanhedrin de trădare a autorității lui Dumnezeu. Amândoi au avut același sfârșit, după cum și Iisus a fost dat la moarte pentru că „strica templul” și rostea „blasfemii” (că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu). Zaharia a profețit, cu 400 de ani înainte de Christos, că iudeii, în zelul lor legitim împotriva falșilor profeți (Za 13:2-5), aveau să-L străpungă chiar și pe Marele Păstor (13:3b, 6-7), adică pe Însuși Domnul lui Israel (12:10b). Dar această rană va deveni pentru ei un izvor al curățirii de păcat (13:1), atunci când vor înțelege pe Cine au străpuns (12:10-14). Cel care urma să fie în sfat de pace cu Dumnezeu, Omul care este  Păstorul lui Israel și „Seamănul” lui Dumnezeu,[1] avea să fie lovit din voia Domnului (13:7).

Testul dat de Dumnezeu prin Moise trebuie înțeles în contextul timpului aceluia, ca și alte porunci. Moabitul și amonitul nu au voie să intre în adunarea Domnului pe vecie? (Dt 23:4) Atunci ce facem cu Rut, strămoașa lui David? Prin Iisus Christos, dacă nu mai devreme, s-a șters valabilitatea acestei porunci (Col 3:11). Tora poruncește ca numai urmașii lui Aron să fie preoți, iar cei din afara acestei familii, care aspiră la preoție, trebuiau să fie omorâți (Nu 18:7). Dar Profeții arată că în vremurile viitoare, Dumnezeu avea să facă lucruri noi: să primească la Ierusalim, ca pelerini, oameni din toate părțile lumii, în special din popoarele Mediteranei (Anatolia, Balcani, Italia, Spania, Is 66:18-19). Pe aceștia, Domnul îi numește „frații voștri (ai iudeilor, cf. v. 20)” și promite: „voi lua și din ei pe unii ca preoți și leviți” (v. 21).

Cu privire la Dt 18:22, autorul anonim afirmă că în textul ebraic ar fi expresia “hadar haya”, care ar însemna „cuvânt ce nu există”. Omul nostru fie că nu știe să citească, fie că mizează pe faptul că oricum nu știe nimeni altcineva. Dar expresia din text este ‎וְלֹא־יִהְיֶה הַדָּבָר wə-lōᵓ yihyê had-dāḇār și a fost tradusă corect: wə-lōᵓ înseamnă „și nu”; yihyê înseamnă „va fi, va avea loc, se va întâmpla”; iar dāḇār înseamnă în primul rând „cuvânt, vorbă, rostire, mesaj” și în acest caz se referă la cuvântul rostit de acel profet. Verbul yihyê (de la rădăcina hayah) se folosește foarte frecvent cu sensul de „a avea loc”, „a se întâmpla”, iar aici are acest sens, așa cum a și fost tradus „se va împlini”, care înseamnă „se va întâmpla” așa cum a profețit (cu sau fără negație). În 1Împ 13:32 se folosește aceeași expresie cu privire la cuvântul rostit de un profet iudeu la Betel. Moise folosește în același text și o expresie sinonimă, folosind verbul yāḇōᵓ (va veni), cu sensul de „a se împlini”. Nu sunt două lucruri diferite, ci o subliniere prin repetare. Această expresie se mai folosește în Ps 105:19, unde a fost tradusă „s-a întâmplat ce vestise”.

8. Autorul mai afirmă că „Dumnezeu în Torah a zis că împlinirea Legii dă viață și Legea nu e grea [și citează Dt. 30:11; 32:47].” Prin urmare, oricine spune dimpotrivă, este un fals profet. Hai să vedem, mai întâi, ce a vrut Dumnezeu să spună, când a zis că Tora / Legea „nu este grea”. Moise se referă la cunoașterea și înțelegerea poruncii însăși, că porunca nu este mai presus de puterea omului de a o pricepe, nu trebuie să se urce în cer, nici să navigheze până dincolo de Mediterană, ca s-o afle și s-o împlinească (Dt 20:11-13). Dar cât despre puterea omului de a împlini voia lui Dumnezeu, profeții arată că singura șansă este tot la Dumnezeu (Ios 24:19; Is 26:12; Ier 10:23), care a promis că ne va „circumcide” urechile și inima (Dt 30:6), ca să putem împlini voia Lui din dragoste, cu toată inima și din tot sufletul. Dumnezeu nu primește nicio ascultare care nu vine din dragoste și credință. Este o iluzie că putem împlini voia Lui, întrucât porunca lui Dumnezeu este desăvârșită și necuprinsă (Ps 119:96), sau cum spunea Pavel, „Tora  este spirituală”, adică cere împlinire în ce privește spiritul care ne motivează, nu doar în faptă (Rom 7:14).    

În ce privește relația dintre Tora și viață, este la fel de adevărată ca și relația dintre Tora și moarte. Depinde de ce aspect vrem să subliniem. De exemplu, în Tora, Dumnezeu spune: „Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sunt YHWH!” (Lev 18:5). Principiul este repetat apoi de Ezechiel (20:11, 13, 21). Dar întrebarea este: vrea să spună Domnul aici că viața veșnică este asigurată de performanța și meritul împlinirii poruncilor Torei? Unde învață Tora acest lucru? Tora, așa cum a fost ea aplicată în vechiul legământ, se ocupă în mod direct cu viața aceasta pământească. Porunca spune: fă așa, și „vei avea multe zile în țara pe care ți-o dă YHWH, Dumnezeul tău” (Ex 20:12; Dt 5:16, 33; 8:1), fie că se adresează fiecărei persoane, fie întregului Israel. Pentru neputințele omenești, Tora aducea soluții pedagogice (jertfe, curățiri, slujbe etc.). Dar pentru cei care refuzau să asculte, Legea pronunța moartea, fie ca pedeapsă capitală omenească (Ex 21:12), fie ca acțiune divină (Dt 29:20). Tora nu așează în prim plan, lângă poruncă, răsplata vieții veșnice.

În același timp, din cauza păcătoșiei omului (și nu mă refer aici la nu știu ce vină sau calitate ocultă moștenită de natura umană, ci la dispoziția naturală spre necredință, independență și nesupunere), Tora s-a dovedit aducătoare de moarte pentru foarte mulți (evrei și neevrei) care au încălcat-o. Nu e nevoie să mai dau exemple. Dacă ne-am fi putut asigura viața veșnică prin conformarea față de anumite porunci, nu ar mai fi fost necesară jertfa incomparabilă a lui Mesia (Is  52:13—52:12; Dan 9:24-27). De aceea este scris: „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El.” (1 Ioan  4:9). Numai așa putem avea viața veșnică.

Puterea omului este limitată. De aceea, Tora cu ceremoniile jertfelor și cu alte rânduieli era un mijloc de educație, un ajutor pedagogic, o disciplină morală. Dar era un ajutor limitat, deoarece prin prevederile Torei se puteau ierta numai anumite păcate (Nu 16:22-35). Pentru celelalte păcate se cerea moartea păcătosului (Ex 21:14-17; 22:18-20). Dar Evanghelia Jertfei lui Iisus are putere dincolo de disciplina Torei și dincolo de păcatele capitale (FA 13:39; 1In 2:1-2). În numele acestei credințe a fost iertat David de Dumnezeu, fără de care indiscutabil ar fi fost vrednic de moarte (Ps 51:16/18).  

Afirmația lui Iisus, „Porunca Lui este viața veșnică” se referă la porunca dată de Dumnezeu lui Mesia, de a ne aduce viața prin moartea Sa (In 12:49-50; Ev 10:9-10). Este adevărat că și porunca dată nouă este condiție de viață veșnică, dar ea este cerută întreagă, cu toată motivația spirituală (Mt 19:17-19). Iar când Iisus îi cere omului ceva care nu era scris explicit în Tora (să abandoneze proiectele lui pământești, să împartă săracilor și apoi să devină discipol al lui Iisus, pentru a deveni apostol!), el se întoarce înapoi cu mare părere de rău.

Expresia „este viața voastră” nu se referă la faptul că omul ar putea câștiga viața veșnică prin simpla conformare față de poruncă, ci vrea să spună că tot ce a spus Dumnezeu în Tora (nu doar poruncile, ci și invitațiile, ofertele și promisiunile Lui, împreună cu tot ritualul semnificativ al templului etc.) valorează cât viața. Este o exprimare metaforică, în loc de comparație, ca și în Pr 4:13: „Ţine învăţătura (nusar = educația morală, disciplina, disciplinarea, corecția, mustrarea, pedeapsa), n-o lăsa din mână; păstreaz-o, căci ea este viaţa ta.”  

Ioan spune, într-adevăr, că „poruncile Lui (Dumnezeu) nu sunt grele”, cu condiția să avem iubirea lui Dumnezeu în noi (1In 5:3), pentru că suntem „născuți din Dumnezeu” (In 5:4). Iar iubirea de Dumnezeu nu se naște în mod natural în inima omului. Ea este rodul Duhului (Gal 5:22), fără de care orice performanțe am avea, suntem nimic (1Corinteni 13).

Mă opresc aici cu comentariul meu. El pune multe probleme acolo, le încurcă, cu pretenția că aduce mari descoperiri. Eu însă mă opresc aici, deocamdată, ca să știu mai dacă ce am scris este acceptat. Altminteri, degeaba scriu.

[1] Termenul ebraic folosit aici pentru „tovarăș” (ˁāmîṯ) înseamnă „confrate”, „seamăn”. Se mai folosește doar în cartea Leviticului, cu sensul de „aproapele” (Lev. 5:21; 18:20; 19:11, 15, 17; 24:19; 25:14-17). Provine de la substantivul ˁamm (rudă, neam, oameni) și astfel Îl prezintă pe Mesia ca fiind un egal al lui Dumnezeu, de același „neam”, din aceeași categorie.