După Faptele Apostolilor 15, Conciliul sau Sinodul de la Ierusalim (c. 49 d. Hr.) a avut rolul de a clarifica disputa apărută în interiorul misiunii Bisericii, între echipa misionară a lui Paulus, care acționa în diaspora (cu mare succes printre neevrei) și o anumită facțiune iudaistă conservatoare, care își avea centrul în Iudeea și care era îngrijorată de „liberalismul” religios pe care se părea că îl promova Paulus.
Luca povestește că disputa începuse în Antiohia, unde
exista deja o mare comunitate creștină mixtă. „Câțiva”[1]
frățiori îngrijorați veniți din Iudeea, începuseră să-i învețe pe păgânii
convertiți din Antiohia, că legământul peritomiei,[2]
potrivit Torei, ar fi o condiție de mântuire. Cei doi misionari, Paulus și
Barnaba’, au avut o serie de argumentații și discuții foarte tăioase[3]
cu acești „iudaizanți”. În cele din urmă, Biserica din Antiohia — unde pentru
prima oară, adepții lui Ieșúa (Iisus din Nazaret) primiseră
numele de christianói („creștini”, urmașii lui „Christos”),[4]
— a trimis o delegație la
Ierusalim, împreună cu Barnabá şi cu Paulus (Şaúl),
ca să consulte colegiul apostolic și întreaga adunare a pastorilor din
Ierusalim.[5]
Rapoartele lor misionare aduseseră multă bucurie credincioșilor
din locurile prin care trecuseră (Fenicia, Samaria), dar la Ierusalim s-au
ridicat imediat unii cu obiecția că goyimii convertiți de echipa lui Paulus nu
sunt circumciși și nu păzesc Legea lui Moise (Tora). Nu degeaba, Luca
menționează că acești frați îngrijorați erau farisei convertiți (v. 5). Logica
lor era simplă: Iisus este evreu, prin urmare, dacă îl accepţi ca Mesia,
trebuie mai întâi să devii evreu prin circumcizie, să aparţii astfel neamului
sfânt, trup și suflet (prin circumcizie și prin botez), după exemplul lui Iisus
şi al pionierilor iudei trimişi de El.
Circumcizia și păzirea Legii (Torei)
„Păzirea Torei (Legii) lui Moise” (v. 5) este o
expresie oarecum derutantă, deoarece nu precizează dacă se referă la respectarea
a tot ce este scris în Lege, sau doar la anumite subiecte disputate, în care iudaizanții
îi acuzau pe frații lor că „nu țin Legea”.[6]
Tora/Legea se referă fie la cărțile lui Moise,[7]
fie la întreaga Biblie ebraică (In 10:34), fie la legislația din cărțile lui
Moise (In 18:31; 19:7), fie la religia iudaică în general, incluzând tradiția
orală (1Cor 14:34). Chiar şi astăzi, în iudaism termenul este mult mai larg ca
sens și nu se referă vreodată în mod direct la Cele Zece Porunci.
Dar întrebarea este ce sens este intenționat aici,
în disputa dintre Paulus și iudaizanți. Să fie vorba exclusiv despre legea
circumciziei? (cf. In 7:23). Totuşi, în diverse locuri, Paulus se referă la
Lege în sens extins şi cu mare apreciere:
„Într-adevăr, circumcizia are o valoare, dacă împlineşti
Legea; dar dacă eşti un călcător al Legii, obrezania[8] ta se face neobrezanie.
Prin urmare, dacă prepuţoşii păzesc poruncile Legii, oare prepuţenia
lor nu li se va socoti ca o circumcizie? Cel care din naștere este prepuțos, dar
împlineşte Legea, nu te va condamna el pe tine, care o calci, în ciuda faptului
că tu ai buchea Torei şi obrezania? A fi iudeu nu este ceva exterior, iar adevărata circumcizie nu este cea
exterioară, în carne. Ci a fi iudeu este ceva interior, iar adevărata circumcizie este a inimii, în spirit, nu după buche. Un asemenea
iudeu îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Rom 2:25-29).
Prin urmare, în viziunea lui Șaúl-Paulus, respectarea
Legii în spirit, adică în profunzimea cerinței lui Dumnezeu, nu într-o simplă
conformare literală, era o virtute incomparabil superioară legământului
circumciziei.
Doctrina fariseilor însă a fost întotdeauna (și a
rămas până astăzi în iudaism)[9]
un jug, o religie a performanțelor omenești meritorii, în ce privește
împlinirea Torei: mântuirea se capătă prin merite personale (זכויות zəḵuyôṯ), plus meritele strămoșilor (זכות אבות zəḵûṯ ˀāḇôṯ).[10]
Din perspectiva fariseică / rabinică, cu cât
împlinești mai multe cerințe, cu atât ești mai sigur de mântuire, și invers.
Mântuirea era văzută pe bază de contabilitate meritorie strictă. Nu este
întâmplător faptul că Paulus, în epistolele lui, unde se opune predicatorilor
circumciziei și ai Torei, tratează subiectul justificării omului prin credință,
fără fapte meritorii, în legătură cu subiectul circumciziei. Într-adevăr, grija
excesivă și zelul pentru performanțe religioase, fie ele justificate și legitime
în sine, poate indica un substrat legalist.[11]
Aceasta numește Petros aici „jug” greu de purtat, simbol al robiei Legii (al
religiei meritelor),[12]
având în centru disputa despre circumcizie, așa cum avea să explice mai târziu
Paulus.
După ce ilustrează contrastul dintre iudaismul
rabinic și creștinism, prin faimoasa lui alegorie istorică, în care iudaismul
și Ierusalimul pământesc sunt sub semnul sclaviei spirituale și fizice,
reprezentate de Hagar și Ișmael, prefigurând legământul de la Sinai, iar
creștinismul Ierusalimului ceresc este prefigurat de Sara și de fiul ei Ițhac,
simboluri ale libertății (Gal 4:22-31), apostolul se adresează celor vrăjiți de
siguranța „mântuirii prin obrezanie”:
„Christos ne-a eliberat, ca să fim liberi. Fiţi tari, deci, şi nu vă plecaţi din nou sub jugul sclaviei. Iată, eu, Paulus, vă spun că, dacă vă circumcideţi, Christos nu vă va folosi la nimic! Şi iarăși îl asigur pe orice om care se lasă circumcis, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care sunteți justificați prin Lege, v-aţi despărţit de Christos – aţi căzut din har! Noi, prin Duhul, aşteptăm o justificare prin credinţă; pentru că în Iisus Christos, nici obrezania, nici neobrezania nu au vreo putere, ci credinţa care se exprimă[13] prin dragoste.” (Gal 5:1-6)
Această afirmație finală a apostolului este un
refren paulin favorit:
„Pentru că nici circumcizia, nici necircumcizia nu înseamnă ceva, ci a fi o nouă creaţie” (Gal 6:15). „Tăierea împrejur nu este nimic şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Cor 7:19).
Din
scrisele apostolului rezultă că circumcizia, care asigură apartenența la
iudaism, este lăsată la o parte ca fiind prea puțin importantă, iar dacă este
considerată ca fiind o condiţie de mântuire şi meritorie, echivalează cu
abandonarea credinței în Christos. Mai mult, spune el, circumcizia nu te face
în mod necesar țaddīq (drept-trăitor, virtuos, just), ca să folosim
termenul clasic iudaic, ci este doar asumarea obligației de a împlini toată
Legea. De aceea, apostolul scria în continuare: „De fapt, nici ei înşişi, obrezuiţii
nu păzesc Legea, ci vor să vă circumcideţi, ca să se poată lăuda
ei cu trupul vostru.” (Gal 6:13)
„Dreptăciunea” meritorie (צְדָקָֽה țəḏāqā, δικαιοσύνη dikaiosüne) pe care și-o asumaseră acei legaliști prin
împlinirea Torei (Legii),[14]
se rezuma la circumcizie, la legile alimentare, la anumite reguli ale
purității, la sărbători și la atitudinea separată faţă de goyimi și față de
idolii lor. Dar Legea cerea mai mult și mai bine, iar ei oricum nu o împlineau
integral și rămâneau astfel păcătoși, în nevoie de mântuire. Însă mai presus de
circumcizie și de împlinirea Torei, cu toate cerințele ei, apostolul a așezat
trei afirmații echivalente: naşterea din nou (noua creaţie), credința care
acționează prin dragoste și păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Această referire
la poruncile lui Dumnezeu poate fi foarte cuprinzătoare (613 porunci după
calculul rabinic), incluzând și circumcizia și legile civile sau rituale etc.,
sau ar putea fi o referire mai restrânsă, la cerințele spiritual-morale
fundamentale ale lui Dumnezeu.[15]
Argumentele lui Taica Stâncă
Pentru a se lămuri chestiunea, s-a convocat o
adunare pastorală care să discute subiectul și să pună capăt disputei (v. 6). Dezbaterile,
care au fost lungi, nu sunt descrise de Lukas. Dar el ne prezintă a doua parte
a adunării, care cuprinde concluziile. S-a ridicat apostolul senior, fostul
președinte, Şimon bar Iohannan, zis Kēfāˀ
(Stâncă,[16]
gr. Petros) și arată că, din experiența sa misionară, a înțeles că
acceptarea goyimilor de Dumnezeu și darurile Spiritului Sfânt date lor nu au așteptat
circumcizia, ba încă nici botezul (v. 8-9, cf. FA 10:44-48). Petru îi botezase după
aceea, dar nu le ceruse circumciderea.
Astfel, apostolul trăgea concluzia că Dumnezeu nu
face nicio deosebire între evrei și neevrei și că. pentru a deveni creștin,
condiția este „curățirea inimii, prin credință” (v. 9). Apoi își încheie
pledoaria împotriva impunerii circumciziei și a respectării Torei, cu
cuvintele: „Acum dar, de ce provocați pe[17]
Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri,
nici noi nu l-am putut purta?” (v. 10).
Grija fraților iudaizanți era următoarea: dacă cei
„neobrezuiți” și nefamiliarizați cu Tora sunt acceptați atât de ușor de
Dumnezeu și de Biserică, atunci ce greutate mai au înaintea Domnului meritele
fraților evrei, care s-au strofocat atât de mult, ca să se asigure de mântuire:
născuți în credință, cu strămoși buni, datorită obrezaniei (bəriṯ millā
= legământul circumciziei), ba încă nici nu stau la masă cu prepuțoșii,
pentru a nu deveni necurați (cf. Gal 2:12-16)?
Încheierea discursului lui Petros este exprimarea
principiului soteriologiei creștine: „Ci credem că prin harul Domnului Iisus
suntem mântuiți în același fel ca și ei!” (v. 11). Pe fondul acestor cuvinte,
care au produs o tăcere profundă în toată adunarea, Paulus și Barnaba au adus rapoartele
lor misionare.
Argumentele fratelui lui Iisus
La urmă de tot, s-a ridicat Iacov cel Drept, „fratele
Domnului”,[18] remarcând că „Șimon
(Petros) a explicat (ἐξηγήσατο) cum,
înainte de toate, Dumnezeu a intervenit, ca să-Și aleagă[19]
dintre păgâni un popor pentru Numele Lui (= care să-I poarte Numele. v. 14).”[20]
Prin urmare, convertirea centurionului roman Cornelius și a celor din
gospodăria lui (inclusiv slugărimea lui multietnică), a fost parte din
proiectul lui Dumnezeu de a-Și face rost de un popor — așa cum cândva Dumnezeu alesese
poporul Israel, iar după exil, pe iudeii credincioși (rămășița lui Israel).
Ca dovadă că spusele lui se armonizează (συμφωνοῦσιν)
cu ale Profeților, Iacov (v. 15-18) a citat din Amos 9:11-12, ceea ce autorul,
Lukas a redat într-o traducere greacă asemănătoare cu cea din Septuaginta:
„«După aceea,[21] <Mă voi întoarce şi>[22] voi restabili[23] coliba căzută a lui David;
o voi ridica din prăbușirea ei și o voi restaura,[24]
pentru ca rămășița oamenilor[25] să caute <pe Domnul> [ebr. ca să moștenească rămășița Edomului”][26]
și toate neamurile care poartă Numele Meu»
– zice Domnul, care face aceste lucrări <cunoscute din vechime>.”[27]
Citând
această profeție, Iacov arăta că în vremea aceea se împlinea profeția despre
ridicarea din ruine a „Colibei lui David”. Dar mai întâi să analizăm ce voia
Amos să spună. Profetul se referise la restaurarea dinastiei lui David, după „vânturarea”
care avea să aibă loc cu ocazia exilului asirian și babilonian (Am 9:8:10).
Dumnezeu accentua faptul că israeliții nu au niciun motiv să creadă că Dumnezeu
ar face vreun favoritism cu ei, deoarece ei erau în fața lui Dumnezeu ca și sudanezii
și filistenii și arameenii, întrucât El și pe aceștia îi scosese de undeva și
le dăduse o țară specifică (v. 7).
Comentarii la argumentul lui Iacov din
Amos
După ce Dumnezeu avea să-i pedepsească pe israeliți,
vânturându-i prin țări străine, El avea să restaureze dinastia lui David. Acest
scenariu este prezent și la alți profeți. După exil, repatrierea întregului
Israel, cu toate cele 12 triburi, avea să aducă unitatea poporului și din nou
dinastia lui David, înveșnicită[28]
prin Mesia (Is 9:6-7; Ier 23:5-8; 33:14-17), „fiul lui David”. Aceste profeții s-au
realizat într-o formă foarte modestă după exil și în multe privințe diferit de ce
așteptaseră profeții, fapt care confirmă cuvântul lui Dumnezeu, spus prin
Ieremia (18:6-11), că profețiile – atât cele optimiste, cât și cele pesimiste,
promisiuni sau amenințări – sunt condiționate. Din nefericire, acest principiu major
este ignorat de cititorii Bibliei și
chiar de mulți teologi.[29]
Dar în ciuda perspectivei strălucite a profețiilor
despre restaurarea postexilică, realitatea istorică a fost mul mai puțin
spectaculoasă. Repatrierea nu a fost completă și regatul lui David nu s-a
refăcut. Urmași ai lui David încă existau (cf. Zah 12:7-8, 10, 12; 13:1), dar după
epoca persană nu se mai vorbește nimic despre ei. Când s-a constituit regatul
iudeu în epoca greco-romană, s-au instalat Haşmoneii (140-37 î.Hr.) care erau preoți
din neamul lui Aaron (și n-ar fi avut dreptul să fie și regi!). Aceștia au fost
urmați de Irod cel Mare (37– 4 î.Hr.), un monstru idumeu iudaizat, într-o
relație matrimonială cu dinastia Hașmoneilor. Neamul lui David a fost ignorat,
deoarece nu mai avea putere (economică, militară etc.), iar iudeii i-au preferat
pe Hașmonei (Macabei), deoarece aceștia se dovediseră viteji eliberatori. Abia
în evanghelii citim că familia lui Iisus provenea din neamul lui David,[30]
familie de meseriași, scăpătată, din care și Iacov cel Drept făcea parte.
Așadar, Iacov explică profeția lui Amos în sensul că,
prin Mesia Iisus, Coliba lui David (= regalitatea mesianică) este restaurată,[31]
și în același timp, că această împărăție a Fiului lui David trebuia să
moștenească (includă) toate celelalte neamuri. Asemenea lui Șimon, Iacov
subliniază că împărăția lui Christos cuprinde goyimii. Iisus prevăzuse demult
acest fapt, când se adresa liderilor iudei:
„De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43) „Va fi plânsul şi scrâșnirea dinților, când îi veți vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe toți profeții în Împărăția lui Dumnezeu, iar voi veți fi scoși afară. Vor veni de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, şi vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu. Vedeți că unii din cei din urmă vor fi cei dintâi, iar unii din cei dintâi vor fi cei din urmă.” (Lc 13:28-30)
Exprimându-se în parabole, vorbite sau dramatice,
despre vie și despre smochin, Iisus descrisese în următoarele cuvinte destinul nației
Lui în relație cu împărăția lui Dumnezeu:
„Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, îi va nimici pe podgorenii aceia, iar via o va da altora.” (Mr 12:9; Lc 20:16-19)
„De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” (Mt 21:43)
Aceste cuvinte ale lui Iisus erau cunoscute în
mediul iudeo-creștin (nazarinean) din Ierusalim, iar Iacov, chiar dacă nu
fusese martor la campaniile misionare și predicile lui Iisus din anii 27-31 d.
Hr., totuși trăise sub același acoperiș cu Iisus și probabil lucraseră împreună
în atelierul de tâmplărie, mulți ani (Mt 13:55; Mr 6:3). Iacov, ca frate mai
mare, fusese sceptic cu privire la mesianitatea lui Iisus și îi influențase și
pe frații săi (In 7:3-5), încât toți crezuseră cândva că Iisus își pierduse
mințile, inspirând îngrijorarea lor chiar și Mariei (Mr 3:21, 32-35).
Însă crucea și învierea lui Iisus îi câștigaseră
pe toți. Iisus i Se arătase apoi lui Iacov (1Cor 15:7) și întregii familii, probabil
cu ocazia întâlnirii din Galileea (Mt 26:32; 28:7, 16; 1Cor 15:6). În final,
toți se botezaseră și primiseră darul Duhului Sfânt (FA 1:14-15; 2:1-4). Dintre
frații și surorile lui Iisus (Iacov, Iose, Iuda, Simon și cel puțin două surori
nenumite, Mr 6:3), Iacov și Iuda deveniseră lideri proeminenți: Iacov ca episcop
general, primul între apostoli și reprezentant al tuturor creștinilor;[32]
iar Iuda ca prezbiter cu darul profeției (Iuda 1:1).
Argumentul lui Iacov în sinod era în armonie cu al
lui Șimon Petros. Era un argument decisiv, întrucât credincioșii neevrei nu erau
menționați ca un fenomen secundar sau marginal în profeția cu adusă de Iacov ca
argument, ci chiar în prim plan; iar credincioșii iudei prezenți în sinod erau
astfel invitați să se bucure că, prin Fiul lui David, Dumnezeu înfrățea pe toți
credincioșii într-un singur popor: o împărăție de preoți, sau o preoțime
împărătească (1Pt 2:9-10; Ap 1:6; 5:10; 20:6 ce fusese cândva exclusiv
israelită, cf. Ex 19:6!).
Mai târziu, Ioan va afirma: „...Iisus urma să
moară pentru neam, dar nu numai pentru neamul acesta, ci și ca să adune într-un singur neam[33] pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți” (In
11:51c-51).
Iar Paulus
le va scrie creștinilor corinteni, care formau o comunitate mixtă, că evreii și
neevreii alcătuiesc în Christos un singur trup (1Cor 12:12-13):
„Într-adevăr, după cum trupul este unul, deși are mai multe organe și membre; şi după cum toate aceste părți ale trupului, deși sunt mai multe, alcătuiesc un singur trup, tot aşa este şi Christos. Da, noi toţi, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup – fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi – şi toţi am fost adăpaţi de un singur Duh.”
Cu siguranță, Christos nu poate fi împărțit (1Cor
1:13a). Taina lui Dumnezeu este una: Christos (Col 1:27; 2:2). Dumnezeu
nu are un plan de rezervă, iar Iisus nu a promis nicăieri Ierusalimului o șansă
mai bună decât aceea pe care o respingea. Este adevărat că în mod real (fizic,
social, economic) anumite deosebiri între evreu și neevreu rămâneau, așa cum rămânea
distincția sexuală între bărbat și femeie, sau distincția socială dintre liberi
și sclavi (Gal 3:28), indiferent dacă era vorba de o distincție naturală, sau una
social-culturală (și nedreaptă!). Dar distincție dintre evrei și neevrei nu a
fost percepută ca un statut diferit înaintea cerului, deoarece la fel sunt
menționate ca distincte (dar nediscriminate!) celelalte naționalități și
culturi: elenii, barbarii și sciții ( = barbarii barbarilor, Col 3:10-11):
„Aici [ = în această înoire, cf. v 10], nu mai este nici elen,[34] nici iudeu,[35] nici obrezuit,[36] nici prepuțos,[37] nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci Christos este totul și în toți.”
Acest principiu – „Christos, totul în toți” – nu a
fost niciodată accentuat suficient. Distincția categoriilor în Biserică rămânea
doar la nivel natural și socio-cultural, dar nu ca statut distinct înaintea
lui Dumnezeu. În Christos, credincioșii de toate categoriile etnice și socio-culturale
au aceeași valoare în Christos, în ce privește statutul sau demnitatea lor etnică
înaintea lui Dumnezeu. Nu găsesc în Scriptură două planuri divine paralele și
simultane: Israel și Biserica. Singurul plan este Christos, iar în El este
Biserica – trupul Lui, care are membri evrei și membri neevrei, așa cum conține
distincția dintre greci și sciți.
Comparația care se face uneori între Israel şi
Biserică, prin sublinierea distincţiei naturale între cele două sexe (care în
era creştină nu se confundă!), nu încurajează de fapt scenariul sionist-creștin.
Bărbatul și femeia sunt proiectaţi de la început ca expresie duală a unei
unități originare, ca două versiuni complementare, creatoare ale naturii umane
unice, reprezentând împreună specia și familia. Prin contrast, distincțiile etnice
au apărut mult mai târziu. Ele sunt istorice, „accidentale”, exprimând diversitatea
genetică și social-culturală a omenirii. Iar distincția dintre Israel și restul
lumii este expresia unui plan divin, al cărui model familiar este numirea
primului-născut în slujba fraților săi. Această poziție nu este doar onorifică,
ci plină de responsabilități proporționale cu privilegiile. Și este întotdeauna
condiționată, așa cum istoria biblică ilustrează atâtea cazuri, când poziția
de onoare a fost primită de al doilea, sau chiar de ultimul fiu. Însuși Israel
(Iacov) a fost un asemenea caz (Gen
25:23; 48:19).
Decizia Conciliului Apostolic
În urma celor spuse în conciliu, Iacov a propus ca
goyimii convertiți să nu fie împovărați (παρενοχλεῖν, stresați, hărțuiți, v. 19) cu toate
acele griji exprimate de iudaizanți, cu circumcizia şi respectarea tuturor
preceptelor Torei. Dar unele din aceste griji au fost exprimate ca fiind încă
obligatorii pentru toți creștinii, fără distincție, și anume (v. 20): „să se țină
departe[38]
de”:
§
întinăciuni idolești = participarea la cultul idolatru
și la agapele idolatre, fie la temple sau în particular;[39]
§
desfrâu = curvia,
prostituția, fie prostituția „sacră” asociată cu cultele idolatre, fie sexul
liber în general;[40]
§
טְרֵפָה
ṭərēfā = carne de vite
care nu au fost junghiate la gât, pentru a li se scurge sângele, ci au fost sfâșiate
de fiare, sugrumate, sufocate, înecate, bolnave pe moarte;[41]
§
sânge = desigur,
sânge de animale, ca aliment, care a fost folosit întotdeauna în lumea păgână,
așa cum se folosește și astăzi, inclusiv de majoritatea creștinilor.[42]
Toate acestea erau de multă vreme porunci ale
Torei, nu noutăţi impuse de conciliu. Aceste condiții au fost cerute păgânilor
convertiți, nu ca niște cerințe minime ale religiei creştine, nici ca nişte
concesii făcute iudaizanţilor. Se vede de departe, că acestea nu erau cele mai
importante principii creștine, nici cele mai importante reguli morale, nici
chiar cele mai specifice obiceiuri iudaice. Unde este lista cărnurilor
necurate? Unde este respectul față de Numele Domnului și față de Ziua Domnului?
Unde este interdicția adulterului și a perversiunilor? Dar cinstirea părinților
și respectul față de viața aproapelui?
Iacov a menționat doar acele cerințe ale Legii, în
care se întâmpla ca noii convertiți să greșească, observații care fuseseră făcute
de către frații îngrijorați din Iudeea, care umblau pe urmele lui Paulus. Se
sugerează că păcatul recidivei unor pagano-creștini devenise scandalos (Gal 4:8-9;
). Judecând după principiul logic qal wa-ḫómer,[43]
se înțelege că, dacă aceste cerințe limitate și relativ modeste ale Legii erau
suficient de importante pentru a fi impuse explicit păgânilor convertiți, cu
atât mai mult (a fortiori) ar fi fost respectabile anumite porunci care
precedau Legea lui Moise, cum ar fi:
§
legea Sabatului (Gen 2:1-3;
Ex 20:11), pe care apostolii o respectau chiar și printre neevrei (FA 13:42, 44;
16:12-13, 16, 20-21; 18:4); nu a fost menționată de sinod, pentru că nu era
controversată în prima Biserică;
§
legea animalelor curate şi necurate
(Gen 7:2, 8; 8:20), care de asemenea era cunoscută încă pe vremea lui Noe și
învățată printre pagano-creștini (vezi 1 Pt 1:14-18, cf. Lev 11:44-47; 20:25-26;
FA 10:12-14, 28; 1Tes 5:23).
Iacov cel Drept şi-a încheiat vorbirea cu argumentul
că Tora (Legea lui Moise), care este baza întregii Scripturi, era deja cunoscută
și predicată în toate cetăţile diasporei iudaice. Logica acestei precizări era
aceea că obligațiile asupra cărora li se atrăgea atenția pagano-creștinilor nu
erau niște noutăți, ci erau scrise în Lege, ca și orice alte cerinţe universale
arătate de Dumnezeu. În mod implicit, aceasta presupune că nu era cazul să se mai
menționeze marile porunci cunoscute şi repetate peste tot, care erau anterioare
legământului vechi (sinaitic) şi, prin urmare, universale:
„…deoarece încă din generațiile de demult, în fiecare cetate,
Moise[44] are predicatori
care îl citesc [cu glas tare] în sinagogi în fiecare Sabat.” (FA 15:21). [45]
Circulara apostolică
Decizia Conciliului a fost pusă în scris și
trimisă în toate bisericile ca o circulară prin intermediul a doi lideri Iehuda
bar-Șabba’ şi Șila’-Silvanus (FA 15:22-29). Circulara, care rămăsese valabilă
peste ani (FA 21:25), urma la literă exprimarea lui Iacov cel Drept. Convinși
de adevărata autoritate care stătea în spatele acestei decizii, participanții
la conciliu și-au început mesajul prin referirea la Duhului Sfânt (prin darul
profetic dat apostolilor, asigurând o interpretare inspirată a Scripturii,
precum şi prin relatarea intervențiilor supranaturale care anticipaseră concluziile
sinodului apostolic): „Duhul Sfânt și noi am găsit de cuviință...” (v. 28)
Scrisoarea sinodală nu a omis să specifice că
frații, care creaseră tulburări inutile printre goyimii convertiți, nu
fuseseră trimiși de autoritatea Bisericii într-o asemenea misiune, ci se
duseseră de capul lor (v. 24). Este o lecție și pentru zilele noastre, când unii
frați se simt chemați să-i corecteze pe slujitorii Bisericii, fără nicio împuternicire.
Sinodul a avut grijă să apere și să onoreze numele celor doi apostoli care
fuseseră blamați pe nedrept: „iubiţii noştri Barnabá şi Paulus sunt oameni care şi-au pus viaţa în joc pentru
numele Domnului nostru Iisus Christos.” Iuda și Sila, pastori din Antiohia,
aveau datoria de a confirma prin viu grai cele scrise în circulară.
Este limpede că primul sinod creștin nu fusese convocat
pentru a pune bazele unei noi religii, mai permisive, sau mai austere, ci de a
corecta unele opinii și practici, care puneau în pericol unitatea Bisericii. Nici
nu pare să fi fost o problemă universală pe moment, devreme ce decizia sinodală
a fost trimisă doar pagano-creştinilor de pe teritoriul misiunii din Siria şi
Cilicia, care își avea centrul în Antiohia (v. 23). Unele obiecții ale
iudaizanților au fost luate în serios, astfel că pagano-creștinilor[46]
li s-a pus în vedere să se abțină de la cele patru păcate menționate, care pe
drept fuseseră puse în discuție, deoarece ele arată unde anume erau predispuși
să recidiveze pagano-creștinii. Pe de altă parte, li s-a făcut dreptate și apostolilor
Paulus și Barnaba, care erau niște conservatori deschiși și care înțelegeau mai
bine decât iudaizanții, relația dintre Tora și Evanghelie.
În ce privește circumcizia, Conciliul Apostolic clarifica
faptul că cel puțin pentru goyimi nu mai era obligatoriu legământul
circumciziei. În mod implicit se arăta că ritualul circumciziei nu mai este
semnul specific al poporului lui Dumnezeu, care acum era numit „un singur neam”
(iudeo-creștini şi pagano-creștini, fără discriminare).
Conciliul nu a sugerat că ar fi interzisă
circumcizia pentru neevrei, nici că ar fi cumva încă obligatorie pentru evrei. O
serie de întrebări au fost lăsate în aer, cel puțin pentru percepția noastră. Dar
nu trebuie să uităm că sinodul apostolic nu fusese convocat pentru a rezolva
toate dilemele teologice posibile, contemporane sau actuale, ci câteva probleme
punctuale cu impact misiologic.
Comentariu despre identitatea israelită și circumcizie
Circumcizia fusese simbolul unui legământ special
cu Avraam, un legământ tribal, cuprinzând nu doar pe Israel, ci pe toți urmașii
lui Avraam (Gen 17:23-27; 21:4; Ex 12:44, 48; Ier 9:25-26; Lev 12:3), ișmaeliți,
edomiți, evrei etc,[47]
inclusiv toată mulţimea slugilor lor de diverse origini. Acest uz
răspândit al circumciziei slăbește foarte mult argumentul că acesta ar fi fost
semnul alegerii exclusive a etniei israelite.
Este adevărat, executarea circumciziei a fost
impusă de Dumnezeu sub pedeapsa capitală, lui Avraam şi tuturor urmașilor lui
genetici. Dar ea trebuia extinsă și asupra casnicilor de diverse origini (Gen
17:12-14) și asupra tuturor străinilor care doreau să participe la sărbătorile
sacre ale evreilor (Ex 12:48). De aici deduc că era un simbol religios
distinctiv pentru ceea ce se intenționa să fie mai degrabă o comunitate religioasă
federală, decât o națiune pe criterii genetice sau politice.
La Sinai, Dumnezeu a făcut popor al Lui toată comunitatea
prezentă în Ziua Ekklesíei (sau Yom HaqQahal, Num 15:15; Dt 10:4;
18:16; FA 7:38 ἡ ἐκκλησίᾳ ἐν τῇ ἐρήμῳ), evrei
și păgâni, o singură „biserică”. Genetic vorbind, chiar evreii erau amestecați
încă din epoca patriarhilor. Avraam „evreul”[48]
era după naștere un est-semit akkadian (caldeean?),[49]
care a locuit mai târziu în Paddan-Aram („Câmpia Siriană”) sau Harran. În
Canaan a intrat în relație cu triburile locale. Avea în gospodăria lui sclavi din
Siria, Canaan și Egipt, care formau întreaga comunitate religioasă intrată în
legământul peritomiei. Isaac și-a luat soție din același neam din Harran. Iacov
este numit în Tora „un arameu pribeag” (Dt 26:5), iar soțiile lui erau arameice (siriene).
Fiii lui Iacov și-au luat toți soții din afara
„neamului”: Iuda a luat o canaanită (Gen 38:2); Iosif a luat o egipteancă (Gen
41:45); iar ceilalți, care fuseseră căsătoriți deja înainte de intrarea în
Egipt, luaseră fie soții canaanite, ca Simeon și Iuda (Gen 46:10), fie din
familiile servitorilor lor, cum făcuseră Avraam și Iacov, în cazul soțiilor lor
secundare (Hagar, Ketura, Bilha, Zilpa). În Egipt, unii israeliți s-au
încuscrit cu egiptenii, așa cum făcuse și Iosif (Lev 24:10-11). „Adunătura”
aceea ieșită din Egipt odată cu evreii, era constituită cel mai probabil din egipteni
și alți etnici amestecați cu evrei (Num 11:4).
De-a lungul timpului, în Canaan, evreii s-au
încuscrit cu canaaniții[50]
sau cu alți neevrei, înainte și după exil (Ezra 9:1-2). Chiar şi în era
creştină, evreii nu s-au păstrat absolut puri genetic iar puritatea genetică nu
a fost niciodată o miză pentru evrei. Pe lângă unele căsătorii mixte de atunci
încoace, un procent important din evreimea așkenazită de astăzi provine din
turcii hazari (kuzarim),[51]
dintre care foarte mulți au primit iudaismul începând cu anii 800 d. Hr.
Ca orice popor normal, evreii nu reprezintă o
„rasă” pură, iar iudaismul, așa cum am văzut, nu a reprezentat cu prioritate un
„neam” în sens pur genetic, ci o comunitate a cărei identitate este în primul
rând religioasă.
Alte considerații despre circumcizie și identitate
În misiunea sa, Paulus respingea teologia
includerii păgânilor convertiți în comunitatea iudaică prin peritomie, deoarece
viziunea iudaizanților, care priveau acest ritual ca o obligație indiscutabilă
și meritorie, implicând teologia fariseică a mântuirii „prin faptele Legii” (Gal
2:16; 3:2, 5). Aceste implicații teologice trebuie neapărat observate,
altminteri nu s-ar explica această permanentă asociere pe care o face apostolul
între circumcizie și teologia justificării prin meritele împlinirii Torei.
Circumcizia nu era singura faptă impusă de Tora,
care putea fi socotită meritorie, dar aceasta era printre puţinele cerinţe ale
iudaizanţilor, care erau mulțumiți să-i facă pe străini asemenea lor, ca să se
poată lăuda față de ceilalți evrei: uite cât de mulți au fost adăugați iudaismului prin
prozelitismul făcut de secta lui Iisus! Care ar fi fost alternativa? Ca
iudaismul să vadă cât de mulți păgâni sunt convertiți și sfințiți, prin credința în Evanghelia Crucii
lui Iisus (Gal 6:12-14).
Circumcizia și Crucea erau aici în competiție. Legaliștii
au o cruce mai modestă și un Iisus care este predominant exemplu de păzire
meritorie a Legii; sunt obsedați de un anumit conformism față de lista convențională
sau „completă” a obligațiilor comune, care le aduce liniște sufletească, dar nu
au o adevărată apreciere a jertfei și preoției Domnului Christos, care este
adevăratul temei al noului legământ, nu împlinirea mai riguroasă a cerințelor tradiționale
ale Torei.
Cât privește libertatea de a îndeplini diverse cerințe ale Legii, care țineau de vechiul legământ, apostolul păgânilor mărturisește că l-a circumcis pe convertitul Timótheos, „din cauza iudeilor din acele locuri, fiindcă toţi ştiau că este grec” (FA 16:1, 3). Dar colegul Titus, de asemenea grec, „nu a fost silit (ἠναγκάσθη constrâns, forţat, obligat) să primească circumcizia”. Se poate vedea clar că apostolul nu avea absolut nimic împotriva practicii peritomiei, printre neevrei, ba chiar uneori o promova, însă niciodată nu ca pe o cerință obligatorie a Legii, a cărei aplicare trebuie impusă şi verificată (Gal 2:4-5). La fel pare să fi făcut Paulus şi cu ritualul tunsului nazireic (FA 18:18d, cf. Num 6:2, 5, 8, 18, 21) și cu sărbătorile calendaristice (FA 20:6, 16; 1Cor 5:8; 16:8).
Motivaţiile unor asemenea acţiuni puteau fi diferite. Paulus a ajuns chiar să accepte un asemenea ritual la templu împins de un plan strategic al conciliului restrâns din Ierusalim (FA 21:18-26). Din respect faţă de liderii Bisericii, care erau mai mult expuşi criticilor iudaice şi presiunilor iudaizante din interiorul comunității nazarinene, Paulus a îndeplinit ritualul cu tot ce se cerea. Dar strategia a fost inutilă, nu a funcționat. Dumnezeu dorea mai degrabă ca apostolul să înalţe Crucea, scandalul iudeilor (1Cor 1:23), nu să le ia ochii acestora cu acceptarea unor ritualuri.
[1] Gr. τινες =
unii, câțiva, niște (FA 15:1), subliniază că erau o minoritate vocală, care încerca
să se impună.
[2] Circumcizie,
obrezuire, obrezanie, tăierea rituală a prepuțului („tăiere împrejur”).
[3] Gr. στάσις
= poziționare, insurecție, revoltă, tulburare politică, disensiune, ceartă
înfierbântată, luptă, conflict.
[4] Cf. FA
11:26, după titlul mesianic grecesc al lui Iisus: Christos (Unsul
Domnului, „Mesia”, aram. məšīḫāˀ).
Acest nume de „creștini” a fost destul de răspândit deja din prima generație
creștină (FA 11:26; 26:28; 1Pt 4:16). Evreii însă i-au numit până astăzi noẓriim
/ noẓriin „nazarineni” (FA 24:6), după titlul peiorativ (Nazarineanul / din
Nazaret) sau cel puțin banal dat lui Iisus.
[5] Numele de presbiteri
„seniori” (denumire respectuoasă) și episcopi „supraveghetori, păstori”
(denumirea funcției, 1Pt 2:25) erau folosite ca echivalente pe vremea aceea (FA
20:17, 28; 14:23 = Flp 1:1; 1Tim 5:17; Tit 1:5, 7) și se refereau la slujitorii
Bisericii hitoroniți și plătiți, echivalentul pastorilor de
astăzi (cf. 1Tim 5:17-22 New Jerusalem Bible; CAB spaniolă; SBP portugheză).
[6] În limbajul
popular, dificultatea se complică prin faptul că termenul „Legea” este aplicat
de unii Celor Zece Porunci, deși limbajul biblic diferă: Cele Zece Porunci sunt
numite Legământul (Nu 10:33; 14:44; Dt 10:8; 31:9, 25-26; Ios 3:3, 6, 8, 11,
14, 17; 4:7, 9, 18; 6:6, 8; 8:33; Jud 20:27; 1S 4:3-5; 2S 15:24; 1Rg 3:15;
6:19; 8:1, 6, 9, 21; 1Cr 15:25-26, 28-29; 16:6, 37; 17:1; 22:19; 28:2, 18; 2Cr
5:2, 7, 10; 6:11; Ier 3:16; Ev 9:4; Ap 11:19) sau Mărturia (Ex 16:34; 25:22; 26:33-34; 27:21; 30:6, 26;
31:7; 39:35; 40:3, 5; Lv 16:13; Nu 4:5; 7:89; Ios 4:16). Deşi există o singură dată
expresia „table de piatră cu Legea şi poruncile” (ebr. lit.: „tablele de piatră
și legea/învățătura și porunca”, cf. Ex 24:12), nu se obișnuiesc în limbajul
biblic expresii ca „tablele legii” sau „chivotul legii”.
[7] Cf. Ios 1:8; Mt 7:12; Lc 24:44; FA 24:14;
Rom 3:21 etc.
[8] Termen vechi
românesc pentru circumcizie, folosit aici ca efect literar, ușor
peiorativ.
[9] Iudaismul
rabinic actual este o moștenire în linie dreaptă a fariseismului de acum 2000
de ani. Saducheismul nu a rămas, deși iudeii karaiți par să fi moștenit unele
idei saducheice.
[10] Citate talmudice: „Nu există generație care să
nu primească binecuvântări datorită meritelor lui Avraam, Isaac și Iacov.” (Talmud,
Shabbat 55a); „Marile binecuvântări pe care le primim nu se datorează
meritelor noastre, ci meritelor părinților noștri.” (Mishnah Avot 2:2);
„Dacă omul își adună pentru sine merite (zechuyot), Dumnezeu îl va salva.” (Midraș
Tehillim 18:25); „Trei cărți sunt deschise în ziua de Rosh Hashanah... Cei
complet drepți sunt scriși și sigilați pentru viață. Cei complet răi sunt
scriși și sigilați pentru moarte. Cei între (beinoni) sunt suspendați până la
Yom Kippur: dacă au merite (zəḵuyôṯ),
sunt înscriși pentru viață; dacă nu, pentru moarte.” (Talmudul Babilonian,
Tratatul Rosh Hashanah 16b); „Omul trebuie să fie întotdeauna evlavios,
pentru că în fiecare clipă poate veni moartea, și el este judecat în funcție de
meritele sale.” (Talmudul Babilonian, Shabbat 32a). Aici, mântuirea
(yeshuah) este explicit condiționată de acumularea de merite personale. Ideea
de zechut avot (meritul strămoșilor) e o „asigurare spirituală”, dar nu e mereu
suficientă — omul însuși trebuie să aibă merite.
[11] Termenul
„legalism” denumește la origine principiul mântuirii prin Tora (Lege), analog
credinței creștinilor în mântuirea prin supunerea față de „legea” (religia)
strămoșească.
[12] Așa cum a
fost ea lăsată de Dumnezeu, Tora nu este o religie a meritelor, ci un sistem
pedagogic, aplicabil în statul teocratic al Vechiului Legământ. Dar în perioada
greco-romană, Tora scrisă devenise o religie a meritelor, la care se adăuga și
„Tora orală” (tradiția rabinică) despre care se credea că are aceeași
autoritate divină:„Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel nu pentru Tora
scrisă, ci pentru Tora orală, cum este spus: «Căci
în puterea ta este viața ta» (Deut.
30:20) – aceasta este Tora orală.” (Talmud Babilonian, Berachot 5a); „Să
umblați în legile Mele – se referă la studiul Torei. Ați putea crede că este
vorba despre Tora scrisă? Când spune: «și să păziți poruncile Mele» – aceasta
este Tora scrisă. Deci, ce înseamnă «să umblați în legile Mele»? Aceasta este
Tora orală.” (Sifra, comentariu la Levitic 26:3 – Midraș halahic vechi); „Toate poruncile Torei au fost date lui Moise
pe Sinai, împreună cu explicația lor. Această explicație este numită Tora
orală. Moise a transmis-o mai departe, și așa mai departe, până la profeți și
înțelepții Marii Adunări.” (Rambam, Maimonide, Introducere la Mishna).
[13] Gr. ἐνεργουμένη
lit. acționează, este activă, eficientă, productivă.
[14] În
rabinism, țaddiq este cel care trăiește după Halakha (Tora
înțeleasă și aplicată prin tradiția orală). Rabinii asociau țəḏāqā cu acumularea de merite înaintea lui
Dumnezeu. Teologia rabinică păstrează sensul de „trăire dreaptă” al lui țəḏāqā, dar îl reformulează în
limbajul eticii legale: a fi drept înseamnă a trăi conform Torei orale și
scrise. Totodată, rabinii au extins semnificația țəḏāqā
spre sensul predominant filantropic de faptă bună, meritorie (cf. Is 64:5).
[15] Cf. Ex
24:12; Dt 4:13; 5:29; Mt 19:17-20; Mr 10:19-20; Lc 18:20-21; 2In 1:6; Ap 12:17;
14:12.
[16] Supranumele
pe care i l-a dat Iisus (Kefa’) este termenul iudeo-aramaic pentru „stâncă”. Același termen, se folosește în
ebraică în Ier 4:29 și Iov 30:6. În Mat 16:18, traducerea aramaică (siriacă) folosește acest cuvânt de două ori:
„Tu ești Kefa’, și Eu pe această Kefa’ voi zidi Biserica Mea”. În
ciuda abuzului hermeneutic al teologilor romano-catolici de-a lungul secolelor,
afirmația lui Iisus nu se referă nici la Papalitate, nici la Iisus Însuși în
acest caz, ci se referă la Petru în calitate de apostol și de reprezentant al
tuturor apostolilor de atunci și din viitor. Promisiunea este solemnă și
adevărată, dar condiționată. Peste câteva clipe, același apostol va fi numit de
Iisus „Satano..., tu ești o piatră de poticnire pentru Mine...!”
[17] Sau: „puneți
la încercare răbdarea lui Dumnezeu”; „puneți la îndoială dovezile date de
Dumnezeu” (NET); „provocați pe Dumnezeu” (TOB, SBP), „provocați mânia lui
Dumnezeu” (NOY)
[18] Cf. Gal
1:19. Cunoscut în istoria Bisericii vechi ca „Iacov cel Drept”,
episcopul episcopilor și supranumit în Răsărit αδελφοθεος („fratele lui Dumnezeu”!),
el însuși s-a numit „rob al lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Christos” (Iac
1:1), iud.-aram: ˁAḇdaˀ de’Ĕlahaˀ
û-ḏə-Maran Yešû ˁMəšiḫaˀ. Josephus (Antichități
iudaice, 20:199-200), povestește despre el următoarele: „Dar acest Ananus [Hanan cel Tânăr], care, așa cum v-am spus, primise arhieria,
era un om îndrăzneț și foarte insolent. Făcea parte din
secta saducheilor, care sunt mai severi
în judecarea vinovaților, decât toți
ceilalți evrei, cum am menționat deja.
Prin urmare, având Hanan o asemenea
dispoziție, a crezut că are ocazia
potrivită să-și exercite autoritatea. [Procuratorul] Festus era deja mort, iar Albinus [noul
procurator] încă nu sosise; așa că Ananus a convocat pe judecătorii Sanhedrinului
și l-a adus înaintea lor pe Iacov, fratele lui Iisus (zis Christos), precum și pe
unii dintre tovarășii acestuia. Și, după ce i-a acuzat de încălcarea Legii, i-a
dat să fie uciși cu pietre. Dar cei mai onorabili cetățeni și mai îngrijorați
cu privire la legi, nu au fost de acord cu ceea ce s-a făcut. Au trimis, de
asemenea, solie la rege [Agrippa], rugându-l să-i trimită lui Ananus să nu mai
facă așa, pentru că ceea ce făcuse nu era justificat.” În anul 2002 s-a descoperit în
Israel un osuar cu inscripția aramaică: יעקוב בר יוסף
אחוי דישוע (Yaˁqoḇ bar Yôséf, ˁaḫoy də-Yēšûˁ),
„Iacov fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”, a cărui autenticitate a fost
contestată de unii specialiști evrei, dar și bine apărată de diverși specialiști
evrei și neevrei.
[19] Verbul grecesc labein este
folosit cu acest sens în Evrei 5:1, cu privire la cel ales ca mare preot „din
mijlocul oamenilor”.
[20] Cf.
Complete Jewish Bible 1998: “Shim'on has told in detail what God did when he
first began to show his concern for taking from among the Goyim a
people to bear his name.”
[21] Ebr. בַּיּוֹם הַהוּא „în ziua aceea”.
[22] „Mă voi
întoarce” este o expresie care nu apare în textul ebraic.
[23] Ebr. אָקִים ”voi
ridica”.
[24] Ebr. וְגָדַרְתִּי אֶת־פִּרְצֵיהֶן וַהֲרִסֹתָיו אָקִים
וּבְנִיתִיהָ כִּימֵי עוֹלָם „îi voi drege spărturile, o voi ridica din
ruine și o voi rezidi ca în zilele de
odinioară”.
[25] Ebr.אדם Edom
se poate citi și adam („oameni”, cf. LXX τῶν ἀνθρώπων). Evident, corect este „Edom”, deoarece se vorbește apoi
despre „toate (celelalte) neamuri”, în timp ce expresia „rămășița oamenilor și
toate (celelalte) neamuri” este o stângăcie fără rost. Pentru a evita astfel de
confuzii, s-au adăugat încă din epoca persană acele matres lectionis (consoanele
yod și waw pe post de vocale), astfel că termenul, așa cum a fost transmis de
masoreți (אֱדוֹם) indică sigur lecțiunea
Edom.
[26] Deși în LXX
și în FA 15 se folosește verbul ἐκζητήσωσιν „să caute”, iar versiunea
lui Lukas adaugă „pe Domnul”, textul ebraic are aici ca predicat verbulיִירְשׁוּ „să ia în stăpânire” (cf. vb. ירשׁ = a dezmoșteni și a moșteni, a se
înstăpâni). Explicația acestei diferențe stă în faptul că verbulִירְשׁוּ
yīrəšû „să
ia în stăpânire” a fost citit de scribi în mod eronat יִדְרְשׁוּ
yiḏrəšû „să
caute”, ceea ce a determinat apoi și adăugarea expresiei „pe Domnul” (ca să
aibă sens „căutarea” din partea neamurilor).
[27] Atât textul
ebraic, cât și LXX încheie cu expresia „zice Yahwé (κύριος ὁ θεὸς), care face acestea”. Expresia „cunoscute din vechime” este un
adaos prezent numai în versiunea greacă citată de Lukas, nu și în textul
ebraic, nici în LXX.
[28] Ps
89:35-36; 132:11-12; Ier 17:24-25; 22:30; 30:8-10; 33:22; Ez 34:23-25;
37:21-28; Os 3:4-5.
[29] Cf. Raymond
Cottrell, “Role of Israel in Bible Prophecy”, în F D Nichols, Seventh-day
Adventist Bible Commentary vol. 4, Isaiah to Malachi, Introduction, Review
and Herald Publishing Association, Hagerstown, Maryland (US), 1955: 25-38. Vezi
și Carelinks
Ministries, Bible Lives, 11.2 The Nature of Prophecy. Eben de Jager, The
Collector, “How
Were the Conditional Biblical Prophecies Fulfilled in the Bible?”. Rightly Dividing the
Word of Truth, “Conditional Prophecy. Alan
D. Ingalls, “Conditionality in Prophecy (Jer 18)”, Council on Dispensational Hermeneutics 22
September 2010.
[30] Iisus este
recunoscut genealogic (Mt 1:1; Lc 3:31) și public (Mt 9:27; 12:23; 15:22; 20:30-31; 21:9, 15;
22:42, 45; Mr 10:47-48; 12:35, 37; Lc 18:38-39; 20:41, 44; Rom 1:3) ca „Fiu al
lui David”. Era fiu legal (oficial) al lui Iosif (Mt 1:20). Dar și Maria (Miryam < Maryam) era din neamul
lui David, chiar dacă nu se spune în mod direct. Există trei argumente: 1. căsătoria
între rudenii din același clan era norma. 2. Îngerul îi spune Mariei că Fiul ei
va fi pe tronul lui David (Lc 1:32). 3. Cele două genealogii ale lui Iisus
(Matei 1 și Luca 3) reflectă descendența Sa davidică, pe două linii genealogice
diferite, care se intersectează cel puțin de două ori, dar care, după obicei,
nu menționau decât numele bărbaților. În ambele cazuri, Iosif este cel care în
mod legal este moștenitorul. După Matei, Iosif era „fiul lui Iacov, fiul lui
Matan, fiul lui Eleazar (Mat 1:15-16), iar după Luca, Iosif era „fiul lui Eli,
fiul lui Mattat, fiul lui Levi, fiul lui Melchi”. Nu este o contradicție aici,
ci realitatea că Iosif era fiul natural al lui Iacov ben Mattan, dar în același
timp era și ginerele (fiu adoptiv, moștenitor al) lui Eli ben Mattat. Faptul că
Maria era înrudită cu Elisabeta, care era neamul lui Aaron, din tribul lui Levi,
ca și soțul ei (Lc 1:5). Ca rudă față de Maria, Elisabeta este numită συγγενίς (rudă). Posibil, mama Mariei să fi fost din neamul lui Aaron,
căsătorită cu Eli din neamul lui David și astfel cele două erau verișoare. După
tată însă, Maria era din neamul lui David, deoarece pe vremea aceea originea se
stabilea pe cale masculină, nu pe linie maternă.
[31] Ps 2:6-8; Is
9:6-7; Mr 14:25; Lc 19:11; 21:31; 22:16, 18; In 19:19; FA 17:7; 1Cor 15:24; Ef
5:5; 2Tim 4:1; 2Pt 1:11; Ap 1:5; 11:15; 12:10; 20:4, 6.
[32] Este
interesant de observat, că Iacov cel Drept a fost ales ca primul dintre cei
trei, imediat după ce Iacov bar Zavdai (fratele lui Ioan) fusese executat, iar
Șimon Petros fusese de asemenea arestat în vederea execuției (FA 12:1-24). Când
Petros a fost eliberat, deja Iacov era „președintele” Comunității creștine (FA
12:17; 21:18). Aceasta arată că apostolul senior fusese înlocuit între timp,
din motive practice. Dar încă rămăsese în fruntea lucrării, menționat imediat
după Iacov cel Drept (Gal 2:9).
[33] Textul
grecesc spune simplu, συναγάγῃ εἰς
ἕν „ca să-i adune într-unul” (să facă o
singură „sinagogă”!). Termenul „neam” este aici subînțeles, deoarece fusese
menționat mai înainte. Alții au tradus „într-un singur trup”: NOY, NEG, Cornilescu,
etc. Noțiunile de neam și de trup sunt înrudite în ebraică, deoarece termenul
biblic גּוֹי goy (popor, nație), care la origine denumea orice
popor, începând cu Israel (Gen 12:2; 18:18; 35:11; Dt 4:7-8; Ios 10:13), este
înrudit cu termenii: גֵּו gēw (societate; spate),גֵּוָה
gēwā
(trup, spate), גְּוִיָּה gəwiyyā
(trup, Gen 47:18).
[34] Grecii și alți
elenizați, în primul rând romanii. Categoria aceasta echivala cu aceea de
civilizat sau cultivat.
[35] Membru al
poporului ales, care urma să domine lumea cultural și politic în era mesianică.
[36] Nu doar
evreii erau circumciși: și alte popoare aveau ritualul peritomiei, dar în
Biserică discuția apăruse în legătură cu evreii.
[37] Neobrezuit,
necircumcis. Ebr עָרֵל ˁarēl „prepuțos” de
la עָרְלָה ˁorlā (prepuț); gr. ἀκροβυστία
= lit. acoperirea vârfului (din akron „vârf” + bystion* „acoperire”?).
În ambele limbi, noțiunea aceasta nu este o negare a circumciderii, ci o
afirmare a stării naturale dinaintea operației.
[38] Gr. ἀπέχεσθαι (a se ține la distanță, a se
distanța, a sta departe de, a nu
pune mâna pe).
[39] Cf. Dt
32:17; Ps 106:2i8; Os 9:10; Dan 1:8-20; 1Cor 5:11; 6:9; 8:1-13; 10:7, 14,
19-20, 28; 2Cor 6:16; Gal 5:20; Ef 5:5;
Ap 9:20; 21:8; 22:15.
[40] Ezec 23:30;
Num 25:1-2; 1Cor 5:11; 6:9; 10:8; Ef 5:5; Col 3:5; Ap 2:14, 20.
[41] Ex 22:31; Lev 17:15; 22:8; Ez 44:31. Gr. πνικτός (strangulat, sufocat, înecat); ebr. medie טְרֵיפָה
ṭərêfā
(vezi Jastrow 554).
[42] Gen 9:4; Lev
3:17; 7:26-27; 17:10-14; Lev 19:26; Dt 12:16, 23-25; 15:23; 1Sam 14:32-34; Ezec
33:25. A se vedea și En.Wikipedia,
“Blood as Food”.
[43] Regula קַל וַחֹמֶר qal wa-ḥómer (lit.
ușor și greu = de la ușor, la greu; de la slab, la puternic) este un principiu
de logică rabinică folosit și în hermeneutica biblică, asemănător cu argumentul
a fortiori („cu atât mai mult”, „mai cu drept cuvânt”); deducția unei
concluzii mai puternice (mai stricte), dintr-o premisă mai slabă (mai ușoară): „dacă
un lucru mai puțin important este adevărat, cu atât mai mult este adevărat unul
mai important.”
[44] „Moise” este aici o metonimie, în loc de
„Legea lui Moise” (Tora, sau Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei). Cf.
Lc 16:29, 31; 24:27, 44; In 1:45; FA 26:22; 28:23.
[45] Răspândirea
Torei, practicarea Sabatul zilei a şaptea și a legilor alimentare printre
neevrei, vor fi menționate şi de Josephus, 50 de ani mai târziu:
„Ba încă, de multă vreme, o mulțime de oameni
au fost înclinați să urmeze practicile noastre religioase; fiindcă nu există
nicio cetate grecească sau barbară şi niciun popor unde obiceiul nostru de a
respecta ziua a șaptea să nu fi ajuns, și unde posturile noastre, aprinderea
candelelor și multe din interdicțiile noastre alimentare să nu fie respectate.
[...] Așa cum Dumnezeu însuși pătrunde în toată lumea, tot așa și Legea noastră
s-a răspândit în toată lumea. [...] Aşadar, dacă nu se înțelege de la sine excelența
propriilor noastre legi, atunci marea mulțime a celor care încearcă să le imite
ne dă dreptate, apreciindu-ne mult pentru ele.” (Flavius Josephus, Contra
Apion 2.282–286 / sau 2.39). https://www.josephus.org/works.htm
[46] După cum
iudeo-creștinii sunt iudeii deveniți creștini, numiți nazarineni sau mesianici,
pagano-creștinii sunt creștinii proveniți din alte popoare (păgâni). Cuvântul
păgân este de origine latină (paganus = țăran), denumind inițial
populația rurală din Imperiu care încă nu se creștinase, ci rămăsese la cultele
tradiționale.
[47] Textul lui
Ieremia include aici și pe egipteni și pe moabiți și pe amoniți (fiii lui Lot).
Egiptenii practicau circumcizia cu multe secole înainte de Avraam, dar nu o
aplicau universal, ci doar elitelor (preoți, nobili) și funcționarilor, iar în anumite
perioade nici pentru aceștia nu era obligatorie. Avea semnificație religioasă,
igienică și identitară. Wikipedia
„Circumcizie”. Moabiții și amoniții (urmașii lui Lot) se pare că nu au
primit ritualul de la Avraam prin Lot, ci mai târziu, probabil prin influența
triburilor învecinate care practicau circumcizia. Este rezonabil să presupunem
că ultimii fii ai lui Avraam (Zimran, Iocșan, Medan, Madian, Ișbac, Șuah) au
fost de asemenea circumciși. Acești strămoși ai arabilor de nord-vest, împreună
cu ișmaeliții, au transmis probabil și în Islam acest ritual, care nu este
menționat în Coran. Circumcizia acestor popoare semitice pre-islamice nu era
totuși universală.
[48] Cf. ebr. עִבְרִי
ˁiḇrī (Gen 10:21, 25; 11:17, 26; 14:13; Nu 24:24). Noțiunea
de ˁiḇrī însemna, la
origine, „eberit” (din neamul lui Eber), denumire care îi includea pe toţi
terahizii (parte din sirieni și transiordanieni) şi pe toți arabii. Dar
denumirea s-a limitat treptat la clanul lui Avraam, Issac și Iacov, apoi strict
la Israel, probabil în sens religios.
[49] Istoricii
consideră că triburile caldeene sunt de neam arameean (sirian). Nu este clar
când anume au venit aceste triburi la sud de Babilon (Caldeea). În general, se
crede că ar fi migrat în sec. X-IX î. Hr., deoarece atunci apar primele
mențiuni istorice despre ei. Dar este posibil ca denumirea Kaśdīm
(Caldeea) în Geneza (11:28, 31; 15:7) să fie un anacronism editorial, adică un
adaos scribal târziu, (după modelul din Ier 50:10; Ez 11:24; 16:29; 23:15-16;
Ne 9:7), pentru a-l ajuta pe cititor să identifice denumirea geografică „Ur”. Pe timpul nașterii lui Avraam, Ur era o
cetate-stat sumeriană, în care semiții akkadieni deveniseră tot mai importanți,
alături de sumerieni, care vorbeau o limbă complet diferită de semiți. De la sumerieni
preluaseră akkadienii religia și limba sacră (de cult).
[50] Canaaniții
vorbeau aceeași
limbă ca și evreii, ebraica fiind un dialect canaanit (Is 19:18). Genetic
însă canaaniţii erau hamiţi (Gen 9:18).
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu