Multe lucruri la români se duc „pe apa Sâmbetei". De unde moştenim noi această expresie originală?
Răspunsul este simplu, la prima vedere. În mitologia românească populată cu zâne şi feţi-frumoşi, precum şi cu zmei şi zgripţoroaice, care ne-au încântat şi descântat copilăria, există imaginea unui fluviu imens, hotar între tărâmul acesta şi celălalt, oarecum asemănător cu Styxul elinesc, pe care-l traversează în luntrea lui Charon, sufletele celor dispăruţi. Prin urmare, ceva care se „duce pe apa Sâmbetei” înseamnă ceva dus pentru totdeauna.
Până aici totul este clar. Dar în ce context se întâlneşte această apă mitică ? Şi de ce se numeşte apa Sâmbetei şi nu apa Sfintei Duminici, ori a Sfintei Miercuri, ori a Sfintei Vineri?
Apa Sâmbetei, în folclorul românesc, este un element cosmologic fundamental. Lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt, care este, fie subteran, fie îndepărtat. Râul acesta este hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută. Sub influenţa creştinismului, tărâmul celălalt a devenit echivalent cu Paradisul din Geneză (cap.2), unde se vorbeşte, de asemenea despre un fluviu primordial care uda Paradisul cel aşezat în Răsărit; şi asociat de asemenea, cu Paradisul Apocalipsei (cap. 22), care este descris în interiorul Cetăţii care se va coborî pe pământ, şi în care se păstrează, Arborele Vieţii şi Râul Vieţii, unde fericiţii vor locui în veci cu Dumnezeu.
După Kernbach, care citează pe Niculiţă-Voronca, Apa Sâmbetei este patronată de Sfânta Sâmbătă, o personificare a zilei cu acelaşi nume, şi izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară pământul de mai multe ori, şi se varsă în iad (mai degrabă o aluzie la subteran, cf. lat. infernum = ţinutul de jos), în lumea cealaltă, prin Sorbul Pământului, exact cum făcea râul Genezei (2:11.13), care „înconjura" mai multe ţări, dar nu se menţionează în ce mare se vărsa – lăsând astfel imaginaţiei posibilitatea de a-i crea un sorb terestru. Imaginea are conexiuni cu cosmologia ebraică, unde toate izvoarele vin din Tehom (Abyssos). Iar fluviul Paradisului izvora dintr-un ţinut muntos (prin urmare, de sub brad !), numit Eden.
Tărâmul Blajinilor
Poveştile spun că dincolo de Apa Sâmbetei, pe nişte insule la capătul pământului, sau undeva sub pământ, pe celălalt tărâm, locuiesc aşa-numiţii Blajini, sau Rohmani, oamenii dintâi, paşnici, virtuoşi, lipsiţi de griji, identificaţi cu urmaşii biblicului Set (Gen 4:26; cap. 5-6 „fiii lui Dumnezeu"), sau asociaţi cu facerea lumii şi cu susţinerea stâlpilor pământului (vezi „fiii lui Dumnezeu” din Iov 38:6-7), ocupându-se doar cu postul şi rugăciunea, trăind complet goi şi fericiţi, mâncând numai verdeţuri, întâlnindu-se cu soţiile lor doar o dată pe an, în perioada de Paşti, în vederea procreerii.
În unele versiuni, Blajinii sunt blonzi, sau mai sunt numiţi Oamenii Roşii, în altele sunt nişte fiinţe subterane cu cap de şoarec. Imaginea lor pendulează între sfinţi şi retardaţi, care în imaginaţia populară nu diferă prea mult. O versiune interesantă îi identifică pe Blajini cu urmaşii celor care (egipteni, sau evrei ?) n-au mai reuşit să traverseze marea, când Moise a despărţit apele. Aceştia au rămas pe o insulă foarte aproape de Rai, pe unde trece apa Sâmbetei.
Numele de Blajini este slavon (srb. blajen = fericit; blag = blând, omenos). Într-o altă variantă, Blajinii ar fi un neam de creştini care locuiesc neîmbrăcaţi prin livezile unei insule, hrănindu-se doar cu fructe. Este explicabil că românii i-au „încreştinat” pe aceşti blajini, a căror imagine idealizată a permis această identificare. Blajinii sunt fiinţe miloase şi cuvioase, nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ. De ce să nu se întoarcă ?
Numele de Rohmani, după unii ar fi traco-dacic, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate foarte prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvană, precursor al Sfântului Gheorghe.
După alţii, numele de Rohmani (numiţi şi Rugmani , Rocmani, Rahmani) ar deriva de la imaginea călugărilor Brahmani. S-a putut observa o asemănare a lor cu descrierea Nagomudrilor (slav. înţelepţii goi) din romanul popular Alixandria, descoperiţi de Alexandru Macedon în India. Aceştia ar fi nişte grupuri de yoghini pe care grecii i-au numit gymnosofişti – înţelepţii goi. Se ştie că exista într-adevăr o sectă jainistă de asceţi goi în India, numită digambara. Cum Alixandria ne-a parvenit prin filieră sârbă, ca şi alte piese literare vechi, nu este de mirare că acei „înţelepţi goi” au fost numiţi Blajini, sau că Alexandru ar fi întâlnit în India „(B)rahmani".
Blajinii sunt pomeniţi în tradiţia populară în Sâmbăta Morţilor şi în Duminica Tomii, care se numesc Paştele Blajinilor, la o săptămână după Paştele propriu-zis, ceea ce sugerează că la origine, Blajinii/Rohmanii sunt reminiscenţa unui cult al strămoşilor, al morţilor.
O altă origine posibilă a numelui de Rohmani, care se întâlneşte cu precădere în nordul Bucovinei, este denumirea ruteană a Blajinilor: Rahman, care după Cartojan, ar fi o formă coruptă din prototipul „Brahman" întâlnit în redacţiile bizantine şi neogreceşti ale Alixandriei.
Observaţi însă şi relaţia dintre Blajini, Paşti şi Sâmbătă. Rachman însă este un cuvânt ebraic medieval, care înseamnă „milos", „îndurător”, adjectivul prin care este descris Dumnezeu în ebraică şi în arabă. Destul de aproape de numele Rohmani şi de caracterul acestora.
Tărâmul subteran al Blajinilor are unele asemănări cu mitul budist despre Shambhala, o lume tainică, fie subterană, fie terestră (dar inaccesibilă, cu excepţia iniţiaţilor), unde locuiesc iluminaţii mistici şi curaţi. Când lumea va ajunge la culmea lăcomiei şi violenţei, iluminaţii vor ieşi să zdrobească forţele pământeşti ale întunericului şi să instaureze o eră de aur în lumea noastră. Shambhala înseamnă „Loc de odihnă" (sau: pace / linişte / fericire), iar Shamba / Shambe / Shambi este numele Sâmbetei în diverse limbi indo-iraniene. Este posibil să aibă această denumire vreo legătură cu Apa Sâmbetei?
Sambation, râul care ţine Sâmbăta
Cea mai fascinantă ipoteză a originii acestui mit, din punctul meu de vedere, este relaţia dintre Apa Sâmbetei şi Sambation (Sanbation / Sabbation), râul din legenda foarte răspândite şi diversificată a evreilor. Sambationul este de asemenea un hotar între lumea cunoscută şi o lume îndepărtată, imaginară, în care ar trăi urmaşii celor zece triburi evreieşti pierdute. Este un râu repede şi tumultuos în zilele de lucru, dar Sâmbăta se odihneşte.
Anumite versiuni medievale ale povestirii Alexandria menţionează că Alexandru a întâlnit râul Sambation din scrierile evreilor, în călătoriile lui. Doar că scriitorul Alixandriei, ca bun creştin, nu avea de unde să ştie că Sambationul nu curge Sâmbăta. Bine cel puţin că i-a reţinut numele.
O versiune a legendei iudaice este evocată de Josephus în Războiul iudeilor (vii. 5, §1). Când Titus îşi mâna robii evrei prin Siria, a întâlnit un râu neobişnuit, care seacă timp de şase zile, dar în ziua a şaptea (Sâmbăta), în mod invariabil, este tumultuos şi rapid, de aceea este numit Sabbation (Sambation). Plinius cel Bătrân (Historia Naturalis, xxxi. 2), contemporan mai în vârstă al lui Josephus, vorbeşte despre acelaşi râu, doar că în varianta lui, fenomenul este invers: apa curge tumultuoasă şase zile şi se opreşte Sâmbăta. Se pare că legenda era destul de cunoscută, de moment ce Rabbi Aqiba şi-a permis să folosească acest hidronim fantastic drept argument natural. Când Tineius Rufus l-a întrebat de ce crede el că Sâmbăta ar fi superioară altor zile, Aqiba a răspuns: „Râul Sambation este dovada.” (Sanheddrin 65b).
În variante rabinice, legenda s-a perpetuat printre evrei, căpătând noi versiuni. Sambationul devine în cele din urmă un râu furios de nisip arzător, care aruncă pietre şi nisip, evocând o furtună în deşert sau izbucniri vulcanice. Cert este că Sâmbăta se odihneşte şi el, considerat astfel o dovadă în favoarea Sabatului, din lumea naturală. Unii rabini medievali au scris că dincolo de râul de nisip învolburat al Sambationului ar locui fiii lui Moise, un popor de oameni foarte evlavioşi. Legenda a fost preluată şi de autori arabi şi a fost întâlnită şi la samariteni. După un timp de interes mai scăzut, ea reapare în forţă în secolul al XVII-lea, plasând Sambationul la graniţa cu India.
Evreii au identificat iniţial Sambationul cu diverse râuri din Orientul Mijlociu şi Apropiat (în Media, în Etiopia, în India, lângă Marea Caspică). Descrierile tuturor diferă în mai toate punctele, dar există câteva idei comune. Sambationul este un râu năzdrăvan, care străjuieşte o lume a sfinţilor, şi care se comportă diferit Sâmbăta faţă de celelalte zile. Toţi rabinii au fost de acord că acesta este şi motivul pentru care a fost numit Sambation.
Numele Sambationului nu vine însă în mod direct de la ebraicul Şabbat (Sâmbătă), în care caz s-ar fi numit Şabbăthai, ci prin filiera greacă (Sabbata > Sabbateion). Chiar dacă în variantă creştină mitul nu reţine conportamentul evreiesc al acestui râu (curată blasfemie ar fi fost!), este interesant că la români nu se păstrează numele de Sambation, ci semnificaţia lui: de Sâmbătă.
După JewishEncyclopedia.com, de care am depins aproape în exclusivitate în ce priveşte informaţiile acestea, criticii moderni au lansat câteva posibile explicaţii, dintre care reţinem următoarele: Sambationul ar fi la origine –
(a) Eufratul, supranumit Sambation pentru că israeliţii, aşezându-se acolo, au putut ţine sâmbăta (cf. 2 Esdras 13: 43-45);
(b) Donul, pentru că este numit de autori arabi „Al-Sabt" (Sâmbăta);
(c) Kievul, numit Sambatas de Constantin Porfirogenetul, pentru că era un port (loc de odihnă) pe Nipru,. (Ambele denumiri geografice au fost date de hazari, care au format în sec. 8-10, un înfloritor hanat de turci convertiţi la iudaism).
(d) Sambationul celor 10 triburi ar fi râul Zab din regatul Adiabenei, unde ar fi fost deportate cele 10 triburi, deoarece Xenophon îl numeşte Sabatos, ceea ce a permis mai târziu identificarea cu Sambationul rabinic şi cu Râul Sabatic al lui Josephus şi al lui Plinius.
După opinia mea, mitul românesc sincretizează patru surse diferite:
1. O sursă arhaică, precreştină, cu un scenariu asemănător celui grecesc, cu referire despre lumea subterană a morţilor şi despre râul dintre lumi;
2. O sursă creştină, care şi-a imaginat pe celălalt tărâm pe oamenii primordiali, pe credincioşii „fii ai lui Dumnezeu". Apa cosmologică este asociată cu râul primordial din Eden şi, la fel de natural, cu râul paradisului restaurat din Apocalipsă. Menţionarea Sâmbetei şi a Paştelui în acelaşi context, trimite la surse ortodoxe străvechi, dinainte de Constantin cel Mare, când sâmbăta şi duminica se ţineau împreună, iar Paştele era şi el o reminiscenţă iudaică, sărbătorindu-se odată cu evreii;
3. O sursă iudaică, în care se face referire la Exodul lui Moise, şi se reţine sensul original al numelui apei: „de Sâmbătă", chiar dacă nu şi comportamentul iudaic al râului; numele „rahman" (milos), referirea la Paşti (care la evrei comemora Exodul). Hazarii, refugiaţi mai aproape de români, este posibil să fi asigurat unele accente iudaice ale mitului.
4. O sursă bizantină, prin filieră sârbă, care, pe lângă referirea la Sambation, a adus imaginea indiană a înţelepţilor goi şi fericiţi.
În concluzie, relaţia dintre Apa Sâmbetei şi Sambation este inevitabilă, iar cazul acesta indică surse livreşti ale unor poveşti, precum şi surse biblice şi legendare creştine şi iudaice. În special influenţa iudaică am dorit s-o subliniez, relaţie care, după cunoştinţa mea, nu a fost încă semnalată nici de cercetătorii români, nici de evrei. De asemenea, ar merita investigată mai atent şi relaţia dintre această mitologie folclorică şi sursele biblice.
Dincolo de legendă
Râul Paradisului şi Apa Vieţii
Aş adăuga aici câteva idei care sunt mai mult de cât o reinterpretare a mitului folcloric. Dacă aceste mituri au şi unele izvoare de tradiţie biblică, de ce nu le-am îmbogăţi mai departe din aceeaşi sursă ? Se înţelege că un creştin n-ar putea confunda autoritatea Sfintei Scripturi cu autoritatea unui mit folcloric cu rădăcini multiple, inclusiv biblice. Dar în aceste condiţii, mitul poate fi alegorizat, transformat în parabolă, cu scop omiletic şi didactic, ancorat puternic în teologia biblică.
În Apocalipsă (cap. 22), râul Paradisului se numeşte Râul Vieţii, asociat cu Arborele Vieţii – cel care rodeşte 12 feluri de fructe, în fiecare lună un rod diferit, şi ale cărui frunze sunt vindecătoare. Imaginea acestui râu şi a pomului nu este doar o evocare a Paradisul primordial (Gen 5), ci şi un ecou al profeţiei lui Iezechiel despre vindecarea parţială a naturii din Ţara lui Israel, în era postexilică (Eze 47:1-13).
În profeţia lui Iezechiel, râul vindecător, plin de viaţă, care irigă o mulţime de „pomi ai vieţii", se varsă în Marea Moartă, aşa cum Apa Sâmbetei se varsă în infern. În viziunea lui Iezechiel însă, această vărsare are efect purificator, cu reflexe soteriologice.
Dar nu numai vărsarea acestei ape este interesantă, ci şi sursa. În Geneză (cap. 2), râul Paradisului izvorăşte dintr-un ţinut numit Eden (termen ebraic cu sensul desfătare, delectare, deliciu, încântare – într-un cuvânt, Ţara Fericirii). De remarcat, că acesta nu este paradisul propriu-zis, aşezat „la răsărit de Eden”, ci o regiune, probabil muntoasă, la vest de grădina mirifică primordială pe care o numim paradis sau rai. Acest râu trecea prin Grădină, după care se ramifica în patru braţe mari şi cu un traseu neobişnuit, şerpuitor sau ocolit, care delimitând câteva ţări.
Sanctuarul şi tronul-chivot, ca izvor al Apei Vieţii
Rîul lui Iezechiel (cap. 47) este mai modest ca lungime, dar i se subliniază lăţimea şi adâncimea. În plus, afară de rolul lui ecologic, plin de viaţă şi generator de verdeaţă pe ambele maluri, a cărui vărsare transformă până şi Marea Moartă într-o apă a vieţii, are o sursă semnificativă, care explică toate aceste puteri fermecate. El izvorăşte de sub pragul Templului aşteptat (47:1), templul fiind Palatul lui Dumnezeu, simbolul regalităţii Lui suverane în cer şi pe pământ, dar şi al condescendenţei Lui.
Apocalipsa merge mai departe cu imaginea râului vieţii. În viziunea lui Ioan (Ap 22), râul vieţii izvorăşte direct din tronul lui Dumnezeu. Apocalipsa pare contradictorie în ce priveşte existenţa unui templu final. Ea afirmă un templu ceresc actual, descris în limbajul templului israelit (8:3; 9:13; 11:19; 15:5 etc). Dar, când se referă la restaurarea finală a lumii, Apocalipsa mai întâi afirmă un templu în care drepţii vor sluji veşnic lui Dumnezeu (7:15), apoi descrie Ierusalimul ceresc aşezat pe pământ, în termenii unui templu (şi menţionând: „în cetate n-am văzut nici un templu"), menţionând că în această cetate-templu va fi tronul lui Dumnezeu.
Interesant este că în viziunea Apocalipsei, cetatea devine atotcuprinzătoare. Nu are nici un templu, dar este echivalentul unui templu. Paradisul, cu Arborele Vieţii şi cu Râul Vieţii par să fie în interiorul ei. Dumnezeu şi Christos, manifestându-se direct şi personal acolo, fac inutilă prezenţa unui templu (21:22). Iar tronul divin, din care izvorăşte râul vieţii, are în Apocalipsă semnificaţii strâns legate de sanctuarul iudaic, unde partea superioară a chivotului din Locul Preasfânt („ispăşitoarea", 1 Cr 28:11; Ev 9:5) era tronul Slavei Domnului şi al Harului (Ev 4:16; 2Rg 19:15; Ps 99:1).
Chivotul legământului
Această viziune a chivotului ca tron al suveranului universului este foarte semnificativă, deoarece se ştie că chivotul era un scrin din lemn de salcâm, acoperit cu aur pur, care adăpostea tablele de piatră cu cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu (Dt 4:13). Cele zece porunci ne amintesc de manifestările supranaturale de la Sinai, evocate în Apocalipsă când se face referire la chivotul legământului lui Dumnezeu şi la tronul lui Dumnezeu (Ap 4:5; 11:19; 15:6; →16:17-18).
Aşezarea acestor table la temelia tronului divin exprimă natura împărăţiei lui Dumnezeu, care se întemeiază pe lege, pe dreptate; este o monarhie constituţională, ca să zicem aşa, nu un simplu despotism luminat (Ps 89:14; 97:2). Iar poruncile nu sunt nişte poveri impuse, ci obligaţii ale unui legământ, ale unei alianţe, prin care cineva acceptă suzeranitatea lui Dumnezeu, asemenea lui Adam, vasalul rege-grădinar.
Potrivit Apocalipsei, prezenţa chivotului într-o viziune a templului creştin, ceresc (Ap 11:19) arată că decalogul „iudaic” şi „caduc”, rămâne potrivit Apocalipsei, până la urmă, criteriul judecăţii divine – ca şi capacul ispăşirii, de deasupra lui, care simbolizează Crucea lui Iisus. Fără îndoială, „mila biruie judecata" (Iac 2:12-13) şi „dragostea acoperă o sumedenie de păcate" (Iac 5:20; 1Pt 4:8). Capacul este pus deasupra, acoperind efectul răzbunător al dreptăţii Legii.
Dar acoperirea aceasta nu are rolul indulgenţei faţă de păcat, ci de a arăta că iertarea pune vârf cinstirii Legii (Ps 130:4), că împărăţia lui Dumnezeu este mai mult decât iertarea păcatelor (Mt 1:21; Tit 2:11-12). Ea arată o conservare a conţinutului chivotului şi poziţia fundamentală a autorităţii poruncilor lui Dumnezeu, nu de a ne feri de acestea ca de o cutie a Pandorei. Şi dacă la sfârşitul primului secol, această temelie a cerului se numea „chivotul legământului", înseamnă că Decalogul nu este un set de condiţii ale „vechiului legământ”, ci şi ale „legământului nou”, care cu siguranţă era în vigoare la vremea scrierii Apocalipsei.
Legămintele
Cele două legăminte sunt ilustrate de contrastul dintre slujirea buchii Legii şi slujirea Spiritului (dintre religia ascendentă şi descendentă, a meritelor, şi religia transcendentă şi condescendentă a harului; dintre Agar şi Sara; dintre Ismael şi Isaac; dintre robie şi libertate; dintre Sinaiul pământesc şi Sionul ceresc; dintre Ierusalimul de jos şi cel de sus – 2Cor 3:6; Gal 4:24-25 ).
Dar aceste două legăminte mai sunt ilustrate şi prin identitatea poruncilor de pe noile table, cu a poruncilor de pe tablele dintâi, care fuseseră sparte în semn de încălcare a legământului (Ex 34:1). Aceasta ne arată că factorul contrastant nu se găseşte în natura cerinţei divine, ci în spiritul şi motivaţia credinciosului. Deoparte este supunerea din teamă şi superstiţie, cu încredere în sine şi autosuficienţă; de cealaltă parte este ascultarea umilită, dar rezonabilă, din iubire şi credinţă. Dar porunca este aceeaşi. După ce tablele „vechi” au fost sparte, porunca interdicţiei idolatriei nu a fost nici desfiinţată, nici modificată sau adaptată păcătoşeniei omului. Iar în chivot au fost puse tablele noi, pentru a aminti de continuitatea cerinţelor divine şi de dispoziţia Lui de a înoi legământul, atunci când omul îl rupe.
Toate gesturile şi elementele conectate cu cele zece porunci indică eternitate. Piatra, ca material de scris înfruntă mileniile. Degetul lui Dumnezeu care a scris indică atotputernicia şi autoritatea supremă a Creatorului (Ex 8:19; 31:18; Lc 11:20). În rare cazuri El este menţionat ca scriind ceva în sens propriu: poruncile de pe table, numele celor mântuiţi, într-un registru ceresc (Ex 32:32) şi păcatele duşmanilor Lui, scrise pe nisip (In 8:6-9). Piatra însă nu este nisip, ea este simbolul netrecerii. Lemnul de salcâm, din care s-a făcut chivotul (Ex 25:10), accentuează aceeaşi idee: este lemnul cel mai rezistent pe care-l avea Israel la îndemână. Chivotul a fost acoperit cu foiţă de aur, nu numai ca lemnul să fie protejat de-a lungul secolelor, ci şi pentru a sublinia, prin simbolul metalului celui mai preţios şi mai necoroziv, eternitatea poruncii lui Dumnezeu.
Apa care împarte şi desparte
Dintr-un asemenea Tron iese râul vieţii în Apocalipsă, de la izvorul unic al harului şi al dreptăţii divine, unde poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Christos îşi au originea binecuvântată. Acesta era şi rolul Sâmbetei binecuvântate şi sfinţite de Dumnezeu de la Creaţie (Gen 2:2-3), aşezată apoi şi în centrul Decalogului (Ex 20:8-11). Ea este o şcoală a ascultării din credinţă şi iubire, un semn vizibil al legământului cu Dumnezeu, o verighetă care indică apartenenţa şi inviolablitatea sufletului care s-a unit cu Christos. Este un semn major al acceptării Crucii sau Jugului pe care şi Iisus le-a purtat (Lc 9:23; Mt 11:29-30; Ier 5:5).
Apa vieţii este cu adevărat apa „Sâmbetei”, a odihnei care se poate găsi în fiecare zi prin credinţa în Christos (Ev 4:9-10). Dar ea nu este doar un râu al genezei lumii şi al paradisului apocaliptic, în lumea adevăraţilor Blajini, incomparabil mai deştepţi şi mai puri decât modelele mitologice. Ea va avea în final şi rolul de hotar între două lumi, dar în sens invers: dintre această lume a morţilor şi lumea cealaltă, a celor vii, a biruitorilor.
Aşa cum Petru face din apa Potopului o prefigurare a apei botezului, care împarte lumea în două părţi foarte inegale (1 Pt 3:20-21), milioane pe dinafară şi doar opt în arcă, apa odihnei de Sâmbătă, apa judecăţii ultimei generaţii, va constitui un hotar între lumea neascultătoare şi lumea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, un test care va trebui trecut, cu orice preţ, pentru oricine speră să ajungă pe malul celălalt.
Pentru unii, Sabatul este un vad uscat şi arid, împietrit în comparaţie cu celelalte zile, care sunt furtunoase şi vulcanice. Pentru alţii, Sabatul este o apă de odihnă. Oricum ar fi privit, el este ziua în care, fără nici un fel de obstacole, poţi intra în contact (desigur, spiritual) cu lumea de dincolo, incomparabil mai bună şi mai vie decât lumea noastră, lumea reunită a cerului şi a noului pământ, unde Iisus este Împăratul.
vineri, 28 martie 2008
joi, 27 martie 2008
Rugăciunea domnească în dialectul (iudeo-aramaic) vorbit de Iisus
’Avunå di višmayå
Nithqådåš šəmåkh
Tēthē' malkhuthåkh
Nehwē tsivyånåkh
Hēkhanå di višmayå af bə’arå‘
Hav lánå lachmå
Di limchår yōmådēn
Ušbōq lánå chovånå
Hēkhanå də’af anáchnå
Šavəqīn ləchayyəvēnå
Wəlå' tovilánå lənisyonå
’Ellå šēziv lánå min bišå'
Tatăl nostru, care eşti în cer,
Sfinţească-se numele Tău !
Vie împărăţia Ta !
Facă-se voia Ta,
Precum în cer aşa şi pe pământ !
Dă-ne pâinea
Cea pentru mâine, astăzi !
Şi iartă-ne greşelile (datoriile),
Precum şi noi
Iertăm greşiţilor (datornicilor) noştri !
Şi nu lăsa să fim duşi în ispită,
Ci izbăveşte-ne de cel rău !
___________________________________
Reconstituirea este făcută după o comparaţie dintre textul aramaic (siriac) Peshitta şi limbajul iudeo-aramaic al targumelor.
12 versuri: 5 pentru închinare + 7 de rugăciune. În acelaşi timp, se poate observa că numărul dorinţelor exprimate în închinare şi al celor exprimate în rugăciune, este acelaşi (3+3). Poezia poate fi comparată şi cu cele 10 porunci:
1. Tatăl nostru, (...să nu ai alţi dumnezei)
2. care eşti în cer, (....să nu ai un cult materialist-mistic)
3. Sfinţească-se numele Tău !..(... să nu rosteşti ND în mod uşuratic /pentru a înşela)
4. Vie împărăţia Ta ! Facă-se voia Ta, Precum în cer aşa şi pe pământ ! (... că în 6 zile a făcut YH cerul şi pământul, iar în a 7-a s-a odihnit. De aceea a binecuvântat YH ziua de SÂMBĂTĂ şi a sfinţit-o).
5. Dă-ne Tu astăzi pâine pentru mâine ! (Cinsteşte-ţi părinţii, ca să-ţi meargă bine)
6. Şi iartă-ne greşelile (datoriile), (Să nu ucizi)
7. Precum şi noi iertăm (Să nu te duci la femeia altuia)
8. Greşiţilor (datornicilor) noştri ! (Să nu furi)
9. Şi nu lăsa să fim duşi în ispită, (Să nu depui mărturie mincinoasă....)
10. Ci izbăveşte-ne de cel rău ! (Să nu râvneşti la ceea ce aparţine altuia).
Comparaţia nu este exactă, dar suficient de sugestivă ca să credem că a fost intenţionată. Formula clasică de încheiere a acestei rugăciuni am lăsat-o laoparte, deoarece nu aparţine textului original, ci este o adăugare liturgică mai târzie (desigur, nevinovată, inspirată din 1Cr 29:11-12). Comparaţi forma rugăciunii în Mt 6:9 şi Lc 11:2.
Iisus a vestit „săracilor” evanghelia. Nu întâmplător, creştinii iudei s-au numit 'ebionim (săraci). Fără a fi neapărat de acord cu toate susţinerile ebionitice (en.wikipedia.org/wiki/Ebionites), este limpede că Rugăciunea Domnească este rugăciunea muncitorului cu ziua. Cei care avem pâinea asigurată pe cel puţin o lună sau pe mai mulţi ani, nu are sens să ne rugăm pentru o zi. Aceasta nu este însă rugăciunea unui cerşetor profesionist, deşi pentru un cerşetor are mai mult sens, decât pentru un salariat. Este rugăciunea muncitorului cu ziua, care se roagă de dimineaţă să-i scoată D clienţi în cale, să aibă de lucru, pentru ca seara să aducă acasă pâinea pentru a doua zi. Nu este rugăciunea unui filozof, şi n-ar trebui să căutăm în ea subtilităţi mistice. Termenul grecesc EPIOUSIOS are sensul de „mâine” şi nu „spre-fiinţă", sau „supraexistenţială" / „supersubstantialis”, cum au gândit unii teologi.
________________________________________
Alte informaţii interesante la:
www.prayer.su/
www.christusrex.org/www1/pater/JPN-aramaic.html
http://uk.youtube.com/watch?v=Bs-j-ByzpVE&feature=related
http://blog.myspace.com/index.cfm?fuseaction=blog.view&friendID=288571699&blogID=333600180.
.
Nithqådåš šəmåkh
Tēthē' malkhuthåkh
Nehwē tsivyånåkh
Hēkhanå di višmayå af bə’arå‘
Hav lánå lachmå
Di limchår yōmådēn
Ušbōq lánå chovånå
Hēkhanå də’af anáchnå
Šavəqīn ləchayyəvēnå
Wəlå' tovilánå lənisyonå
’Ellå šēziv lánå min bišå'
Tatăl nostru, care eşti în cer,
Sfinţească-se numele Tău !
Vie împărăţia Ta !
Facă-se voia Ta,
Precum în cer aşa şi pe pământ !
Dă-ne pâinea
Cea pentru mâine, astăzi !
Şi iartă-ne greşelile (datoriile),
Precum şi noi
Iertăm greşiţilor (datornicilor) noştri !
Şi nu lăsa să fim duşi în ispită,
Ci izbăveşte-ne de cel rău !
___________________________________
Reconstituirea este făcută după o comparaţie dintre textul aramaic (siriac) Peshitta şi limbajul iudeo-aramaic al targumelor.
12 versuri: 5 pentru închinare + 7 de rugăciune. În acelaşi timp, se poate observa că numărul dorinţelor exprimate în închinare şi al celor exprimate în rugăciune, este acelaşi (3+3). Poezia poate fi comparată şi cu cele 10 porunci:
1. Tatăl nostru, (...să nu ai alţi dumnezei)
2. care eşti în cer, (....să nu ai un cult materialist-mistic)
3. Sfinţească-se numele Tău !..(... să nu rosteşti ND în mod uşuratic /pentru a înşela)
4. Vie împărăţia Ta ! Facă-se voia Ta, Precum în cer aşa şi pe pământ ! (... că în 6 zile a făcut YH cerul şi pământul, iar în a 7-a s-a odihnit. De aceea a binecuvântat YH ziua de SÂMBĂTĂ şi a sfinţit-o).
5. Dă-ne Tu astăzi pâine pentru mâine ! (Cinsteşte-ţi părinţii, ca să-ţi meargă bine)
6. Şi iartă-ne greşelile (datoriile), (Să nu ucizi)
7. Precum şi noi iertăm (Să nu te duci la femeia altuia)
8. Greşiţilor (datornicilor) noştri ! (Să nu furi)
9. Şi nu lăsa să fim duşi în ispită, (Să nu depui mărturie mincinoasă....)
10. Ci izbăveşte-ne de cel rău ! (Să nu râvneşti la ceea ce aparţine altuia).
Comparaţia nu este exactă, dar suficient de sugestivă ca să credem că a fost intenţionată. Formula clasică de încheiere a acestei rugăciuni am lăsat-o laoparte, deoarece nu aparţine textului original, ci este o adăugare liturgică mai târzie (desigur, nevinovată, inspirată din 1Cr 29:11-12). Comparaţi forma rugăciunii în Mt 6:9 şi Lc 11:2.
Iisus a vestit „săracilor” evanghelia. Nu întâmplător, creştinii iudei s-au numit 'ebionim (săraci). Fără a fi neapărat de acord cu toate susţinerile ebionitice (en.wikipedia.org/wiki/Ebionites), este limpede că Rugăciunea Domnească este rugăciunea muncitorului cu ziua. Cei care avem pâinea asigurată pe cel puţin o lună sau pe mai mulţi ani, nu are sens să ne rugăm pentru o zi. Aceasta nu este însă rugăciunea unui cerşetor profesionist, deşi pentru un cerşetor are mai mult sens, decât pentru un salariat. Este rugăciunea muncitorului cu ziua, care se roagă de dimineaţă să-i scoată D clienţi în cale, să aibă de lucru, pentru ca seara să aducă acasă pâinea pentru a doua zi. Nu este rugăciunea unui filozof, şi n-ar trebui să căutăm în ea subtilităţi mistice. Termenul grecesc EPIOUSIOS are sensul de „mâine” şi nu „spre-fiinţă", sau „supraexistenţială" / „supersubstantialis”, cum au gândit unii teologi.
________________________________________
Alte informaţii interesante la:
www.prayer.su/
www.christusrex.org/www1/pater/JPN-aramaic.html
http://uk.youtube.com/watch?v=Bs-j-ByzpVE&feature=related
http://blog.myspace.com/index.cfm?fuseaction=blog.view&friendID=288571699&blogID=333600180.
.
luni, 17 martie 2008
Oswald Glait (c. 1490-1546)
Primul apostol al sabatismului modern, din aripa radicală a Reformei, precursor al tuturor creştinilor care ţin ziua a şaptea (Sâmbăta), singura lăsată de Dumnezeu-Christos ca odihnă săptămânală, sfântă şi binecuvântată de la facerea lumii.
În 1526, Glait a primit învăţătura anabaptistă şi botezul de la Balthasar Hubmaier după care a re-reformat şi botezat, împreună cu acesta, întreaga comunitate luterană din Nikolsburg. A scris şi apologii, până în 1527, când a fost silit să părăsească domeniul, deoarece la ultimul sinod votase împotriva folosirii violenţei.
Între anii 1527-1530, Glait a activat ca predicator în Austria (Viena), Bavaria şi Silezia, botezând, încurajând şi păstorind comunităţile de credincioşi. A fost ocolit de valul de persecuţie sângeroasă din această perioadă, care a făcut multe victime printre liderii mişcării, dar până la moarte a trebuit să fugă dintr-un loc în altul.
În 1529, în timp ce lucra în Silezia, la Liegnitz, în urma studiului personal al Bibliei şi provocat de unele dispute, Glait a descoperit, împreună cu prietenul său Andreas Fischer, adevărul biblic despre veritabila zi de odihnă a Domnului Christos. Însuşindu-şi acest adevăr foarte nepopular, Glait a început să predice şi să scrie (1532) o serie de broşuri pe această temă, evidenţiind temeiurile biblice ale sabatismului şi intrând astfel în controversă cu renumiţii teologi Schwenkfeld şi Crautwald. Luther însuşi a reacţionat, combătând pe sabatari ca şi pe anabaptişti.
Între anii 1531-1545, Glait a activat ca predicator, în Cehia (Falkenau, Nikolsburg şi Jamnitz), vestind nu doar reforma evanghelică şi botezul biblic, ci şi sabatul biblic, scriind apologii, întemeind noi comunităţi şi întărind pe cele existente.
În 1545, în timp ce soţia şi copilul rămăseseră în Jamnitz, Pastorul Glait a fost arestat la Viena, unde după o detenţie grea de un an şi şase luni, într-o închisoare prin care mulţi anabaptişti treceau înainte de execuţie, a fost condamnat la moarte, pentru că, „încăpăţânat” fiind, a refuzat orice propunere de renegare. În toamna anului 1546, în miezul unei nopţi, a fost scos din închisoare şi înecat în Dunăre.
Fraţii şi colegii predicatori, chiar şi cei care nu erau sabatarieni, i-au admirat spiritul creştin excepţional şi disponibilitatea pastorală. Memoria şi martiriul lui au fost păstrate într-o cântare a frăţiei botezătorilor.
„Glait a proclamat lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, cum n-am aflat nicăieri în altă parte." (Balthasar Hubmaier, Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal Christi. Nickolsburg, 1526).Născut în Germania şi devenit călugăr franciscan, după 1520 a îmbrăţişat Reforma evanghelică şi a slujit ca predicator în Austria. Expulzat din Austria, s-a mutat în 1525 la Nikolsburg, pe domeniul toleranţilor domni de Lichtenstein, unde a activat ca pastor luteran, inclusiv în sinoade locale interconfesionale.
În 1526, Glait a primit învăţătura anabaptistă şi botezul de la Balthasar Hubmaier după care a re-reformat şi botezat, împreună cu acesta, întreaga comunitate luterană din Nikolsburg. A scris şi apologii, până în 1527, când a fost silit să părăsească domeniul, deoarece la ultimul sinod votase împotriva folosirii violenţei.
Între anii 1527-1530, Glait a activat ca predicator în Austria (Viena), Bavaria şi Silezia, botezând, încurajând şi păstorind comunităţile de credincioşi. A fost ocolit de valul de persecuţie sângeroasă din această perioadă, care a făcut multe victime printre liderii mişcării, dar până la moarte a trebuit să fugă dintr-un loc în altul.
În 1529, în timp ce lucra în Silezia, la Liegnitz, în urma studiului personal al Bibliei şi provocat de unele dispute, Glait a descoperit, împreună cu prietenul său Andreas Fischer, adevărul biblic despre veritabila zi de odihnă a Domnului Christos. Însuşindu-şi acest adevăr foarte nepopular, Glait a început să predice şi să scrie (1532) o serie de broşuri pe această temă, evidenţiind temeiurile biblice ale sabatismului şi intrând astfel în controversă cu renumiţii teologi Schwenkfeld şi Crautwald. Luther însuşi a reacţionat, combătând pe sabatari ca şi pe anabaptişti.
Între anii 1531-1545, Glait a activat ca predicator, în Cehia (Falkenau, Nikolsburg şi Jamnitz), vestind nu doar reforma evanghelică şi botezul biblic, ci şi sabatul biblic, scriind apologii, întemeind noi comunităţi şi întărind pe cele existente.
În 1545, în timp ce soţia şi copilul rămăseseră în Jamnitz, Pastorul Glait a fost arestat la Viena, unde după o detenţie grea de un an şi şase luni, într-o închisoare prin care mulţi anabaptişti treceau înainte de execuţie, a fost condamnat la moarte, pentru că, „încăpăţânat” fiind, a refuzat orice propunere de renegare. În toamna anului 1546, în miezul unei nopţi, a fost scos din închisoare şi înecat în Dunăre.
Fraţii şi colegii predicatori, chiar şi cei care nu erau sabatarieni, i-au admirat spiritul creştin excepţional şi disponibilitatea pastorală. Memoria şi martiriul lui au fost păstrate într-o cântare a frăţiei botezătorilor.
vineri, 14 martie 2008
Originile radical-protestante ale sabatarianismului modern
Reforma Reformei
Cei mai cunoscuţi şi mai onoraţi reformatori sunt, de regulă, aceia care au avut autoritate şi influenţă în biserică şi în stat, reuşind să reformeze religia unui întreg popor şi să impună astfel un nou model de creştinism, mai aproape de Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice şi a despotismului clerical care guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich Zwingli, Jean Calvin şi Thomas Cranmer? Dar au existat şi alţi reformatori, proveniţi tot din clerul catolic, care au rămas mai puţin cunoscuţi, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi, sau pentru că ei nu au acţionat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural şi personal, înţelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu impusă.
Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice şi teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creştinismului şi a civilizaţiei, reformatorii marginalizaţi şi martirizaţi, care au format aripa radicală a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate şi prin dorinţa de a duce Reforma la capăt, până la ultimele consecinţe evanghelice. Ei au descoperit în Sfintele Scripturi principii creştine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu le înţeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul evanghelic (la „vârsta credinţei"), care se opune botezului mistic al pruncilor, şi odată cu aceasta, ca o consecinţă, principiul libertăţii de conştiinţă, al toleranţei religioase şi al separării bisericii de stat.
În Europa, aceştia s-au numit Anabaptişti (rebotezători), sau, mai simplu, Fraţi, iar în ţările de limbă engleză au fost cunoscuţi ca Baptişti, cu acelaşi sens.
Între anabaptişti au fost şi unii extremişti, cum se întâmplă în fiecare religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie"), înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului"; sau combinând visurile lor politice cu profeţii apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie pe cale paşnică (comunitarism voluntar), fie prin violenţă. Această ultimă soluţie a unora a condus la un război ţărănesc pierdut, şi la numeroase victime omeneşti. Alţi radicali au fost greşiţi în presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinităţii, a dumnezeirii lui Iisus şi a ispăşirii înlocuitoare.
Este de înţeles că studiul particular al Bibliei poate produce şi erori sau rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi constrângerea şi forţa împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită. Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanţii cât şi catolicii au persecutat şi ucis pe protestanţii radicali paşnici, continuăm să condamnăm aceste fapte, şi să ne rugăm de bine pentru urmaşii spirituali ai victimelor şi ai călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziţia lor radicală sau nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este inconsecvenţa. Nici nu ne miră că protestanţii se întorc acum cu mai multă reverenţă spre Roma.
Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai cărui apostoli au fost Oswald Glait († 1546, Germania) şi Andreas Fischer (c. 1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnaţi ca „inovatori”. Sabatarianismul lor a trezit prejudecăţi puternice şi în cadrul frăţiei protestante. Diverşi reformatori şi teologi protestanţi, au scris împotriva doctrinei sabatului, în timp ce Glait, Fischer şi alţii au scris în apărarea Sabatului. Enciclopedia Anabaptist-Mennonită GAMEO[1] exprimă următoarea poziţie faţă de sabatarianism:
Oswald Glait (c. 1490-1546)
Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut şi ca Oswald de Jamnitz, s-a născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută deocamdată, în jurul anului 1490, şi a fost mai întâi un prelat romano-catolic, asemenea celorlalţi reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoţi. După 1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mişcarea protestantă. A slujit apoi în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat, după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza tendinţelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiţioniste în biserică.
În 1525 s-a mutat în Nikolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupări necatolice: Fraţii Boemi (sau "utracviştii", de tradiţie husito-picardă), Habrovanii şi alţii. Acolo şi luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier şi sub protecţia principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent al acestei congregaţii. În 1526, nobilul morav Jan Dubčansky (Johann von Lichtenstein), care răspundea de domeniul Nikolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile diverse din Nikolsburg, într-o singură comunitate de credinţă şi viaţă. În acest scop şi cu sprijinul altor nobili moravi, Dubčansky a convocat un mare sinod la Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a fost un principal suporter al acestei acţiuni şi a fost prezent la sinod. Raportul scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Naţională din Viena.[2]
La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraţilor Boemi, şi mult mai mulţi Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu Dubčansky şi cu ceilalţi boieri. S-au discutat în detaliu şapte puncte de credinţă, cu intenţia de a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva. Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui Zwingli şi a anabaptiştilor, cu un accent special pus pe „naşterea din nou” ca o condiţie a admiterii cuiva la Cina Domnului.[3]
La câteva zile după acest sinod a sosit în Nikolsburg unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi apostoli ai mişcării anabaptiste, Dr. Balthasar Hubmaier (c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al Universităţii din Ingolstadt şi preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea cu personalităţi ca Erasmus, şi Zwingli, învăţând să citească Biblia cu ochiul liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovaţie împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alţi lideri influenţi care deja aveau această credinţă (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel). Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conştiinţa rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nikolsburg, prima vatră europeană a libertăţii religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a devenit gazda lui Hubmaier, şi unul dintre nu puţinii convertiţi şi botezaţi de acesta. Acolo şi-a terminat Hubmaier una din cărţile sale.[4] Împreună s-au apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nikolsburg, transformând-o într-o frăţie anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.
În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său,[5] în care căuta să răspundă la calomniile Franciscanilor („Călugărilor Desculţi”), care locuiau în vecinătate, la Feldsberg, şi se ocupau cu răspândirea de poveşti idioate despre fraţii din Nikolsburg şi despre pastorul lor. Este de înţeles că minitratatul lui Glait nu avea eleganţa literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferenţă de educaţie şi experienţă. Totuşi, broşura lui Glait era în stare să stârnească mintea şi inima. El afirma în ea că preferă să fie numit „eretic”, împreună cu Christos, decât „sfânt părinte", împreună cu Papa. Apoi se referea la unele puncte de credinţă, în care fusese atacat de călugări: (1) despre credinţă şi demonstrarea ei prin fapte bune, (2) despre cultul sfinţilor, (3) despre milostenii, (4-5) despre diferenţele cu privire la zile calendaristice şi mâncăruri, (6) despre celibatul preoţilor, (7) despre cultul imaginilor, (8) despre altare, (9) despre „ofensele” religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca celibatul, postul de vineri etc., (10) despre înmormântări, (11) despre sacramente, (12) despre botez, (13) despre Cina Domnului, (14) despre libertatea de voinţă.
În acelaşi an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nikolsburg: Poate, oare, un creştin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioşii discutau acest subiect în termenii Apocalipsei. Fraţii s-au împărţit în două tabere: (1) Schwertler (cei cu sabia), reprezentaţi de Balthasar Hubmaier şi de Ambrosius Spittelmayr, susţineau rolul săbiei în războiul de apărare, precum şi taxele de război, dar nu şi apărarea propriei persoane sau a propriei averi cu sabia; (2) Stäbler (cei cu toiagul), reprezentaţi de Hans Hut, susţineau non-rezistenţa absolută şi neplătirea taxelor de război către autorităţi. Autorităţile cetăţii şi domeniului Nikolsburg nu puteau fi bucuroase, evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor”. Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor”, ceea ce însemna că pacifiştii trebuia să-şi ia toiegele şi să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze şi în exil. Pentru început, cei doi s-au refugiat la Viena, apoi şi-au despărţit cărările.
Sinodul martirilor
La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanţi anabaptişti din Germania, Elveţia şi Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a formula punctele în care difereau de Reformă, precum şi pentru a rezolva disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator anabaptist itinerant, fost legător şi vânzător de cărţi luterane, care nu le lăsase necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraţilor botezători, Hut avea şi anumite înclinaţii mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528), unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) şi alte bizarerii. Era însă un om paşnic, în ciuda relaţiei sale iniţiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la Alstedt".
Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul Martirilor, deoarece mulţi dintre cei prezenţi au fost arestaţi şi executaţi la scurt timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin sabie împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăţi mari împotriva mişcării şi oferea adversarilor (catolici şi protestanţi deopotrivă), un pretext credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptişti. Mulţi aveau să dispară într-un timp scurt.
Autorităţile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveţia şi Boemia şi-au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau noi decrete şi mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor (Şvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreţi înarmaţi să vânezepe anabaptişti şi să-i aducă la Augsburg. Dispoziţia era ca oricine nu renunţă public la „erezie” să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care renunţau să fie miluiţi cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare. La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetăţean din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist. Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau şase, ajungându-se la zece pe zi".
Joachim März şi Eucharius Binder, predicatori botezaţi de Hut, au fost arşi pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la 12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a fost decapitat şi ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac, devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise şi botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria şi Tyrol, deşi ştia că este căutat mereu de monahii austrieci. Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg (Rattenberg), în care timp convertise şi acolo un grup de credincioşi, a fost întemniţat şi condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinţei catolice. În perioada de detenţie, a scris multe epistole şi predici, prin care a influenţat apoi mişcarea anabaptistă şi pe alţi creştini după execuţia sa. În anii care au urmat, 72 dintre convertiţii lui Schiemer şi-au pecetluit de asemenea credinţa cu sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca şi unele scrieri ale altor martiri anabaptişti (Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă aşteaptă să fie publicate.
Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut şi predicator anabaptist, care participase la disputa din Nikolsburg fost decapitat în Schwatz, Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deşi nu participase la sinod, a fost ars pe rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în faţa tribunalului antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în faţa rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare duşmanilor, în timp ce barba şi părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat vocea.
Hubmaier ar fi fost executat, chiar şi în cazul că şi-ar fi renegat credinţa, deoarece fusese un lider al mişcării anabaptiste. În plus, numele său fusese asociat de către adversari cu mişcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier, care îl încurajase la statornicie, a fost şi ea executată peste câteva zile. I-au legat o piatră de gât şi au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau adevăraţii creştini, şi care erau adevăraţii eretici şi slujitori ai diavolului. Nu este de mirare că execuţiile publice au asigurat continuitatea credinţei fraţilor botezători.
Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia); Hans Leupold, care şi-a riscat viaţa păstorind pe anabaptiştii rămaşi singuri în Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soţia şi doi copii mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob Wideman în 1535 la Viena.
Unii dintre predicatorii arestaţi, care participaseră la sinodul anabaptist, răzbiţi de tratamentul dur din închisoare, cu trupul şi sufletul tensionate la maximum, au cedat. Printre aceştia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger, Jakob Gross. George Nespitzer a renunţat la credinţă pe 21 august 1530. Marx Mayer a fost arestat şi condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat şi a fost eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuinţa de a se alătura grupării lui Schmied şi Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din urmă, Mayer a fost prins din nou şi decapitat la 6 iulie 1531.
Deşi fuseseră acuzaţi de instigaţie la violenţă, este notabil că nici un anabaptist nu a recurs la rezistenţă violentă, deşi circumstanţele păreau să îndreptăţească o asemenea opoziţie. Chiar şi mărturisirile smulse de pe banca de tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă” că oamenii aceştia pregăteau o rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice, referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu făcuse instigaţie publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau şi botezau altfel decum învăţa Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.
Crainicul adevăratului sabat
Glait a supravieţuit valului de persecuţii din anii 1527-1530. După fuga din Nikolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.
După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră Caspar Schwenkfeld şi Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptişti, şi care visau la o cale de împăcare între catolicism şi facţiunile Reformei, accentuând spiritul şi relaţia mistică mai mult decât doctrina şi expresia exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un minitratat despre păzirea Sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie. Aflăm despre conţinutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1 ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten und newen Testaments.[6]
Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ” păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ", păzirea sabatului este obligatorie pentru creştini, din cauză că este poruncită în Decalog. Deoarece Glait şi asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistenţa Ducelui de Silezia, a publicat de asemenea o scriere combativă.[7]
Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul aceasta, împreună cu cîţiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen şi reformatorul „spiritual”Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.
Mişacrea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nikolsburg, deoarece în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanţi Wolfgang Capito şi Schwenckfeld în această privinţă. Schwenckfeld a acceptat sarcina de a citi şi judeca broşura lui Glait, cu care recunoaşte că a „avut cândva discuţii plăcute la Liegnitz".
Teologul „spiritual” a respins principalul argument al lui Glait (referirea la Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevăraţii păzitori ai sabatului sunt aceia care au Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu." În conclusion, Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait, subliniind că a fost în acelaşi timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.[8]
După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniţă, unde a stat un an şi şase luni. Autorităţile vieneze au venit la el în temniţă şi i-au cerut în mod serios şi amabil să renunţe la credinţa şi la învăţătura lui, ca să nu fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi fraţi hutteriţi (din grupul Jakob Hutter), Antoni Keim şi Hans Staudach, care se aflau în aceeaşi închisoare, pentru acelaşi motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze. Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soţia şi copilul, care rămăseseră în Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, fraţii Keim şi Staudach au fost executaţi.
În toamna aceluiaşi an, slugile autorităţilor vieneze l-au scos pe Glait afară din închisoare, la miezul nopţii (pentru ca cetăţenii să nu fie alertaţi) şi l-au înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuţie: pedeapsa care se aplica femeilor.[9]
Deşi Glait este prea puţin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata de slujire, liniştit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al celor din parohie) a fost recunoscut şi admirat de fraţii anabaptişti încă din timpul vieţii sale. Ba mai mult, fraţii i-au păstrat amintire specială prin cântecul „Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht" (Voi tineri şi bătrâni, să-mi ascultaţi poemul), care laudă statornicia lui până la moarte. Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viaţa evlavioasă a lui Glait. De fapt, toţi cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, aşa cum n-am aflat nicăieri în altă parte."[10]
Bibliografie
Informaţiile din acest articol despre anabaptism au fost luate din diverse articole ale Enciclopediei GAMEO, în special din articolul Glait, Oswald, şi se întemeiază pe următoarea bibilografie:
Cei mai cunoscuţi şi mai onoraţi reformatori sunt, de regulă, aceia care au avut autoritate şi influenţă în biserică şi în stat, reuşind să reformeze religia unui întreg popor şi să impună astfel un nou model de creştinism, mai aproape de Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice şi a despotismului clerical care guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich Zwingli, Jean Calvin şi Thomas Cranmer? Dar au existat şi alţi reformatori, proveniţi tot din clerul catolic, care au rămas mai puţin cunoscuţi, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi, sau pentru că ei nu au acţionat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural şi personal, înţelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu impusă.
Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice şi teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creştinismului şi a civilizaţiei, reformatorii marginalizaţi şi martirizaţi, care au format aripa radicală a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate şi prin dorinţa de a duce Reforma la capăt, până la ultimele consecinţe evanghelice. Ei au descoperit în Sfintele Scripturi principii creştine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu le înţeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul evanghelic (la „vârsta credinţei"), care se opune botezului mistic al pruncilor, şi odată cu aceasta, ca o consecinţă, principiul libertăţii de conştiinţă, al toleranţei religioase şi al separării bisericii de stat.
În Europa, aceştia s-au numit Anabaptişti (rebotezători), sau, mai simplu, Fraţi, iar în ţările de limbă engleză au fost cunoscuţi ca Baptişti, cu acelaşi sens.
Între anabaptişti au fost şi unii extremişti, cum se întâmplă în fiecare religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie"), înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului"; sau combinând visurile lor politice cu profeţii apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie pe cale paşnică (comunitarism voluntar), fie prin violenţă. Această ultimă soluţie a unora a condus la un război ţărănesc pierdut, şi la numeroase victime omeneşti. Alţi radicali au fost greşiţi în presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinităţii, a dumnezeirii lui Iisus şi a ispăşirii înlocuitoare.
Este de înţeles că studiul particular al Bibliei poate produce şi erori sau rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi constrângerea şi forţa împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită. Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanţii cât şi catolicii au persecutat şi ucis pe protestanţii radicali paşnici, continuăm să condamnăm aceste fapte, şi să ne rugăm de bine pentru urmaşii spirituali ai victimelor şi ai călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziţia lor radicală sau nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este inconsecvenţa. Nici nu ne miră că protestanţii se întorc acum cu mai multă reverenţă spre Roma.
Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai cărui apostoli au fost Oswald Glait († 1546, Germania) şi Andreas Fischer (c. 1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnaţi ca „inovatori”. Sabatarianismul lor a trezit prejudecăţi puternice şi în cadrul frăţiei protestante. Diverşi reformatori şi teologi protestanţi, au scris împotriva doctrinei sabatului, în timp ce Glait, Fischer şi alţii au scris în apărarea Sabatului. Enciclopedia Anabaptist-Mennonită GAMEO[1] exprimă următoarea poziţie faţă de sabatarianism:
Păzirea sabatului a fost o un subiect, deşi periferic, totuşi permanent disputat în rândurile protestanţilor radicali începând din secolul al XVI-lea. Astăzi este în mod viguros predicat de Adventiştii de Ziua a Şaptea şi de Baptiştii de ziua a Şaptea. Între Anabaptişti, sabatarianismul a apărut între 1527-1529 la Liegnitz, Silesia, sub conducerea lui Oswald Glait şi Andreas Fischer. Ei au dus această învăţătură în zona Nikolsburg, Moravia, pe la 1532, provocând, între altele, o reacţie scrisă din partea lui Martin Luther (Wider die Sabbather, 1538). De asemenea, păzirea sabatului a apărut spre sfârşitul secolului printre radicalii Unitarieni din Transilvania, dar nu a fost niciodată larg acceptată de anabaptişti sau de unitarieni. Doctrina aceasta a dispărut în jurul anului 1540 din rândurile Anabaptiştilor, iar pe la 1620 era complet marginalizată printre unitarieni. Sabatarianismul anabaptist are o semnificaţie interpretativă în cercetarea modernă, pentru că, deşi învăţătura aceasta era clar înrădăcinată în primitivismul biblic, faptul că pentru cei mai mulţi anabaptişti chestiunea era marginală, arată că aceşti anabaptişti au întrebuinţat şi alte criterii pe lângă restituţionism în interpretarea biblică.
Oswald Glait (c. 1490-1546)
Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut şi ca Oswald de Jamnitz, s-a născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută deocamdată, în jurul anului 1490, şi a fost mai întâi un prelat romano-catolic, asemenea celorlalţi reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoţi. După 1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mişcarea protestantă. A slujit apoi în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat, după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza tendinţelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiţioniste în biserică.
În 1525 s-a mutat în Nikolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupări necatolice: Fraţii Boemi (sau "utracviştii", de tradiţie husito-picardă), Habrovanii şi alţii. Acolo şi luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier şi sub protecţia principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent al acestei congregaţii. În 1526, nobilul morav Jan Dubčansky (Johann von Lichtenstein), care răspundea de domeniul Nikolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile diverse din Nikolsburg, într-o singură comunitate de credinţă şi viaţă. În acest scop şi cu sprijinul altor nobili moravi, Dubčansky a convocat un mare sinod la Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a fost un principal suporter al acestei acţiuni şi a fost prezent la sinod. Raportul scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Naţională din Viena.[2]
La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraţilor Boemi, şi mult mai mulţi Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu Dubčansky şi cu ceilalţi boieri. S-au discutat în detaliu şapte puncte de credinţă, cu intenţia de a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva. Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui Zwingli şi a anabaptiştilor, cu un accent special pus pe „naşterea din nou” ca o condiţie a admiterii cuiva la Cina Domnului.[3]
La câteva zile după acest sinod a sosit în Nikolsburg unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi apostoli ai mişcării anabaptiste, Dr. Balthasar Hubmaier (c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al Universităţii din Ingolstadt şi preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea cu personalităţi ca Erasmus, şi Zwingli, învăţând să citească Biblia cu ochiul liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovaţie împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alţi lideri influenţi care deja aveau această credinţă (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel). Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conştiinţa rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nikolsburg, prima vatră europeană a libertăţii religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a devenit gazda lui Hubmaier, şi unul dintre nu puţinii convertiţi şi botezaţi de acesta. Acolo şi-a terminat Hubmaier una din cărţile sale.[4] Împreună s-au apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nikolsburg, transformând-o într-o frăţie anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.
În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său,[5] în care căuta să răspundă la calomniile Franciscanilor („Călugărilor Desculţi”), care locuiau în vecinătate, la Feldsberg, şi se ocupau cu răspândirea de poveşti idioate despre fraţii din Nikolsburg şi despre pastorul lor. Este de înţeles că minitratatul lui Glait nu avea eleganţa literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferenţă de educaţie şi experienţă. Totuşi, broşura lui Glait era în stare să stârnească mintea şi inima. El afirma în ea că preferă să fie numit „eretic”, împreună cu Christos, decât „sfânt părinte", împreună cu Papa. Apoi se referea la unele puncte de credinţă, în care fusese atacat de călugări: (1) despre credinţă şi demonstrarea ei prin fapte bune, (2) despre cultul sfinţilor, (3) despre milostenii, (4-5) despre diferenţele cu privire la zile calendaristice şi mâncăruri, (6) despre celibatul preoţilor, (7) despre cultul imaginilor, (8) despre altare, (9) despre „ofensele” religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca celibatul, postul de vineri etc., (10) despre înmormântări, (11) despre sacramente, (12) despre botez, (13) despre Cina Domnului, (14) despre libertatea de voinţă.
În acelaşi an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nikolsburg: Poate, oare, un creştin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioşii discutau acest subiect în termenii Apocalipsei. Fraţii s-au împărţit în două tabere: (1) Schwertler (cei cu sabia), reprezentaţi de Balthasar Hubmaier şi de Ambrosius Spittelmayr, susţineau rolul săbiei în războiul de apărare, precum şi taxele de război, dar nu şi apărarea propriei persoane sau a propriei averi cu sabia; (2) Stäbler (cei cu toiagul), reprezentaţi de Hans Hut, susţineau non-rezistenţa absolută şi neplătirea taxelor de război către autorităţi. Autorităţile cetăţii şi domeniului Nikolsburg nu puteau fi bucuroase, evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor”. Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor”, ceea ce însemna că pacifiştii trebuia să-şi ia toiegele şi să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze şi în exil. Pentru început, cei doi s-au refugiat la Viena, apoi şi-au despărţit cărările.
Sinodul martirilor
La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanţi anabaptişti din Germania, Elveţia şi Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a formula punctele în care difereau de Reformă, precum şi pentru a rezolva disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator anabaptist itinerant, fost legător şi vânzător de cărţi luterane, care nu le lăsase necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraţilor botezători, Hut avea şi anumite înclinaţii mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528), unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) şi alte bizarerii. Era însă un om paşnic, în ciuda relaţiei sale iniţiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la Alstedt".
Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul Martirilor, deoarece mulţi dintre cei prezenţi au fost arestaţi şi executaţi la scurt timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin sabie împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăţi mari împotriva mişcării şi oferea adversarilor (catolici şi protestanţi deopotrivă), un pretext credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptişti. Mulţi aveau să dispară într-un timp scurt.
Autorităţile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveţia şi Boemia şi-au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau noi decrete şi mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor (Şvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreţi înarmaţi să vânezepe anabaptişti şi să-i aducă la Augsburg. Dispoziţia era ca oricine nu renunţă public la „erezie” să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care renunţau să fie miluiţi cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare. La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetăţean din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist. Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau şase, ajungându-se la zece pe zi".
Joachim März şi Eucharius Binder, predicatori botezaţi de Hut, au fost arşi pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la 12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a fost decapitat şi ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac, devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise şi botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria şi Tyrol, deşi ştia că este căutat mereu de monahii austrieci. Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg (Rattenberg), în care timp convertise şi acolo un grup de credincioşi, a fost întemniţat şi condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinţei catolice. În perioada de detenţie, a scris multe epistole şi predici, prin care a influenţat apoi mişcarea anabaptistă şi pe alţi creştini după execuţia sa. În anii care au urmat, 72 dintre convertiţii lui Schiemer şi-au pecetluit de asemenea credinţa cu sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca şi unele scrieri ale altor martiri anabaptişti (Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă aşteaptă să fie publicate.
Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut şi predicator anabaptist, care participase la disputa din Nikolsburg fost decapitat în Schwatz, Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deşi nu participase la sinod, a fost ars pe rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în faţa tribunalului antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în faţa rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare duşmanilor, în timp ce barba şi părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat vocea.
Hubmaier ar fi fost executat, chiar şi în cazul că şi-ar fi renegat credinţa, deoarece fusese un lider al mişcării anabaptiste. În plus, numele său fusese asociat de către adversari cu mişcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier, care îl încurajase la statornicie, a fost şi ea executată peste câteva zile. I-au legat o piatră de gât şi au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau adevăraţii creştini, şi care erau adevăraţii eretici şi slujitori ai diavolului. Nu este de mirare că execuţiile publice au asigurat continuitatea credinţei fraţilor botezători.
Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia); Hans Leupold, care şi-a riscat viaţa păstorind pe anabaptiştii rămaşi singuri în Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soţia şi doi copii mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob Wideman în 1535 la Viena.
Unii dintre predicatorii arestaţi, care participaseră la sinodul anabaptist, răzbiţi de tratamentul dur din închisoare, cu trupul şi sufletul tensionate la maximum, au cedat. Printre aceştia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger, Jakob Gross. George Nespitzer a renunţat la credinţă pe 21 august 1530. Marx Mayer a fost arestat şi condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat şi a fost eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuinţa de a se alătura grupării lui Schmied şi Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din urmă, Mayer a fost prins din nou şi decapitat la 6 iulie 1531.
Deşi fuseseră acuzaţi de instigaţie la violenţă, este notabil că nici un anabaptist nu a recurs la rezistenţă violentă, deşi circumstanţele păreau să îndreptăţească o asemenea opoziţie. Chiar şi mărturisirile smulse de pe banca de tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă” că oamenii aceştia pregăteau o rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice, referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu făcuse instigaţie publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau şi botezau altfel decum învăţa Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.
Crainicul adevăratului sabat
Glait a supravieţuit valului de persecuţii din anii 1527-1530. După fuga din Nikolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.
După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră Caspar Schwenkfeld şi Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptişti, şi care visau la o cale de împăcare între catolicism şi facţiunile Reformei, accentuând spiritul şi relaţia mistică mai mult decât doctrina şi expresia exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un minitratat despre păzirea Sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie. Aflăm despre conţinutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1 ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten und newen Testaments.[6]
Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ” păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ", păzirea sabatului este obligatorie pentru creştini, din cauză că este poruncită în Decalog. Deoarece Glait şi asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistenţa Ducelui de Silezia, a publicat de asemenea o scriere combativă.[7]
Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul aceasta, împreună cu cîţiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen şi reformatorul „spiritual”Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.
Mişacrea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nikolsburg, deoarece în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanţi Wolfgang Capito şi Schwenckfeld în această privinţă. Schwenckfeld a acceptat sarcina de a citi şi judeca broşura lui Glait, cu care recunoaşte că a „avut cândva discuţii plăcute la Liegnitz".
Teologul „spiritual” a respins principalul argument al lui Glait (referirea la Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevăraţii păzitori ai sabatului sunt aceia care au Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu." În conclusion, Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait, subliniind că a fost în acelaşi timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.[8]
După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniţă, unde a stat un an şi şase luni. Autorităţile vieneze au venit la el în temniţă şi i-au cerut în mod serios şi amabil să renunţe la credinţa şi la învăţătura lui, ca să nu fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi fraţi hutteriţi (din grupul Jakob Hutter), Antoni Keim şi Hans Staudach, care se aflau în aceeaşi închisoare, pentru acelaşi motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze. Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soţia şi copilul, care rămăseseră în Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, fraţii Keim şi Staudach au fost executaţi.
În toamna aceluiaşi an, slugile autorităţilor vieneze l-au scos pe Glait afară din închisoare, la miezul nopţii (pentru ca cetăţenii să nu fie alertaţi) şi l-au înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuţie: pedeapsa care se aplica femeilor.[9]
Deşi Glait este prea puţin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata de slujire, liniştit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al celor din parohie) a fost recunoscut şi admirat de fraţii anabaptişti încă din timpul vieţii sale. Ba mai mult, fraţii i-au păstrat amintire specială prin cântecul „Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht" (Voi tineri şi bătrâni, să-mi ascultaţi poemul), care laudă statornicia lui până la moarte. Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viaţa evlavioasă a lui Glait. De fapt, toţi cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, aşa cum n-am aflat nicăieri în altă parte."[10]
Bibliografie
Informaţiile din acest articol despre anabaptism au fost luate din diverse articole ale Enciclopediei GAMEO, în special din articolul Glait, Oswald, şi se întemeiază pe următoarea bibilografie:
Beck, Josef. Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn. Vienna, 1883; reprinted Nieuwkoop: De Graaf, 1967.
**** Die Lieder der Hutterischen Brüder: Gesangbuch darinnen viel und mancherlei schöne Betrachtungen, Lehren, Vermahnungen, Lobgesänge und Glaubensbekenntnisse, von vielen Liebhabern Gottes gedichtet und aus vielen Geschichten und Historien der heiligen Schrift zusammengetragen, allen frommen Liebhabern Gottes sehr nützlich zu singen und zu lessen. Scottdale, Pa. : Mennonitisches Verlagshaus, 1914. Reprinted Cayley, AB: Hutterischen Brüdern in Kanada, 1962.
Hege, Christian şi Christian Neff. Mennonitisches Lexikon. Frankfurt & Weierhof: Hege; Karlsruhe; Schneider, 1913-1967: II, 117-119 (a study by Johann Loserth).
Schwenckfeld, Caspar. Corpus Schwenckfeldianorum. Leipzig: Breitkopf & Haertel, 1907-1961.
Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu An fang des XVII. Jahrhunderts. 5 v. Leipzig, 1864-1877. Reprinted Hildesheim: G. Olms, 1964.
Wiswedel, Wilhelm. "Oswald Glait von Jamnitz." Zeitschrift für Kirchengschichte (1937): 550-564.
Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943.
________________________________________________________________
NOTE
- [1] Global Anabaptist Mennonite Enciclopedia Online (© 1996-2008).
[2] Scris într-o germană învechită, articolul poartă titlul „Handlung yetz den XIV tag Marcij dis XXVI jars, so zu Osterlitz in Merhern durch erforderte versammlung viler pfarrer und priesterschaften, auch etlicher des Adels und anderer, in Christlicher lieb und ainigkeyt beschehen und in syben artickeln beschlossen, mit sambt derselben artickel erhlärung. I. Cor. I.”
[3] Wiswedel, Wilhelm. Bilder und Führergestalten aus dem Täufertum (2 vv., Kassel, 1930) pp. 553-555.
[4] Der uralten und neuen Lehrer Urteil, dass man die jungen Kinder nit taufen soll bis sie im Glauben unterrichtet sind (July 1526).
[5] Entschuldigung Osbaldi Glaidt von Chamb . . . etlicher Artickel Verklärung so ihnen von Misgönnern fälschlich verkehrt und also nachgeredt worden ist. A fost tipărit în Nikolsburg la imprimeria Simprecht Sorg ("Froschauer") care a tipărit şi toate tratatele lui Hubmaier.
[6] Singura copie cunoscută este din 1589, retipărită în Corpus Schwenckfeldianorum, ed. C. D. Hartranft and E. E. S. Johnson, vol. 1-15. Leipzig, 1907-1939; vol. IV, pg. 452-518.
[7] „Bericht und anzeig wie gar ohne Kunst und gutten verstand Andreas Fischer vom Sabbath geschrieben”. Se găseşte o copie la Biblioteca de Stat din Berlin.
[8] „Summarium etlicher Argument wider Oswald Glaids Lehre vom Sabbath”, în Corpus Schwenckfeldianorum, vol. 4, pg. 515-518.
[9] Cronicile hutterite înregistrează aceste ultime informaţii despre Glait, culese de la mai mulţi fraţi închişi împreună cu el, care au împărtăşit mai târziu soarta lui (după Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943; p. 259f.
[10] Hubmaier, B. Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal Christi. Nickolsburg, 1526.
[11] (1) Lieder, pg. 1211. (2) După un manuscris hutterit nepublicat, menţionat de Beck, Joseph von, Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn (in Schriften der Wiener Akademie der Wissenschaften, F.R.A. 2. 43), Vienna, 1883; pg. 161, notă. (3) Tipărit în 1530, retipărit la Magdeburg în 1563. Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu Anfang des XVII. Jahrhunderts (Leipzig, 1864-77), vol. 3, 465 f. (No. 524).
duminică, 9 martie 2008
Dragă Mikelangelo,
Multumesc pentru aprecieri.
Daca doresti detalii despre probleme de geologie, cum ar fi aceea a glaciatiilor, adreseaza-te cu incredere expertilor de la http://www.grisda.org/ – fie cautand pe site informatiile, fie contactandu-i direct pe e-mail. Inca nu s-a nascut individul care este si teolog serios si expert naturalist. Ambele domenii reprezinta o cunoastere relativa si mai trebuie lasat si credintei loc de buna ziua. Din punct de vedere al textului biblic, este clar ca autorul s-a referit la zile naturale. Daca stiinta are dreptate in acest punct, atunci Biblia este falsa de la temelie, si poti sa-ti iei adio de la invierea lui Iisus si de la speranta nemuririi. Conceptia evolutionista despre lume se sprijina intr-adevar pe unele date stiintifice. Naturalismul nu este o filosofie care sa dea vreo sansa lui Dumnezeu sa fie Dumnezeu. Eu cred ca lumea a fost facuta in sase zile plus una. In sprijinul acestei afirmatii avem traditia neintrerupta a ciclului saptamanal, care era cunoscut si la Ebla, acum 4300 de ani, si care, in ciuda tentativelor de a-l explica prin mistica babiloniana sau prin regularitatea (dubioasa) a zilelor de targ, a ramas de milenii neschimbata, ca un monument al Creatiei.
Lumea academiei si a universitatii, lumea culturii stiintifice, a invatamantului si comunicatiilor, are si ea dumnezeii si miturile ei. Un mit ar fi acela ca cercetarea este o activitate neutra dpdv ideologic (religios, filosofic) si ca oamenii de stiinta se confrunta doar cu simple inferente care provin din examinarea unei evidente concludente. In realitate, Biblia naturii nu este doar text, ci si exegeza, care tine de anumite principii de hermeneutica si metodologie exegetica, ba chiar si de scoala (secta) stiintifica de care tine cercetatorul – exact ca si in cazul Bibliei iudeo-creştine. De aceea şi exista atatea religii false si multe erori teologice si practice, chiar si in crestinism. Daca vrei s-o intoarcem pe-a dreapta, exista si adevaruri de care un om nu are nevoie. De exemplu, daca omul este produsul unei evolutii naturale, fie ea si dirijata de un Creator (care implica originalitatea si inerenta principiului raului: al mortii, al luptei pentru supravietuirea celor mai tari – ca la scaldatoarea Betesda !) atunci pe mine nu ma intereseaza acest adevar si mi-as arata dispretul si dezinteresul total fata de un asemenea "creator", cu care Vaticanul sau teologia „liberala" se pot impaca mult mai bine.
Pentru mine, lucrurile sunt mult mai simple. Adevarul despre lume si viata este o categorie care trebuie testata pe principii estetice. Ar fi prea mult sa cerem fiecarui ins sa devina expert in stiinte, pentru a judeca personal fiecare teorie care apare. Ar fi si mai trist daca ar trebui sa acceptam, „prin credinta" (incredere) concluziile expertilor care devin tot mai ingusti in preocupari si tot mai preocupati de a-si apara numele si pozitiile in fata noului val de creationism. (Oamenii acestia se comporta ca tot restul lumii, nu-ti fa iluzii). In ce priveste incalzirea globala, ciclicitatea este doar o ipoteza, pardon, o teorie. Nu este nevoie s-o crezi. Da, foarte posibil ca pamantul ca planeta sa fi existat de mai mult timp (intr-o forma nelocuita, fara viata, ca Marte, Venus etc.). Geneza 1 descrie Creatia din perspectiva fenomenologica si folosind un limbaj simplu, ca pentru mintea copiilor. Mesajul e clar si orice minte onesta il poate intelege. Geneza 1 nu este in conflict cu nici o stiinta, pentru ca acolo se descrie inceputul lumii noastre, care, asemenea sfarsitului ei, nu a fost descoperit de nimeni si nu va fi descoperit vreodata.
Multumesc pentru aprecieri.
Daca doresti detalii despre probleme de geologie, cum ar fi aceea a glaciatiilor, adreseaza-te cu incredere expertilor de la http://www.grisda.org/ – fie cautand pe site informatiile, fie contactandu-i direct pe e-mail. Inca nu s-a nascut individul care este si teolog serios si expert naturalist. Ambele domenii reprezinta o cunoastere relativa si mai trebuie lasat si credintei loc de buna ziua. Din punct de vedere al textului biblic, este clar ca autorul s-a referit la zile naturale. Daca stiinta are dreptate in acest punct, atunci Biblia este falsa de la temelie, si poti sa-ti iei adio de la invierea lui Iisus si de la speranta nemuririi. Conceptia evolutionista despre lume se sprijina intr-adevar pe unele date stiintifice. Naturalismul nu este o filosofie care sa dea vreo sansa lui Dumnezeu sa fie Dumnezeu. Eu cred ca lumea a fost facuta in sase zile plus una. In sprijinul acestei afirmatii avem traditia neintrerupta a ciclului saptamanal, care era cunoscut si la Ebla, acum 4300 de ani, si care, in ciuda tentativelor de a-l explica prin mistica babiloniana sau prin regularitatea (dubioasa) a zilelor de targ, a ramas de milenii neschimbata, ca un monument al Creatiei.
Lumea academiei si a universitatii, lumea culturii stiintifice, a invatamantului si comunicatiilor, are si ea dumnezeii si miturile ei. Un mit ar fi acela ca cercetarea este o activitate neutra dpdv ideologic (religios, filosofic) si ca oamenii de stiinta se confrunta doar cu simple inferente care provin din examinarea unei evidente concludente. In realitate, Biblia naturii nu este doar text, ci si exegeza, care tine de anumite principii de hermeneutica si metodologie exegetica, ba chiar si de scoala (secta) stiintifica de care tine cercetatorul – exact ca si in cazul Bibliei iudeo-creştine. De aceea şi exista atatea religii false si multe erori teologice si practice, chiar si in crestinism. Daca vrei s-o intoarcem pe-a dreapta, exista si adevaruri de care un om nu are nevoie. De exemplu, daca omul este produsul unei evolutii naturale, fie ea si dirijata de un Creator (care implica originalitatea si inerenta principiului raului: al mortii, al luptei pentru supravietuirea celor mai tari – ca la scaldatoarea Betesda !) atunci pe mine nu ma intereseaza acest adevar si mi-as arata dispretul si dezinteresul total fata de un asemenea "creator", cu care Vaticanul sau teologia „liberala" se pot impaca mult mai bine.
Pentru mine, lucrurile sunt mult mai simple. Adevarul despre lume si viata este o categorie care trebuie testata pe principii estetice. Ar fi prea mult sa cerem fiecarui ins sa devina expert in stiinte, pentru a judeca personal fiecare teorie care apare. Ar fi si mai trist daca ar trebui sa acceptam, „prin credinta" (incredere) concluziile expertilor care devin tot mai ingusti in preocupari si tot mai preocupati de a-si apara numele si pozitiile in fata noului val de creationism. (Oamenii acestia se comporta ca tot restul lumii, nu-ti fa iluzii). In ce priveste incalzirea globala, ciclicitatea este doar o ipoteza, pardon, o teorie. Nu este nevoie s-o crezi. Da, foarte posibil ca pamantul ca planeta sa fi existat de mai mult timp (intr-o forma nelocuita, fara viata, ca Marte, Venus etc.). Geneza 1 descrie Creatia din perspectiva fenomenologica si folosind un limbaj simplu, ca pentru mintea copiilor. Mesajul e clar si orice minte onesta il poate intelege. Geneza 1 nu este in conflict cu nici o stiinta, pentru ca acolo se descrie inceputul lumii noastre, care, asemenea sfarsitului ei, nu a fost descoperit de nimeni si nu va fi descoperit vreodata.
miercuri, 5 martie 2008
Theótokos - „Născătoarea de Dumnezeu"
Maica Domnului este pur şi simplu naţia care a născut pe Iisus, adică Evreimea. Dumnezeu i-a dat cândva acesteia primul loc în relaţia dintre El şi popoarele lumii. Capitolul 12 din Apocalipsă ilustrează acest fapt. Regina Cerului poartă o coroană de 12 stele, este îmbrăcată cu soarele şi încălţată cu luna: aluzie transparentă la familia lui Israel (Gn 37:9) şi la mireasa Şulamit cea „frumoasă ca luna, curată ca soarele şi grozavă ca oştirea stelelor” (CC 6:10). Dacă emblema aceasta nu se potriveşte prea bine poporului „Vechiului" Testament, putem fi siguri că nici „noului Israel" nu i se potriveşte mai bine. Pavel însă a spus-o direct:
Dacă pentru minunata naştere a lui Iisus ar trebui să ne închinăm Mariei, cu acelaşi gând ar trebui să venerăm neamul care a născut pe Christos. Sau, mai degrabă, atât Doamna Israel, cât şi Doamna Maryam sunt numai instrumente ale harului divin. Nu degeaba, textul grecesc al Bunăvestirii o numeşte pe Mariam κεχαριτωμένη (căreia i s-a făcut o favoare / har). A fi un ascendent al lui Christos nu este un merit, ci o favoare. Lui Matei i-a plăcut să menţioneze, în aparenţă fără rost, prihanele unor strămoşi ai lui Christos (incestuosul patriarh Iuda şi canaanita Tamar, prostituata canaanită Rachab, moabita Rut, adulterul şi asasinul rege David cu "femeia lui Uria", idolatrul şi dezmăţatul rege Solomon, o serie de regi încrezuţi ca Roboam, Abia, Ioram, Ozia, sau stricaţi ca Ahaz, Manase, Amon, Ieconia, Zedechia).
Mulţi dintre aceştia s-au pocăit de faptele lor, dar unii din ei niciodată. Dacă toţi aceştia au putut fi strămoşii lui Christos, iar Maryam este descendenta lor naturală, atunci oricare dintre noi putea fi un strămoş al lui Christos. Şi dacă citeşti Evanghelia, nu poţi să nu observi că Iisus punea mult mai mult preţ pe rudenia de spirit, decât pe cea trupească. Într-o zi, când El predica înconjurat de mulţime, cineva L-a anunţat public: „Învăţătorule, Te caută mama şi fraţii Tăi !". Răspunsul Lui, imediat şi implacabil, cu adresă precisă către cei care-L căutau, a fost: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?" Şi arătând spre discipolii Lui, a continuat: „Iată mama mea şi fraţii mei ! Oricine face voia Tatălui Meu ceresc, acela îmi este frate şi soră şi mamă!" (Mt 12:47-50; Mc 3:31-35; Lc 8:19-21).
Replica lui Iisus era justificată, deoarece Evanghelia ne spune că, în timp ce adversarii lui Iisus tocmai Îl învinuiau de pactul cu diavolul, căzând ei înşişi în păcatul luciferic, de moarte, al insultării Spiritului, mama şi fraţii Lui Îl căutau „ca să pună mâna pe El, fiindcă ziceau: 'Şi-a ieşit din minţi!' " (Mc 3:21-35). Cu alte cuvinte, şi ei riscau să ajungă la păcatul de neiertat. Evanghelia foloseşte orice ocazie de a scoate în evidenţă tensiunea religioasă dntre Iisus şi familie. Ai Lui doreau să Se bucure de o recunoaştere generală a mesianităţii lui Iisus, motiv pentru care aveau grijă să-I recomande un comportament adecvat (Ioan 2:3-4; 7:3-8).
Când Iisus S-a botezat, nici unul din aceşti fraţi, nici chiar propria Lui mamă, nu L-au urmat. La botezul lui Ioan au venit corupţii şi prostituatele să se pocăiască (Mt 21:32), au venit chiar şi unii cucernici ipocriţi, al căror botez a fost amânat până la o adevărată pocăinţă (Mt 3:7-12). Dar fraţii lui Iisus nu au venit. Iosif probabil murise deja, fiindcă din copilăria lui Iisus nu mai este menţionat în evanghelii. Însă Doamna Maryam, o femeie evlavioasă, la cei aproximativ 50 de ani ai ei, nu a venit la botez. Evanghelia ar fi menţionat-o – de ce nu?
Iisus Şi-a făcut discipoli în primul rând dintre botezaţii lui Ioan. Şi de regulă nu a refuzat pe nimeni care voia să-I fie ucenic. Dar fraţii lui Iisus (Iacov, Simeon, Iosif, Iuda, cf. Mt 13:15; Mc 6:3) nu s-au alăturat Celor Doisprezece, în ciuda coincidenţelor de nume, nici surorile (Mt 13:56), nici mama Lui n-au fost bucuroase de la început de compania galileencelor care Îl ascultau (Lc 23:49.55). Îţi poţi imagina să ştii că fratele sau fiul tău este Domnul Cerului, că a ieşit în lume spunând şi făcând lucruri uimitoare, iar tu să stai cuminte la vatră ?
Mama Maria se pare că s-a alăturat celorlalte Marii în ultimele zile ale lucrării Lui, şi după ce o aflăm martoră a cruzimilor de pe Calvar, o simţim în Camera de Sus, printre martorii Celui Înviat. De asemenea este menţionată cu ocazia Pogorârii Duhului Sfânt, împreună cu rudele lui Iisus. Dar ea nu are un rol proeminent în evanghelii, decât în textele narative ale naşterii şi copilăriei lui Iisus. Lângă apostoli este aproape invizibilă, iar când în sfârşit li se alătură, ea nu este mai proeminentă decât celelalte femei. În ce priveşte prioritatea de a-L vedea pe Cel Înviat, Domnul a dat-o altei Marii: Magdalenei. Apoi s-a arătat celorlalte femei, apoi lui Ioan şi lui Petru, apoi pe rând şi celorlalţi, între care fratelui Său mai mare, Iacov (Lc 24:22; 1Cor 15:7; FA 1:14; Gal 1:19; 2:9). Iisus a iubit-o în mod sigur pe mama Sa, dar a răsplătit pe cei iubiţi pe măsura iubirii lor.
Iisus a dat Doamnei Maryam ca şi celorlalţi discipoli, cel mai mare dar, Spiritul Sfânt, în ziua de Şavuot (Rusalii). Gestul acesta arată că ea avea nevoie de Spiritul lui Dumnezeu ca şi ceilalţi sfinţi. Ea nu era acolo ca intermediară pentru ei, ci toţi S-au rugat lui Dumnezeu „în numele lui Iisus."
După episodul acesta, Scriptura ne descrie cele mai semnificative fapte ale apostolilor şi epistolele în care se întâlnesc o mulţime de nume de bărbaţi şi femei care au slujit lui Dumnezeu în generaţia aceea. Dar numele Mariei noastre nu este menţionat nici printre închinători, nici printre cei care primesc închinare. Comparând vârsta ei cu a lui Iisus, ea trebuie să fi trăit până spre anii 50-60 ai erei creştine. Apostolul Ioan, luându-şi în serios rolul de fiu (In 19:26-27, ceea ce arată că "fraţii lui Iisus" nu erau fiii ei), i-a îngrijit bătrâneţea şi, fără îndoială, Maryam a fost sursa unor informaţii foarte importante din evanghelia lui Ioan şi din celelalte evanghelii. Cu toate acestea, Ioan însuşi nu menţionează nimic în evanghelie care să ne facă s-o considerăm mai mult decât ceea ce era. În epistolele şi în Apocalipsa lui nu se găseşte nici o referire la mama lui Iisus. Foarte probabil că la data aceea ea nici nu mai era în viaţă. Singura figură feminină proeminentă în scrierile târzii ale lui Petru şi ale lui Ioan este Ekklesía lui Dumnezeu (din Roma, din Asia, cf. 1Pt 1:1; 5:13), numită de Ioan εκλεκτή κυρία (Aleasa Doamnă, 2 Ioan 1:1).
Această tăcere nevinovată a Scripturii în ce priveşte deificarea Mariei este semnificativă pentru cine ştie să citească. Dar în secolele în care creştinismul a devenit popular şi apoi dominant politic, când gloatele păgâne şi elitele lor oportuniste au îmbrăţişat noua credinţă, fără a se dezbăra de apetitul politeist, de nevoia de zei-patroni şi de o Mare Mamă (întrucât divinităţile masculine sunt mai severe); modesta galileeancă a fost batjocorită de teologi inconştienţi cu titluri şi calităţi la care nici îngerii, nici apostolii nu visaseră, deşi ea fusese fericită în rolul de creatură care aşteaptă învierea drepţilor.
În secolul IV a apărut secta coliridienelor, în Arabia, Syria, Asia Mică, Tracia şi Sciţia. en.wikipedia.org/wiki/Collyridians. Venerând pe Maica Domnului printr-un cult în care i se ofereau nişte turte sau plăcinte (kollyrides),[2] mişcarea marianistă a câştigat destul de repede minţile femeilor, în ciuda condamnării ei din partea unor părinţi ca Epifanius (care se împotrivea şi cultului icoanelor). În realitate, cultul Maicii Domnului este o erezie care a mers în paralel cu creştinismul, la început condamnată, apoi tolerată şi în final acceptată la sinodul din Efes (cetatea zeiţei Diana!) în anul 432. Justificat de teologii Bisericii cu o exegeză biblică iluzionistă şi impusă apoi de statele „creştine" ca ortodoxie, sub pedepsele cele mai feroce, marianismul nu are totuşi nimic comun cu creştinismul, în afară de pretext.
Pe nedrept a fost condamnat patriarhul Nestorios al Constantinopolei (en.wikipedia.org/wiki/Nestorius) fiindcă respingea cultul eretic al Maicii Domnului şi titlul popular, efesean, de Θεότοκος (Născătoare de Dumnezeu). Logica adversarilor lui era aceasta: Dacă Christos nu este doar Om, ci şi Dumnezeu, şi dacă în El cele două naturi sunt tainic unite, înseamnă că Maria nu este doar mama unui Christos, ci "Maica lui Dumnezeu". Un singur lucru uitau aceştia, că Christos nu era Dumnezeu datorită naşterii Lui terestre, ci El era Dumnezeu dintotdeauna, înainte de a Se naşte ca om. Christos ca om este Fiul Mariei, dar ca Dumnezeu nu are început, nici sfârşit. Ca Dumnezeu El este Creatorul Mariei, El i-a dat fiinţă. Dacă susţinem în mod serios că Dumnezeu este Unul în esenţă (ουσία), că prin urmare, în ce priveşte natura divină Cei Trei sunt Una, atunci prin acest raţionament o facem pe mama lui Iisus, creatoarea esenţei divine, a Dumnezeirii. Quia absurdum est.
Divinitatea nu a moştenit nimic din natura Mariei, doar s-a unit în chip tainic cu natura umană, identificându-Se pentru totdeauna cu aceasta. Identificarea aceasta nu face confuzie între Creator şi creatură. Numai Iisus este şi unul şi celălalt în aceeaşi Persoană. Maria a rămas la fel de umană prin această naştere, ca şi înainte de aceasta. Nestorios, pentru a evita absurdul situaţiei, a crezut că este necesară o mai clară distincţie între cele două naturi ale lui Christos, pe care le-a explicat ca fiind în atingere (synafia), dar nu în combinaţie, apropiindu-se de un model de Christos în două persoane.
Chiar dacă patriarhul, din prea multă grijă faţă de conservarea unui creştinism pur şi practic, a greşit cumva în formularea teoretică a christologiei, în ansamblu el era mai ortodox decât adversarii lui, iar schisma care s-a creat în sec. V, ducând la naşterea Bisericii Orientale Nestoriene, a mai păstrat pentru un timp, pe această cale, caracterul antipagan (iudaic) al creştinismului primar: fără sfinţi, fără icoane, fără credinţă în fantome, fără cultul morţilor, fără cultul îngerilor, fără cultul Maicii Domnului.[3] În bisericile acestea mai ortodoxe, nestoriene, Maria a rămas cuminte, la locul ei, ca în Bisericile Reformei: Mama lui Christos (Χριστότoκος), şi nu "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu".
Dar ca să ilustrăm universalitatea prostiei umane, care se manifestă şi în mediul religios, uneori cu precădere, iată că şi evreimea a simţit nevoia de un model feminin, şi Sinagoga şi-a confecţionat mituri cu care a îmbălsămat memoria primei femei cu numele Maryam/Miryam, sora lui Moise. Legislatorul este auster ca şi Dumnezeul său unic, în legalismul fariseic. Poate tocmai de aceea se simte nevoia de o mamă, sau cel puţin de o soră năzdrăvană, cu o imagine impresionantă şi atrăgătoare. Citând surse tradiţionale, talmudice, Enciclopedia Iudaică online,[4] arată că sora lui Moise (Maria), după episodul îmbolnăvirii de lepră din Nu 12:10 nu numai că s-a vindecat, dar chiar a întinerit.
Nu se admite că Maria a păcătuit, vorbind împotriva lui Moise – tot aşa cum unii teologi creştini se trudesc de secole, în mod penibil, s-o facă pe Maica Domnului „fără păcat” şi „pururea fecioară”. Sora Maria, zic tannaimii, n-ar fi intenţionat să bârfească pe Moise (vezi Nu 12:1-2); ea voia ca fratele să-şi ducă viaţa cu soţia lui şi să crească copii, nimic mai mult (Deut. R. vi. 6). Resentimentele Mariei împotriva cumnatei, clar afirmate în Biblie, nu sunt recunoscute de mitomanii tradiţiei iudaice. Faptul că Dumnezeu a lovit-o cu lepră, încât a trebuit să fie izolată de tabără, n-ar trebui înţeles ca o pedeapsă, chipurile, ci că Dumnezeu a onorat-o, făcând El Însuşi oficiul de preot pentru ea (Zeb. 102a). Israeliţii au aşteptat-o şapte zile (Num. xii. 15; Sotah 9b), pur şi simplu pentru că şi ea cândva aşteptase pe Moise lângă Nil (Ex. ii. 4).
Mai mult, Maria este privită ca fiind Salvatoarea lui Israel (Ex. R. xxvi. 1). Tot timpul cât a trăit ea, – de fapt, de dragul ei –, Dumnezeu a făcut ca Israel în pustie să fie însoţit de un izvor călător, de un râu care ieşea din stâncă şi adăpa tot poporul (Ta'an. 9a). Asemenea lui Moise şi lui Aron, Maria a murit sărutată de Dumnezeu (M. Q. 28a), fiindcă îngerul morţii nu putea s-o ia, iar viermii nu i-au atins trupul (B. B. 17a).
Fără îndoială, că acestea sunt unele din „miturile evreieşti" pe care Pavel le dezavuează în pastoralele lui (Tit 1:14; 1Tim 1:4). Dar cele de mai sus sunt destul de slabe, pe lângă miturile pagano-creştine apărute în era patristică şi preferate de creştinismul tradiţionalist. Reluând cuvintele lui Iisus către Samariteancă, ne putem adresa astăzi oricărei biserici care crede că stă lângă fântâna patriarhală a sfintei tradiţii:
Dar, până la urmă, cum zice Pavel, dacă primul rod din plămădeală este închinat Domnului, atunci întreaga plămădeală este astfel sfântă (Rom 11:16). Dacă Iisus este (şi a rămas) evreu, atunci permiteţi-mi blasfemia, în consecvenţă cu logica patristică, să numesc evreimea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu." Dacă nu sună bine, nici în dreptul Doamnei Maryam nu sună bine.
Oricum s-ar interpreta, Israel este Maica Domnului. În sens fizic, întregul Israel; în sens spiritual, doar cei credincioşi şi ascultători. Fiindcă „nu toţi cei care se trag din Israel sunt Israel" (Rom 9:6). La fel, nu toţi cei care se trag de la Christos şi de la apostoli sunt creştini. Judecata lui Dumnezeu îi va lămuri şi pe unii şi pe alţii. Aceasta ne spune mult cu privire la identitatea Mamei din Apocalipsă. Este o Biserică într-adevăr Catolică (universală), dar nu Romano-Catolică, nici Bizantino-Catolică. Ea îşi are centrul în Noul Ierusalim ceresc, în Templul de sus, în preoţia lui Iisus, cerească, unică şi netransmisibilă. Este un Israel vechi şi nou în acelaşi timp, duhovnicesc, în continuitate de spirit şi de învăţătură, care cântă „cântarea lui Moise şi a Mielului" (Ap 15:3), şi care păzeşte „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus" (Ap 14:12).
___________________________________
NOTE
[1] Maryam este forma arhaică a numelui, care s-a păstrat în unele pronunţii dialectale ebraice (cf. LXX: Μαριαμ), în timp ce Textul Masoretic ne-a transmis varianta Miryam מִרְיָם, devenită clasică. Semnificaţia acestui nume trebuie căutată în perioada arhaică. După cum substantivul arhaic madyan/midyan corespunde variantei clasice madon (dispută), este cel mai probabil că maryam/miryam corespunde variantei clasice marom (înălţime). Ca dovadă, termenul există în ugarită în forma maryamu (înălţime), şi nu sunt motive să-i căutăm o etimologie egipteană, cum au propus unii.
[2] A se observa practica păgână milenară din Orient, descrisă în Ier 7:18; 44:15-27, de a oferi turte Reginei Cerului (Aştarte).
[3] „Aceste biserici nestoriene se menţinură mai mult timp în floare, iară dela sec. al 15-lea ajun seseră curând la mare decadenţă din cauza invaziilor mongolilor. Numai resturi mici din ele există şi azi. În opoziţie cu ortodocşii ele ţin de predilecţie la datini din biserica veche şi chiar din Legea veche, interzic icoanele şi profesează psyhopannyhitismul, adică doctrina că sufletul dela moartea trupului până la învierea acestuia rămâne tot timpul în o stare de somn. Această doctrină erà agreată de învăţători mai vechi ai bisericii siriene." (Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, cartea I, vol. 2, în traducerea lui Atanasie Mironescu, Cernica: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926; p. 135).
[4] Vezi http://www.jewishencyclopedia.com/ articolul Miriam.
Ei sunt israeliţi: ale lor sunt înfierea, Slava Domnului, legămintele, Legea, cultul divin, promisiunile lui Dumnezeu, ai lor sunt patriarhii, şi din aceşti evrei a ieşit, după trup, Mesía (Christos), care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Rom 9:4-5).Maryam[1] din Nazaret are astăzi un cult foarte popular, fiind aproape divinizată în calitate de mamă a lui Mesía (Christos), numită chiar şi „Născătoare de Dumnezeu" (θεότοκος). Dar dacă ea a fost considerată demnă de a fi mama lui Christos, înseamnă să afirmăm că Israel a fost găsit demn de a da naştere Mântuitorului întregii lumi. Între Maryam şi poporul ei există o legătură indivizibilă, pentru că nimeni nu poate nega cuvintele lui Iisus, adresate acelei femei semipăgâne: „Mântuirea vine de la iudei" – sau, în dulcea limbă a Cantacuzinilor, „...spăseniia den jidovi iaste" (Ioan 4:22).
Dacă pentru minunata naştere a lui Iisus ar trebui să ne închinăm Mariei, cu acelaşi gând ar trebui să venerăm neamul care a născut pe Christos. Sau, mai degrabă, atât Doamna Israel, cât şi Doamna Maryam sunt numai instrumente ale harului divin. Nu degeaba, textul grecesc al Bunăvestirii o numeşte pe Mariam κεχαριτωμένη (căreia i s-a făcut o favoare / har). A fi un ascendent al lui Christos nu este un merit, ci o favoare. Lui Matei i-a plăcut să menţioneze, în aparenţă fără rost, prihanele unor strămoşi ai lui Christos (incestuosul patriarh Iuda şi canaanita Tamar, prostituata canaanită Rachab, moabita Rut, adulterul şi asasinul rege David cu "femeia lui Uria", idolatrul şi dezmăţatul rege Solomon, o serie de regi încrezuţi ca Roboam, Abia, Ioram, Ozia, sau stricaţi ca Ahaz, Manase, Amon, Ieconia, Zedechia).
Mulţi dintre aceştia s-au pocăit de faptele lor, dar unii din ei niciodată. Dacă toţi aceştia au putut fi strămoşii lui Christos, iar Maryam este descendenta lor naturală, atunci oricare dintre noi putea fi un strămoş al lui Christos. Şi dacă citeşti Evanghelia, nu poţi să nu observi că Iisus punea mult mai mult preţ pe rudenia de spirit, decât pe cea trupească. Într-o zi, când El predica înconjurat de mulţime, cineva L-a anunţat public: „Învăţătorule, Te caută mama şi fraţii Tăi !". Răspunsul Lui, imediat şi implacabil, cu adresă precisă către cei care-L căutau, a fost: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?" Şi arătând spre discipolii Lui, a continuat: „Iată mama mea şi fraţii mei ! Oricine face voia Tatălui Meu ceresc, acela îmi este frate şi soră şi mamă!" (Mt 12:47-50; Mc 3:31-35; Lc 8:19-21).
Replica lui Iisus era justificată, deoarece Evanghelia ne spune că, în timp ce adversarii lui Iisus tocmai Îl învinuiau de pactul cu diavolul, căzând ei înşişi în păcatul luciferic, de moarte, al insultării Spiritului, mama şi fraţii Lui Îl căutau „ca să pună mâna pe El, fiindcă ziceau: 'Şi-a ieşit din minţi!' " (Mc 3:21-35). Cu alte cuvinte, şi ei riscau să ajungă la păcatul de neiertat. Evanghelia foloseşte orice ocazie de a scoate în evidenţă tensiunea religioasă dntre Iisus şi familie. Ai Lui doreau să Se bucure de o recunoaştere generală a mesianităţii lui Iisus, motiv pentru care aveau grijă să-I recomande un comportament adecvat (Ioan 2:3-4; 7:3-8).
Când Iisus S-a botezat, nici unul din aceşti fraţi, nici chiar propria Lui mamă, nu L-au urmat. La botezul lui Ioan au venit corupţii şi prostituatele să se pocăiască (Mt 21:32), au venit chiar şi unii cucernici ipocriţi, al căror botez a fost amânat până la o adevărată pocăinţă (Mt 3:7-12). Dar fraţii lui Iisus nu au venit. Iosif probabil murise deja, fiindcă din copilăria lui Iisus nu mai este menţionat în evanghelii. Însă Doamna Maryam, o femeie evlavioasă, la cei aproximativ 50 de ani ai ei, nu a venit la botez. Evanghelia ar fi menţionat-o – de ce nu?
Iisus Şi-a făcut discipoli în primul rând dintre botezaţii lui Ioan. Şi de regulă nu a refuzat pe nimeni care voia să-I fie ucenic. Dar fraţii lui Iisus (Iacov, Simeon, Iosif, Iuda, cf. Mt 13:15; Mc 6:3) nu s-au alăturat Celor Doisprezece, în ciuda coincidenţelor de nume, nici surorile (Mt 13:56), nici mama Lui n-au fost bucuroase de la început de compania galileencelor care Îl ascultau (Lc 23:49.55). Îţi poţi imagina să ştii că fratele sau fiul tău este Domnul Cerului, că a ieşit în lume spunând şi făcând lucruri uimitoare, iar tu să stai cuminte la vatră ?
Mama Maria se pare că s-a alăturat celorlalte Marii în ultimele zile ale lucrării Lui, şi după ce o aflăm martoră a cruzimilor de pe Calvar, o simţim în Camera de Sus, printre martorii Celui Înviat. De asemenea este menţionată cu ocazia Pogorârii Duhului Sfânt, împreună cu rudele lui Iisus. Dar ea nu are un rol proeminent în evanghelii, decât în textele narative ale naşterii şi copilăriei lui Iisus. Lângă apostoli este aproape invizibilă, iar când în sfârşit li se alătură, ea nu este mai proeminentă decât celelalte femei. În ce priveşte prioritatea de a-L vedea pe Cel Înviat, Domnul a dat-o altei Marii: Magdalenei. Apoi s-a arătat celorlalte femei, apoi lui Ioan şi lui Petru, apoi pe rând şi celorlalţi, între care fratelui Său mai mare, Iacov (Lc 24:22; 1Cor 15:7; FA 1:14; Gal 1:19; 2:9). Iisus a iubit-o în mod sigur pe mama Sa, dar a răsplătit pe cei iubiţi pe măsura iubirii lor.
Iisus a dat Doamnei Maryam ca şi celorlalţi discipoli, cel mai mare dar, Spiritul Sfânt, în ziua de Şavuot (Rusalii). Gestul acesta arată că ea avea nevoie de Spiritul lui Dumnezeu ca şi ceilalţi sfinţi. Ea nu era acolo ca intermediară pentru ei, ci toţi S-au rugat lui Dumnezeu „în numele lui Iisus."
După episodul acesta, Scriptura ne descrie cele mai semnificative fapte ale apostolilor şi epistolele în care se întâlnesc o mulţime de nume de bărbaţi şi femei care au slujit lui Dumnezeu în generaţia aceea. Dar numele Mariei noastre nu este menţionat nici printre închinători, nici printre cei care primesc închinare. Comparând vârsta ei cu a lui Iisus, ea trebuie să fi trăit până spre anii 50-60 ai erei creştine. Apostolul Ioan, luându-şi în serios rolul de fiu (In 19:26-27, ceea ce arată că "fraţii lui Iisus" nu erau fiii ei), i-a îngrijit bătrâneţea şi, fără îndoială, Maryam a fost sursa unor informaţii foarte importante din evanghelia lui Ioan şi din celelalte evanghelii. Cu toate acestea, Ioan însuşi nu menţionează nimic în evanghelie care să ne facă s-o considerăm mai mult decât ceea ce era. În epistolele şi în Apocalipsa lui nu se găseşte nici o referire la mama lui Iisus. Foarte probabil că la data aceea ea nici nu mai era în viaţă. Singura figură feminină proeminentă în scrierile târzii ale lui Petru şi ale lui Ioan este Ekklesía lui Dumnezeu (din Roma, din Asia, cf. 1Pt 1:1; 5:13), numită de Ioan εκλεκτή κυρία (Aleasa Doamnă, 2 Ioan 1:1).
Această tăcere nevinovată a Scripturii în ce priveşte deificarea Mariei este semnificativă pentru cine ştie să citească. Dar în secolele în care creştinismul a devenit popular şi apoi dominant politic, când gloatele păgâne şi elitele lor oportuniste au îmbrăţişat noua credinţă, fără a se dezbăra de apetitul politeist, de nevoia de zei-patroni şi de o Mare Mamă (întrucât divinităţile masculine sunt mai severe); modesta galileeancă a fost batjocorită de teologi inconştienţi cu titluri şi calităţi la care nici îngerii, nici apostolii nu visaseră, deşi ea fusese fericită în rolul de creatură care aşteaptă învierea drepţilor.
În secolul IV a apărut secta coliridienelor, în Arabia, Syria, Asia Mică, Tracia şi Sciţia. en.wikipedia.org/wiki/Collyridians. Venerând pe Maica Domnului printr-un cult în care i se ofereau nişte turte sau plăcinte (kollyrides),[2] mişcarea marianistă a câştigat destul de repede minţile femeilor, în ciuda condamnării ei din partea unor părinţi ca Epifanius (care se împotrivea şi cultului icoanelor). În realitate, cultul Maicii Domnului este o erezie care a mers în paralel cu creştinismul, la început condamnată, apoi tolerată şi în final acceptată la sinodul din Efes (cetatea zeiţei Diana!) în anul 432. Justificat de teologii Bisericii cu o exegeză biblică iluzionistă şi impusă apoi de statele „creştine" ca ortodoxie, sub pedepsele cele mai feroce, marianismul nu are totuşi nimic comun cu creştinismul, în afară de pretext.
Pe nedrept a fost condamnat patriarhul Nestorios al Constantinopolei (en.wikipedia.org/wiki/Nestorius) fiindcă respingea cultul eretic al Maicii Domnului şi titlul popular, efesean, de Θεότοκος (Născătoare de Dumnezeu). Logica adversarilor lui era aceasta: Dacă Christos nu este doar Om, ci şi Dumnezeu, şi dacă în El cele două naturi sunt tainic unite, înseamnă că Maria nu este doar mama unui Christos, ci "Maica lui Dumnezeu". Un singur lucru uitau aceştia, că Christos nu era Dumnezeu datorită naşterii Lui terestre, ci El era Dumnezeu dintotdeauna, înainte de a Se naşte ca om. Christos ca om este Fiul Mariei, dar ca Dumnezeu nu are început, nici sfârşit. Ca Dumnezeu El este Creatorul Mariei, El i-a dat fiinţă. Dacă susţinem în mod serios că Dumnezeu este Unul în esenţă (ουσία), că prin urmare, în ce priveşte natura divină Cei Trei sunt Una, atunci prin acest raţionament o facem pe mama lui Iisus, creatoarea esenţei divine, a Dumnezeirii. Quia absurdum est.
Divinitatea nu a moştenit nimic din natura Mariei, doar s-a unit în chip tainic cu natura umană, identificându-Se pentru totdeauna cu aceasta. Identificarea aceasta nu face confuzie între Creator şi creatură. Numai Iisus este şi unul şi celălalt în aceeaşi Persoană. Maria a rămas la fel de umană prin această naştere, ca şi înainte de aceasta. Nestorios, pentru a evita absurdul situaţiei, a crezut că este necesară o mai clară distincţie între cele două naturi ale lui Christos, pe care le-a explicat ca fiind în atingere (synafia), dar nu în combinaţie, apropiindu-se de un model de Christos în două persoane.
Chiar dacă patriarhul, din prea multă grijă faţă de conservarea unui creştinism pur şi practic, a greşit cumva în formularea teoretică a christologiei, în ansamblu el era mai ortodox decât adversarii lui, iar schisma care s-a creat în sec. V, ducând la naşterea Bisericii Orientale Nestoriene, a mai păstrat pentru un timp, pe această cale, caracterul antipagan (iudaic) al creştinismului primar: fără sfinţi, fără icoane, fără credinţă în fantome, fără cultul morţilor, fără cultul îngerilor, fără cultul Maicii Domnului.[3] În bisericile acestea mai ortodoxe, nestoriene, Maria a rămas cuminte, la locul ei, ca în Bisericile Reformei: Mama lui Christos (Χριστότoκος), şi nu "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu".
Dar ca să ilustrăm universalitatea prostiei umane, care se manifestă şi în mediul religios, uneori cu precădere, iată că şi evreimea a simţit nevoia de un model feminin, şi Sinagoga şi-a confecţionat mituri cu care a îmbălsămat memoria primei femei cu numele Maryam/Miryam, sora lui Moise. Legislatorul este auster ca şi Dumnezeul său unic, în legalismul fariseic. Poate tocmai de aceea se simte nevoia de o mamă, sau cel puţin de o soră năzdrăvană, cu o imagine impresionantă şi atrăgătoare. Citând surse tradiţionale, talmudice, Enciclopedia Iudaică online,[4] arată că sora lui Moise (Maria), după episodul îmbolnăvirii de lepră din Nu 12:10 nu numai că s-a vindecat, dar chiar a întinerit.
Nu se admite că Maria a păcătuit, vorbind împotriva lui Moise – tot aşa cum unii teologi creştini se trudesc de secole, în mod penibil, s-o facă pe Maica Domnului „fără păcat” şi „pururea fecioară”. Sora Maria, zic tannaimii, n-ar fi intenţionat să bârfească pe Moise (vezi Nu 12:1-2); ea voia ca fratele să-şi ducă viaţa cu soţia lui şi să crească copii, nimic mai mult (Deut. R. vi. 6). Resentimentele Mariei împotriva cumnatei, clar afirmate în Biblie, nu sunt recunoscute de mitomanii tradiţiei iudaice. Faptul că Dumnezeu a lovit-o cu lepră, încât a trebuit să fie izolată de tabără, n-ar trebui înţeles ca o pedeapsă, chipurile, ci că Dumnezeu a onorat-o, făcând El Însuşi oficiul de preot pentru ea (Zeb. 102a). Israeliţii au aşteptat-o şapte zile (Num. xii. 15; Sotah 9b), pur şi simplu pentru că şi ea cândva aşteptase pe Moise lângă Nil (Ex. ii. 4).
Mai mult, Maria este privită ca fiind Salvatoarea lui Israel (Ex. R. xxvi. 1). Tot timpul cât a trăit ea, – de fapt, de dragul ei –, Dumnezeu a făcut ca Israel în pustie să fie însoţit de un izvor călător, de un râu care ieşea din stâncă şi adăpa tot poporul (Ta'an. 9a). Asemenea lui Moise şi lui Aron, Maria a murit sărutată de Dumnezeu (M. Q. 28a), fiindcă îngerul morţii nu putea s-o ia, iar viermii nu i-au atins trupul (B. B. 17a).
Fără îndoială, că acestea sunt unele din „miturile evreieşti" pe care Pavel le dezavuează în pastoralele lui (Tit 1:14; 1Tim 1:4). Dar cele de mai sus sunt destul de slabe, pe lângă miturile pagano-creştine apărute în era patristică şi preferate de creştinismul tradiţionalist. Reluând cuvintele lui Iisus către Samariteancă, ne putem adresa astăzi oricărei biserici care crede că stă lângă fântâna patriarhală a sfintei tradiţii:
Crede-mă, dragă doamnă, ...că va veni timpul când nu vă veţi mai închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. (Voi, samaritenii, vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, în timp ce noi, evreii, ne închinăm la ce cunoaştem, fiindcă mântuirea vine dela evrei). Dar va veni timpul, şi chiar a venit, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr; pentru că asemenea închinători doreşte Tatăl. Dumnezeu este spirit, aşa că oricine se închină Lui, trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr. In 4: 21-24.Orice diferă de aceste aşteptări ale lui Iisus este o blasfemie, o insultă la adresa lui Dumnezeu. Iar vinovaţi nu sunt atât de mult credincioşii, care au fost învăţaţi că Scriptura nu este pentru ei, ci mai ales păstorii lor duhovniceşti, care au legat un cult păgân în aşa fel încât nici ei să nu-l mai poată dezlega. Astfel, în loc să nădăjduiască în Iisus Christos, în mila lui Dumnezeu şi ajutorul Sfântului Duh, poporul nădăjduieşte în „Dumnezeu şi Maica Domnului", învăţând, în acelaşi timp, să urască pe „jidani”, pe „sectanţi" şi tot ce mişcă diferit de ce se aude la „sfânta biserică". Deschideţi însă Evanghelia şi citiţi-o cu atenţie. Iisus era evreu de-a binelea, iar în calitate de creştin, dacă Îl vreţi astfel, citiţi şi vedeţi că era (şi a rămas) un protestant tipic. Drept pentru care preoţimea a căutat pentru El o cruce.
Dar, până la urmă, cum zice Pavel, dacă primul rod din plămădeală este închinat Domnului, atunci întreaga plămădeală este astfel sfântă (Rom 11:16). Dacă Iisus este (şi a rămas) evreu, atunci permiteţi-mi blasfemia, în consecvenţă cu logica patristică, să numesc evreimea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu." Dacă nu sună bine, nici în dreptul Doamnei Maryam nu sună bine.
Oricum s-ar interpreta, Israel este Maica Domnului. În sens fizic, întregul Israel; în sens spiritual, doar cei credincioşi şi ascultători. Fiindcă „nu toţi cei care se trag din Israel sunt Israel" (Rom 9:6). La fel, nu toţi cei care se trag de la Christos şi de la apostoli sunt creştini. Judecata lui Dumnezeu îi va lămuri şi pe unii şi pe alţii. Aceasta ne spune mult cu privire la identitatea Mamei din Apocalipsă. Este o Biserică într-adevăr Catolică (universală), dar nu Romano-Catolică, nici Bizantino-Catolică. Ea îşi are centrul în Noul Ierusalim ceresc, în Templul de sus, în preoţia lui Iisus, cerească, unică şi netransmisibilă. Este un Israel vechi şi nou în acelaşi timp, duhovnicesc, în continuitate de spirit şi de învăţătură, care cântă „cântarea lui Moise şi a Mielului" (Ap 15:3), şi care păzeşte „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus" (Ap 14:12).
___________________________________
NOTE
[1] Maryam este forma arhaică a numelui, care s-a păstrat în unele pronunţii dialectale ebraice (cf. LXX: Μαριαμ), în timp ce Textul Masoretic ne-a transmis varianta Miryam מִרְיָם, devenită clasică. Semnificaţia acestui nume trebuie căutată în perioada arhaică. După cum substantivul arhaic madyan/midyan corespunde variantei clasice madon (dispută), este cel mai probabil că maryam/miryam corespunde variantei clasice marom (înălţime). Ca dovadă, termenul există în ugarită în forma maryamu (înălţime), şi nu sunt motive să-i căutăm o etimologie egipteană, cum au propus unii.
[2] A se observa practica păgână milenară din Orient, descrisă în Ier 7:18; 44:15-27, de a oferi turte Reginei Cerului (Aştarte).
[3] „Aceste biserici nestoriene se menţinură mai mult timp în floare, iară dela sec. al 15-lea ajun seseră curând la mare decadenţă din cauza invaziilor mongolilor. Numai resturi mici din ele există şi azi. În opoziţie cu ortodocşii ele ţin de predilecţie la datini din biserica veche şi chiar din Legea veche, interzic icoanele şi profesează psyhopannyhitismul, adică doctrina că sufletul dela moartea trupului până la învierea acestuia rămâne tot timpul în o stare de somn. Această doctrină erà agreată de învăţători mai vechi ai bisericii siriene." (Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, cartea I, vol. 2, în traducerea lui Atanasie Mironescu, Cernica: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926; p. 135).
[4] Vezi http://www.jewishencyclopedia.com/ articolul Miriam.
luni, 3 martie 2008
Ad sinistram
Sunt tâlharul din stânga,
bandit chinuind pe o cruce
la fel de tristă ca
a celorlalţi gemeni ai mei.
Mi s-a schimbat furia-n disperare
şi disperarea în sarcasm.
Chiar ura mea pentru aceşti călăi
care aruncă zaruri pe-o cămaşă,
se proiectează asupra lui.
Să mor? De ce să mor? Prea aspră-i Legea !
Dar el i-aici şi ar putea
pe toţi cruciţii să ne descrucească.
Am suferit destul tustrei;
hai să ne mântuim, tovarăşi !
Unul din noi are putere şi nu-i pasă ?
Măcar el singur de s-ar izbăvi !
Suntem tustrei de mântuit. Şi, mai ales,
noi doi care pozăm extreme.
Corbi mari se-nvârt şi croncăne deasupră-mi,
dar împăratul tace, nu mă vede.
Iar cel din dreapta, prostul,
s-a pocăit acum, vezi Doamne, Doamne !
Nu tragem în acelaşi jug, deşi
avem aceeaşi soartă, cum se vede.
Sau poate nu-i un jug, ci o balanţă
în care el ne-aruncă pe-amândoi ?
Corbi mari se-nvârt şi-s botezat în vodcă.
Dar setea nu se stinge.
Piroanele mi-au devenit organe.
Mai bine nu m-aş fi născut.
„Răstignit cu Christos".... şi pierdut !
Cernica 2007
bandit chinuind pe o cruce
la fel de tristă ca
a celorlalţi gemeni ai mei.
Mi s-a schimbat furia-n disperare
şi disperarea în sarcasm.
Chiar ura mea pentru aceşti călăi
care aruncă zaruri pe-o cămaşă,
se proiectează asupra lui.
Să mor? De ce să mor? Prea aspră-i Legea !
Dar el i-aici şi ar putea
pe toţi cruciţii să ne descrucească.
Am suferit destul tustrei;
hai să ne mântuim, tovarăşi !
Unul din noi are putere şi nu-i pasă ?
Măcar el singur de s-ar izbăvi !
Suntem tustrei de mântuit. Şi, mai ales,
noi doi care pozăm extreme.
Corbi mari se-nvârt şi croncăne deasupră-mi,
dar împăratul tace, nu mă vede.
Iar cel din dreapta, prostul,
s-a pocăit acum, vezi Doamne, Doamne !
Nu tragem în acelaşi jug, deşi
avem aceeaşi soartă, cum se vede.
Sau poate nu-i un jug, ci o balanţă
în care el ne-aruncă pe-amândoi ?
Corbi mari se-nvârt şi-s botezat în vodcă.
Dar setea nu se stinge.
Piroanele mi-au devenit organe.
Mai bine nu m-aş fi născut.
„Răstignit cu Christos".... şi pierdut !
Cernica 2007
Versuri bucale
Cetate ostilă şi plină de câini,
Cu caverne-n asfalt şi fără stăpâni,
Poluată de vicii, păzită de hoţi,
Un mare cutremur ne înghite pe toţi.
Mă înghite pe mine, cu visele mele,
Te înghite pe tine, cu tot cu manele,
Îi înghite pe ei, le înghite pe ele,
Să ne verse pe toţi la divanul de stele.
Cu caverne-n asfalt şi fără stăpâni,
Poluată de vicii, păzită de hoţi,
Un mare cutremur ne înghite pe toţi.
Mă înghite pe mine, cu visele mele,
Te înghite pe tine, cu tot cu manele,
Îi înghite pe ei, le înghite pe ele,
Să ne verse pe toţi la divanul de stele.
Lui Cornel Mafteiu
Semnalul gării din Bacău
Se-aude ca din altă lume.
A fost cândva „crai nou, crai nou”,
Acum e zbieret fără nume.
E ca o dogmă preacreştină,
Din care tonul cel înalt,
Tot mai scârbit, mai grav suspină,
Ca un fost greier sub asfalt.
Şi-a fost crai nou, lucind pe cer,
Umplând de armonii văzduhul,
Dar, azi, handicapat, stingher,
Cerşind, aproape şi-a dat duhul.
Şi nimeni, nimeni nu aude
Sărmanul cântec agăţat
Pe-un difuzor de pe niciunde,
De friguri parcă scuturat.
Nimeni nu face sesizare.
Vor trece, poate, generaţii
Tot mai bătrân, mai vechi sub soare,
Semnalul va stârni ovaţii.
Ba se vor scrie alte ştime
Cu corectură sinodală,
Un nou „crai nou” pentru prostime,
Şi acordat cu cel din gară...
Tot personalul e activ
Şi ciocănarii bat recordul.
Fumând acelaşi laitmotiv
Un impiegat îşi dă acordul.
Trecând prin gara din Bacău,
Semnalul gângav mă-nfioară,
Că sunt şi eu crai nou, crai nou,
Ca un pian lângă vioară.
Aud bătăi şi am răbdare,
Aştept un ceas de acordare.
Să vină nenea cu ciocanul
Şi să verifice pianul.
Se-aude ca din altă lume.
A fost cândva „crai nou, crai nou”,
Acum e zbieret fără nume.
E ca o dogmă preacreştină,
Din care tonul cel înalt,
Tot mai scârbit, mai grav suspină,
Ca un fost greier sub asfalt.
Şi-a fost crai nou, lucind pe cer,
Umplând de armonii văzduhul,
Dar, azi, handicapat, stingher,
Cerşind, aproape şi-a dat duhul.
Şi nimeni, nimeni nu aude
Sărmanul cântec agăţat
Pe-un difuzor de pe niciunde,
De friguri parcă scuturat.
Nimeni nu face sesizare.
Vor trece, poate, generaţii
Tot mai bătrân, mai vechi sub soare,
Semnalul va stârni ovaţii.
Ba se vor scrie alte ştime
Cu corectură sinodală,
Un nou „crai nou” pentru prostime,
Şi acordat cu cel din gară...
Tot personalul e activ
Şi ciocănarii bat recordul.
Fumând acelaşi laitmotiv
Un impiegat îşi dă acordul.
Trecând prin gara din Bacău,
Semnalul gângav mă-nfioară,
Că sunt şi eu crai nou, crai nou,
Ca un pian lângă vioară.
Aud bătăi şi am răbdare,
Aştept un ceas de acordare.
Să vină nenea cu ciocanul
Şi să verifice pianul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Abonați-vă la
Postări
Comentarii