Biblia şi teologia federală — schiţă teologică

Introducere
Teologia federală este teologia „legămintelor”. Este important să se observe când este vorba de un legământ nou (în sensul de diferit), sau dacă este vorba doar de o confirmare sau o dezvoltare a unui legământ anterior. Este important de observat unde este continuitatea şi unde este discontinuitatea. Schiţa prezentă încurajează studiul acestui subiect în întreaga Biblie, începând cu Moise şi continuând cu toate acele cărţi inspirate care par să contrazică poziţia lui Pavel.

Legăminte cu Adam
Două legăminte (implicite, fără utilizarea termenului legământ) făcute cu Adam, unul înainte de cădere (Gen 2:15-17, un legământ al dreptăţii), cerând ascultare din încredere şi iubire, şi unul după cădere (3:15-24, legământul harului, al celei de-a doua şanse),[1] care, în mijlocul pedepselor disciplinare, prezentate ca blesteme, aduce prima promisiune a mântuirii. Acest legământ de har se întemeiază pe un alt legământ, făcut între Tatăl şi Fiul înainte de veşnicii (2 Tim 1:9, Tit 1:2, In 7:24, Ef 1:4-5.11, 2:10, 1 Pt 1:2.20, Rom 3:25, 8:29-30, Mt 25:34, Ap 13:8, 17:8).[2] “Sămânţa femeii” este Christos (Ap 12:5) şi toţi fiii lui Dumnezeu (Gen 6:2), biruitorii păcatului, cei care sunt „în Christos” (Rom 16:20, Ap 12:1-17).

Legăminte cu Noe
Două legăminte făcute cu Noe, implicând familia şi urmaşii (toată omenirea): Gen 6:18-22, 9:9-17. Legământul cu vieţuitoarele este o exprimare poetică a promisiunii divine că, în folosul omului, Dumnezeu se ocupă chiar şi de animale (cf. Os 2:20). Aici ar fi un domeniu de exploatat în perspectiva unui creştinism ecologic.

Legăminte cu Abraam şi cu alţi patriarhi
Două legăminte făcute cu Abraam şi cu urmaşii lui etnici şi spirituali: Gen 15:18-21, 17:2-17.[3]Petru învăţa că evreii contemporani lui erau „sămânţa lui Abraam” (FA 3:25), iar Pavel a arătat că Sămânţa aceasta, într-un sens special (suprem şi atotcuprinzător) era Christos (Gal 3:15-16). A făcut Dumnezeu legăminte şi cu alţi patriarhi ? A făcut Dumnezeu promisiuni şi altora, ori a cerut ascultare şi altora ? Este aceasta o intrare implicită în legământ cu Dumnezeu ? vezi Ex 2:24, Ps 105:8-10.

Legăminte cu poporul Israel
Pe temeiul cărui legământ a scos Dumnezeu pe Israel din Egipt ? Ex 2:24, 6:3-8. Pe temeiul cărui legământ Dumnezeu S-a îndurat de poporul Lui, chiar când n-au fost credincioşi, pe vremea regilor ? (2Rg 13:23, 17:15). La Sinai, Dumnezeu face legământ cu Israel (Ex 19:4-8), apoi îi dă Cele Zece Porunci (Ex 20), care sunt „cuvintele legământului” (Ex 34:28, Dt 4:13.23, 5:2-22), scrise pe „tablele legământului” (Dt 9:9-115, Ev 9:4) şi puse în „chivotul legământului” (Num 10:33, 14:44, Dt 10:8, 31:9.25-26, Ios 3:3.6.8.11.14.17, 4:7-9-18, 6:6, 8:33, Jud 20:27, 1S 4:3-5, 2S 15:24, 1Rg 3:15, 6:19, 8:1.8.6.21-23, 1 Cr 15:25.26.28.29, 16:6.37, 7:1, 22:19, 28:2.18, 2 Cr 5:2.7, 6:11, Ier 3:16, Ev 9:4), precum şi „cartea legământului” (Ex 24:3-8, 2 Rg 23:2.21, 2 Cr 34:30-21). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (≈ să înnoiască legământul / ≈ să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28, Dt 28:69 / cap 29, 30, 31. Ne 9:8. Un termen strâns legat de „legământ” este „mărturia” (≈ documentul / legământul scris / [cele 10] cuvinte[a]le legământului = Decalogul: Ex 25:16.21. Gr. déka logôn = zece cuvinte). De aici provin expresiile „tablele mărturiei” (Ex 31:18, 32:15, 34:29) „chivotul mărturiei” (Ex 25:22, 26:33-34, 30:6.26, 39:35, 40:3.5.20.21, Num 4:5, Ios 4:16) şi „mărturiile” Domnului (Ps 119 în ebraică).

Sabatul, care fusese dat de la Facerea Lumii, era acum dat lui Israel ca un semn distinctiv, ca simbol al legământului (Ex 31:16-17). Dar existau şi alte semne ale legământului, care nu erau de la început, nici nu erau universale: sarea presărată peste jertfe (Lev 2:13), circumcizia (moştenită de la Abraam, dar înnoită prin poruncă lui Israel: FA 7:8), pâinile “Prezenţei” din Templu (Lev 24:8-9). Păzitorii speciali ai acestui legământ au fost puşi leviţii, când Dumnezeu le-a transformat blestemul patriarhal într-o binecuvântare, fiindcă au trecut de partea Domnului la Sinai: Dt 33:9, Mal 2:4-8. Marele preot era, astfel, căpetenia legământului (Dan 11:22). Metafora obişnuită a legământului este legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie (Ez 16:8). Legământul era însoţit de binecuvântări şi blesteme, toate condiţionate (Lev 26:9-15-45, Ier 11:1-10).

Legământul este întotdeauna condiţionat, aşa cum este stipulat în Decalog (Ex 20:6; Dt 5:16), şi în alte locuri (Dt 7:9, cf. Ex 5:10, Ios 23:16, Jud 2:1-2.20, 1 Rg 11:11, Ps 25:10.14, 44:17, 103:17-18, Ier 22:9-10). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (sau să înnoiască legământul, sau să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28. Legământul de la Sinai a fost încălcat (rupt) din partea lui Israel, fapt simbolizat prin spargerea primelor table (Ex 32:19). Dar s-au făcut alte table, cuprinzând aceleaşi “10 cuvinte”, şi puse apoi în chivot (Ex 34:1-4.29, Dt 9:15, 10:1).

Legământul de la Sinai era valabil şi pentru generaţiile următoare, (Dt 4:31, 5:2-3) pentru „1000 de generaţii” (1Cr 16:15, ≈ 25.000 -70.000 ani !), adică un „legământ veşnic” (1 Cr 16:17, Ps 111:9, Is 24:5). Acest legământ a mai fost rupt şi în alte generaţii (1Rg 19:10.14, 2Rg 17:35-41, 18:12, Os 8:1, Ps 78:10.37, Ez 44:7). Chiar şi după eşecul ultimei generaţii a legământului sinaitic (generaţia care a dat la moarte pe Messía), legământul Celor Zece Porunci a rămas în vigoare pentru cei care au intrat în legământ cu Christos (Ap 11:19, 15:5, Lc 18:20). Inclusiv porunca Sabatului a fost sfinţită de Christos pentru urmaşii Săi (Lc 23:56, în greacă: „s-au odihnit după Poruncă” – κατα την εντολην; FA 13:42, 16:12-13).

Legământul cu Israel se întemeia pe harul lui Dumnezeu, pe credinţa care se exprimă (şi de dovedeşte) prin ascultarea din iubire, nu pe merite omeneşti (Dt 8:18, 2 Cr 6:14, Ne 1:5, 9:32, Ps 50:5.16-17.23, 74:20, 106:45, 111:5, Is 50:1-17, Ier 14:20-21, Dan 4:9, Os 6:6-7. Fiindcă Israel nu era doar o împărăţie spirituală a lui Dumnezeu, ci un stat terestru, care are nevoie de legi civile şi penalităţi, încălcarea legământului atrăgea (potrivit cu voia descoperită a lui Dumnezeu) pedepse civile, mergând până la pedeapsa capitală: Dt 17:2-7, Ios 7:11.15 etc.Planul lui Dumnezeu era ca legământul să fie extins şi la alte popoare, în primul rând legea Sabatului original – dar şi ceremoniile mozaice (Is 56:1-8; 66:19:23; Za 14:16-21).

Legământul Domnului a fost adesea întărit şi printr-o convenţie (legământ) între conducători şi popor: Ios 24:25-28, 2 Rg 11:4.17, 23:2-3, 2 Cr 15:12, 23:1-3.16, 29:10, 34:32, Ezra 10:3, Ier 34:8-18 Şi în aceste cazuri, legământul era aplicat la situaţiii concrete. Oamenii pot încheia legăminte între ei (Abraam şi Abimelec, israeliţii şi gabaoniţii, David şi Ionatan, David şi Hiram), pe care Dumnezeu le confirmă (Ps 55:20, Pr 2:17, Is 33:8, Ez 17:13-19, Os 10:4, Am 1:9, Mal 2:10-14), sau pe care le dezaprobă, după caz (Is 28:18, Os 12:1). De asemenea, cineva poate face un legământ personal şi secret cu Dumnezeu (Iov 31:1 “un legământ cu privire la ochii mei”). Dumnezeu a încheiat un legământ special cu Aaron, legământ care implica sistemul jertfelor (Nu 18:19 şi contextul). Dumnezeu a încheiat un legământ cu preotul Fineas, nepotul lui Aaron, asigurându-l că din urmaşii lui se vor recruta preoţii (Nu 25:11-13). De fapt, leviţii intrau într-un legământ special cu Dumnezeu: Dt 33:9, Ne 13:29.Dumnezeu a încheiat un legământ special cu David şi cu urmaşii lui, promiţând venirea lui Messía din dinastia lui (2S 23:5, 2 Cr 13:5, 21:7, Ps 89:3-52, 132:11-12). Chiar după căderea definitivă a dinastiei davidice, Dumnezeu promite că Îşi va ţine cuvântul: Ier 33:20-22.

Zaharia a confirmat că în timpul său Dumnezeu împlinea promisiunea legământului davidic, care era, în acelaşi timp, o promisiune a legământului abraamic (Lc 1:67-72-79). Nu este foarte clar la ce legământ se referă Zah 11:10.13 etc. În KJV, v. 10 zice „cu tot poporul”, nu „cu toate popoarele” (textul ebraic masoretic). Pe de o parte, pare să fie o referire la ruperea legământului care adusese exilul, pe de altă parte poate fi o profeţie tainică despre eşecul final al lui Israel de a-L accepta pe Iisus ca Messía.Mântuitorul Lumii este personificarea (întruchiparea, întruparea, materializarea) unui legământ pe care Dumnezeu voia să-l încheie cu toate popoarele – nu numai cu Israel. Messía este o confirmare a legământului făcut cu David (Is 42:6, vezi şi contextul: Is 49:7-26; 55:3). În virtutea cărui legământ vorbeşte Dumnezeu lui Israel în Is 61:8 (incl. contextul) ?După ce Dumnezeu a aruncat pe Israel în Captivitatea Babilonică, deoarece rupseseră legământul, a hotărât repatrierea şi restaurarea lor pe temeiul unui nou legământ mai bun decât cel de la Sinai. Dar şi acest legământ era condiţionat. Noul Legământ profeţit de Ieremia este adresat întregului Israel şi prevedea restaurarea de după Exil, cu un Ierusalim care să nu mai fie distrus niciodată: Ier 31:31-40, 32:36-44, 33:25-26, 50:2-5-10. De acest legământ aveau să beneficieze şi alţii: Ez 16:59-62. El se întemeia, după cât se pare, pe legământul davidic (Ez 34:22-31, 37:25-28), a cărui principală făgăduinţă (venirea lui Messía) era necondiţionată. Totuşi legământul, ca atare, era condiţionat şi reprezenta, în acelaşi timp, o reeditare a celui de la Sinai, având ataşate atât pedepse (Ez 20:34-38), cât şi mari promisiuni condiţionate (Ez 37:25-28, vezi şi cap 40-48). Acesta este legământul mesianic promis mai întâi lui Israel, dar proclamat apoi lumii întregi (Da 9:24.27, Za 9:10-11). Messía era aşteptat ca SOL (mijlocitor şi vestitor) al acestui legământ (Mal 3:1).

Legământul nou din Ieremia 31 fusese profeţit şi de Moise (Dt 30:1-10). Din exil, termenul „legământ” a început să fie folosit şi ca echivalent pentru religie (Dan 11:28.30). De fapt, ambii termeni provin, etimologic, de la „a lega, legătură”, ca şi termenul ligă. Iisus a înţeles că misiunea Lui sigiliează un nou legământ făcut cu Israel şi cu toate popoarele: Mt 26:28, Mc 14:24, Lc 22:28, 1 Cor 11:25. Toate legămintele au fost, MAI ÎNTÂI, pentru Israel (Rom 9:4, In 4:22). Domnul a prevăzut un legământ cu israeliţii care se pocăiesc, luând ca garanţie şi semn veşnic profeţiile evanghelice ale lui Isaia şi ale tuturor profeţilor care-l vor urma (Is 59:20-21). Pavel aplică profeţia legământului mântuirii la Evanghelia lui Christos (Rom 11:27, cf. Is 59:20-21).
Numirea celor două părţi ale Bibliei (Vechiul Testament şi Noul Testament), provine de la teologia patristică a legămintelor (o teologie încărcată de prejudecăţi antiiudaice şi o înţelegere dezechilibrată, extremă a scrierilor pauline). Ele nu sunt denumirile naturale sau originale ale acestor Scripturi iudeo-creştine, ci sunt convenţionale, bisericeşti şi relativ târzii. Aceste denumiri întreţin o anumită confuzie, fiindcă, deşi ambele “testamente” sunt în aceeaşi măsură inspirate şi provin de la aceeaşi autoritate, se creează impresia că primele Scripturi sunt învechite şi inferioare Scripturilor creştine – în practică sau numai în teorie. Sunt de acord cu aceia care nu mai folosesc denumirea de “Vechiul” Testament, ci Biblia Ebraică. Profesorii de “VT” adesea obişnuiesc să spună că sunt profesori de „Primul Testament”. Cu destulă dreptate, unii spun chiar: Testamentul “Matur”. Desigur, nici o numire care să pună în umbră Noul Testament nu ar fi acceptabilă. Din punct de vedere al inspiraţiei divine şi al autorităţii cu privire la credinţă şi practică, nu se poate face o distincţie legitimă între un testament “vechi” (iudaic şi legalist) şi unul “nou” (creştin şi evanghelic). Toate părţile Bibliei creştine: Tora-Profeţii-Scripturile şi Evangheliile-Actele Apostolice-Epistolele-Apocalipsa sunt la fel de divine şi de autoritare în materie de religie, şi orice subiect religios/doctrinal trebuie studiat pe temeiul a TOT ce s-a scris în mod explicit sau implicit, în TOATĂ Biblia. Religia Bibliei nu poate fi considerată evolutivă, deoarece aceasta ar crea impresia că natura umană ar fi evoluat în ultimele milenii, sau şi mai grav, că Dumnezeu Însuşi evoluează, experimentează, Se răzgândeşte, Se schimbă.

Legămintele în teologia lui Pavel
Pavel vorbeşte despre noul legământ, în contrast cu cel vechi, arătând că vechiul era un legământ al literei Legii, în timp ce noul este al Spiritului Legii (2 Cor 3:6). Cultul literei (săpate în piatră) era plin de slavă, dar nu oferea decât moarte (v. 7), în timp ce serviciul spiritual adus lui Dumnezeu, care duce la viaţă, este incomparabil mai glorios şi nemuritor (v. 7-11). Înţelegerea spirituală a noului legământ s-a descoperit în mod desăvârşit prin Christos; cei ce nu-L acceptă, citesc Cartea Legământului printr-un văl, care-i împiedică să vadă sursa adevăratei slave a lui Moise (v. 14 în context). Trebuie să se observe, însă, că Pavel pune în contrast cele două legăminte, ţinând seama de maniera oarbă, legalist-literalistă a înţelegerii şi practicării religiei iudaice contemporane, fără a se referi la cerinţele spirituale care erau ACELEAŞI în legământul de la Sinai (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8).

Legământul abraamic, fiind făcut înaintea celui de la Sinai, deci nu pe temeiul Torei (Legii), şi înainte de a fi dată orice poruncă din Lege, chiar înainte de porunca circumciziei, ilustrează faptul că Dumnezeu primeşte, prin credinţa în Christos, şi pe neevrei, socotindu-i fii ai lui Abraam: Gal 3:15-29. Astfel promisiunea precede Darea Legii şi are putere chiar dincolo de călcarea ei, principala atribuţie a Legii fiind rolul pedagogic, de a ne conduce la Christos, care este Domnul. În exemplul, învăţătura şi puterea Lui avem Legea întreagă, vie, şi în adevăratul ei spirit; nu ne mai limităm în mod jalnic la cerinţa literei, cu atât mai puţin să ne facem un merit din aceasta.
Cele două legăminte sunt ilustrate prin Agar şi Sara, Sinai [şi Golgota], Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc, Ismael şi Isaac (Gal 4:24-31). Vorbind despre Ierusalimul ceresc, Pavel, totuşi, aplică liber anumite profeţii despre Ierusalimul pământesc postexilic, în care era prevăzut loc şi pentru neevrei (Gal 4:27, cf. Is 54-55). Aceste profeţii sunt aproape total eşuate (zădărnicite) din cauza necredinţei şi neascultării lui Israel (cf. Is 2, Mica 4, vezi Ieremia 18).În 2:12, Pavel spune creştinilor neevrei că acum au parte de „legămintele făgăduinţei”. Căutaţi în notele de mai sus. De ce foloseşte el pluralul ?Legământul „mai bun” din Evrei 7:21 este legământul preoţiei lui Christos „în felul lui Melkisedek”, care anulează legământul levitic (cf. Dt 33:9, Mal 2:4-8, Num 13:29, 18:19). Totuşi, legământul levitic era strâns legat de legământul sinaitic făcut cu întregul Israel, şi care era reprezentat prin simbolurile şi ceremoniile specifice ale cultului mozaic (Ev 8:1-6).

Pavel reduce totul aici la două legăminte care sunt echivalente cu cele două religii: iudaismul şi creştinismul, afirmând că noul legământ este „legiferat pe temeiul unor promisiuni mai bune” (Ev 8:8-12). Care sunt promisiunile noului legământ, reiese din v. 8-12. Dar care au fost acelea, mai puţin bune, ale vechiului ? Pavel nu le menţionează aici, iar diverşi scriitori şi predicatori spun că ar fi vorba de făgăduinţele evreilor de a ţine Legea (e.g. Ex 19:8). Aceste făgăduinţe de a ţine Legea însă n-au fost niciodată criticate de Dumnezeu sau de oamenii lui. Dumnezeu mustră doar făgăduinţele nesincere (Ios 24:16.19.21) sau neîmplinite (încălcate); în rest, asemenea făgăduinţe întărite cu jurământ, şi asemenea legăminte „din iniţiativă omenească” sunt binevăzute în Scriptură (Ps 119:106, Ne 10:29, 1 Cor 9:16-17.27). Dacă în cazul noului legământ promisiunile „mai bune” sunt ale Domnului, atunci, după înţelegerea mea, şi în cazul „vechiului”, făgăduinţele mai puţin bune, trebuie să fie tot ale Domnului. Într-adevăr, vechiul legământ (chiar şi în inima Decalogului, vezi porunca V), nu oferă altceva decât ţara Canaanului, mulţi urmaşi, viaţă lungă şi fericită pe pământ etc., cu condiţia ascultării. În cazul greşelilor, legământul oferea iertare, dar în mod limitat (FA 13:38-39), deoarece era făcut cu scop pedagogic, disciplinar; în timp ce noul legământ aduce desăvârşirea, atât în posibilitatea iertării, cât şi în înnobilarea caracterului (Ev 7:25, 9:9, 10:1.14, Mt 19:20-21).

Pavel spune că profeţia noului legământ din Ier 31 era ca o mustrare adresată lui Israel (Ev 8:8). Cine este mustrat aici: Cel care a dat legământul dintâi, sau cei care l-au rupt ? Aceasta înseamnă că legământul era bun şi trebuia ţinut. Ruperea lui nu dovedeşte că era greşit. El era perfect adaptat naturii umane, în condiţia în care omul se supune complet puterii mântuitoare a lui Dumnezeu prin credinţă.Al doilea legământ era superior. Dar în ce anume diferea de primul ? Autorul pare să spună că superioritatea acestuia consta într-o religie moral-spirituală, corect motivată şi personală, în contrast cu religia literalist-legalistă, exterioară (în cele morale şi ceremoniale) şi predominant didactică şi comunitară a primului legământ (Ev 8:9-12, 10:16-18).
Totuşi, chiar dacă atitudinea exterioară a lui Israel a fost corectă faţă de legământ la Sinai (repet, nu le putem reproşa că au fost de acord cu cerinţa lui Dumnezeu: „Vom face tot ce a zis Domnul!”), este adevărat că, din punct de vedere spiritual, Israel nu era pregătit la Sinai să facă tot ce a zis Domnul. Fiul din pildă, care a zis : „Mă duc, tată!” dar nu s-a dus, este tipul exact al acestei situaţii (Mt 21:30). Israel, în general, nu înţelegea profunzimea şi spiritualitatea cerinţelor Domnului. Ei aşteptau probabil ceva jertfe speciale, două-trei posturi, un nou semn pe uşă sau pe frunte, o religie de “cinci stâlpi”, etc., şi nu cerinţe morale ferme şi absolute, ca cele 10 “cuvinte” de care te încurci în fiecare zi, şi pe care, atunci când le-au auzit evreii, au început să tremure şi s-o ia la fugă, cerând ca Dumnezeu să înceteze cu vorbirea aceasta (Ex 20:18-19). NT ne dezvăluie secretul inimii lor, de fapt esenţa oricărei inimi naturale: fie iudaică, fie “evanghelică”, fie complet păgână (Ev 12:19-21). Dar spre dezamăgirea unor pseudo-evanghelici, cerinţele divine nu sunt în NT mai adaptate cărnii omeneşti (Ev 12:22-29).Ceea ce este însă deosebit de interesant, deşi autorul nu menţionează, este că şi “primul legământ” cerea şi promitea scrierea Legii în inimă (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8). Atunci în ce constă contrastul între cele două ? Eu înţeleg că această opoziţie între cele două legăminte vine de acolo că primul legământ era o religie de stat (naţională), obligatorie, cu o serie de cerinţe exterioare, măsurabile, pentru a căror călcare puteai fi pedepsit – o minimă cerinţă generală, deşi o religie cu adevărat evanghelică era descoperită de Dumnezeu, cunoscută şi trăită de mulţi oameni ai Lui, nu numai de Moise, ci şi dinainte şi de după Moise. Relaţia cu Dumnezeu personală şi corect-motivată este descoperită clar în cărţile VT, şi această relaţie era singura religie salvatoare. Legământul pedagogic era făcut pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu/Christos, nu doar în sens istoric, ca şi cum Christos ar fi o simplă apariţie în timp, iar istoria lui Israel ar fi doar o sumă de eşecuri, fără posibilitatea de a-L fi cunoscut pe Dumnezeul care-i conducea. Ca şi cum odată cu Christos, creştinismul bimilenar ar fi arătat în practică doar victorii spirituale, o religie şi o etică superioară celei iudaice ! Nimic nu s-a schimbat în esenţă, decât că marea promisiune a lui Dumnezeu s-a împlinit în Christos, şi de aici reiese că toate “umbrele” încetau, nu mai erau obligatorii, iar veşnicul legământ al lui Dumnezeu încheiat cu patriarhii şi oferit mereu şi lui Israel, devenea acum mai evident “nou”, în contrast cu ceea ce, datorită atât perspectivei istorice şi naţionale, cât mai ales religiei decadente promovate de rabini, devenise “vechi”.

Noul legământ s-a realizat astfel cu precădere în creştinism, prin Evanghelie, deoarece se pune accentul pe religia liber aleasă, personală şi spirituală. Morala socială (chiar şi aceea înscrisă în dreptul bisericesc — care este biblic, şi care cere disciplinarea membrilor Bisericii) nu poate fi decât exterioară, de aceea nici disciplina Bisericii şi calitatea de membru nu pot fi confundate cu criteriile Împărăţiei, care sunt spirituale, nu doar religioase. A fi un bun cetăţean, sau un bun membru al Bisericii este doar o fază moralistă, echivalentă cu starea aceea de „sub Lege” (Rom 6:14+), a vechiului legământ, care încă nu te face candidat pentru Cer. Numai dacă eşti „în Christos”, dacă eşti condus de Spiritul Lui, nu de motivaţiile „firii pământeşti”, înseamnă că ai intrat în noul legământ (Rom 8). Adevărata cunoaştere de Dumnezeu începe cu experienţa iertării păcatelor prin har, prin jertfa lui Iisus (Ev 8:11-12, cf. 2 Cr 33:12-13). Citând din Ier 31, Pavel arată că, pe vremea lui Ieremia deja, legământul sinaitic era îmbătrânit, „aproape de pieire” şi de înlocuire (Ev 8:13). Într-adevăr, Ieremia prevedea, aşa cum s-a arătat mai sus, că Dumnezeu va face un nou legământ, în virtutea căruia, după exil, Israel va fi complet restaurat. Dar noul legământ despre care vorbeau Ieremia şi alţi profeţi, nu excludea sistemul ceremonial cu tot ce ţinea de el, ceea ce arată că nici măcar ceremoniile/umbrele, nu erau un motiv serios pentru care legământul vechi nu mergea.

Pavel nu explică profeţia lui Ieremia, ci o aplică, prin extensie, la Evanghelia creştină. Eu cred că el n-a intenţionat să explice şi să clarifice o serie de aspecte teoretice (teologice) la care ne gândim noi, ci a aplicat spiritul acelor profeţii la mesajul creştin pe care-l predica, având doar scopuri practice: să combată eficient pe iudaizanţii legalişti care primejduiau spiritualitatea evanghelică a creştinilor.Legământul nou aduce răscumpărare de sub abaterile comise sub primul legământ (Ev 9:15), prin moartea lui Iisus Christos (v.16-17).

Mi se pare semnificativ că noul legământ aduce salvare nu atât de cerinţele vechiului legământ, cât de încălcarea lui. Noul legământ (aici se referă direct la legământul creştin) a fost ratificat prin sângele lui Iisus ca să poată deveni efectiv, după cum şi cel sinaitic a fost ratificat prin sânge (Ev 9: 17-23). Dar realitatea tulburătoare este că, din partea lui Dumnezeu, Jertfa lui Iisus are valoare mântuitoare nu doar pentru ultimele două milenii, ci şi retroactiv, pentru toţi cei care au trăit vreodată şi s-au încrezut în Dumnezeu (FA 4:12). Călcarea noului legământ aduce mai mare vinovăţie decât călcarea primului legământ (Ev 10;28-29). Aceasta înseamnă că noul legământ nu ne scuteşte de împlinirea unor condiţii, cum învaţă unii, ci dimpotrivă, le întăreşte.Ev 12:18-24. În legământul sinaitic, apropierea de Prezenţa fizică a lui Dumnezeu, manifestată prin semne, cerea cel mai profund respect faţă Prezenţa şi autoritatea divină. În noul legământ, apropierea de realităţile nevăzute, cereşti (de Ierusalimul de sus, sanctuarul ceresc şi închinătorii lui, Judecătorul Suprem, întregul univers al fiinţelor sfinte şi Iisus Însuşi cu meritele jertfei Lui) în loc să aducă doar mângâieri pentru “firea pământească” şi mai puţină grijă, ea cere cu atât mai multă evlavie şi temere de Dumnezeu (12:24-28). Legământul creştin, care îşi are “mărturia” în chivotul sanctuarului de sus, conţine aceleaşi cerinţe neschimbătoare ale lui Dumnezeu (Ap 11:19; 12:17; 14:12).

Legământul creştin (noul) este numit „veşnic” (Ev 13:21-22), ceea ce în sensul ebraic, care stă la baza dialectului grecesc al Apocalipsei, se referă adesea, nu doar la viitor (mult timp, veşnicie), ci şi la trecut (de demult, vechime, uneori eternitate). De aceea şi Evanghelia predicată de Cei Trei Îngeri se numeşte Evanghelia Veşnică (Ap 14:6-7), adică evanghelia cea din totdeauna, cea veche, nu una nouă (Gal 1). Stilul polemic al lui Pavel, retorica şi logica lui adesea extreme, creează situaţii paradoxale, iar cititorul Bibliei are nevoie să fie atent.

Petru a avertizat că datorită falşilor învăţători (cei care predicau un anumit gen de libertate), creştinii αμαθεις και αστηρiκτοι “fără învăţătură şi care nu stau pe picioarele lor” (2 Pt 3:16) pervertesc sensul Scripturilor în general, şi cu predilecţie pe ale lui Pavel, repezindu-se necugetat tocmai la lucrurile dificile de înţeles (δυσνοητα)… “spre pieirea lor”. Aceasta ar trebui să fie o avertizare suficientă pentru toţi cei care fac din Pavel un canon în canon – o autoritate finală pentru restul Scripturii –, citându-l în mod selectiv şi abuziv, contradictoriu cu el însuşi şi cu restul Bibliei.