Familia Lăiu Florin şi Lăcrămioara urează tuturor Lăilor şi Nelăilor sărbători fericite şi curate ! La mulţi ani cu sănătate! http://www.youtube.com/watch?v=w0e4I9_QFkE
referitor la metoda lingvistica si cea diacronica: nu m-am referit la faptul ca n-au nici o importanta pe marea scena a exegezei. Fac trimitere la disputa Mitropolitului Saguna cu Ioan-Heliade Radulescu cu privire la incercarea de traducere a Bibliei a celui din urma. Interpretarea corecta a Sf. Scripturi se realizeaza prin luminarea Duhului Sfant. De asemenea, metoda exegetica folosita de insusi Iisus si Sf. Apostoli, este garantia ca prin ea putem intelege corect si noi Textul Sacru(TIPOLOGIA). Metoda de interpretare lingvistica apare, din cate stiu eu, destul de tarziu(?sec. IV - prin scoala antiohiana intrucat ea se baza pe interpretarea literara?). M-ati inteles gresit referitor la FA cap. 10. Eu m-am referit la faptul ca evenimentul relatat de aghiograf acolo, este o costructie lucanica si nu petrina. Adica cuvintele pe care Petru si Domnul le-ar fi schimbat intre ei, ar fi parafrazate de Luca in scrierea sa(ca de exemplu cuvantarea Sf. Pavel din Areopag sau Bunavestire lucanica) Astfel concluzia dvs bazata strict pe instrumentul lingvistic ar avea de suferit. Un alt amanunt important este ca FA nu s-a pastrat in originial. N-am facut un studiu pe manuscrise sa vad daca in relatarea acestui episod apar diferente in text, insa daca acestea totusi exista, din nou metoda lingvistica isi pierde din credibilitate. Semnul de intrebare pe care eu il pun, consta in eficienta sau contributia metodei lingvistica de a ne conduce spre adevar in cazul de fata. Daca incercam sa-l excludem pe Duhul Sfant din exegeza noastra inseamna ca nu suntem pe drumul corect. Desigul, atat metoda lingvistica cat si cea diacronica au importanta lor. Acest lucru il reclam eu in studiul dvs. Deci, daca aplicam metodele de exegeza biblice(erminia Duhului si tipologia) ajungem mai usor dar si mai sigur la ADEVAR. Astfel desfiintarea restrictiilor de alimentatie este modul in care Biserica Primara, PArinti Bisericii dar si noi crestinii de astazi am inteles acest verset. Faza cu preotul si cu sfintitul gospodariei n-o inteleg. Problema preotului ce-o fi spus... oricum noi nu tratam dpdv personal problema. Pot sa aduc si eu o gramada de argumente personale solide insa nu le luati in considerare.
Iertati! Fie ca Praznicul Nasterii Domnului sa va fie prilej de bucurie si spor duhovnicesc !
Dragă Cezar
Mulţumesc pentru urări şi îţi doresc la fel sărbători binecuvântate.
Se poate să te fi înţeles eu greşit, acesta este riscul dialogului scris, sau al oricărui dialog. Eu am practicat diferite tipuri de exegeză, de-a lungul timpului, şi sunt conştient că în hermeneutică are şi tipologie şi alegoria oarecare valoare, dar nu în exegeza serioasă, critică, care îşi propune să descopere sensul intenţionat de autor, aşa cum se adresează mai întâi contemporanilor lui. Alte tipuri de interpretare, de hermeneutică (ermineftică) se concentrează mai puţin asupra literei şi dau prioritate „spiritului”, fiindcă acesta poate fi mai uşor manipulabil. Litera este atunci aservită unei teologii specifice, unei dogme, unei tradiţii preferate.
Din acest punct de vedere, disputa dintre Şaguna şi Heliade-Rădulescu este pentru mine, net în favoarea cărturarului laic, care voia să facă o treabă mai ştiinţifică. Încă nu era destul de echipat s-o facă, dar era mult superior duşmanilor lui. Şaguna era preocupat să-l afurisească şi să- solească pe cărturar să întreruă traducerea pe care o făcea (ceea ce s-a şi întâmplat), dar de partea lui, Şaguna a plagiat aproape cuvânt cu cuvânt traducerea greco-catolică existentă la data aceea şi a publicat-o ca pe o traducere proprie, fără să menţioneze sursa, nici măcar ca bibliografie. Asta ţine de lingvistică, sau de Duhul Sfânt şi de şcoala spiritualistă ?
Foarte frumos că ai amintit de Şcoala din Antiohia. Aceea a fost cu adevărat o şcoală creştină, care a susţinut o metodă de interpretare biblică respectabilă: metoda istorico-grammatică. Cea din Alexandria, care a produs cărturari mai cunoscuţi, în ciuda cunoştinţelor lingvistice (cel puţin în cazul lui Origen), a fost orientată mai mult spre filozofie şi teologie sistematică, folosind metoda mistico-alegorică, pentru a sili Scriptura să vorbească în favoarea unui nou tip de creştinism care se ridicase: un compromis între gnoza neo-platonică şi evanghelie. Rezultatul a fost că chiar Biserica (cea de Răsărit cu precădere) a condamnat origenismul, deşi adepţi ai lui Origen au continuat să existe, iar cea din Occident a preluat mai mult din Origen.
Fără nici o ezitare, eu mă declar cu totul de partea exegezei critice, care are ca suport filologia (critica textuală, lingvistica, istoria). Numai astfel interpretarea poate fi credibilă, pentru că poate fi controlată. O interpretare care nu poate fi controlată, ci se impune în numele unei autorităţi, nu are aceeaşi valoare, este secundară. Este adevărat că Iisus şi apostolii foloseau uneori tipologia (şi aceasta pentru că exista o tradiţie rabinică de felul acesta), şi anume o foloseau ca ajutor în persuasiunea apologetică. Dar tipologia nu reprezintă baza exegezei, ci constituie capitelurile construcţiei – frumoase, dar se poate trăi şi fără ele.
Referitor la FA şi la NT în general, ceea ce se ştie astăzi,k în ciuda speculaţiilor făcute, nu există alte texte „originale”, în afara manuscriselor greceşti. Luca era neevreu şi s-a adresat cu precădere neevreilor, lui Theophilos şi tuturor grecilor, nu văd nevoia de a fi scris la origine într-o altă limbă. Totul este posibil, dar nu avem dovezi în acest sens, nici măcar o ipoteză serioasă. Ai dreptate că Luca este cel care foloseşte cuvintele. Dar crezi că el a inventat termenii respectzivi? El a trăit în societatea apostolilor şi a primilor creştini, având contact direct cu multe persoane din Iudeea, fiindcă declară că a făcut „cercetări amănunţite”. Aşa că termenii pe care îi foloseşte, chiar dacă nu erau termenii lui Petru (şi cu siguranţă că nu erau, fiindcă Petru nu vorbea greceşte cu ai lui în Ierusalim!), sunt relevanţi pentru distincţia pe care o făceau în general creştinii, sau cel puţin Luca, tovarăşul lui Pavel. De aceea am dat şi termenii iudeo-aramaici şi ebraici, pentru a arăta că şi în aceste limbi, care se vorbeau în mod obişnuit între iudei, exista distincţia între cărnuri necurate (în sens fizic) şi cărnuri ceremonial-contaminate (spurcate, întinate).
„Semnul de intrebare pe care eu il pun, consta in eficienta sau contributia metodei lingvistica de a ne conduce spre adevar in cazul de fata.”
Nu numai în cazul de faţă, ci în toate cazurile, metoda lingvistică este superioară altor metode, când este vorba de exegeză. Altfel Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat deloc o Biblie pentru a ajunge la adevăr. Ne-ar fi fost suficiente dogma, tradiţia, sfinţii teologi şi neteologi. Aceasta nu înseamnă o exlucdere a Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt care a creat inteligenţa umană şi care are control asupra fenomenului lingvistic (cu sau fără darul limbilor), este în stare să arate calea dreaptă unui exeget lingvist, mult mai uşor decât oricărui pretins iluminat şi inspirat, care se crede deasupra buchii Scripturii.
„Deci, daca aplicam metodele de exegeza biblice(erminia Duhului si tipologia) ajungem mai usor dar si mai sigur la ADEVAR.”
De exemplu, în acest caz, care ar fi soluţia pe care o propui tu, sau ortodoxia, în favoarea unei înţelegeri mai adevărate? Eu am dovedit că soluţia mea lingvistică, aşa aridă cum este ea, are avantajul că realizează o armonie între testamentele Bibliei şi între diverse declaraţii neotestamentare. Care este avantajul pe care l-ar aduce metoda tipologică ? Eu mă pricep şi la alegorizare şi tipologie. Dacă e vorba să aduc asemenea evidenţă, nu mă dau înapoi, dar sunt sigur că cealaltă tabără va protesta energic şi va veni cu argumente exegetico-ligvistice. Pentru că mintea omenească a fost în aşa fel făcută de Dumnezeu, ca să nu se mulţumească cu explicaţii mistice.
„Astfel desfiintarea restrictiilor de alimentatie este modul in care Biserica Primara, PArinti Bisericii dar si noi crestinii de astazi am inteles acest verset.”
Afirmaţia ta este dogmatică şi pretenţioasă. Ştiam că aşa zice Biserica. Pe mine, ca protestant şi ca cercetător, mă interesează să verific în mod personal ce se poate verifica. Este clar că încă din epoca patristică, sub diverse influenţe paganizante, înţelegerea Bisericii s-a schimbat, devenind foarte antiiudaică şi, în consecinţă, destul de rezervată faţă de VT. În mod paradoxal însă, a preluat din VT exact ce nu mai trebuia: pretextul preoţiei, al bisericilor-templu cu ceremonii şi „jertfe” (interpretarea euharistică), şi modelul statului teocratic specific vechiului legământ: statul creştin totalitar. Toate acestea au fost preluate parţial din cultura necreştină, dar cu unele accente şi modele (cel puţin pretexte) veterotestamentare.
Când însă este vorba de interdicţiile alimentare şi de cultul imaginilor, unde până şi Mohamed a preluat modelul iudaic şi creştin oriental, apelăm repede la nişte dezlegări pe care le punem ba pe seama apostolilor, ba pe seama unei tradiţii obscure. Tocmai aici este problema. Eu am dorit să arăt că în epoca apostolică nu s-au dat asemenea dezlegări. Dacă s-ar fi dat dezlegare la porc, s-ar fi dezlegat cu atât mai mult sângele, şi n-ar mai fi fost nevoie de menţinerea interdicţiei printr-un sinod apostolic. Cu atât mai puţin s-ar mai fi pus în discuţie contaminarea rituală (bucatele jertfite idolilor, sau suspecte de a fi fost dedicate idolilor).
Petrecere plăcută, şi Domnul să vă binecuvânte sărbătoarea !
O abordare mai pragmatica ar suna cam asa – exista 3 tipuri de alimentatie: 1. ideala/”the best” – cea edenica – vegetariana ( Facerea/Geneza 1:29); 2. ingaduita/ “cu pogoramant” – cea care distinge curat/necurat ( Facerea/Geneza 7:1 & Levetic 11) 3. indiferenta / “the worst” – mananci tot ce zboara,misuna etc
Daca nu reusim sa mergem pe alimentatia ideala, de ce sa nu ne limitam la cea ingaduita si sa ne coboram/alegem chiar varianta cea mai proasta dintre toate???!
PS: desi e greu de imaginat ca apostolul Pavel/Paul si primul sinod apostolic ar fi impus Lev 11 neamurilor, e usor de imaginat ce recomandari insistente le-au facut…
In replica la PS-ul meu prof. Laiu spune, printre altele:
Eu n-am auzit până acum ca bisericile creştine majoritare să ia în serios interdicţia folosirii sângelui, de exemplu. Acesta este un semn că chiar dacă apostolii ar fi menţionat şi porcul şi puii de baltă în decizia sinodală, pe termen lung nu ar fi fost mare lucru, deoarece iubitorii de spurcăciuni ar fi preferat să-şi clameze libertatea în numele unor declaraţii pauline, greşit interpretate.
Ma vad nevoit sa-i indic prof. Laiu cel putin patru texte crestine antice capitale:
63 ap. Mâncăruri oprite Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul stării preoţeşti (din cinul preoţesc) ar mânca fie carne în sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animal muşcat (rănit) de fiară, fie mortăciune, să se caterisească, pentru că legea a oprit aceasta (Facere 9,4; Fapte 15, 29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească 67 Trul.; 2 Gang.
67 Trul. CREŞTINII SĂ NU MĂNÂNCE SÂNGE Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului stomac (pântece), cu oarece meşteşug prefac (pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm (pedepsim) după cuviinţa. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănânce în orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească. 63 ap.; 2 Gang.
Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie şi cu credinţă mănâncă carne, afară de sânge şi de jertfă idolească şi de sugrumat, ca şi cum acela nu ar avea nădejde din cauză că se împărtăşeşte cu carne, să fie anatema. 51 53, 63 ap.; 67 Trul; 14 Anc.; 86 Vasile cel Mare.
Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate. 51, 53, ap.; 14. Anc; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare.
Este evident ca Biserica antica nu poate fi acuzata de ignoranta sau delasare in abordarea problemei in discutie. Cu atat mai putin poate fi acuzata de paganizare interesata (sunt triste si lipsite de onestitate si modestie asemenea insinuari). Din pasajele indicate se observa, dimpotriva, o revenire si explicitare a hotararii sinodului de la Ierusalim. Din modul abordarii se pare ca sinodul apostolic din anul 50 d Hr a facut apel la legamantul noahic ce interzicea consumul de sange. Faptul ca reglementarea este reluata in codul alimentar levitic nu presupune automat ca sinodul ierusalimitean la Levitic 11 ar fi facut referire in hotararea sa. Dimpotriva, modul cum este reluata problema in canoanele ulterioare ne fac sa inclinam a crede ca nu Levitic 11 este avut in vedere desi comentatorii biblici nu sunt pe deplin convinsi in transarea acestei problematici:
Cele patru prescrieri sunt cunoscute sub numele de „clauzele sfântului Iacob”. Ele cer de la crestinii proveniti dintre pãgâni sã se fereascã de urmãtoarele impuritãti rituale: 1) Impuritatea provenitã din idolatrie; v. 29 va face precizarea cã este vorba de carnea sacrificatã idolilor; 2) Impuritatea provenitã din „desfrânare”, adicã din cãsãtoriile nelegitime între rudele apropiate (Lev 18,6-18). Nu se specificã alte pãcate de necurãtie, deoarece, dupã Lege, nici un viciu nu este permis;3) Impuritatea provenitã prin consumarea cãrnii de la un animal considerat curat, dar sacrificat prin sufocare, fãrã respectarea regulilor rituale: sângele trebuia lãsat sã se scurgã complet (Lev 15); 4) Impuritatea provenitã din contactul cu sânge animal sau uman (Lev 17,10-14).
Mai mult, mi se par foarte interesante observatiile din Canoanele Sfântului Vasile cel Mare, cu referirile la “deosebirile” intre carnurile cele “folositoare” si cele “vatamatoare”, deosebiri facute ca si intre ierburile bune si ne-bune.
Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.
Desi vladica Vasile compara cucuta cu carnea de vultur si cea de caine, in cazul silirii consumarii acestora de “nevoie mare”, “aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.” Ambiguitatea ramane: desi referirile ne duc cu mintea la Levitic 11 sau la o evaluare rationala a nocivitatii carnurilor, mancarea celor ne-bune nu sunt totusi socotite i-legatitate, calcare a Legii.
Inca un argument in favoarea ideii ca Levitic 11 – in cazul in care a fost avut in vedere, totusi - putea fi cel mult recomandat insistent neamurilor de catre sinodul ierusalimitean dar nu impus ca lege. Aceste observatii par sa intareasca abordarea pragmatica cu care am inceput articolul si replica…
– fără tobă, chişcă, şorici şi sângereţi, fără untură, caltaboşi, şi creştini beţi !
Cezar: Felicitari pentru prestatia de la emisiunea de aseara . Mi-a facut placere sa va vad si sa va ascult. Daca tot a-ti vorbit despre carne, curiozitatea este sa aflu pe ce dovezi noutestamentare se bazeaza cultul adventist cand isi opreste membrii de la consumul carnii de porc ? Iertati !
Dragă Cezar
Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru întrebările tale super-politicoase. Nu ştiam că şi intelighenţia ortodoxă trage cu ochiul la STV :) http://sperantatv.ro
Ca să răspund la întrebarea ta, eu consider că în ce priveşte poruncile şi instrucţiunile lui Dumnezeu, nu contează în primul rând dacă au origine veterotestamentară sau neotestamentară. De exemplu, săptămâna ca perioadă ciclică marcată de o zi sacră îşi are originea în VT, înainte de Moise (Gen 2:1-2; 7:4.10; 29:27-28). Distincţia dintre animale curate şi necurate (pentru alimentaţie), era cunoscută deja pe vremea lui Noe (Gen 7:8), cu mult înainte de Moise. De asemenea, ideea că a zecea parte din venitul nostru aparţine lui Dumnezeu era cunoscută cu secole înainte de Moise (Gn 14:20; 28:22). Dacă o asemeneea lege străveche este reconfirmată şi în Noul Testament, mie mi se pare o chestiune secundară.
Noul Testament aduce într-adevăr, unele ritualuri şi instrucţiuni noi (botezul, euharistia), precum şi o anumită discontinuitate în ce priveşte legile Vechiului Legământ (sanctuar, jertfe, preoţie, sărbători calendaristice, legile purităţii ceremoniale; legile statale şi penale în teocraţia mozaică etc.). După mine, este important mai degrabă, dacă Noul Testament menţine porunca sau obiceiul respectiv VT, nu dacă acestea sunt reiterate în mod explicit.
În cazul instrucţiunilor alimentare, în NT aflăm că o serie de interdicţii specific mozaice şi iudaice, cum ar fi interdicţia de a se consuma sânge şi trefá (carnea unui animal din care nu s-a scurd sângele, pentru că nu a fost sacrificat după rânduială, ci a fost omorât prin strangulare, sau a fost ucis de o fiară etc.), vezi Fapte 15:20.29; 21:25. Aceste reguli erau valabile înainte de sistemul ceremonial (Gn 9:4), au fost introduse şi în Legea lui Moise (Lv 3:17; 7:262-7; cap. 11; Dt 14:8), au fost susţinute de profeţi (1Sam 14:32; Is 65:4; 66:17; Ez 33:25), şi au fost reiterate în NT. Unele au fost menţionate în mod specific, deoarece începuseră să fie tratate mai lejer de către convertiţii neevrei şi apăruseră discuţii (vezi Fapte 15:1-2).
Dacă interzicerea consumării sângelui de animale curate a fost reiterată în NT, cu atât mai mult distincţia dintre animalele curate şi necurate a fost menţinută. În ce priveşte acest regim koşer, avem exemplul apostolului Petru, care încă avea „prejudecăţi" sfinte privitoare la disticţia dintre cărnuri (Fapte 10:10-16.28; 11:5-10.17), dar şi învăţătura lui, mult mai târziu, în epistolă (1Pt 1:14-16):
Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când trăiaţi în neştiinţă, ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în tot ce priveşte felul vostru de viaţă, după cum stă scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.
Aici apostolul citează din Legea lui Moise, cu referire la distincţia dintre cărnuri curate şi necurate, aşa cum apare în concluzia capitolului 11 din Levitic, care legiferează aceste interdicţii (v. 44-47):
Eu sunt Iahwé, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare ale pământului.Eu sunt Iahwé, care v-am scos din Egipt, ca să fiu Dumnezeul vostru, iar voi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Aceasta este legea privitoare la animalele, păsările şi toate vieţuitoarele cari se mişcă în ape sau se târăsc pe pământ, ca să deosebiţi ce este necurat şi ce este curat, între ce se poate mânca şi ce nu se poate mânca.
Aceeaşi injuncţiune se repetă în Lev 20:25-26:
Să faceţi deosebire între animalele curate şi necurate, şi între păsările curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi sufletul cu animalele, păsările şi toate târâtoarele pământului, pe care vi le-am deosebit ca necurate. Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Eu sun Iahwé! Eu v-am deosebit pe voi dintre popoare, ca să fiţi ai Mei."
Este ştiut faptul că apostolul a scris această epistolă unor comunitţi creştine din diaspora (Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia; 1Pt 1:1), dintre care o majoritate erau pagano-creştini (covertiţi dintre păgâni), şi spre deosebire de iudeo-creştini, care se confruntau cu alte riscuri, aceştia se confruntau cu recidive în domeniul unor „libertăţi" populare (cf.1Pt 2:10):
„...pe voi, care mai înainte nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare [cf. Os 1:6.9-10; 2:1], iubiţii mei, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători [cf Ev 11:13], să vă feriţi de poftele cărnii care sunt în război cu sufletul." „...pentruca, în timpul care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.... Destul, într-adevăr, că în trecut aţi făcut voia păgânilor şi aţi trăit în desfrâu, în pofte, în beţii, în petreceri, în chefuri şi în slujiri idoleşti, care sunt nepermise." (1Pt 4:2-3 etc)
Mulţi creştini, ignorând acest tip de evidenţă neotestamentară, aduc contraargumente, în special din scrierile pauline în sprijinul susţinerii că libertatea evanghelică ne dezleagă de asemenea reguli, şi că distincţia între curat-necurat ar fi o superstiţie evreiască, sau oricum, o idee perimată, sau cel puţin o regulă ceremonială, care acum nu şi-ar mai avea rostul. Mulţi creştini, chiar teologi, fac confuzii neermise în cazul acesta (ca şi în alte cazuri), întrucât ei nu repsectă nici contextul istoric, nici contextul teologic al Scripturii.
Pavel nu a permis să se introducă în Biserică obligaţiile halakhice (talmudice) care erau tradiţii rabinice, şi nu aparţineau Legii lui Dumnezeu scrise în Scriptură, deşi până astăzi iudaismul pretinde că legea orală ar veni tot de la Moise ! Astfel sunt regulile cu privire la puritatea rituală a alimentelor. Rabinii au făcut multe reguli de puritate alimentară, care nu există în Legea lui Moise şi care făceau din puritate o obsesie nenaturală şi o realizare grea, adesea imposibilă. Din acest punct de vedere, toţi cei care nu păzeau legile evreieşti erau consideraţi spurcaţi, şi ca urmare, orice aliment provenit de la păgâni (care dealtfel ar fi fost legitim), era spurcat. Din acest motiv, un evreu nu stătea la masă cu un neevreu, şi tot din acest motiv, îşi spălau mâinile în scopul purificării rituale, ceea ce a atras criticile lui Iisus şi ale lui Pavel.
Cu mai mulţi ani în urmă, un prieten baptist, după ce recitise pasajul cu minunea din Gherasa (Gadara) în Evanghelia după Marcu (5), mi-a spus următoarele: „Ştii ce-am înţeles eu, frate Florin? Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui, nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"
Bineînţeles, redarea mea este aproximativă. Dar ce zici de argumentul acelui baptist (care nu e specific baptiştilor!) ? Mie mi s-a părut foarte rezonabil. Intuisem şi eu, dar nu văzusem niciodată problema atât de adânc.
Teoreticianul şi organizatorul Grupului de Studiu Minneapolis (GSM) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) care militează în favoarea mesajului despre care crede că ar fi cel de la 1888. Acceptarea acestei revoluţii teologice este prezentată ca fiind soluţia tuturor problemelor Bisericii. Întrucât credincioşii noştri sunt confruntaţi cu acest mesaj, în diferite locuri, merită să verificăm pretenţiile acestea.
Mesajul GSM derivă, parţial, din teologia pastorilor R. Wieland şi D. K. Short, foşti misionari, preocupaţi de soarta Bisericii, care s-au asociat să studieze şi să promoveze Evanghelia lui A. T. Jones şi E. J. Waggoner, aşa cum era văzută de Ellen White, şi s-o confrunte cu dinamica evoluţiei teologice şi spirituale a Bisericii secolului XX. În esenţă, Jones şi Waggoner aduseseră la lumină într-o formă pregnantă Evanghelia lui Pavel, cu accente puternice, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii noastre până atunci, privind natura divină şi natura umană a lui Iisus, precum şi relaţia dintre Lege, har, îndreptăţire, sfinţire şi desăvârşire.
Mesajul de la 1888 a fost confruntat cu o puternică opoziţie din partea vârfurilor administraţiei şi din partea multora din corpul pastoral prezent la acea conferinţă istorică. O bună parte dintre cei prezenţi a rămas nehotărâtă pe moment, iar o minoritate a acceptat mesajul Jones-Waggoner ca fiind necesar, biblic şi venit de la Dumnezeu.Ellen White, prezentă laacea conferinţă, a luat partea celor doi mesageri, recunoscând că mesajul lor era adevăratul mesaj al „îngerului al treilea” (Ap 14), şi că este „începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul” (Ap 18), că această „lumină nouă” era de fapt evanghelia veşnică, cea dintotdeuana.
Totuşi, Ellen White a susţinut în acea conferinţă că fiecare trebuie să studieze pentru sine; că trebuie să ajungem la înţelegerea adevărului prin studiul Bibliei şi nu prin vot sau prin acţiuni de partizani; că trebuie să păstrăm spiritul de respect şi iubire frăţească. Rezultatul imediat a fost că Ellen White şi-a pierdut subit credibilitatea în faţa multora, după ce a luat în public apărarea lui Jones şi Waggoner. Ea a fost foarte îngrijorată şi marcată de spiritul de opoziţie organizată sau dezorganizată, care s-a manifestat atunci, numindu-l mai târziu „spiritul de la Minneapolis”.Ea l-a comparat cu atitudinea Sinedriului faţă de Iisus.
Acel eveniment a fost crucial, atât pentru teologia Bisericii, cât şi pentru existenţa ei. La doar 44 ani de existenţă şi 25 de ani de la organizare, cu numai câteva sute de pastori şi circa 50.000 de membri, Biserica era gata să se spargă în bucăţi. Dumnezeu însă a fost la cârmă şi Spiritul cel bun a salvat Biserica. A fost ales un nou corp administrativ, care, cu câteva notabile excepţii, a fost mai favorabil promovării, sau cel puţin neîmpiedicării mesajului lui Jones-Waggoner. Teologia aceasta nu devenise brusc mai clară pentru toată lumea, nici opoziţia nu lipsea, dar este cinstit să constatăm că Jones şi Waggoner erau printre vorbitorii preferaţi ai Bisericii din acea perioadă, secondaţi şi încurajaţi de Ellen White.
În perioada următoare, au avut loc câteva răsturnări de situaţie: pe de o parte, nu puţini dintre reprezentanţii opoziţiei de la Minneapolis s-au pocăit, recunoscându-şi public greşeala. Pentru unii, pocăinţa a însemnat şi schimbarea concepţiei despre Iisus şi despre Evanghelie. Pentru alţii, a fost în primul rând un act de reconciliere frăţească. Opoziţia a continuat însă în forme mai subtile. Teama de doctrina lui Jones şi Waggoner era reală, iar prezenţa Ellenei White, care făcea echipă cu aceştia era pentru unii îngrijorătoare.S-a găsit însă o formulă politică foarte plauzibilă, pentru a o „exila” pe Ellen White. Un înalt funcţionar, care nu o suporta, a propus ca sora White să fie desemnată să sprijine conducerea misiunii din Australia. Sfânta propunere a fost atât de bine pusă, încât toţi au votat-o, cu bună credinţă, inclusiv William White (fiul).
Un alt fapt neaşteptat şi mult mai trist a fost căderea celor doi mesageri cereşti, în perioada în care Ellen White era în Australia. Atât Jones şi Waggoner, care aveau acum poziţii de mai mare răspundere în Biserică, precum şi alte personalităţi ale Bisericii, s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu, pe de o parte neascultând sfaturile inspirate care traversau Pacificul, şi alunecând în situaţii scandaloase. În vârtejul intrigilor ţesute între Sanatoriu şi Conferinţa Generală, între diferite mărimi ale Bisericii, în culmea crizei panteiste şi a altor crize teologice suprapuse, Jones şi Waggoner, obosiţi de criticile frăţeşti şi amăgiţi de duşmanul tuturor eroilor credinţei, au apostaziat fiecare în stilul lui şi s-au descalificat în faţa Bisericii.
Jones, care era un tip onest, dar în acelaşi timp şi aspru, cu înclinaţii mistice, a dezvoltat o „selfsibilitate” specială, asociindu-se în mod natural cu cei care erau în dezacord cu administraţia şi doreau să revoluţioneze organizaţia şi teologia Bisericii. Jones a respins tentativele de reconciliere din partea administraţiei şi în final s-a separat de Biserică. Waggoner s-a lăsat influenţat de o teologie senzuală, a „afinităţilor spirituale” dintre sexe, încurajând astfel asocieri discutabile şi riscante. Fiind în afinitate spirituală cu o asistentă, medicul Waggoner şi-a scandalizat soţia şi fraţii de credinţă şi în final a fost chemat la proces pentru divorţ. Nu sunt clare toate aspectele problemei, există şi mărturii împotriva doamnei Waggoner. Dar realitatea este că Waggoner a fost exclus, ca urmare.
Cei doi martori de la Minneapolis au scris şi publicat diverse studii pe tema dreptăţii lui Iisus, în anii lor buni, cât şi mai târziu. Există dispute astăzi cu privire la măsura în care scrierile lor de mai târziu ar fi influenţate de panteismul lui Kellogg sau de alte idei aberante. Bineînţeles, evanghelia lor a avut mult de suferit din cauza exemplului final lamentabil pe care l-au dat ei înşişi. Este uşor de înţeles că opoziţia a putut spune, cu sau fără satisfacţie: iată unde duce evanghelia aceasta a îndreptăţirii prin credinţă !
Acelaşi mesaj sau altul?
Au trecut de atunci mulţi ani. Noi lideri şi noi evanghelişti s-au succedat. Ellen White a murit în anul 1915, rămânând cu impresia că mesajul din 1888 nu a fost însuşit de Biserică, dar cu încrederea în curăţirea şi triumful misiunii adventiste în puterea Duhului Sfânt. Ea a fost întotdeauna practică şi, când făcea observaţia că Biserica nu a acceptat mesajul din 1888, se gândea la o acceptare a evangheliei în viaţa tuturor credincioşilor, nu doar la o formulare credală.
Din punct de vedere doctrinar, mesajul 1888 a avut influenţă asupra teologiei Bisericii şi, în special prin cărţile scrise de Ellen White după 1888. Apoi prin activitatea şi scrierile unor predicatori din prima jumătate a secolului XX, cuma a fost M. McGuire, mesajul acesta şi-a continuat efectul benefic în Biserică. Dezvoltarea misiunii adventiste începând cu sfârşitul secolului XIX se datorează nu puţin spiritului cristocentric al misionarilor care au lucrat pe toate continentele, în ciuda faptului că şi gena legalismului a continuat să existe – recesivă sau dominantă, de la un caz la altul.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, teologia adventistă a intrat într-o nouă zodie. Oarecare modificări în cristologie, pe care unii le privesc benefice, iar alţii încă le blamează, au făcut ca AZS să fie recunoscuţi tot mai larg ca biserică evanghelică, din sectă necreştină. În paralel cu progresul misiunii pe continente, s-a dezvoltat învăţământul general şi teologic adventist, a apărut cercetarea teologică academică şi, în mod natural, au apărut tendinţe revizioniste, care din perspectiva unora sunt întotdeauna suspecte, iar din perspectiva altora sunt întotdeauna necesare. Mesajul îndreptăţirii prin credinţă a revenit în prim plan, dar în alte versiuni (sau diversiuni ?) decât cea din 1888.
De atunci şi până astăzi, Evanghelia vestită în 1888 este înţeleasă ca fiind identică cu evanghelia evanghelicilor, în timp ce alţii (în special Grupul de Studiu 1888, fondat de Wieland şi Short) pun accentul pe ceea ce consideră că este unic sau superior, specific adventist în mesajul de la 1888. Părţile implicate în dispută au mult spaţiu opiniile personale referitoare la evanghelia din 1888, deoarece, în atmosfera tensionată de la Minneapolis, cei care trebuiau să înregistreze subiectul şi să informeze poporul, n-au făcut-o. Aflăm despre conţinutul acelei Evanghelii doar pe cale indirectă: din notele personale ale unei soţii de pastor, din broşurile publicate după aceea de Jones şi Waggoner şi, în special, din scrierile Ellenei White.
Într-un domeniu atât de sensibil, unde studiile ştiinţifice sunt rare sau lipsesc cu desăvârşire, iar vocile divergente creează breşe în zidul unităţii, este dificil să exprimi o opinie fără a risca să fii înţeles greşit. Dar este tot mai clar că în timp ce de la amvon, de la uşă sau prin fereastra web se predică viziuni diferite ale Evangheliei în adventism, de la cele mai „evanghelice” (îndreptăţirea fără condiţii, fără respectul Legii divine sau al faptelor creştine), până la cele mai „perfecţioniste” (mesajul de la 1888 aduce soluţia desăvârşirii morale, prin unirea naturii umane cu natura divină), onoraţii ascultători rămân adesea cu o idee foarte vagă despre Evanghelie.
Eu pe cine să cred ?
În timp ce, pentru unii, Evanghelia se pogoară la noi direct din scrierile unor personalităţi harismatice (Luther, Wesley, Waggoner, Ellen White), iar pentru alţii, puritatea conţinutului ei este garantată de o moştenirea teologico-administrativă, este cazul să ne orientăm fiecare, după lampa cerului pe care o avem în mâinile noastre.
Teoretic lucrurile ar putea fi complicate. Când îl citeşti pe Pavel (care îşi exprimă teologia pe un ton mai degrabă polemic şi uneori derutant), sau când ne temem că este nesigur să acceptăm Evanghelia predicată de nişte oameni care au căzut; sau când ascultăm predicile şi citim scrierile unor mari predicatori AZS care au înţelegeri diferite ale Evangheliei, ce rămâne de făcut ?
Rămâne acea înţelegere simplă şi practică a Evangheliei, care poate fi găsită în Biblie de la Moise la Ioan, şi de la Obadia la Domnul Iisus Christos, care ne învaţă că prin credinţă şi ascultare putem fi recuperaţi şi aduşi înapoi de unde am căzut prin necredinţă şi neascultare. Aceasta este Evanghelia care ni-l prezintă pe Iisus ca singura speranţă de salvare a individului şi a Bisericii, singurul prin care putem fi declaraţi şi făcuţi nevinovaţi. S-ar putea să nu avem toţi exact aceeaşi formulare şi înţelegere teologică sistematică a acestei doctrine. Ea poate fi şi trebuie accentuată sub diferite aspecte, după caz. Dar esenţa ei este iubirea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, prin credinţă.
Numai această iubire, pe care o numim har, pentru că depăşeşte limitele dreptăţii, poate mişca atât inimile noastre, cât şi întreaga viaţă. Mergem astfelpe adevărata cale a sfinţirii şi desăvârşirii, simţindu-ne tot mai nevrednici, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu şi ne asemănăm mai mult cu El, având astfel permanentă nevoie de îndreptăţirea Lui. Nu pot accepta o evanghelie care micşorează meritele lui Iisus, dar nici una care ne dezleagă de datoriile ascultării din credinţă şi iubire, pe care El ni le-a încredinţat.
Pentru omul împovărat de sentimentul datoriei neîmplinite, cea mai bună veste este ajutorul care face posibilă bucuria împlinirii datoriei (Lc 17:10; Mt 25:21), şi nu vestea că eşti liber de datorie şi poţi să-ţi petreci restul vieţii bătând ţurca. Când vorbim despre vestea bună, este necesar să conştientizăm ce a intenţionat Iisus: o veste bună pentru sufletul chinuit de păcat, sau o veste bună pentru dorinţele naturale eliberate de sub jugul datoriei de conştiinţă? Personal cred că Evanghelia lui Pavel ar trebui studiată de la capăt şi că, dacă nu coincide cu a lui Iisus şi cu a lui Moise, ar trebui să renunţăm, fie la Pavel, fie la percepţia noastră despre Pavel.
Provocarea GSM
Mesajul de la 1888 nu este singura frecvenţă după care se orientează GSM. Ar fi prea frumos să avem un adevărat grup de studiu al Evangheliei, fie şi numai al Evangheliei lui Waggoner. Acest curent încă firav în adventismul românesc nu se limitează la grupul de studiu al fratelui GC. Unii adepţi par mai apropiaţi de preocupările originale ale lui Wieland şi Short, iar alţii par mai departe de aceştia. Nu ştiu să existe o unitate de vederi în acest curent românesc. Diferiţi reprezentanţi ai grupurilor care se preocupă de acest mesaj, au fost percepuţi uneori ca fiind în opoziţie cu Biserica şi trataţi ca atare. Este posibil să greşim din exces de zel, de ambele părţi. Aceşti oameni au în general intenţii bune şi merită să păstrăm relaţii frăţeşti, atâta timp cât se poate dialoga frăţeşte şi nu se doreşte divizare.
Dar fenomenul are şi aspecte discutabile, unele chiar foarte îngrijorătoare. Refrenul Waggoner-Wieland nu este singura rădăcină teologică a acestor grupuri româneşti de studiu. Fără a pretinde o cunoaştere exhaustivă a învăţăturii lor, observaţia noastră este că o parte din conceptele speciale ale GSM sunt preluate din alte surse şi că tocmai acestea sunt îngrijorătoare.
1.„Dumnezeu nu ucide”
De mai mulţi ani a pătruns în GSM teoria că Dumnezeu niciodată nu a distrus şi nu va distruge pe nimeni, ci păcatul sau alte cauze aduc distrugerea în timpul istoric sau escatologic. Această teorie, de care se face mare caz, a fost susţinută anterior de Graham Maxwell (fost teolog AZS american), de F. T. Wright (fondatorul grupului schismatic „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”) şi de alţii.
Deşi teoria de mai sus are şi unele aspecte în armonie cu adevărul, Biserica nu o poate accepta în forma în care este înţeleasă şi predicată de GSM, fiindcă este în contradicţie flagrantă cu Biblia şi cu Spiritul Profetic. Este o încercare din partea acestui grup, de a-l imagina pe Dumnezeu mai bun de cum este descris de autorii biblici, obiectându-se că dacă Dumnezeu ar distruge pe cineva, ar încălca porunca a şasea, şi că folosirea violenţei ar fi un principiu al diavolului. Dumnezeu doar permite ca lucrurile să-şi urmeze cursul natural şi diavolul să acţioneze.
Astfel pedeapsa capitală este etichetată ucidere, dar permisiunea divină de a veni distrugerea, pe orice altă cale, este tratată ca şi cum n-ar implica autoritatea supremă a lui Dumnezeu. Pe calea aceasta Dumnezeu este descris mai corect politic, dar cu siguranţă mai neputincios şi mai iresponsabil. În plus, această imagine corectată a caracterului divin este realizată cu sacrificarea veridicităţii cuvântul lui Dumnezeu. Preferaţi Dumnezeul Bibliei, aşa cum Se recomandă şi Se prezintă El pe Sine, sau alegeţi un Dumnezeu perfect... imaginar ?
GSM crede că acceptarea acestui secret teologic, descoperit recent, ar schimba imaginea populară despre Dumnezeu şi, ca parte esenţială a Evangheliei, ar fi o puternică rază din lumina aceea care va potopi pământul, la încheierea misiunii creştine din Apocalipsa 18. Visul este frumos, dar nu se poate realiza cu poveşti care vor să-L convertească pe Dumnezeul biblic, pentru a-L face mai atractiv lumii.
2.Nuntă cu bucluc şi sanctuar de lapte
O altă „lumină” îngrijorătoare cu care GSM ne bagă în ceaţă este specularea unor pasaje din Spiritul Profetic şi chiar din Biblie, în aşa fel încât doctrina judecăţii de cercetare (a sanctuarului din Dan 8:14) este înlocuită cu conceptul „nunţii”, interpretat ca fiind „unirea naturii umane cu cea divină”, în Christos şi în urmaşii Lui. Idealul acesta este sublim şi merită toată atenţia, dar fără a submina o doctrină biblică, pe care Biserica întreagă o mărturiseşte. Teoria poate fi seducătoare, dar în fapt este derutantă, fiindcă sanctuarul din viziunile şi profeţiile biblice nu este fiinţa umană ca locuinţă a lui Dumnezeu, chiar dacă subiectul este adiacent şi ar putea fi tratat ca o îmbogăţire a implicaţiilor spirituale ale doctrinei sanctuarului.
În numerele anterioare ale revistei noastre, am afirmat şi continui să susţin că limbajul ritual-dramatic al sanctuarului biblic, care descrie templul pământesc sau ceresc, este limbajul pedagogic, didactic al măsuţei cu nisip. Lecţia este spirituală, nu ne învaţă despre structura şi componenţa fizică a lucrurilor cereşti. Dar această înţelegere spirituală nu trebuie să ne ducă la concluzia că în cer nu există construcţii şi obiecte, sau că sanctuarul ceresc ar fi doar o idee abstractă. „Casa Tatălui”, despre care vorbeşte Iisus (In 14:1), şi în care sunt suficiente locaşuri pentru toţi cei care acceptă invitaţia şi se pregătesc, este un loc fizic, pentru nişte fiinţe fizice, nu o spiritualizare abstractă.
GSM-iştii (sper că nu toţi!) afirmă că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Evrei ar fi un fel de lapte pentru pruncii Iacov, Petru şi Ioan, şi nu o realitate spirtuală esenţială. „Pavel – şi prin el Duhul Sfânt – a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc....” Imaginea aceasta a sanctuarului, zic aceştia, era necesară atât timp cât ei „rămâneau tari de cap, greoi la auzire, prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”
Este uluitoare dispoziţia unora de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cheie speculativă. Se creează scenarii maliţioase, se scot din Scriptură cărţi întregi, apostolii sunt puşi să se bată unii cu alţii, şi aceasta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei Ellen White imaginare, care ar fi făcut din afirmaţia preferată a GSM (DA 161) stâlpul şi temelia teologiei, în numele căruia orice alt subiect să fie înghiţit – în sec, eventual interzis.
Aşadar, toată discuţia despre sanctuarul ceresc ar fi o diversiune de pogorământ a lui Pavel faţă de apostolii iudeo-creştini, sugari în credinţă şi tari de cap! Cu asemenea raţionamente se poate susţine orice... În ce încurcături se bagă unii, numai ca să aibă motiv de război cu Biserica, un război din care nimeni nu are de câştigat. GSM-istul nu se întreabă dacă nu cumva şi pasajul din DA 161 ar fi cumva pus acolo tot pentru unii tari de cap şi moi de măsele, care nu pot pricepe Daniel 8:14 şi de aceea li s-a dat ceva mai palatabil (!?).
Afirmaţia Ellenei White, că planul veşnic al lui Dumnezeu a fost ca „fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul,” este în armonie cu Scriptura şi demnă de preocuparea noastră. Dar nu trebuie transformată într-o mătură vrăjită care să îndepărteze orice alte afirmaţii biblice, şi pe care să călărească fantezia în straie de reformator.
Doctrina GSM are ca efect nu doar subminarea doctrinei Bisericii, ci şi subminarea credibilităţii şi autorităţii Bisericii, deoarece GSM afirmă că Biserica, prin insistenţa ei asupra unor lucruri cereşti (sanctuar, judecată), ar fi pierdut din vedere realitatea spirituală a „nunţii” şi că ar fi rămas împreună cu Caiafa şi Sinedriul în apărarea templului real, în timp ce templul spiritual (Christos, fiinţa umană) este condamnat în persoana suporterilor acestei doctrine. Deci, fără să ştim, noi suntem urmaşii lui Caiafa, în timp ce GSM este adevărata ambasadă a împărţiei cerului, a lui Iisus pe pământ ! Oare ?
3.Solul şi subsolul teologiei GSM
În mod serios, cele mai grave probleme legate de GSM sunt în sectorul ideilor şi sentimentelor care creează în mod inutil ostilitate sau cel puţin răceală faţă de trupul Bisericii. Nu este oare şi trupul Bisericii un sanctuar dedicat Slavei Domnului? Este izolarea (spirituală şi fizică) faţă de corpul Bisericii, un semn al adevăraţilor mesageri ai lui Dumnezeu?
Sentimentele acestea de opoziţie sunt hrănite uneori printr-o interpretare conspiraţionistă a Bibliei. Dacă tot se poartă psihologia aceasta conspiraţionistă, de la cei care trăiesc într-un etern coşmar cu iezuiţi şi masoni infiltraţi, până la cei care ştiu totul despre culisele marilor probleme politice şi ecologice, sau despre tăinuirea vizitelor extraterestre, de ce să nu avem şi un scenariu conspiraţionist GSM? Şi chiar există!
De exemplu, teoreticienii GSM sunt convinşi că, în prima Biserică, Pavel a prezentat adevărata Evanghelie, preluată de la diaconul Ştefan, şi care în esenţă susţinea adevărul despre omul-sanctuar. În contrast, evreii, inclusiv iudeo-creştinii, după GSM, se ţineau de sanctuarul fizic de la Ierusalim. Aceştia, în frunte cu restul apostolilor, sub conducerea lui Iacov fratele Domnului, au conspirat împotriva apostolului Pavel. Sub presiunea preoţilor convertiţi, Iacov a deturnat Biserica spre iudaism, înainte ca membrii Bisericii din Ierusalim să-şi dea măcar seama ce se întâmpla.
Ideile acestea nu sunt noi. Teologia liberală îşi permite interpretări prăpăstioase ale istoriei biblice, făcând din skepsisul suspiciunilor principalul criteriu al adevărului. GSM urmează acest model lumesc de interpretare, vorbind despre „spiritul de înverşunare al apostolilor de la Ierusalim faţă de teologia lui [Pavel] construită pe templul trupului ca realitate finală a doctrinei sanctuarului.”
În acest caz, comentatorul improvizează pe teme personale. El este cel care are nevoie de un asemenea conflict, şi nu apostolii cu scrierile lor. Au fost şi ei oameni, au avut greşelile lor, dar au ştiut ce înseamnă dragostea frăţească şi unitatea Bisericii în Christos. Ce sens are să speculăm micile lor probleme, pentru a mări importanţa problemelor noastre de astăzi, şi a putea afirma apoi, că „istoria se repetă”?
Ideea că prezenţa lui Iacov în fruntea Bisericii ar fi fost malefică, şi că ceilalţi apostoli de asemenea au încurajat dictatura lui Iacov „printr-o tăcere laşă”, este într-adevăr o idee malefică şi laşă. Apostolul Petru, cu scara lui de virtuţi, este blamat deasemenea, fiindcă ar încuraja mântuirea prin eforturi omeneşti. Ce ţi-a căşunat, frate, pe scara aceea? Ce rău ţi-a făcut? N-ai găsit-o şi la fratele tău Pavel? Ori eşti satisfăcut că Pavel preferă metaforele olimpice ale alergării şi pugilismului, ca fiind eforturi mai elineşti şi mai violente decât simpla urcare pe o scară (1Cor 9:25-27; Col 1:29) ? Cum poţi blama tocmai pe Petru, singurul autor biblic care foloseşte expresia favorită a GSM („părtaşi de natură divină”, 2Pt 1:4) ?
Dar ce credeţi că păzea Ioan, în acest timp? Uluitor, GSM afirmă că „Ioan era preocupat de dragostea creştină, şi nu era pregătit să facă faţă unor probleme practice....” Mă bucur, aş vrea să semăn şi eu cu el, dar nu cunosc o problemă mai practică decât dragostea, şi cred că toţi aceia care au mai multe idei decât dragoste, trebuie topiţi şi turnaţi din nou. Bietul Ioan, nici el n-a rămas nemuştruluit de strănepoţii lui Jones. Ioan, zice comentatorul, nu ştia altceva decât că „Dumnezeu este lumină, un adevăr profund, exprimat totuși cam confuz, pentru unul care stătuse alături de Cel care vorbise atât de simplu”. Şi adaugă: „Influenţat de Iacov, apostolul iubirii sfârşea prin a defini dragostea creaturii faţă de Creator, ca fiind ascultare şi împlinire a poruncilor ...(1 Ioan 5:3).” Şi ce ar fi dorit GSM să predice Ioan? Neascultare şi călcarea Poruncilor? Dar Pavel de ce predica ascultarea de Dumnezeu, de Christos şi de Biserică (Rom 6:16; 15:18; 16:19; 2Cor 7:15; 10:5-6; Fim 1:21)?
Potrivit acestui scenariu prăpăstios, Epistola lui Iacov ar fi o manifestare a diversiunii iudaizante în Biserica primară, un fel de enciclică prin care liderul malefic deturnează Biserica înapoi spre iudaism, spre îndreptăţirea prin fapte. Epistola lui Pavel către Evrei ar fi, în acest caz, replica la „enciclica fatală a lui Iacov” şi un ultimatum adresat Bisericii din Ierusalim, care ajunsese în culmea trădării Evangheliei. Pavel este văzut în rolul lui Iisus, iar Iacov (denumit cu tâlc„preşedinteleConferinţei Generale”) este în rolul lui Caiafa. Apostolul Evangheliei veşnice este sacrificat de noul Caiafa, pentru liniştea Bisericii iudeo-creştine.
Scenariul acesta nu ar fi fost inventat de epigonii lui Jones, dacă nu ar fi avut nevoie de el astăzi, ca să se ridice mai presus de conducătorii şi învăţătorii Bisericii, sub impresia subiectivă că sunt trimişii speciali ai lui Dumnezeu, unici şi provocatori, care au venit să aducă Bisericii soluţia finală de tămăduire, alifia şi mai ales oţetul pentru ochi. Ermineftul nostru este foarte pornit pe administraţia de la Ierualim – propria lui creaţie literară. Am subliniat:„critica puternică adusă conducerii de la Ierusalim”; „consecință a mustrării cumplite aduse conducerii de la Ierusalim”, „pentru a salva sufletele fruntașilor tari de cap”; „punând un diagnostic teribil conducerii de la Ierusalim”; „cunoscând deci învăţătura lor şi îngrozindu-se că ei virau corabia înspre iudaism, în Epistola către Evrei, Pavel tuna şi fulgera împotriva lor”. Acest coşmar este scenariul în care comentatorul joacă rolul unui Pseudo-Pavel, de care ar fi bine să se lepede cât mai curând, pentru a-şi salva sufletul.
Cititorii informaţi, ştiu că Ellen White, în cartea Istoria Faptelor Apostolilor, se referă la o greşeală a lui Iacov şi la neplăcerea unor spirite iudaizante de la Ierusalim faţă de învăţătura lui Pavel, ceea ce a declanşat compromisul descris în FA 21:23-24. Datele principale ale problemei sunt în Biblie, şi această tensiune transpare în epistolele către Galateni şi Corinteni. Nu trebuie să confundăm greşelile omeneşti pe care unii le-au făcut chiar în dorinţa de a sluji binele, cu un război în Biserică, între paulini şi iacobini (petrini). Este mai mult decât o exagerare, este impietate şi blasfemie. Pavel şi Petru şi-au păstrat reciproc iubirea frăţească şi respectul, iar relaţia dintre Pavel şi cei de la Ierusalim nu a fost tensionată, chiar dacă, prin natura împrejurărilor, a fost mai distantă.
Referirea la credinţă în Evrei 11 este extrem de „iacobină”, în ciuda scenariului GSM, care face din ea o replică zguduitoare dată de Pavel şefului Iacov. Autorul epistolei către Evrei nu se referă în mod direct la credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci la credinţa activă, exprimată, credinţa în porunca sau făgăduinţa divină. De fiecare dată se spune: „Prin credinţă, Cutare a făcut...” Aceasta este credinţa vie, care face faptele ascultării, altfel spus este vorba de faptele credinţei, nu de o formulă cristologică, sau de o emoţie. Nu este aici nimic în contrast cu Iacov, dimpotrivă este exact aceeaşi doctrină, cu precizarea că în Evrei 11, lista este mai dezvoltată. Altminteri, Epistola către Evrei ar fi trebuit să urmeze după a lui Iacov, şi nu invers.
Dacă Pavel ar fi avut o teologie personală diferită de ceilalţi apostoli în această privinţă, nu ar fi avut nici un drept s-o predice, înainte de a discuta problema la Ierusalim. Când au existat disputele legate de circumcizie şi de alte porunci din Lege, apostolii au convocat conciliul descris în FA 15 şi au deliberat în favoarea practicii lui Pavel de a nu impune neevreilor tradiţii iudaice expirate. Pavel nu avea nici un drept să predice ce crede el, fără să-i pese de Petru Iacov şi Ioan, şi de tot corpul Bisericii, aşa cum îşi imaginează unii.
Care mai este sensul şi rostul Bisericii, dacă orice lider şi orice membru predică ce vrea, fără dispoziţia de a se supune autorităţii legitime a Bisericii şi a se pune de acord cu fraţii asupra mesajului şi misiunii lui? Pe Pavel l-a ales Duhul Sfânt prin Biserică, la mult timp după ce fusese ales de Christos. Dacă el nu s-ar fi supus ordinii Bisericii (botezul şi instrucţiunile lui Anania, frăţietatea din Damasc şi din Antiohia, etc.), o atare atitudine ar fi fost dovadă suficientă că nu e trimis de Dumnezeu. Iar experienţa de la porţile Damascului, la care nici un creştin nu fusese martor, nu ar mai fi constituit pentru nimeni o dovadă a chemării decât pentru Pavel însuşi. Pentru restul fraţilor, experienţa n-ar fi contat mai mult decât născocirea unui personaj neliniştit şi nedisciplinat.
Pavel însă ştia ce înseamnă disciplina în teologie. În repetate rânduri, el a decis ca oamenii care veneau cu o lumină nouă, contrazicând lumina deja primită de Biserică, să fie „daţi pe mâna Satanei”, adică excomunicaţi (1Tim 1:20), dacă resping şi a doua mustrare (Tit 3:10). Doctrina particulară care venea în conflict cu învăţătura Bisericii, precum şi grupul diviziv asociat se numesc în scrierile lui Pavel háiresishairesis însemna apucare, alegere liberă, preferinţă, voinţă personală. (erezie, sectă). La origine,
Un exemplu de erezie menţionat în NT este evanghelia lui Himeneu şi Filet (2Tim 2:17-18), care se plictisiseră de doctrina Bisericii despre învierea trupului şi au conceput o înţelegere „spirituală”: că învierea morţilor a venit deja. La fel învăţau unii că Parusía deja avusese loc (2Tes 2:2). Doctrina Bisericii însă nu este nici colecţie de dogme, nici simplu exerciţiu de autoritate, nici o listă de abstracţiuni indiferente, cu valoare istorică. Ea este învăţătura Bibliei, cu influenţă asupra vieţii Bisericii şi a credinciosului, de aceea trebuie respectată.
Grupurile de studiu, de orice fel, ar putea fi un instrument al creşterii spirituale şi al dezvoltării Bisericii. Nu descurajăm sub nici o formă asocierea liberă a credincioşilor pentru studiu, rugăciune, sfătuire, chiar în afara programului oficial al Bisericii. Dar când fenomenul devine diviziv şi distructiv spiritual, ar trebui să facem ceva, din ambele părţi, ca să recuperăm unitatea credinţei şi iubirii. Credinţa noastră are şi o valoare comunitară, nu putem nega ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit tuturor, ca Biserică, în numele a ceea ce Dumnezeu ne-ar fi dăruit fiecăruia în mod individual. Credinciosul înţelept se va feri de orice învăţător a cărui retorică sugerează că el, solul, este în rolul lui Christos, Biserica ar fi o gloată de manevră, iar cei care au datoria să vegheze asupra Bisericii, ar fi caiafe, farisei şi (mai puţin) cărturari.
Biserica este datoare să-şi apere tezaurul adevărului. Este nevoie într-adevăr, de înaintare în cunoaştere; dar această înaintare are legile ei bine stabilite, altminteri am înainta toţi în toate direcţiile, la comanda a 666 de lideri autoimpuşi. Ferească Dumnezeu ca Biserica să-şi plece urechea fără discernământ, la orice voce pretinsă îngerească !
Vă rugăm, fraţilor din GSM, încetaţi cu aceste artificii şi transformaţi GSM într-o slujire a cauzei lui Dumnezeu, un templu în care să locuiască Slava Domnului, şi nu spiritul marelui acuzator. Această reformă, care nu vă costă nimic, şi care ar onora cu adevărat, atât Evanghelia lui Pavel, cât şi reflexele ei, Wesley, Waggoner, Wieland etc. Amintiţi-vă că multe din grupurile istorice, care au făcut război cu Biserica, asemenea lui Core, în numele unei reforme (de dreapta sau de stânga), aşteaptă acum a doua înviere. Domnul să vă dea înţelepciunea aceea care are demnitatea de a-şi recunoaşte greşeala. De dragul adevărului şi al legii cereşti a iubirii. Dacă este vorba de un crez adventist, Ellen White a afirmat că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 ar trebui să fie crezul nostru.
Postări
