joi, 26 februarie 2009

Elemente pentru o nouă abordare teologică a doctrinei sanctuarului

Observaţii critice

Sugestiile prezentate mai jos sunt pentru mine mai mult decât nişte opinii. Concluziile pe care le expun sub forma unor propuneri (pentru ca oricine doreşte, să le verifice), sunt rezultatul unor decenii de experienţă în doctrina adventistă, şi al multor ani de diverse cercetări profesionale directe sau indirecte, care au contribuit la o înţelegere mai riguroasă şi mai imparţială a subiectelor teologice care formează doctrina Sanctuarului. Le voi enumera aici în formă rezumativă:

  1. Taina exprimată cifrat în Daniel 8:14 corespunde cel mai direct şi mai natural profeţiei despre judecata premilenială din Daniel 7, judecată care exprimă două verdicte, ceea ce înseamnă că examinează două cazuri diferite (cornul / fiara şi "sfinţii Celui Preaînalt").
  2. Nu există în Daniel 8:14 nimic care să trimită direct la curăţirea ceremonială din Leviticul 16. Traducerea „va fi curăţit” este o interpretare a "Celor Şaptezeci" (LXX), care au aplicat-o, evident, la curăţirea templului de sub Iuda Macabeul (cf. 1-2 Macabei).
  3. Deşi, în experienţa lor istorică, AZS după cunoştinţele pe care le-au avut, s-au orientat după o traducere biblică inexactă în acest text, conexiunea stabilită între Daniel 8:14 şi Leviticul 16 este legitimă. Chiar dacă din punct de vedere exegetic, nu există în text nimic care să ne trimită în mod direct şi special la Ziua Ispăşirii, totuşi Ddin punct de vedere hermeneutic, Da 8:14 trimite la orice pasaj cu aplicaţie escatologică, prin urmare şi la ritualul din Lv 16, înţeles ca un tip al Judecăţii. Toate revelaţiile biblice despre Judecată (exprimate în tipuri, în parabole, în viziuni sau în declaraţii) trebuie să fie în legătură între ele, pentru că au fost inspirate de acelaşi Duh.În acest sens, şi cred că numai aşa, Leviticul 16 este unul din răspunsurile posibile la Daniel 8:14.
  4. Ca şi viziunea din Daniel 7, cea din capitolul 8 are ca obiect proeminent al Judecăţii pe duşmanii lui Dumnezeu şi nu pe membrii Casei Lui. Dar în ambele cazuri, sentinţa divină este dublă: unii sunt daţi la foc, alţii primesc împărăţia; o parte este îndreptăţită, cealaltă este pedepsită. Chiar dacă în aceste profeţii nu ar fi nici o aluzie la examinarea cazurilor (deşi evident există în cap. 7:9-10 şi cap. 12:1), totuşi, apelul la alte pasaje biblice, care au acelaşi subiect, este legitim din punct de vedere hermeneutic, şi obligatoriu teologic.
  5. Întrebarea din Da 8:13 („până când”) evocă tema Judecăţii (ca şi Ap 6:10-11; cf. Ps 94).
  6. Întrebarea „până când?” înseamnă: „când va fi sfârşitul necazurilor descrise?” şi nu implică un punct de pornire precis.
  7. Originea cornului nelegiuit este dintr-unul din cele „patru coarne”, nu din unul din „cele patru vânturi”. Aceasta obligă (!) o primă aplicaţie a profeţiei la Antioh IV, aşa cum indică şi Daniel 11, însă cu o aplicativitate redusă. Pe lângă alte detalii, perioada de 2300 zile nu se armonizează cu isprăvile lui Antioh, iar Gabriel spune (v. 17.19) că durata se extinde până la timpul sfârşitului,” deci se întinde peste era creştină. Aceasta implică un accent pus pe actorii secundari (din punct de vedere cronologic, dar mult mai importanţi profetico-istoric) care au împlinit sau vor împlini această profeţie (cezarii şi pontifii romani păgâni şi creştini, manifestarea finală a lui Antihrist, cf. Ap 13, 2Tes 2 etc).
  8. Sanctuarul din Daniel 8 este cel ceresc, deoarece termenii ebraici folosiţi (makon, miqdaş) apar asociaţi, în afară de Daniel 8, numai în Ex 15:17, unde se referă în mod clar şi direct la sanctuarul ceresc, locuinţa lui Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea lui Daniel din cap. 9 (îndreptată spre Ierusalim), evocă rugăciunea profetică a lui Solomon la dedicarea Templului, unde a folosit în mod repetat termenul makon [şibtó] pentru palatul ceresc al lui Dumnezeu, considerat a fi adevărata Lui reşedinţă (1Rg 8:39+; 2Cr 6:30+).
  9. Sanctuarul, templul, cetatea, casa Tatălui, cortul lui Dumnezeu, etc. se referă toate la aceeaşi realitate fizică cerească, din perspective diferite. Nu există un cort sau templu ceresc după modelul fizic al celui pământesc, cu spaţii, perdele, obiecte şi liturgică ceremoniale, deşi folosirea limbajului ceremonial pentru a ne referi la realităţile cereşti. este legitimă. Nu există însă o structură fizică bipartită a sanctuarului ceresc, nici chivot fizic, nici perdele fizice, etc., şi chiar dacă ar exista, nu avem dreptul să facem din asemenea speculaţii literaliste un test al credinţei şi un mesaj universal, de viaţă şi de moarte.
  10. Doctrina sanctuarului este o prezentare în limbaj dramatic, ritual-tipologic, a Evangheliei Veşnice care se concentrează asupra importanţei Judecăţii premileniale deja începute în 1844. Ea ilustrează rolul „poruncilor lui Dumnezeu şi al credinţei în Iisus” (Ap 14:6-12). Acest mesaj, care se concentrează asupra Judecăţii Casei lui Dumnezeu (1Pt 4:17-18) este specific adventist şi profund biblic, detaşându-se atât de legalismul doctrinelor meritelor, cât şi de harismul ieftin, antinomian sau cel puţin reticent faţă de autoritatea Poruncii şi de demnitatea spirituală a faptei izvorâte din credinţă şi iubire.
  11. Există o strânsă legătură tematică şi de subiect între capitolele 8 şi 9 din Daniel. Capitolul 8 conţine o viziune, urmată de o revelaţie şi o explicaţie parţială; capitolul 9 conţine, după rugăciune, o nouă revelaţie, în care, între altele, acelaşi înger continuă şi completează explicaţia neterminată din capitolul 8.
  12. Începutul celor 2300 zile şi al celor 70 de săptămâni este acelaşi, 457 î.e.c., ceea ce face ca perioada să se întindă până la 1844. Conectarea celor două perioade se poate observa numai printr-un studiu profund şi extins al celor două profeţii şi al implicaţiilor lor. Prezenţa aceluiaşi înger, intrarea lui bruscă în subiectul cronologiei (9:24) şi folosirea verbului nehhtak = „tăiat-şi-repartizat", dovedesc că interpretarea noastră clasică este corectă în această privinţă. Faptul că între sfârşitul perioadelor de 1260/1290–1335 „zile” şi începutul celor „70 de săptămâni” sunt 2300 ani, rezultat care a apărut neintenţionat, pe baza unor calcule independente, este o confirmare că metoda lui Johannes Petri, de a calcula cele 2300 zile odată cu începutul celor 70 săptămâni, este corectă.
  13. Nu putem folosi ca argument termenul mar'é din Da 9:23, deoarece el are acolo sensul de revelaţie vorbită şi nu de viziune, referindu-se în acest caz la revelaţia (sau cuvântul) care urmează (cf. Da 10:1). Dacă acest mar'é s-ar referi în mod clar la profeţia anterioară, atunci conexiunea dintre cele două revelaţii ar fi fost prea evidentă, şi profeţia nu avea şanse să rămână „pecetluită până la vremea sfârşitului” (8:26; 12:4.9-10). Mirarea mea este că atâţia comentatori din trecut, inclusiv unii ostili adventismului, nu au recunoscut relaţia dintre cele două perioade profetice (70 săptămâni şi 2300 zile), deşi sunt de acord cu AZS în a afirma că termenul mar'é din Da 9:23 s-ar referi la profeţia din capitolul 8...


Afirmaţiile critice de mai sus sunt o prezentare rezumativă doar. Ele se adresează unor prieteni care cunosc subiectul îndeaproape. Nu vă grăbiţi cu concluziile.

Temeiurile noastre doctrinare trebuie să fie în exclusivitate biblice. Consultarea altor comentatori, şi cu atât mai mult sfaturile sau descoperirile unui profet sunt foarte utile, atâta timp cât dăm prioritate absolută Scripturii şi ne păstrăm spiritul critic. Greşelile omeneşti sunt inerente, de aceea avem nevoie de Spiritul lui Dumnezeu, de unitate şi comuniune, şi de mai mult decât un dar spiritual care să conlucreze în vederea stabilirii adevărului doctrinar. Nu avem dreptul să ne folosim de Spiritul Profetic în alt mod decât cum a hotărât acelaşi Spirit când a vorbit în primul rând prin autorii biblici şi mai apoi prin Ellen White, William Foy etc.

Exemplul pionierilor, care, cu mai puţine posibilităţi decât noi, au descoperit prin studiul biblic atâtea taine vrednice de credinţă şi, fără a pretinde infailibiltate, au înaintat mereu (modificându-şi convingerile, dacă a fost necesar) este mai important pentru noi astăzi decât preluarea necritică şi conservarea fetişizantă a oricărui cuvânt care a ieşit de sub tiparniţa lor.

Orice credincios are dreptul şi datoria de a cerceta adevărul, deoarece datoriile fundamentale ale omului, precum şi calea mântuirii sunt clare în Scripturi. Aceasta nu înseamnă însă că ne putem lipsi de darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat în Biserică şi că nu ne interesează ce învaţă Biserica, întreaga comunitate de credinţă. O înţelegere mai profundă, mai completă şi mai unitară nu poate fi atinsă prin simple meditaţii, vise şi iluminări, sau prin cercetări diletantissime şi abordări sentimentale ori pragmatice ale subiectelor sacre. Darul cunoştinţei, darul înţelepciunii, darul „deosebirii duhurilor", darul de a fi învăţător, darul de a cunoaşte limbi utile comunicării şi cercetării biblice (1Cor 12:8.10.28 TLN), precum şi darul de a fi cărturar (adică filolog, scriitor, om de litere - Mt 13:52; 23:34), oricât de mult este acesta asociat popular cu fariseismul, toate acestea nu trebuie abandonate în faţa unor daruri mai mari şi mai spectaculoase (profeţia, minunile, etc.). Toţi cei care au daruri de la acelaşi Duh sunt gata să înveţe unii de la alţii. Chiar şi profeţii adevăraţi au învăţat de la alţii, inclusiv de la neprofeţi; înţelepţii învaţă ŞI unii de la alţii, ba chiar şi de la oameni simpli, şi toţi învaţă de la Dumnezeu. Aroganţa individualistă a unora, care se cred conduşi de Dumnezeu, şi sunt dispuşi să primească învăţătură pe orice cale, cu excepţia slujitorilor Bisericii şi a scrierilor Bisericii, etc., este o infatuare care apare înaindea căderii.

Faptul că Biserica, după 160 de ani de existenţă (şi după mai multe decenii de dezvoltare teologică fără precedent), încă întâmpină oarecare probleme în înţelegerea şi expunerea perfectă a unor doctrine majore, ar trebui să ne trezească şi să ne responsabilizeze pe toţi, începând cu slujitorii Cuvântului. Deja adventismul este împărţit în curente şi facţiuni diverse în ţările cu influenţă. Dacă vom continua cu nepăsarea în ce priveşte studiul personal al Scripturii, nu pot suporta să-mi imaginez ce confuzie va apărea în rândurile noastre când vom fi confruntaţi cu criza aceea despre care am fost avertizaţi. Deja unii părăsesc credinţa, iar alţii se încrâncenează inutil în poziţii care de mult ar fi trebuit abandonate. Dumnezeu să Se îndure de Biserica Lui !

Noi nu suntem în mod exclusiv Biserica lui Dumnezeu, nu suntem tot „Israelul lui Dumnezeu”, ci o parte din el, şi anume partea răspunzătoare de soarta celorlalţi. Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a trimis, ca pe Ilie şi ca pe Ioan Botezătorul, cu un mesaj special de pocăinţă, nu numai la păgâni, ci şi la creştini şi pocăiţi. Nu avem dreptul să întreţinem sentimente şi atitudini sectare, exclusiviste, dar nici să ne diluăm mesajul şi misiunea, confundându-ne cu alţi creştini. Am toată încrederea că un studiu nou, mai critic, al acestei doctrine, o formulare a ei mai precisă şi o transmitere mai diversificată, mai adaptată şi mai contextualizată, ar putea trezi şi pe ceilalţi fraţi ai noştri, care încă nu se împărtăşesc de toate bunurile spirituale pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu.

Avem nevoie de mai multă înţelegere şi dragoste, acolo unde apar păreri diferite. Opintirile distructive însă trebuie întâmpinate cu hotărâre. Biserica are un potenţial de toleranţă binecuvântată; avem răbdare cu cei care au îndoieli, care au mintea încurcată şi răvăşită de învăţături ostile doctrinei noatre istorice. Dar acolo unde, la lipsa de înţelepciune şi de cunoştinţă temeinică cineva adaugă mândrie, răutate şi blasfemie, trebuie să ne opunem hotărât. Pornirea de a distruge o doctrină, pe diferite motive, de a înlătura ceva din convingerile noastre comunitare, fără a găsi o soluţie mai bună, este o faptă nechibzuită. De asemenea, obiceiul de a construi o doctrină nouă pe un set de afirmaţii biblice, ignorând alte afirmaţii la fel de inspirate, este inadmisibil ca metodă în cercetarea biblică.

Am considerat de datoria mea să fac aceste precizări, deoarece unii se grăbesc să ia afirmaţiile mele critice ca şi cum ar încuraja curentul de „emancipare" de adventismul istoric (caracterizat prin doctrina judecăţii de cercetare şi a Sanctuarului şi prin încrederea în Spiritul Profeţiei care a vorbit prin Ellen White).

Urmează un studiu detailat al problemei Sanctuarului.

După o prezentare a termenilor care denumesc în Biblie realitatea sanctuarului, expunerea de mai jos propune o serie de argumente în favoarea unei noi teologii a sanctuarului. Nu mă refer la o nouă doctrină, sau la un mesaj diferit, ci la o revizuire completă a hermeneuticii şi exegezei biblice, precum şi a argumentaţiei moştenite de la Crosier şi de la pionieri, inclusiv de la Ellen White. Nu suntem datori să schimbă ceva, dacă nu trebuie, dar suntem datori să verificăm totul. Absolut totul.


Terminologie
Limba română se referă la această realitate folosind termenii: sanctuar, templu, locaş sfânt, lăcaş şi biserică. Contrariu părerilor populare, Biblia nu foloseşte un limbaj tehnic, uniform, ci foloseşte un limbaj care era popular la vremea lui, netehnic şi fără consecvenţă absolută în timp şi spaţiu. La fel se întâmplă şi cu terminologia religioasă şi teologică adesea. Un cuvânt poate avea mai multe semnificaţii, iar un concept poate avea diferite denumiri. Să analizăm, mai întâi, termenii utilizaţi pentru a denumi sanctuarul.

Sanctuar
Este un neologism folosit în cultura laică şi în unele medii religioase, în special în adventism. Termenul este de origine latină (sanctuarium = loc sacru, capelă). În Vulgata se foloseşte de 160 de ori[1], cu referire la cortul sacru (tabernacol), templul lui Solomon, prima sau a doua încăpere a tabernacolului. În limba română, termenul sanctuar a venit pe cale literară, împrumutat din franceză (sanctuaire), şi după dicţionare (DEX '98, NODEX, Sinonime), are un sens de bază, un sens mai extins, care s-a dezvoltat secundar, şi un sens figurat:
1. Loc într-un templu sau într-o biserică socotit sfânt şi interzis profanilor; „altar"; sfânta sfintelor; naos (în templele antice). Cu acest sens îl folosesc în special ortodocşii. „Locul dintr-un templu sau dintr-o biserică interzis profanilor; altar.”[2]
2. Prin generalizare, locaş de cult, edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase. Un exemplu de utilizare a termenului în cultura română laică este „sanctuarul de la Sarmisegetuza” (templul dacic), sau „Statuia lui Hristos [din Rio de Janeiro] a devenit sanctuar catolic".
3. În sens figurat: loc inviolabil; parte foarte intimă. Un sens derivat de aici, sub influenţa limbii engleze, este şi acela de loc de refugiu pentru persoane urmărite pe drept sau pe nedrept.[3]
În limba română, adventiştii folosesc cuvântul sanctuar cu sensul specific teologiei adventiste de limbă engleză.[4] Termenul este aplicat cu precădere întregului sistem al tabernacolului mozaic, cu toate serviciile lui (care au fost moştenite de templele iudaice ulterioare), văzând în acestea o reflectare a adevăratului templu / sanctuar ceresc. Când un adventist vorbeşte despre sanctuar, se referă cu precădere la o realitate supramundană, înţeleasă ca model fizic, original al sanctuarului pământesc şi care are în centru slujirea preoţească a lui Christos.

Templu
Termenul templu este de asemenea un neologism, împrumutat, ca majoritatea cuvintelor noi, din franceză (temple), dar este tot de origine latină. Templum era la latini „un teren consacrat pentru consultarea auspiciilor; clădire pentru cult", sau sanctuar; loc deschis, delimitat de un augur, pentru observarea ocultă a cerului" (con-templare !).[5] Originea termenului este posibil etruscă.[6] Conform dicţionarelor (DEX '98, NODEX, Sinonime), în limba română, termenul se foloseşte cu sensul de « edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios (mozaic, budist etc.) »
· La creştini: biserică monumentală (e.g. la mormoni, etc.) ;
· La evrei: sinagogă sau havră (în special, din centre iudaice importante); sau
· Alte uzanţe : loc / edificiu unde are loc o acţiune comparabilă cu oficierea cultului religios (templu masonic; fig. un templu al culturii).
Limba română moşteneşte şi un derivat original al latinescului templum: tâmplă. Pe lângă cuvântul obişnuit care denumeşte acea parte specifică a craniului,[7] limba română are şi o altă tâmplă, derivată din templum, sau poate, indirect, din neogrecescul templon. Această tâmplă, în limbajul mai vechi, bisericesc, denumea catapeteasma bisericii sau iconostasul, acel „perete de lemn împodobit cu icoane, care desparte altarul de restul bisericii" (NODEX).
În mediul adventist, termenul templu se foloseşte cu sensul de 1. edificiu impunător, amenajat pentru practicarea cultului de la Ierusalim; 2. edificii evreieşti antice, care imitau templul de la Ierusalim,[8] sau sinagogi mari actuale ale evreilor,[9] dar şi 3. pentru edificiile similare ale păgânilor. 4. Mai nou, şi cu totul neobişnuit, unii îl aplică lăcaşului adventist de închinare, probabil ca o extensie a expresiilor „casa Domnului", „casa de rugăciune", pornind de la definiţia spirituală a lui Iisus.[10]

Locaş sfânt
Expresia este mai largă decât aceea de templu, reprezentând orice edificiu de cult; lăcaş; locaş dumnezeiesc, sanctuar. În ortodoxie se referă la biserică sau mănăstire (DEX '98). În mediul adventist se foloseşte în mod exclusiv în citatele biblice după versiunea Cornilescu (care evită neologismul sanctuar).

Biserică
În mediul ortodox, în special în traduceri biblice, acest termen se foloseşte ambivalent, atât pentru instituţia creştină istorică oficializată (subliniind ierarhia), cât şi pentru edificiul de cult, care este considerat un adevărat sanctuar, comparabil cu templul iudaic şi cu alte temple. Aceasta explică de ce se folosesc, cu referire la lăcaşul bisericii, termeni specifici cultului antic, iudaic sau păgân: naos, catapeteasmă, tâmplă, sfânta sfintelor, altar, jertfă.
Observând acest rol (de sanctuar / templu) al locaşului de cult ortodox (sau catolic), putem înţelege mai bine de ce termeni ca biserică şi altar se referă uneori la sanctuarul ceresc, în traduceri vechi româneşti: „şi să deşchise beseareca lui Dumnezău în ceriu, şi să văzu lada păciei Lui, în beseareca Lui" (Ap 11:19 NT Bălgrad); „având noi îndrăznire să intrăm în altar [...] prin catapeteasmă ..." (Ev 10:19 Ediţia jubiliară).[11]

În limbajul de specialitate, care adesea are un caracter internaţional, se folosesc şi termeni de origine greco-romană, care este bine să fie cunoscuţi:

Naos
Termen de origine greacă, însemnând templu. În limba română are două accepţiuni: 1. spaţiul central al unei biserici (între altar şi pronaos), numit şi navă, cella, sau naie; 2. încăpere centrală a unui templu antic, unde se afla statuia divinităţii (NODEX).
Pronaos
Spaţiul de la intrarea în biserică, vestibulul sau antreul bisericii, numit şi nartex sau tindă (cf. DEX'98, Sinonime, etc); din pro+naos = înaintea naosului.

Cella
Încăpere sacră a sanctuarului, naos sau loc preasfânt. Termenul este latin (pl. cellae), şi are sensul de cămăruţă, adăpost, sălaş. Din aceeaşi familie derivă termenii româneşti celulă şi chilie.

Sanctum
Termen de origine latină cu referire la locul sacru al unui templu. Provine de la obiceiul evreilor de a se referi la templu, sau la una din încăperile lui, ca fiind sfinte (lat. sanctum şi sanctum sanctorum). Cum însă forma de singular era aplicată de evrei uneori încăperii celei mai sacre, sanctum se foloseşte de regulă cu acest sens special, ba încă în engleză este folosit şi în sens figurat: spaţiu inviolabil, loc retras unde nimeni nu te deranjează.
Adytum (áditum), pl. adyta (ádita) Locul preasfânt (sanctum) dintr-un sanctuar.
Termenul provine din limba greacă, άδυτον (pl. άδυτα)[12] = „ne-intrare”, loc în care este interzis accesul. Denumirea era folosită de păgâni, pentru locul cel mai sacru al templului, unde era statuia zeului. Dar şi evreii culţi, scriind în greacă sau latină foloseau denumirea aceasta, când descriau templul de la Ierusalim.[13] La plural, termenul avea aceeaşi aplicaţie de spaţiu unic în care nu se intră. Nu se referea la două sau mai multe locuri.

În limbile originale ale Bibliei, se folosesc, de asemenea termeni diferiţi, în mod nesistematic, ca în limbajul neprofesional din oricare limbă. Ebraica biblică foloseşte următorii termeni pentru sanctuar:

קדש qódeš (qudš)[14] = sfinţenie, loc sfânt, sanctuar.
Termenul qódeš însă putea denumi orice lucru sfânt / sacru, obiect sacru, sau timp sacru, incintă sacră, ritual sacru, nu doar un edificiu sacru. În ce priveşte ideea de loc sacru, termenul putea denumi clădirea întreagă, sau, după caz, una din încăperile ei (de obicei prima). De aici şi confuziile care apar adesea în unele abordări teologice.
Expresia קדשים קדש qódeš qodašīm care înseamnă ceva preasfânt, şi se aplică la obiecte, ceremonii, locuri. Când este vorba de sanctuar, expresia denumeşte locul preasfânt (sfânta sfintelor), în contrast cu קדש qódeš (loc sfânt, sfânta). În Ez 43:12; şi 45:3, superlativul acesta (« sfânta sfintelor ») se referă la terenul dedicat construcţiei templului, ca parte detaşată dintr-o suprafaţă sfântă (קדש qódeš) mai mare.
În Versiunea Greacă (LXX / Septuaginta), termenul קדש qódeš este redat printr-un neutru plural (τά) άγια, = (ta) hághia,[15] sau singular (τό) άγιον = (to) hághion,[16] în acest caz nefiind distincţie între uzul singularului şi al pluralului.[17]

מקדש miqdaš = = ceva sfânt, loc sfânt, sanctuar
Este folosit, practic, ca sinonim pentru קדש qódeš, uneori şi pentru capiştile idolatre, sau pentru incinte sacre. Ambii termeni înseamnă, la origine, sfinţenie, provin de la verbul qadaš (a fi sfânt, sacru), de unde vine şi adjectivul qadóš (sfânt). Expresia הקדש מקדש miqdaš haq-qódeš = sfântul sanctuar, se referă la sfânta sfintelor (Lv 16:33)

חיכל hēchal (hēkal) = palat, templu
Termen împrumutat din akkadiană (asiro-babiloniană) : ēkallu (palat), care, la rândul lui, provine din termenul sumerian e-gal (casă mare, palat). În ebraica biblică, termenul are la origine sensul de palat regal[18] (israelit sau păgân, fără deosebire), sens aplicat şi la locuinţa cerească a lui Dumnezeu (Mi 1:2; Hab 2:20; Ps 11:4; 18:7;/2S 22:7, Ps 36:9), dar şi la sanctuarul Lui pământesc, începând chiar cu Cortul (1Sam 1:9; 3:3). Termenul acesta putea denumi întreaga cetate a templului, sau doar clădirea centrală. Uneori putea denumi doar prima încăpere, în contrast cu a doua (care era numită דביר debhir (cameră interioară).
Greaca biblică, referindu-se la templul propriu-zis (numai clădirea centrală), foloseşte termenul ναός naos (Lc 23:45; FA 17:24), iar pentru întreaga cetate a templului, adică incluzând zidul de incintă cu spaţiile lui, curţile, altarul etc., foloseşte termenul ὶερόν hieron (Mt 21:12; Ez 28:18).

משכן miškan = locuinţă, sălaş (de obicei, cort).
Acest termen intră în construcţia expresiei העדות משכן miškan ha‘ēdūt = cortul mărturiei (legământului), adică tabernacolul-sanctuar (Ex 38:21; Nu 1:50, 53; 10:11)

אהל 'óhel ('uhl) = cort, sălaş
Acest termen se foloseşte în expresia מועד אהל 'óhel mo‘ēd = cortul întâlnirii. Când qόdeš (sfântul locaş, sanctuarul) se referă la locul preasfânt, atunci cortul întâlnirii se referă la locul sfânt (prima încăpere), cf. Lev 16:16-18.20.23.33.

בית יהוה bêt ’Adonay (bêt Iahwé) = Casa Domnului (Casa lui Iahwé)
„Casa Domnului" este una dintre cele mai uzuale denumiri ale palatului sacru (templu) al lui Dumnezeu.[19] Expresia sinonimă בית אלהים bêt 'Elohim = casa lui Dumnezeu (casă divină) are acelaşi sens, doar că se poate aplica şi la templele altor [dumne]zei. Se folosea şi în mod defectiv, sub forma הבית habbait (Casa, Templul). Se aplică şi locuinţei cereşti a lui Dumnezeu: Ps 93:4-5. Pe lângă sensul de construcţie (solidă şi stabilă), acest termen are şi sensul de gospodărie, familie, dinastie.

מכון machon = loc, loc stabilit, aşezământ, sediu; sit, loc fix, bază
Termenul acesta este folosit cu precădere în poezia biblică şi derivă din verbul kûn (a aşeza, a stabili). Se foloseşte cu sensul general de loc (Is 4:5), cu referire la locuinţa pământească a lui Dumnezeu (1Rg 8:13; 2Cr 6:2), dar de cele mai multe ori se referă la sediul ceresc al lui Dumnezeu, cu adevărat singurul sancta sedes (cf. Ex 15:17; Rg 8:39; 43, 49; 2Cr 6: 30, 33, 39; Ps 33:14; Is 18:4; Da 8:11). Se foloseşte în câteva locuri şi cu sensul de « loc fix » sau « bază » (a pământului, a tronului lui Dumnezeu; a altarului de la templu: Ps 89:15; 97:2; 104:5; Ezra 2:68).

בית־זבל bēt zәvūl (bēt-zubūl) = casă înaltă (domnească), serai
Expresia este arhaică şi se denumeşte poetic templul lui Solomon (1Rg 8:13, 2Cr 6:2).

מעון ma‘ōn = adăpost, sălaş
Termenul ma‘ōn are la origine sensul de locuinţă, vizuină, culcuş pentru lei/şacali etc. (Ier 9:10; 10:22; 49:33; 51:37; Na 2:12). Există şi un alt ma‘on în ebraică, cu înţelesul de ajutor, asistenţă (Ps 90:1; 91:9), care şi-a amestecat sensul cu primul, sugerând ideea, de adăpost, refugiu. Termenul se referă în egală măsură la sanctuarul pământesc (1S 2:29, 32; 2Cr 36:15; Ps 26:8; Ţf 3:7) şi la cel ceresc (Dt 26:15; 2Cr 30:27; 68:6; Ir 25:30; Za 2:17).

מעוז ma‘ōz = fortăreaţă (pe loc înalt), cetăţuie, refugiu
Termenul acesta se aplică uneori la templu (Dan 11:31). Mai mult, Isaia 23:11 foloseşte o suprapunere poetică (fonetică şi semantică) a termenilor ma‘ōn şi ma‘ōz (= ma‘ózen, loc de refugiu).

בירה bīrā = citadelă, acropolă
Bīrā (pl. bīrāniyōt) este un neologism împrumutat de la babilonieni. birtu, biranatu = oraş întărit) şi se foloseşte exclusiv în ebraica postexilică, denumind o cetate ca Ierusalimul sau Susa.[20] Ocazional se aplică şi la cetatea templului lui Solomon (1Cr 29:1.19) şi la o construcţie adiacentă (Ne 2:8).

Semnificaţiile sanctuarului biblic

Sanctuarul, casa lui Dumnezeu are semnificaţii simbolice, tipologice. Dar simbolurile şi tipurile nu au în mod obligatoriu semnificaţii unice. Într-un anumit context, « lumina lumii » este Christos (Ioan 8:12; 9:5); în alt context, creştinii sunt lumina lumii (Mt 5:14); dar sensul propriu al expresiei rămâne: lumina lumii este lumina fizică a zilei (Ioan 11:9). De asemenea, stânca simbolizează pe Christos-Dumnezeu (Dt 32:4), dar şi pe apostol, pe al cărui cuvânt inspirat se întemeiază Biserica (In 1:42; Mt 16:18; Ef 2:20; Ap 21:41). Solomon este o prefigurare frumoasă a lui Christos, deoarece este „fiul lui David", regele înţelept şi bogat, pe care-l căutau regi de la capătul lumii, ca să-l vadă şi să-l audă (Ps 72; Mt 12:42). Dar Solomon este şi o prefigurare a lui Antichrist, fiindcă a dat un fatal exemplu de idolatrie în Israel, a încălcat cu bună ştiinţă şi în mod flagrant poruncile lui Dumnezeu, s-a încuscrit cu o mulţime de regi, pentru avantajul celor 666 talanţi de aur anual (2Cr 9:13).
Jertfa îl reprezenta pe Christos, dintr-un punct de vedere (ideea de moarte înlocuitoare), dar pe de altă parte, reprezenta păcatul concret, nu degeaba jertfa purta adesea numele de חטאת hhattā’t, sau חטאה hhatta’ā (păcat).[21] Mai mult, de vreme ce jertfa simboliza o înlocuire, înseamnă că prima ei funcţie era să simbolizeze pe păcătosul însuşi, care prin pocăinţă se despărţea de păcat. Dacă nu s-ar fi găsit o soluţie înlocuitoare, atunci păcătosul ar fi trebuit să moară. Şi nu în ultimă instanţă, jertfa avea şi o funcţie educativă, disciplinară. Iertarea păcatului trebuia să coste pe păcătos, material şi emoţional. În final, jertfa avea şi funcţii practice: carnea şi pielea erau ale preotului şi ale familiei lui.
Sanctuarul/templul, de asemenea are semnificaţii diverse în Scriptură:
1. Prima semnificaţie este aceea de reşedinţă reală, vizibilă şi unică a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, numai sanctuarul ceresc este realitatea fizică, ba încă şi aceea este neîncăpătoare (2Cr 2:6).
2. Ca locuinţă sfântă (dar nu unică) a lui Dumnezeu, unde El în condescendenţă, coboară să locuiască. În această calitate, templul lui Dumnezeu este adesea un model al fiinţei umane, în calitate de creatură a lui Dumnezeu în care locuieşte Duhul Sfânt (1Cor 6:19). Aceasta însă nu încurajează căutarea unor corespondenţe liturgice (altarul, ligheanul, sfeşnicul, tămâia, perdeaua etc.) în organele corpului sau în psihicul uman.
3. Ca locuire a lui Dumnezeu cu noi, simbolistica ne trimite la Domnul Christos ca sanctuar şi templu al lui Dumnezeu (Ex 25:8; In 1:14), la Biserică (2Cor 6:16; Ev 8:10), dar şi la împlinirea făgăduinţei noului legământ în Noul Ierusalim (Ap 21:3.7). După cum Israel, când se aduna de sărbători la Templu, înţelegea că acolo este căminul adevărat, lângă Dumnezeu, tot aşa este creştinul legat de Christos, de Biserică şi de Noul Ierusalim.
4. Sanctuarul era şi o ilustraţie a planului şi căii mântuirii. Întreaga complexitate a sistemului de ceremonii – cu preoţi, leviţi, jertfe, ofrande, tămâie, lumini, locuri, lucruri şi timpuri sfinte – ilustra diverse aspecte ale planului de mântuire. Prin urmare, tipologia sanctuarului nu vorbea doar despre realităţile de sus (locuinţa lui Dumnezeu), ci şi despre realităţile care aveau să vină (Christos cu jertfa şi preoţia Lui, cu binefacerile Evangheliei, încoronate prin judecata Sa: Ev 9:22-28). Nu este potrivit să aplicăm serviciului noului legământ, în era creştină sau în sanctuarul ceresc, corespondenţe fizice (spaţiale, liturgice etc.) din sanctuarul pământesc. Din acest punct de vedere, corespondenţa se face în mod strict spiritual. Sanctuarul ne învaţă că există o singură religie acceptabilă, o singură cale de mântuire, locul sfânt unde este chivotul şi jertfa, unde locuieşte un Dumnezeu nevăzut, unde ne închinăm şi noi aducând jertfele noastre la Jertfa Lui, prin credinţă şi ascultare.
5. Pentru că Dumnezeu este prezent în sanctuarul Lui, sanctuarul este locul special de închinare. Dacă în vechiul legământ era interzisă închinarea prin jertfă în alte locuri decât la templul Domnului (Dt 12:8-9.11), în noul legământ este interzisă de asemenea închinarea altfel decât „în duh şi în adevăr" (In 4:21-23), „nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim", ci privind prin credinţă la Unicul Preot, care a intrat în templul ceresc (Ev 8:1-2). Locurile pământeşti de închinare – fie case particulare (Da 6:10:13; 1Cor 16:19; Fim 1:2), fie în natură (FA 16:13), în săli închiriate (FA 19:9), în sinagogi (FA 3:1; 5:21; 13:14; 14:1; 17:17), în diverse locuri publice (e. g. în bazilică), [22] sau într-o sală de adunare special amenajată, dedicată şi oricât de sfinţită, cum sunt, în general, bisericile sau casele de închinare creştine – toate acestea sunt binevenite şi de dorit. Anumite lecţii spirituale din serviciul templului pot şi trebuie să fie aplicate în orice loc de închinare, chiar dacă se adună numai doi sau trei (Mt 18:20), dar adevărata închinare este realizată numai atunci când există conştiinţa că Dumnezeu este în sanctuarul lui ceresc, unic, şi că adevărata închinare stă numai în legătura directă cu El, prin credinţă. Adevăraţii închinători creştini au în vedere altarul şi sanctuarul ceresc al noului legământ (Ap 11:1.19).
6. Sanctuarul era, de asemenea, locul în care se descoperea Slava lui Dumnezeu (Ex 40:34-35; Lv 9:23; Nu 14:10; 16:42), o formă vizibilă a strălucirii prezenţei divine, care se arătase în stâlpul de nor şi de foc (Ex 3:2; 13:21; 14:19; Ez 10:4; 44:4; Ap 15:8). Împlinirea acestui aspect este în sens absolut în Christos (In 1:14; 2:11; 12:41; Is 6:3; 60:1; 2Cor 3:18). Aceeaşi slavă se manifestă în lume şi prin credinciosul sau prin Biserica aceea care este un adevărat templu, în care locuieşte Dumnezeu (Ioan 17:22). În sens spiritual, slava aceasta va fi văzută în timpul ultimei avertizări a lumii (Ap 18:11), iar în sens fizic, vizibil, va fi văzută la revenirea lui Iisus (Mt 25:31; Mc 8:38), şi va umple Noul Ierusalim dând pe dinafară (Ap 21:11.23-26; 22:5).
7. Sanctuarul are, de asemenea, rolul de loc de refugiu, cetate de scăpare (Da 11:31; Ne 6:10; Ex 21:14). A existat obiceiul ca templele să ofere azil fugarilor, aşa cum mai târziu, în evul mediu, biserica, în special mănăstirile, ofereau azil în anumite condiţii. În limba engleză, termenul sanctuary are şi sensul de loc de refugiu. Din acest punct de vedere, el este un simbol al lui Dumnezeu şi al Domnului Christos (Ps 144:2; Mt 5:14).
Ellen White a aplicat simbolistica sanctuarului şi la om, la orice creatură inteligentă, şi la Biserică.

Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. ....Planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dai iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de mânjirea păcatului - de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia ălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul" (Mal 3:1-3). HLL 127; DA 1898:161.
Palatul clădit de Solomon şi de asociaţii lui pentru Dumnezeu şi pentru închinarea Sa era ...un simbol potrivit pentru biserica vie a lui Dumnezeu de pe pământ, care de-a lungul veacurilor a fost clădită în armonie cu modelul divin, din materiale care au fost asemănate cu „aur, argint, pietre preţioase", şlefuite „ca nişte stâlpi frumoşi care fac podoaba caselor împărăteşti" (1Cor 3:12; Ps 144:12). Christos este „piatra unghiulară" a acestui templu spiritual: „în El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul" (Ef 2:20,21). PK 1917:36; Profeţi şi regi 22.
Aplicaţiile EGW de mai sus sunt legitime şi în conformitate cu Biblia. Dar nu avem dovezi nici în Biblie, nici în Spiritul Profetic că, astfel de aplicaţii ar necesita interpretări tipologice ale compartimentelor sanctuarului şi ale elementelor componente, cu aplicaţie la fiinţa umană sau la Biserică. Nu este interzis să studiem posibilitatea aceasta, însă nu putem scoate din asemenea speculaţii o doctrină nouă cu privire la „adevărata curăţire” a sanctuarului din Da 8:14, specificând cărui compartiment al fiinţei umane, sau al Bisericii, îi corespunde Sfânta Sfintelor, sau unde anume sunt localizate în omul credincios, sau în Biserică, altarul, chivotul şi toate celelalte.

Imaginea reală a sanctuarului ceresc

Limbajul didactic al viziunilor profetice
Înţelegerea viziunilor biblice este în general viciată de o percepţie literală a imaginilor. Profetul este înţeles de mulţi credincioşi ca un şaman, care intră în transă, după care spiritul lui părăseşte lumea, călătorind în supranatural, de unde se întoarce în trup, aducând semenilor cunoştinţe supraomeneşti. Din punct de vedere subiectiv, profetul poate simţi experienţa exact ca pe o călătorie, de unde şi expresiile „Duhul m-a răpit şi m-a dus...." (Ez 8:3; 11:1, 24; 43:5); „răpit până în al treilea cer" (2 Cor 12:1). Din acest motiv, acea schimbare fizică specifică profetului în viziune este numită „răpire sufletească" (FA 10:10; 11:5; 22:17), deşi în textul original avem denumirea de ekstasis (stupoare, uimire, „transă”). În realitate însă, toate scenele se petrec în mintea vizionarului (Da 4:10.13; 7:15; 8:2), ca într-un vis, dar experienţa este atât de minunat realizată de puterea lui Dumnezeu, încât subiectul, dacă este singur, nu poate distinge viziunea de realitate („dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu”: 2Cor 12:1).

Dar, indeferent de metoda prin care profetul este făcut martor al unor realităţi nevăzute de cei de lângă el, întrebarea capitală este: i se arată profetului realitatea fizică a lucrurilor cereşti şi viitoare, ca şi cum ar lua imagini cu videocamera ? Sau, mai degrabă, i se prezintă o transfigurare a realităţilor cereşti şi viitoare, în scenarii cultural-adaptate, cu rol didactic, spiritual, fără intenţia de a ne informa exact despre realitatea fizică de sus sau din viitor?
În urma analizei unui număr suficient de viziuni biblice şi a unor profeţi autentici dar necanonici (William Foy, Ellen White), am ajuns la concluzia că imaginile descrise de vizionari au, mai degrabă, rol didactic, şi nu s-a intenţionat informarea noastră cu privire la designul exact al civilizaţiei şi culturii cereşti, în ce priveşte „geografia” cerească, urbanistica, topografia, arhitectura, mobilierul, instrumentele muzicale etc.). Imaginile din viziuni sunt construcţii foarte inteligente şi estetice, cu o mare forţă de impresie asupra minţii cititorului, dar ele nu sunt decât un simplu material didactic, cu un mesaj spiritual specific, şi nu trebuie înţelegese ca reflectare exactă a realităţii. Afirmaţia mea devine foarte relevantă şi pertinentă, dacă încercaţi să răspundeţi la întrebări ca acestea:
L-a dus Duhul pe Ezechiel la Ierusalim în realitate? L-a luat în realitate de păr şi l-a transportat prin văzduh până acolo? (Ez 8:3).
A intrat el cu adevărat în încăperea unde prinţii evrei se închinau la idoli? (8:9-11). Dacă a intrat, cum de nu l-au văzut? Iar dacă profetul era teleportat în natură spirituală, ce nevoie avea de uşă (8:7-8)?
Heruvimii vizionaţi de Ezechiel sunt o arătare reală a unor fiinţe inteligente cu înfăţişări animaliere compuse (Ez 1), sau prin aceste imagini simbolice ni s-a transmis un adevăr spiritual? Dacă ele sunt imaginea exactă a heruvimilor cereşti, de ce Ioan i-a văzut altfel decât Ezechiel ? (Ap 4).[23]
Este adevărat că Christosul ceresc are în gură o sabie ? (Ap 1 şi 19).
Va veni Domnul călare pe un cal alb, cu o haină mânjită de sânge (Ap 19), sau pe un nor alb, îmbrăcat în strălucire şi având în mână o seceră (Ap 14)?
A existat, în cer o femeie însărcinată, aşa cum a văzut-o Ioan (Ap 12:1), sau un mare balaur roşu?
Există la tronul lui Dumnezeu un miel real înjunghiat, aşa cum clar a văzut Ioan (Ap 5)?
Oare fiinţele cereşti umblă cu tămâie şi cântă cu liră grecească (kitharra, Ap 5)?
Există, oare nişte suflete de martiri care dorm undeva, sub un altar, în univers (Ap 6), şi care se mai trezesc din când în când, ca să ceară răzbunare?
Au îngerii trâmbiţe şi aripi în realitate? Ce ar putea face cu aripile când traversează spaţiul cosmic ? Iar dacă ei sunt spirite, la ce le-ar servi nişte aripi care să bată aerul ?
Un asemănător tir de întrebări s-ar putea pune cu privire la viziunile Ellenei White:
Vor veni cei răi, în ultima confruntare să-i caute cu sabia în mână pe credincioşi? Este evident că sabia este aici simbolul războiului şi al uciderii. Dar forma şi părţile ei componente nu au nici o legătură cu evenimentele din viitor, chiar dacă în unele cazuri s-ar folosi chiar sabia. Ioan de asemenea vede pe comercianţii, industriaşii şi muzicienii Babilonului din ultimele zile în limbajul imagistic al timpului lui: corăbii încărcate de mărfuri antice (lemn de tiin, purpură şi in subţire), mori, citarezi, flueraşi şi trâmbiţaşi (Ap 18:12.22).
La venirea Domnului vor cădea nişte lanţuri reale de pe sclavi? Este adevărat, ea aşa a văzut, cum şi Ioan a văzut că balaurul a fost legat cu lanţuri în Ap 20 – dar acele lanţuri sunt la fel de simbolice ca şi fântâna abisului în care va fi aruncat balaurul.
Vor fi răpiţi mântuiţii la cer în nişte trăsuri de nori cu roţi înaripate, care laudă pe Dumnezeu, ca în viziunile lui Foy şi ale lui Elisei? Nici cea mai rapidă şi mai sigură navetă spaţială nu ar putea asigura o călătorie atât de îndrăzneaţă, darămite nişte trăsuri, fie ele şi de nori sau de foc. Unii sunt înclinaţi să traducă asemenea imagini în tehnică astronautică de tip SF, dar putem fi siguri că vizionarii ne-au spus exact ce au văzut. Treaba noastră este să descifrăm mesajul spiritual, nu să-l interpretăm transformând imaginea antică într-una ultramodernă sau futuristă.
Au îngerii, în realitate, ecusoane (de aur) cu care se legitimează la porţile Cetăţii? Şi la ce le-ar folosi, dacă ele pot fi piratate de mafia fraţilor lor exilaţi pe pământ ?
Are pomul vieţii două tulpini reale, de ambele maluri ale râului? Imaginea aceasta este dezvoltată în viziunea Ellenei White,[24] dar ea derivă din Ap 22:2, ca imagine dependentă de Ez:47:12, unde apar pomi roditori de ambele părţi ale unui râu de viaţă. Cum în ebraică se foloseşte în acest caz singularul (kŏl-‘ēţ = orice fel de pom), şi aşa s-a tradus şi în Septuaginta (πᾶν ξύλον = orice fel de pom), este foarte probabil că şi greaca Apocalipsei reflectă acelaşi limbaj semitic. Tradusă literal, exprimarea lui Ioan este: „...deoparte şi de alta a râului, [este] pom de viaţă”. Din nefericire, puţine traduceri au redat expresia aceasta prin plural,[25] cum ar fi trebuit. Cei mai mulţi au preferat singularul, cu articol definit, desigur sub influenţa scenariului din Geneza 3. De observat însă, că Inspiraţia, în cazul viziunii Ellen White, s-a adaptat la înţelegerea populară. Dacă traducerea a creat imaginea unui pom cu două tulpini şi două rădăcini, pe ambele maluri ale râului vieţii, atunci Domnul, care a putut „copia” uneori imagini chiar şi din cărţi neinspirate, a folosit şi o asemenea imagine „greşită” pentru a descrie un adevăr ceresc, deoarece El nu era interesat în a transmite realitatea fizică exactă, ci doar o lecţie spirituală. Este foarte probabil ca noul paradis (care în Apocalipsă este plasat în Cetate), să aibă unele lucruri comune cu primul paradis. Dar cum Moise nu descrie arborele vieţii, iar imaginea lui din Apocalipsă depinde mai mult de viziunea lui Ezechiel, reiese că imaginea acestui arbore, dincolo de felul cum ar arăta realitatea fizică, este intenţionată aici să dea lecţii spirituale. Observând denumirea neobişnuită pentru pom aici (xylon = lemn), deja în Biserica istorică arborele vieţii a fost văzut ca un simbol al Crucii şi al euharistiei[26] (cf. 1Pt 2:24; Dt 21:23; Gal 3:13), iar Ellen White vede în acelaşi pom un simbol al lui Christos, al jertfei Lui, al legii şi evangheliei Lui, al Scripturii.[27] Această excelentă tipologie, imaginea unui pom cu două trunchiuri, printre care trece râul vieţii, sugerează cele două testamente ale Scripturii, sau Legea şi Evanghelia, deşi imaginea provine dintr-o traducere greşită a textului lui Ezechiel.
Tema condescendenţei lui Dumnezeu, care Se adaptează la înţelegerea umană limitată a limbajului Scripturii, merită un studiu special. Pentru moment, este suficient să spunem că exemplele date aici sunt doar o mică parte din imaginile vizionare (biblice sau din scrierile EGW), care au sens, dacă le înţelegem rolul didactic, dar devin ridicole şi uneori absurde, când sunt luate în sens literal. Limbajul viziunilor este un limbaj copilăresc adesea, tocmai pentru că el este intenţionat să atragă pe oamenii simpli, chiar şi pe copii, şi pe cei care sunt destul de inteligenţi ca să se umilească pentru a-l studia cu respect. Acest limbaj aparent infantil, pueril este calculat să trezească, prin imaginaţie, gândirea cea mai profundă, în cazul celor care se apropie de viziuni, descălţându-se de prejudecăţi.
Imaginea sanctuarului ceresc în viziunile biblice
Cum arată templul ceresc al lui Dumnezeu? Moise nu ni-l descrie, fiindcă chipul (forma, modelul) pe care el l-a primit pe munte era, mai degrabă, planul sanctuarului de construit (Ex 25:40),[28] şi nu o schiţă a sanctuarului ceresc, aşa cum şi David a primit un plan pentru ce avea să construiască fiul său:
David a dat fiului său, Solomon, planul porticului, al clădirilor lui, al vistieriilor, al camerelor de sus, al camerelor interioare, şi al încăperii unde se face ispăşirea (tronul harului, capacul ispăşirii). I-a dat planul a tot ce Spiritul Domnului îi dăduse[29] cu privire la curţile Casei lui Iahwé, al tuturor încăperilor incintei, al magaziilor Casei lui Dumnezeu şi al vistieriilor pentru cele sfinte" (1Cr 28:11-12).
Templul ceresc este afirmat în multe locuri în VT,[30] dar niciodată nu este descris. Când se face referire la templul ceresc, el este văzut ca locuinţa (reşedinţa, palatul) Regelui regilor, şi nu ca o structură separată, temporară, bipartită, confecţionată pentru ceremoniile ale noului legământ.
De asemenea, în Epistola către Evrei – singura carte noutestamentară, care interpretează ceva din tipologia sanctuarului mozaic – sanctuarul ceresc nu este descris. Doar se face referire frecventă la el, fiind numit „adevăratul cort", „cort mai mare şi mai desăvârşit” (Ev 8:2; 9:8.11.24), sau sanctuar, pentru care în greacă se foloseşte pluralul neutru τά άγια (Ev 8:2; 9:8, 12, 24; 10:19; 13:11), care denumea fie sanctuarul mozaic ca întreg (Ev 8:2), fie unul din cele două spaţii sacre (Ev 9:2-3; Ex 29:30; Nu 4:12; Ez 43:21; 44:5.9.16; Dan 8:13; 1Cr 24:5), în funcţie de context.[31]
În viziunile lui Daniel, sanctuarul ceresc nu este descris deloc. Apocalipsa însă are viziuni mai detaliate despre despre sanctuarul de sus. De exemplu, într-o metaforă din Ap 3:12, templul lui Dumnezeu, asociat cu Noul Ierusalim, are drept stâlpi interiori pe creştinii biruitori.[32] În Ap 7:15, templul ceresc, loc al tronului lui Dumnezeu, este comparat cu un cort în care Dumnezeu va locui cu marea mulţime a supravieţuitorilor timpului de strâmtorare, şi din context reiese că este un loc veşnic. În Ap 11:1-2, Ioan vede templul lui Dumnezeu, altarul cu închinătorii credincioşi (curtea interioară a lui Israel) şi curtea exterioară (curtea „neamurilor"). Astfel se detaliază curţile şi ce este esenţial în legătură cu ele, dar despre alcătuirea templului nu se spune nimic. În Ap 11:19 şi în 15:5 templul ceresc („cortul mărturiei”, cf. Nu 17:7-8; 2Cr 24:6) se deschide, lăsând vederii chivotul legământului, dar în nici una din scene nu apare vreo aluzie la două încăperi. În Ap 14:15.17; 15:6; 16:1.17 templul ceresc este locul activităţii îngerilor şi al tronului lui Dumnezeu, asociat cu altarul (Ap 16:7). Judecata divină este executată prin forţe trimise din templu.
Dar Apocalipsa are scene legate de templu şi în viziuni unde templul nu este menţionat în mod direct. Iisus este văzut în odăjdii şi încins la piept ca un preot evreu (gr. podērē, Ap 1:13).[33] În cap. 4-5 se descriu personaje, obiecte şi scene interioare din sanctuarul ceresc, toate într-un limbaj înalt simbolic: şapte candele / sfeşnicul (simbol al Duhului Sfânt: 4:5); heruvimii străjeri (4:6, sau făpturile vii, cf. Ezechiel), tronul lui Dumnezeu (4:2-4), mielul de jertfă (5:6), tămâia, muzica liturgică (5:8; 8:3-4). În cap. 6 avem altarul de jertfă, unde martirii au fost jertfiţi ca şi Domnul lor (6:9-11), iar în cap 8 avem altarul tămâierii, tămâie şi cărbuni, un înger-preot cu cădelniţă, 7 îngeri-preoţi cu şofare. Apoi în cap 14-15, apar aceiaşi îngeri, cu potire ale mâniei, într-o zi în care nu se mai face slujbă în sanctuar, când lucrarea de mijlocire s-a încheiat (Ap 15:8).
Interesant este că în scena din cap. 4 nu apare nici o catapeteasmă între sfeşnic (cele şapte candele) şi tron. De asemenea, în cap. 8, nu se descrie nici o perdea, nici un zid despărţitor între altarul tămâierii şi tronul lui Dumnezeu. În sanctuarul pământesc, prezenţa catapetesmei era instructivă, trebuia să indice ideea de separare între om şi Dumnezeu, ideea de acces interzis păcătosului (Ex 19:12; Lv 16:1-2), în asociere cu ideea de acces prin ispăşire. Dar în noul legământ ni se dă acces spiritual deplin la Dumnezeu prin Iisus, care stă la dreapta Tatălui (Ev 4:16; 10:19-22). În sanctuarul ceresc nu există nici o perdea despărţitoare între Dumnezeu şi cetăţenii cerului. În Apocalipsă, Iisus (Mielul) este strâns legat de Tron, de asemenea heruvimii şi cei 24 de bătrâni sunt în jurul Tronului. Nimic nu ascunde faţa Tatălui de îngerii slujitori (preoţi), după cum afirma Iisus (Mt 18:10).
Cetatea-sanctuar
Când descrie în Ap 21:22 interiorul cetăţii, Ioan arată că n-a văzut acolo nici un templu, pentrucă Dumnezeu şi Mielul sunt sanctuarul Noului Ierusalim, şi pentru că cetatea însăşi este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii; El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Ap 21:3), formulare specifică legămintelor lui Dumnezeu.[34] Cetatea este descrisă având forma cubică a Sfintei Sfintelor (Ap 21:16c; 1Rg 6:20), cu 12 temelii din piatră scumpă identică cu cele 12 pietre scumpe din pieptarul marelui preot (Ap 21:19-20; Ex 28:17-20).[35] Cortul lui Dumnezeu este locuinţa Lui împreună cu fiinţele cereşti (Ap 13:6).
Această identificare completă a cetăţii cu sanctuarul şi a sanctuarului cu cetatea ne învaţă, între altele, un adevăr major, că în împărăţia lui Dumnezeu de sus şi din viitor nu mai există distincţie între civil/politic şi religios, între secular şi sacru. Nimic nu este profan[36] acolo. Oamenii salvaţi sunt în acelaşi timp „preoţi şi regi" (Ap 20:6). Iisus al lor este marele preot şi regele regilor (Ps 110:4). În statul evreu se făcea distincţie între palatul regelui davidic şi palatul lui Iahwé (regele lumii), între cetatea Ierusalimului şi cetatea templului, chiar dacă ele erau în strânsă legătură. În timpul restaurării postexilice, regii persani au făcut distincţie între religios şi politic. Cyrus şi Darius au permis restaurarea templului, dar mult mai târziu a venit restaurarea civilă/politică a Cetăţii (cetăţilor), sub Artaxerxe. Distincţia între religios şi politic este foarte importantă în lumea noastră. Dar în planul ideal al lui Dumnezeu, pentru lumea nouă, toate vor fi una în Christos. Jocul de cuvinte din profeţia făcută lui David, care voia să zidească Domnului o Casă, în timp ce Domnul venea cu promisiunea că-i va zidi El o Casă (1Cr 17:4.10-14), precum şi faptul că Messia, Regele, este şi templu şi împărăţie (In 2:19; Zah 6:13), arată că Dumnezeu avea în vedere de mult acest proiect.
A. M. Rodriguez este de părere[37]că afirmaţiile biblice corelate din Ev 8:2; 9:1-7 „sugerează că sanctuarul ceresc este o structură bipartită”, argumentând, de asemenea, cu Apocalipsa ("Sfânta" în 4:5; 8:3-4; "Sfânta Sfintelor" în 11:19). Totuşi, frăţia sa arată că tronul lui Dumnezeu din Sanctuar este văzut în Ap 4:2-8, adică în acelaşi cadru în care stabilisem că este "Sfânta". Dar ceea ce este deosebit de interesant pentru mine, Dr. Rodriguez încheie pasajul cu următoarea afirmaţie, pe care însă, din nefericire, nu o mai dezvoltă:
La sfârşitul cărţii [Apocalipsa] suntem informaţi că în Noul Ierusalim nu există templu (21:22); întreaga cetate slujeşte de tabernacol al lui Dumnezeu, locul în care El locuieşte cu poporul Său (verse 3; cf. 7:15).[38]
Ideea de a identifica sanctuarul ceresc (sanctuarul, palatul, reşedinţa lui Dumnezeu) cu cetatea cerească, mi-a venit cu aproape treizeci de ani în urmă, când făceam exerciţii de memorizare a Apocalipsei. Dar, deşi soluţia aceasta mă tenta foarte mult, am respins-o, pentru că la data aceea nu făcusem studii avansate în exegeza Bibliei şi a scrierilor EGW, iar conştiinţa îmi era hipersensibilă faţă de forma exactă a doctrinei istorice moştenite. În special, scrierile EGW constituiau pentru mine pe atunci ultimul cuvânt, autoritatea finală în materie de înţelegere a Bibliei. De aceea este necesar să înţelegem ce anume a văzut şi a susţinut Ellen White în această privinţă.
Miller şi Crozier, recomandaţi de Ellen White
Într-o viziune din anul 1846, pe care Ellen White nu o descrie,[39] a primit confirmarea divină că studiul lui Crosier despre sanctuarul ceresc, publicat în 1845 şi 1846, avea un mesaj esenţial pentru poporul lui Dumnezeu[40] şi a îndemnat pe toţi să-l citească. Oricine crede în darul profetic al Ellenei White înţelege că studiul lui Crozier trebuie să fie corect, pentru toate scopurile practice. Dar ne putem pe bună dreptate întreba, dacă această confirmare din partea Ellenei White însemna înzestrarea lui Crozier cu infailibilitate, şi dacă întotdeauna corectitudinea doctrinală înseamnă şi rigoare exegetică absolută, şi dacă toate aspectele înţelegerii autorului sunt corecte.
Să nu uităm că Ellen White a încurajat în termeni asemănători publicarea largă a comentariilor profetice ale lui Uriah Smith (deşi soţii White nu înţelegeau toate profeţiile în acelaşi fel ca Smith), şi că afirmase, de asemenea (Early Writings, 1882:229, 231), despre William Miller, că „îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat adesea pe acest om ales, ca să-i călăuzească mintea şi să deschidă înţelegerii sale profeţiile care fuseseră întotdeauna obscure pentru oamenii lui Dumnezeu". „Dumnezeu a îndreptat mintea lui William Miller spre profeţii[le biblice] şi i-a dat mare lumină asupra cărţii Apocalipsei." „Harta profetică” din 1843 fusese de asemenea de la Dumnezeu (id. p. 74). Dar cei care au studiat sistemul de argumentare al lui Miller ştiu că, în ciuda faptului că el descoperise un mesaj profetic de importanţă unică, interpretările lui aveau mari şi nu puţine greşeli hermeneutice în argumentaţie. El avea şi alte 4 perioade biblice (« stâlpi ») care anunţau venirea Domnului în 1843-1844, afară de cea din Dan 8:14:[41]
1. O perioadă de 6000 ani, dedusă din principiul sabatic (Ex 31:17), şi începută la 4157 î.e.n., când, după calculul lui, ar fi avut loc facerea lumii.[42]
2. O perioadă dedusă din profeţiile lui Moise din Lev 26:18-28: „vă voi pedepsi de şapte ori" (seven times), unde times, înţeles ca vremi profetice (ani), după modelul din Daniel, au fost interpretate ca 7×7×360 = 2520 zile (ani), începând cu întemniţarea regelui Manase în Babilon, la anul 677 AC (după cronologia lui Ussher afişată în KJV). Cei şapte ani din Dt 15:1-2 erau la fel interpretaţi.
3. Din Lev 25:8-13 a dedus că până la marele jubileu al Adventului trebuia să treacă un jubileu de jubilee (49×50 = 2450 ani), începând cu exilul babilonian (607 î.e.n.).
4. Din Os 6:1-3 şi Lc 13:32 Miller a dedus o perioadă de două zile profetice (zile-milenii, după 2Petru 3), începând cu momentul unui legământ făcut între romani şi evrei, calculat de Miller ca fiind anul 158 î.e.n. (după datele din 1 Mac 8 şi 9). Prima parte a acestei perioade (158 î.e.n. – 508 e.n.) o constitua numărul Fiarei (Ap 13:18), 666 ani până la instalarea papalităţii („uriciunea pustiirii"), plus încă 1335 ani, până la sfârşit (Dan 12:11-12).
Pe lângă aceste perioade calculate până la anul probabil al Parusíei, Miller aducea ca dovezi şi alte perioade profetice (cele 70 săptămâni; cele 1260 / 1290 zile), care prin împlinirea lor la timpul stabilit (moartea lui Iisus, rana de moarte a papalităţii etc.), confirmau încrederea în calculele profetice. Cea mai spectaculoasă cronologie de acest tip, calculată predictiv cu exactitate maximă, a fost profeţia despre cele „5 luni” + „1 ceas, 1 zi, o lună, 1 an" (391 ani şi 15 zile) din Ap 9:10.15, pe care Josiah Litch a finisat-o şi aplicat-o la cuceririle şi dominaţia otomană dintre 27 iulie 1299 şi 11 august 1840, reuşind să convingă nu puţini contemporani, între 1838-1844, în acel timp al declinului rapid al puterii sultanului.[43]
Din toate eforturile exegetice ale lui Miller, teologia AZS a reţinut numai perioadele celor 70 de sătămâni, a celor 1260 zile (inclusiv cu varianta 1290-1335 zile din Daniel 12) şi a profeţiei despre dominaţia otomană din Apocalipsa 9. Totuşi, chiar în privinţa acestor perioade, doar cele 70 de săptămâni şi 2300 zile au rămas (oficial) nemişcate, împreună cu cele 1260 zile. Cele 1290-1335 zile au rămas neatinse, dar şi nestudiate, iar profeţia otomană este respinsă astăzi de toţi interpreţii care au suficientă instruire în exegeza biblică şi în istorie. Doar unele grupuri independente se străduiesc inutil, să resusciteze interpretarea lui Litch (probabil, pentru motivul că şi Ellen White o menţionează în Marea Luptă printre profeţiile biblice care i-au convins pe primii adventişti).
Eroarea lui Miller în ce priveşte identitatea sanctuarului şi sensul curăţirii lui din Daniel 8:14 poate fi mai bine înţeleasă dacă observăm cu atenţie gafele pe care le face, în ciuda motivelor şi intenţiilor lui curate. Miller a trecut în revistă toate aplicaţiile biblice ale simbolului sanctuarului,[44] şi a eliminat de pe listă sanctuarul-Iisus şi sanctuarul-Cer, ca neavând nevoie de curăţire; apoi a eliminat şi Iudeea şi templul iudaic, ca fiind capitole de mult timp încheiate. I-au rămas drept candidaţi doar pământul şi sfinţii (creştinii) , pe care le-a considerat împreună, ca fiind sanctuarul de curăţit. Interesant este că Miller nu avea noţiunea de sanctuar ceresc şi dacă ar fi avut-o, tot n-ar fi înţeles de ce ar fi avut acesta nevoie de curăţire. În ce priveşte sanctuarul-pământ, Miller indică mai multe referinţe biblice, dar nerelevante.
Pionierii AZS au descoperit existenţa unui sanctuar ceresc, precum şi un sens al curăţirii lui (Ev 9:23; Lev 16), de aceea nu au avut nevoie să abandoneze calculul lui Miller la Daniel 8:14, ci doar aplicaţia pe care acesta o făcuse. Potrivit scenariului din Ap 10:10, adventiştii au avut de mestecat o profeţie dulce care se dovedise amară. O nouă soluţie a început să se dezvolte imediat după aceea. Ellen White a confirmat această nouă soluţie. Dar rămâne întrebarea dacă noua soluţie este fără greşeală, sau dacă nu cumva a rămas ceva amărăciune de experimentat şi pentru noi.
Din nefericire, atât Miller cât şi Crozier au renunţat la ceea ce descoperiseră şi publicaseră ca fiind adevăr divin. Miller a fost foarte tulburat şi ruşinat de eşecurile repetate din 1844 (martie şi octombrie), şi a renunţat public la toate calculele lui, inclusiv la Daniel 8:14, fixându-şi privirea spre o nouă dată a revenirii Domnului: „astăzi, Astăzi ASTĂZI!".[45] Crozier, omul care lansase doctrina adventistă a sanctuarului în 1845-1846, a părăsit, după 1848, atât doctrina despre sanctuar, cât şi sabatul biblic – doctrine care, în mintea pionierilor AZS, erau asociate.[46]
Sanctuarele cereşti din viziunile Ellenei White
După cum Apocalipsa are viziuni diferite ale templului (templelor?) din cer, aceeaşi situaţie, care nu a fost suficient analizată, o întâlnim în scrierile Ellenei White.
1. Templul postmilenial din afara Cetăţii
În Experienţe şi viziuni (Early Writings, 1882:14-20), Ellen White îşi povesteşte prima viziune, care avusese loc pe când ea era o adolescentă de 17 ani (dec. 1844).[47] Viziunea descoperă o serie de imagini simbolice, cum ar fi calea adventistă către Cetate, ridicată de-asupra lumii, tot mai înaltă şi mai îngustă, cu multe peripeţii văzute în imagini figurate.
Cetatea sfântă este văzută coborând pe pământ după mileniu, iar afară din cetate, la o distanţă impresionantă, a văzut templul de pe muntele Sionului, înconjurat de alţi şapte munţi (p. 19), unde nu intră decât cei 144.000. Templul este descris ca fiind susţinut de 7 stâlpi (piloni sau coloane interioare?), asemenea Casei Înţelepciunii (Pr 9:1), de „aur transparent” încrustat cu perle, iar în templu a văzut table de piatră cu numele celor 144.000 gravate în aur, ca o împlinire a promisiunii din Ap 3:12.
Descrierea templului combină imagini din Apocalipsa 7 şi 15. Templul în care slujeşte „marea gloată" a celor 144.000 corespunde imaginii din Ap 7:15, dar faptul că este aşezat afară din cetate şi că muntele Sionului apare afară din cetate, nu corespunde realităţii istorice, unde Ierusalimul şi Muntele Sionului erau identice. Muntele Sionului şi privilegiile unice ale celor 144.000 apar în Ap 15:1-5, ceea ce justifică şi promisiunea că mântuiţii vor fi „preoţi şi regi". În acelaşi timp, scenariul acesta evită conflictul dintre afirmaţia din Ap 21:22 („în cetate n-am văzut nici un templu") şi cea din Ap 7:15 („vor sluji zi şi noapte în templul Lui"), arătând templul în afara cetăţii, pe Muntele Sionului. Viziunea este complexă, întrucât Cel care i-a dat Ellenei White viziunea a folosit în acelaşi scop didactic, imagini din cartea lui Zaharia (14:4), modificate însă, şi din apocriful lui Ezra.[48] Viziunea combină şi imagini din Isaia 65:21-23, descriind în afara cetăţii locuinţe strălucite ale sfinţilor, case de argint, susţinute pe patru piloni încrustaţi cu perle, având în interior rafturi de aur pentru coroane şi înconjurate de grădini cultivate de stăpânii lor.
Atât imaginea templului, cât şi întreaga viziune, nu are ca scop să ne informeze despre realitatea fizică cerească sau viitoare. Viziunea nu s-a dat pentru a ne face cunoscută geografia planetei înnoite, sau topografia cetăţii şi a templului, cum vor fi îmbrăcaţi şi decoraţi mântuiţii, în ce case vor locui, sau exact ce fructe vor mânca. Locul templului şi descrierea lui nu au nici o altă relevanţă, decât pentru a impresiona imaginaţia cu subiectul răsplătirilor lui Dumnezeu, şi a atrage atenţia la studiul acelor pasaje biblice la care scenele fac trimitere.
Primul detaliu din viziune, care m-a ajutat să înţeleg că Ellenei White nu i s-a arătat realitatea aşa cum este ea, a fost observaţia despre copiii văzuţi pe noul pământ, care aveau tiv roşu la poalele veşmintelor albe. În viziune, se explică această podoabă ca o distincţie a martirilor. Deci, sunt copii martiri, care au fost mântuiţi prin înviere. Pe de altă parte, vizuinile Ellen White arată, ca şi Biblia, că învierea martirilor are loc la venirea lui Iisus, înainte de mileniu, iar viziunea copiilor cu tiv roşu se referă la timpul de după încheierea mileniului. Prin urmare, acei martiri au o vârstă de cel puţin 1000 de ani. Cum mai pot fi ei copii? Învierea înseamnă stagnare din creştere? Ellen White arată că, dimpotrivă, în timpul mileniului chiar şi adulţii vor mai creşte până la statura originală a lui Adam. (cf. GC 644). Aceste observaţii m-au făcut să înţeleg că Ellen White nu a văzut realitatea exactă a noului pământ, ci nişte scene cu rol didactic, construite într-un mod impresionant. Copiii erau prezenţi acolo pentru a ne învăţa că vor fi şi copii pe noul pământ şi încă unii vor fi (au fost) martiri.
La fel se întâmplă şi cu sanctuarul în viziune. El are rol didactic şi este important să înţelegem lecţia pe care ne-o transmite, nu realitatea fizică exactă, chiar dacă avem tot dreptul să-l vizualizăm ca atare şi să-l teologizăm, folosind limbajul dramatic al sanctuarului pământesc şi limbajul imagistic, simbolic, al viziunilor. Este însă întotdeauna necesar să fim conştienţi de distincţia dintre vorbirea figurată şi vorbirea proprie. Când creştinii au început să înţeleagă oferta euharistică a lui Iisus („Acesta este trupul...şi ... sângele Meu!"), ca vorbire literală, descriind o transsubstanţiere miraculoasă, evanghelia a încetat şi a început blasfemia. Ar fi exagerat să spunem că literalizarea sanctuarul ceresc ar fi de asemenea o blasfemie, o erezie. Dar, în orice caz, ea este o eroare teologică, o eroare elementară de citire a Bibliei, care creează probleme hermenutice insurmontabile.
La data viziunii descrise mai sus, doctrina sanctuarului nu era cunoscută de Ellen White. Trei credincioşi (O.R.L. Crosier, H. Edson şi F.B. Hahn) începuseră să studieze Dan 8:14 în lumina tipologiei din Leviticul 16, şi aveau să publice în Day-Star Extra, din 7 februarie 1846.
2. Templul ceresc bipartit
În feb. 1845, Ellen Harmon[49] a avut o viziune care ilustra experienţa millerită culminând cu momentul octombrie 1844. Centrul acestei viziuni era tronul Tatălui şi al Fiului, învăluit în strălucire. În faţa tronului tronului erau trei feluri de închinători: adventişti milleriţi, bisericile din care aceştia proveneau şi lumea seculară, dar ea i-a văzut împărţiţi în două clase: unii care se închinau, profund preocupaţi, iar alţii care stăteau în picioare nepăsători. Mesajul millerit („strigătul de la miezul nopţii”) este reprezentat în viziune printr-o lumină care a venit de la Dumnezeu şi pe care puţini au primit-o.
În această viziune, Ellen Harmon a văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tronul Său şi intrând (ca în imaginea din Daniel 7), într-un car de foc, dincolo de perdea, şi aşezându-Se în Sfânta Sfintelor. Iisus, împreună cu mulţi dintre închinători S-au ridicat deasemenea, El i-a condus oarecare distanţă până la perdea, în timp ce ei Îl urmăreau cu privirea, iar lumea prezentă în spaţiul din Sfânta era lăsată în întuneric. Înainte de a intra la Tatăl, în Sfânta Sfintelor, Iisus a poruncit celor ce-L urmau: „Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia [cf. Lc 19:12; Da 7:14]; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu, după puţină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă [Lc 12:36] şi vă voi primi".
Intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor este descrisă în limbajul asemănător cu Da 7:9.13. Acolo Ellen a văzut pe Iisus mare preot, având la poalele odăjdiilor, clopoţei şi rodii. De acolo, în numele Tatălui, Iisus trimitea celor care se ridicaseră cu El, Duhul Sfânt. Erau şi unii care nu se ridicaseră cu Iisus, şi continuau să se închine acolo, fără să ţină seama că El plecase în alt loc – reprezentând pe adventiştii (milleriţi) care aveau să respingă mesajul lucrării speciale a lui Iisus după 1844. Aceştia aşteptau deasemenea Duhul, dar Satan aşezat înaintea lor, lângă tronul rămas liber, încerca să joace rolul lui Dumnezeu, şi în timp ce ei se rugau, le-a dat acestora spiritul lui nesfânt, cu „multă lumină şi putere", dar fără roadele adevăratului Duh Sfânt (dragoste, bucurie, pace).
Scopul didactic al viziunii este uşor de urmărit în contextul istoric. În ce măsură însă viziunea aceasta descria realităţi fizice în cer? În primul rând, este evident că oamenii, închinători sau nepăsători, nu sunt prezenţi fizic în templul ceresc. Cu atât mai puţin, Satan nu are ce căuta acolo. Ideea unui tron al lui Dumnezeu în Sfânta nu corespunde deloc cu tipul. Tronul e prezent aici doar cu scop didactic. În Daniel 7, Ez 1 etc., tronul şi carul divin sunt acelaşi obiect, pe când în viziunea aceasta sunt deosebite, ca să facă impresionantă lucrarea specială a lui Satan printre milleriţi, după 1844. Aici numai Iisus intră dincolo de perdea, dar în alt loc EGW a văzut şi pe credincioşii Lui urmândul în Sfînta sfintelor (EW 247.254). Dar cum pot intra în Sfânta şi cei nepăsători? În ilustraţii, în parabole şi viziuni se trec toate barierele imposibilului, pentru că există un scop didactic. Ca şi în altă viziune a Ellenei White despre sanctuar, Iisus are un veşmânt cu clopoţei şi rodii la poale, pentru a sugera oficiul Lui de mare preot, dar care nu corespunde cu hainele albe simple pe care le îmbrăca arhiereul când intra în locul preasfânt. Întrebarea foarte serioasă este: dacă toate aceste elemente au sens dacă înţelegem rolul didactic, dar devin contradictorii şi absurde, dacă le luăm exact aşa cum au fost văzute, în sens literal, pentru ce ţinem la ideea că sanctuarul ceresc are două încăperi fizice ?
În Experienţe şi viziuni[50] E. G. White îşi descrie o viziune primită şi publicată în 1847. Următoarele detalii sunt semnificative pentru cercetarea noastră:
· Ellen White a văzut un înger care, zburând repede, a răpit-o de pe pământ şi a dus-o în Cetatea cerească.
· În cetate, a văzut un templu, care avea la intrare o uşă, înainte de prima perdea.
· Ea descrie sanctuarul ca fiind exact asemenea tabernacolului lui Moise, cu două încăperi, folosind expresiile „prima perdea” şi „a doua perdea”, după modelul din Evrei 9:2.
· În Sfânta a văzut un altar pentru tămâiere, un sfeşnic cu şapte candele şi masa pentru pâinile prezentate.
· În Sfânta Sfintelor a văzut un chivot ferecat în aur, străjuit de doi heruvimi, văzuţi ca nişte îngeri (de aur), cu aripile întinse şi cu feţele privind spre chivot.
· Între heruvimi, pe capacul chivotului ceresc, a văzut o cădelniţă de aur.
· Deasupra chivotului a văzut o strălucire extraordinară, în forma de tron al lui Dumnezeu.
· Lângă chivot a văzut pe Iisus, transmiţând Tatălui rugăciunile credincioşilor, împreună cu fumul de tămâie din acea cădelniţă.
· În chivot a văzut vasul de aur cu mană, toiagul înmugurit al lui Aaron şi tablele de piatră, după descrierea din Evrei 9.
· Tablele decalogului au fost văzute suprapuse ca o carte închisă, dar a văzut pe Iisus deschizându-le şi arătând cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu.
· A văzut poruncile decalogului, patru pe o tablă şi şase pe cealaltă.
· A văzut pe primele patru strălucind mai mult decât celelalte, iar pe a patra încercuită de un nimb de lumină, strălucind mai mult decât toate.
· Ellen White a putut citi poruncile, scrise în engleză, aşa cum în altă viziune a citit pe diadema lui Enoh inscripţia „holiness".
Încheind descrierea acestei viziuni, cu o moralizare spirituală despre valoarea şi importanţa sabatului, atât în cadrul legământului, cât şi în special în contextul ultimului test escatologic, şi subliniind inconsistenţa interpretărilor antisabatice, duminicaliste, Ellen White arată sensul acestei viziuni despre sanctuar. Ea are acelaşi rol ca şi scena dn Ap 11:19, care îi condusese pe Bates şi Edson la certitudinea actualităţii sabatului, înainte ca soţii White să adopte sabatul biblic.
În acelaşi timp, detaliile foarte terestre ale sanctuarului văzut au fost arătate pentru a încuraja studiul tipologiei sanctuarului, dar în nici un caz pentru a ne crampona de imaginea unui sanctuar ceresc după chipul celui pământesc, de o umbră a umbrelor, oricât de glorioasă. Dacă trebuie neapărat să credem în încăperi fizice ale sanctuarului ceresc, cu roluri analoge celor pământeşti, atunci nu numai perdeaua este o realitate fizică în cer, şi nu doar sfeşnicul şi altarul şi chivotul (familiare şi în Apocalipsă, dar nu ca realităţi fizice), ci şi masa cu pâinile, cădelniţa şi tămâierea care face rugăciunile noastre eficiente, îngerii de aur turnaţi la marginile capacului chivotului, toiagul fermecat al lui Aaron şi vasul cu mană, toate acestea, să fie păstrate ca piese de muzeu acolo sus.... ? Sau cu rol liturgic ? La ce bun ?
Nu am nimic împotriva ideii de muzeu ceresc, dar sanctuarul descris aici nu este muzeu, ci un loc de închinare, de serviciu divin. Se arde, sau nu se arde tămâie, acolo? Decideţi-vă! Nepotrivirea dintre modelul didactic văzut de E. White şi modelul replicii fizice exacte din cer este foarte spectaculoasă şi elocventă pentru cine are urechi să audă. Dacă din alte locuri aflăm că templul ceresc este plin de prezenţa îngerilor reali, în această viziune nu este prezentă nici o fiinţă vie, afară de Iisus şi de subiectul viziunii (Ellen White). Numai doi îngeri (heruvimi) sunt prezenţi în Sfânta Sfintelor, dar şi aceştia sunt confecţionaţi din aur transparent (cf. Ap 21:21). Aceasta să fie, oare, realitatea cerească? Iisus slujind într-un sanctuar pustiu?
Prezenţa chivotului în sanctuar este instructivă, se înţelege, chiar dacă nu deschide nimeni lada şi tablele, ca să pună degetul pe rana creştinismului. Lui Ioan i s-a arătat, de asemenea chivotul în templul ceresc, în mijlocul tunetelor de pe Sinai (Ap 11:19; 15:5). Dar vrea, oare, viziunea să ne înveţe că există un chivot fizic în cer, cu table de piatră? La ce ar folosi? Ca să aibă la ce privi în jos heruvimii de aur? Ca să ştie adevăraţii îngeri că n-au voie să fure măgarul altuia sau femeia aproapelui?
Ce caută acolo vasul cu mană şi toiagul lui Aaron? Mana aduce aminte de minunea continuă a lui Dumnezeu pentru a întări porunca sabatului (Ex 16; Nu 11), aşa cum şi pâinile prezentate amintesc de sabat (Lev 24:8; 1Cr 9:32), iar toiagul lui Aaron aminteşte de rebeliunea împotriva lui Moise şi Aaron, o prefigurare a evoluţiei antiiudaice şi antibiblice a Bisericii istorice (Nu 17). Cu aceeaşi ocazie, Aaron a făcut ispăşire cu cădelniţa, deosebind pe pocăiţi de nepocăiţi (Nu 16:47). Este evident că prezenţa acestor elemente în viziune este instructivă. Pe de altă parte însă, nu suspectez prezenţa lor reală în chivotul ceresc, cu atât mai mult cu cât ele nu existau, probabil, nici în cel pământesc.
În ciuda afirmaţiei din Evrei 9:4, că vasul cu mană şi toiagul înmugurit ar fi fost puse în chivotul sanctuarului mozaic, raportul biblic contrazice această informaţie, arătând că vasul cu mană a fost pus „înaintea (chivotului) mărturiei" (Ex 16:34), expresie care arată o anume legătură spirituală cu decalogul, dar poziţionează vasul în afara chivotului, poate chiar în afara Sfintei Sfintelor (cf. Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). De asemenea, toiagul înflorit a fost pus „înaintea mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26) şi nu în chivot. Vechile cronici atestă că în chivot nu erau decât tablele mărturiei (1Rg 8:9; 2Cr 5:10).
Mult timp nu am putut explica această inexactitate din partea autorului epistolei. Şi nu din cauza unor aşteptări inerantiste, fiindcă am de mai mult timp convingerea (după decenii de experienţă în cercetare) că autorii inspiraţi pot greşi totuşi, în aspecte omeneşti ale prezentării mesajului, deşi mesajul însuşi nu este niciodată greşit. Mirarea mea era, cum de a putut un scriitor evreu antic, fie şi neinspirat, care probabil ar fi avut cunoştinţă despre templu, să facă asemenea afirmaţii? Cred că am găsit cel mai probabil răspuns pe situl oficial al Comunităţii Evreieşti din România, unde apare afirmaţia că „in Sfanta Sfintelor in Primul Templu se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi - cel întreg şi cel spart de catre Moshe), toiagul lui Aaron, precum şi un recipient cu mana ..." [51]
La întrebarea mea privitoare la sursa acestor informaţii, deoarece suspectam o sursă rabinică antică), Rabbi Shlomo Sorin Rosen, Rabinul Şef al Comunităţilor Evreieşti din România mi-a replicat:
„Da, informaţiile indicate se bazează pe surse rabinice şi pe tradiţia orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inţeles corect.”
Nu comentez punctul de vedere tradiţionalist al replicii, dar informaţia despre sursa acestei tradiţii vechi sugerează că afirmaţiile apostolului despre conţinutul chivotului nu erau invenţii personale, ci informaţii datorate educaţiei rabinice, pe care nu le-a mai confruntat cu Biblia. Cunoştinţele rabinice în domeniu erau dominante, iar o cunoaştere directă, din surse preoţeşti-levitice nu era posibilă, pentru că încă din timpul exilului babilonic nu mai exista chivotul. Pe de altă parte, este exclusă posibilitatea ca Moise şi cronicarii să fi greşit în afirmaţiile lor repetate, sau ca textul să fie corupt în toate aceste locuri. De asemenea, exclud posibilitatea ca explicaţia rabinică să fie împrumutată din Noul Testament (este ultima sursă pe care ar fi folosit-o un rabin). Cea mai bună explicaţie este că autorul a împrumutat informaţii eronate din teologia contemporană lui, fără a le verifica, deoarece în graba de a-şi transmite mesajul evanghelic, detaliile acestea erau lipsite de importanţă.[52]
Faptul că asemenea detalii apar în viziunea Ellenei White nu reprezintă o confirmare a informaţiei din Evrei cu privire la aşezarea reală a vasului cu mană şi a toiagului lui Aaron pe pământ sau în cer. Imaginea este destinată să trimită pe credincios la studiul Epistolei către Evrei şi al Pentateucului, ca să descopere din Biblie rostul Sanctuarului şi al Decalogului.[53] Şi astfel toate detaliile ajută să înţelegem că nu s-a intenţionat o informare cu privire la realitatea fizică a lucrurilor de sus sau de pe noul pământ, ci toate au în primul rând un mesaj spiritual. Nu înlăturăm ideea de realitate cerească actuală sau viitoare. Trebuie să existe realităţi cereşti concrete, fizice, pentru că Dumnezeu nu a creat doar spirite şi câmpuri în univers. El a creat la început paradisul nostru material, iar faptul că Cerul este descris în limbaj material, chiar dacă nu în mod exact, arată că împărăţia cerului nu este o lume fantomatică, spirituală sau abstractă, ci foarte concretă. Dumnezeu Însuşi Se manifestă fiilor Lui în cer în înfăţişare vizibilă, nu ca un spirit invizibil, sau ca un potop de lumină fără chip (Mt 18:10; Ap 22:4; Gn 1:27).[54] De aceea şi ideea de templu ceresc sau de Cetate, ca locuinţă a lui Dumnezeu cu noi (oamenii) , are sens.
Într-o altă viziune (5 ian. 1849),[55] Ellen White a fost „dusă în zbor” până în Sfânta Sfintelor de sus, unde a văzut pe Iisus care încă mijlocea pentru „Israel”. Imaginea „zborului” şi numele de „Israel” ne atrag atenţia că viziunea trebuie să fie simbolică. Ellen White nu se referea la evrei, când vorbea astfel, ci folosea limbajul cunoscut din Apocalipsa 7, deoarece viziunea se referă la subiectul „sigilării". De la bun început suntem avizaţi, prin simbolurile folosite, că Inspiraţia profetică nu intenţionează să descrie realitatea fizică cerească. Sanctuarul din această viziune este, după toate probabilităţile, în afara Cetăţii. Deşi nu anunţă de la început, Ellen White spune pe parcurs, după ce descrisese scena din sanctuar: „Apoi îngerul meu însoţitor m-a condus din nou spre Cetate".
Ellen White vede în Sfânta Sfintelor pe Iisus îmbrăcat ca mare preot, ceea ce se deduce după poalele mantiei Lui, de care atârnă clopoţei şi rodii (Ex 28:31-34; 39:25-26). Dar tocmai aici intervine disonanţa intenţionată dintre tipologie şi viziune, deoarece în tipologia sanctuarului, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor Îşi dezbrăca haina arhierească (Lv 16:3-4.23-24), slujind în tunica simplă de in, pe când în această viziune, Iisus este îmbrăcat cu mantia de arhiereu, care avea clopoţei şi rodii.[56] Dacă dezbrăcarea de veşmântul slăvit şi îmbrăcarea veşmintelor albe reprezintă puritatea întrupării şi a umilinţei Jertfei lui Iisus, în armonie cu tipologia din Evrei 9, unde Sfânta Sfintelor este sanctuarul (ceresc al) noului legământ, iar Ziua Ispăşirii prefigurează ispăşirea reală făcută de Iisus la Cruce, urmată de Înălţare, înseamnă că judecata făcută de Dumnezeu la Cruce, şi care ne aduce acces deplin în Sfânta Sfintelor, este doar o primă aplicaţie a simbolisticii Zilei Ispăşirii, în timp ce viziunea EGW se referă la o altă aplicaţie. Ea spune că în viziune a fost dusă în Sfânta Sfintelor. Nu descrie şi prima încăpere, ca în viziunea anterioară, nici măcar nu o menţionează ca loc de trecere spre Sfânta Sfintelor. Totul se concentrează în locup preasfânt, ca şi cum doar acesta ar exista.
Lucrarea lui Iisus în locul preasfânt este descrisă în termenii judecăţii,[57]iar scena sigilării din Ap 7, unde 144.000 primesc sigiliul lui Dumnezeu (sabatul zilei a şaptea) este văzută în acest cadru al judecăţii finale, ca o polarizare a credincioşilor în urma testului ceresc. Se subliniază în această viziune, în mod deosebit, disperarea celor care au cunoscut adevărul, dar au abandonat sabatul Domnului, călcându-l în picioare.
Ca şi în alte viziuni de sanctuar, Ellenei White i se arată morala acestei viziuni, nu în termenii localizării precise a sanctuarului şi a descrierii încăperilor lui, ci pentru a accentua mesajul adventist special: ascultarea de prouncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului. După referirea la sabat şi sigilare în cadrul judecăţii pe care o face Iisus în sanctuar, Ellen White, în continuarea aceleiaşi viziuni, face vizite în alte lumi din univers. După ce descrie una din aceste lumi în câteva cuvinte, ea arată că, la întrebarea ei mirată despre cauza fericirii şi strălucirii incomparabile a locuitorilor (mari şi mici) de acolo, a primit răspunsul: „Noi am trăit în ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu, şi n-am căzut prin neascultare, ca cei de pe Pământ.” Ca dovadă, ea a văzut acolo un exemplar din arborele vieţii, precum şi un pom interzis, din care nimeni nu îndrăznise să se înfrupte.
Viziunea a continuat cu o vizită pe altă planetă, una care avea şapte sateliţi naturali („luni”). Unii contemporani au tras concluzia că ea ar fi văzut planeta Saturn. Dar ea n-a făcut această afirmaţie, nici nu cunoştea asemenea realităţi astronomice la acea dată. Interpretarea aceasta este un exemplu de aplicaţie greşită a unei viziuni, deoarece Dumnezeu nu dăduse viziunea pentru a ne informa despre localizarea spaţială a acelei lumi, nici ca să aflăm că există planete cu mai mulţi sateliţi (astronomia deja cunoştea faptul!), nici ca să putem identifica planeta; ci cu un scop didactic spiritual.
EGW a întânit pe acea planetă pe Enoh, cel răpit la cer fără moarte. „Bunul bătrân” ţinea în mâna dreaptă o ramură de palmier cu frunzele inscripţionate (în limba engleză!): victory. Pe cap, victoriosul patriarh purta o cunună albă orbitoare, ornată cu nestemate de diverse culori, strălucind ca stelele, iar pe fiecare frunză a cununii scria purity. Cununa era încheiată în partea din spate cu o fundiţă sau rozetă pe care scria holiness.[58] Deasupra cununii de învingător era o coroană mai strălucită decât soarele. Enoh nu locuia acolo, era doar în vizită, dar se simţea ca acasă.
Pentru ce a fost dată această scenă a viziunii? Ca să ştim pe unde se mai plimbă Enoh? Ca să ştim exact cum este decorat? Ca să aflăm că engleza este limba cerului? S-ar putea obiecta că Ellen White ar fi văzut o scriere necunoscută, iar Duhul i-a şoptit semnificaţia. Însă ea nu menţionează nevoia unei traduceri. Ea a văzut şi a scris ce a văzut, ceea ce înseamnă că în viziune, inscripţiile i s-au arătat în engleză, aşa cum toate celelalte elemente au semnificaţii culturale. Şi nu este de mirare, fiindcă şi în viziunile biblice se întâmplă astfel: fiinţele cereşti primesc „nume” ebraice, în auzul evreului Daniel (8:16; 10:13), deşi ebraica este doar un dialect canaanit, şi nu poate fi mai cerească decât babiloniana sau araba. Morala acestei scene se dezvăluie la sfârşitul ei: cei 144.000, adică cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu (= care rămân credincioşi lui Dumnezeu, ascultând inclusiv de porunca sabatului), vor avea soarta lui Enoh. Prin urmare, mesajul viziunii nu este intenţionat să ne descopere structura fizică a sanctuarului ceresc.
După vreo două luni mai târziu, într-un alt sabat (24 martie 1849),[59] Ellen White a fost din nou „dusă în zbor, în Duhul”, spre Cetate. Ea nu descrie o viziune propriu-zisă acolo, dar foloseşte frecvent expresia „am văzut că”, pentru a se referi, fie la diverse scene instructve care i-au fost arătate, fie numai la explicaţiile directe primite de la înger. Scopul viziunii este, ca şi în cele anterioare, de a întări în credinţă pe adventişti cu privire la sabat, de a-i avertiza cu privire la abandonarea acestei cauze, întrucât adventiştii milleriţi care nu primiseră sabatul deveneau tot mai ostili, iar unii dintre primii sabatişti abandonaseră deja sabatul[60] şi căutau să influenţeze şi pe ceilalţi sabatişti, destul de puţini, care erau în timpul acela.
În această viziune, Ellenei White i s-a arătat înainte de toate, că subiectele „poruncile lui Dumnezeu", „mărturia lui Iisus Christos” (Ap:12:17) şi „uşa închisă"[61] nu pot fi separate. Cu această ocazie, spune ea – fără să descrie scena, ci doar exprimând ce i se arătase (sau i se spusese) – i s-au arătat următoarele:
· Slujirea din Sfânta Sfintelor este asociată cu un test special al credincioşiei – ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului, deoarece în locul preasfânt se află chivotul legământului.
· Este necesar ca adevărul poruncilor şi al sabatului să strălucească în lume, atât timp cât uşa de acces în Sfânta Sfintelor mai este deschisă.
· Cele două încăperi ale sanctuarului corespund cu două faze ale experienţei adventiste („înainte” şi „după” 1844) şi cu două etape ale cunoaşterii şi răspunderii faţă de adevărul primit (cf. Lc 12:47-48).
· În cursul mijlocirii preoţeşti a lui Iisus din Sfânta, accesul credincioşilor în Sfânta Sfintelor nu era posibil. Dar când Iisus a deschis uşa intrând în Sfânta Sfintelor „după perdeaua a doua" (Ev 9:3), ducându-Se chiar „lângă chivot”, El a închis uşa de acces în Sfânta. Credinţa adevărată trebuie să urmeze pe Iisus în Sfânta Sfintelor.
· Iisus a închis uşa în Sfânta şi nimeni n-o poate deschide; El a deschis uşa în Sfânta Sfintelor şi nimeni n-o poate închide (Ap 3:7.8). De când s-a deschis uşa în Sfânta Sfintelor, unde este chivotul, adevărul poruncilor lui Dumnezeu a început să strălucească şi Dumnezeu încearcă pe credincioşi în ce priveşte sabatul.
· Adventiştii care nu avuseseră lumina aceasta clară şi toţi cei care au adormit în fericita speranţă, fără să ţină sabatul, nu fuseseră încercaţi de Dumnezeu în privinţa aceasta. Dar faptul că sabatul nu a fost un test înainte de 1844, nu înseamnă că şi astăzi este la fel.
· Adversarii mesajului advent-sabatic au tot încercat să redeschidă uşa din Sfânta, pe care a închis-o Iisus, şi să închidă uşa pe care a deschis-o El în 1844, uşă care dă în Sfânta Sfintelor unde este chivotul, cu tablele de piatră ale poruncilor scrise cu degetul lui Dumnezeu.
· Toate diversiunile antisabatice din prezent sunt dirijate de Satan, fiindcă acum, după 1844, este timpul sigilării şi el face toate eforturile ca să distragă atenţia de la adevărul actual. În viitor, Satan va face eforturi mai mari. Ocultismul, care a început cu spiritismul din anii 1847-48, va deveni tot mai obişnuit, în diferite forme, chiar şi în haină religioasă, pentru a întări falsele certitudini ale celor deja înşelaţi, şi pe de altă parte, pentru „a face pe oamenii lui Dumnezeu să se îndoiască de învăţăturile şi puterea Duhului Sfânt”.
· Satan va lucra în moduri diverse, „dar în special prin slujitori ai Bisericii care au respins adevărul şi au cedat unor puternice amăgiri, ca să creadă o minciună şi să fie condamnaţi.” Dumnezeu va lucra cu putere şi lui Satan îi va permite să lucreze la fel. În timp ce falşii păstori predică sau cântă, unii credincioşi sunt doborâţi la pământ de o putere satanică despre care cei înşelaţi cred că este a Duhului Sfânt. Pastorii adventişti care au respins adevărul actual (sabatul etc.) manifestă acelaşi „mesmerism”, luându-l drept puterea Duhului Sfânt. Semne, minuni şi false reforme se vor înmulţi şi se vor răspândi. Aceste false treziri şi reforme religioase pot fi recunoscute după absenţa chinului sufletesc al căinţei pentru păcat. Această avertizare se referă în special la adventiştii (milleriţi) care au experimentat mişcarea din 1844, dar au respins-o apoi şi au primit un fals spirit de trezire. Lumina adevărului face responsabilă orice conştiinţă înaintea lui Dumnezeu. Ca şi în generaţia lui Noe, a lui Lot, şi a lui Iisus, ca şi în zilele din urmă (2Tes 2:10-12), cei care resping avertizarea determină pe Dumnezeu să-Şi retragă Spiritul, şi să-i lase pradă amăgirilor pe care le iubesc.
· Dumnezeu va proteja în timpul strâmtorării numai pe cei sigilaţi, pe cei care sunt hotărâţi pentru adevăr şi curaţi la inimă. Toţi cei care acum, în timpul sigilării, nu stau fermi pentru adevăr, nu sunt întemeiaţi în el, ci tremură şi alunecă de la adevăr, nu pot fi protejaţi în cele din urmă de Dumnezeu. Satan face tot ce este posibil să ţină pe mulţi în starea de rătăcire şi nesiguranţă, până când se va încheia timpul sigilării, când aceştia vor fi lăsaţi fără protecţia lui Dumnezeu.
Se poate observa cu precizie, că şi această viziune a sanctuarului a fost dată tot pentru a întări credinţa adventiştilor în sabat. A fost dată strict pentru adventişti şi privea ostilitatea care începuse să apară printre milleriţi faţă de sabat. Era chiar anul morţii lui Miller (care, sub puternica influenţă a colegilor lui, nu acceptase sabatul), un an după ce spiritismul se născuse (1848) şi influenţa chiar lideri religioşi, un moment de răscruce în care chiar şi unii pionieri ai adventiştilor sabatişti (e.g. O.R.L. Crozier, Thomas Preble, Rachel Oakes-Preston) alunecaseră. Viziunea era dată cu scopuri practice, pentru a salva pe cât mai mulţi şi a întări credinţa. În acest context trebuie privită viziunea celor două spaţii ale sanctuarului.
Dumnezeu nu a intenţionat, prin această viziune, să ne asigure că în cer există două spaţii fizice distincte ale slujbei noului legământ. Chiar dacă ar exista două încăperi reale, acest fapt nu ar fi demn de menţionat. Dar viziunea foloseşte imaginea sanctuarului bipartit din cer, pentru simplul fapt că aşa şi-l imaginau adventiştii sabatişti, întemeiaţi pe asemănarea cu sanctuarul istoric. Dumnezeu a folosit această imagine ca pe o ilustraţie didactică în vederea sublinierii importanţei timpului judecăţii (al sigilării) de la 1844, în legătură cu porunca sabatului, ca test escatologic. Dincolo de această intenţie, puţin se poate spune. A închis Iisus o uşă fizică şi a deschis altă uşă fizică ? Există acolo un chivot fizic? Tot atât de importantă este şi discuţia despre două încăperi fizice. Creştinii nu se închină şi nu slujesc fizic în sanctuarul ceresc, fie că ne imaginăm în Sfânta, fie în Sfânta Sfintelor. Toată povestea cu cele două încăperi aici are acelaşi rol ca şi „marea prăpastie” sau setea fantomatică din pilda cu săracul Lazăr (Lc 16). Imaginea marchează trecerea de la o experienţă creştină la alta, de la o etapă a Bisericii la alta, fără a intra în dispensaţionalism. Cererile lui Dumnezeu au fost întotdeauna aceleaşi, chiar şi când nu au fost cunoscute. Dar când judecata divină a început, când suntem de drept în timpul sigilării, când la revenirea Lui, Iisus doreşte să găsească o Biserică „fără pată şi fără zbârcitură", ci curată şi întinerită, tocmai pentru că generaţia pe care Iisus o va surprinde în viaţă trebuie să treacă şi ea pe la judecată, nu doar cei morţi, este de aşteptat atât o ultimă avertizare cât şi un ultim test al credinţei şi credincioşiei. Iar Dumnezeu a ales cel mai frumos şi mai uşor test: sabatul biblic.
Acelaşi adevăr este subliniat şi în Marea Luptă (GC 435), unde se vorbeşte despre compararea celor două sanctuare (de jos şi de sus). De fiecare dată, ceea ce se scoate în evidenţă este observarea chivotului legământului şi discuţia despre porunca sabatului.
Referitor la imaginile văzute în viziune, Ellen White spunea: „Mi s-au dat ilustraţii ale lucrurilor cereşti şi ale sanctuarului, astfel încât am fost aşezaţi în lumina care strălucea peste noi în raze clare, distincte” (GW 302-303 sublinierea mea). Ilustraţii nu înseamnă imagini ale realităţii fizice, ci doar imagini cu rol didactic.
Descriind experienţa adventistă iniţială în legătură cu sanctuarul ceresc în EW 242-248, EGW reafirmă că în 1844, Iisus S-a ridicat şi a închis uşa locului sfânt din sanctuarul ceresc, a deschis o uşă către locul preasfânt şi a intrat pentru a curăţi sanctuarul. Această curăţire este numită o „ispăşire specială". Ellenei White i s-a arătat că în timpul serviciului lui Iisus din Sfânta Sfintelor, El va face nuntă (Se va cununa) cu Noul Ierusalim, mireasa Lui (împărăţia). După ce lucrarea Lui se va sfârşi în Sfânta Sfintelor, va coborî spre pământ ca împărat şi îi va lua la Sine pe aleşii Lui. Explicaţia aceasta combină în mod interesant imaginea Sfintei Sfintelor cu imaginea Cetăţii împărăţiei, ca în Ap 20. Dar Această combinaţie (identificare) se poate găsi şi în Ap 19:6-7: împărăţia şi nunta sunt unul şi acelaşi eveniment. În pildele lui Iisus, deasemenea, când Stăpânul se întoarce, El Se întoarce după ce a primit împărăţia (Lc 19:12), sau altfel spus, Se întoarce „de la nuntă” (Lc 12:36).
În continuare, EGW face o nouă descriere a viziunii (aceeaşi sau alta?) a intrării lui Iisus în Sfânta Sfintelor, închizând uşa din Sfânta. Înainte de a intra, Iisus S-a îmbrăcat cu „veşminte scumpe”, având la poale clopoţei şi rodii. Din nou aceeaşi imagine contrastantă cu veşmintele slujirii din Lev 16. În această viziune însă, Ellen White observă pe pieptul lui Iisus şi pieptarul judecăţii cu pietre preţioase având nume gravate în ele. Deasemenea îi observă şi mitra pontificală. Intrarea în locul preasfânt s-a făcut într-un car de foc, înconjurat de îngeri. Mai este nevoie să spunem că toate aceste podoabe arhiereşti sunt utile doar în viziune ? În continuare, i s-a poruncit să observe cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc, şi ea descrie exact ce vede în viziune. Mai întâi, Sfânta:
Perdeaua, sau uşa, a fost deschisă şi mi s-a îngăduit să intru. În prima încăpere, am văzut sfeşnicul cu şapte lămpi, masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului, altarul pentru tămâie şi cădelniţa. Tot mobilierul acestei încăperi părea din aurul cel mai curat şi reflecta chipul Celui care intrase în acel loc. Perdeaua care despărţea cele două încăperi avea culori şi materiale diferite, cu o margine foarte frumoasă, în care erau figuri lucrate din aur, reprezentând îngeri."
Intrarea în Sfânta cerească se face prin perdea, sau prin uşă? La Moise era o perdea, iar la Solomon uşă. Din nou vede în sanctuarul ceresc acel mobilier şi obiecte specifice, pe care le-a descris şi în alt loc. Este evident că niciunul din acestea nu au ce căuta în cer. De data aceasta însă, vede o cădelniţa în Sfânta, spre deosebire de cealaltă viziune – din nou un element care arată că suntem în imperiul figurilor, nu al realităţii fizice.
Urmează descrierea Sfintei Sfintelor, care seamănă cu viziunea din 1846, cu deosebirea că observaţiile şi descrierea sunt mult mai amănunţite şi totul este exact ca în tabernacolul israelit: chivotul placat în aur, cu coroană, lucrat cu măiestrie, doi heruvimi cu aripile întinse două deasupra lui Iisus şi două în laturi, „reprezentând toată oştirea cerului care priveşte cu interes legea lui Dumnezeu". Este interesant că de data aceasta, EGW interpretează ce a văzut, arătând că înţelegea cel puţin faptul că în cer nu sunt heruvimi de aur transparent, ci că viziunea heruvimilor, care i s-a dat, reprezenta heruvimi reali.
Între heruvimi, ea observă o cădelniţă de aur, dublând astfel simbolul şi făcându-ne să întrebăm: câte cădelniţe sunt în realitate în cer, dacă interpretăm în mod literal viziunea? Deasupra chivotului a văzut lumina incomparabilă a slavei lui Dumnezeu, pe care n-o putea privi, unde părea să fie tronul lui Dumnezeu, lumină care se revărsa peste Iisus şi umplea templul (folosind cuvintele din Is 6:1). EGW nu semnalează în acest loc prezenţa îngerilor reali. Sanctuarul îi este arătat ca o machetă – nepopulat. Doar personajele principale sunt prezente: Iisus, Tatăl (nevăzut) şi ochiul vizionarei.
I s-a arătat în continuare corespondenţa dintre cele două sanctuare (de jos şi de sus), şi a văzut că ambele aveau două încăperi. Corespondenţa era totală. Nu numai numărul încăperilor era acelaşi, dar şi mobilierul din ambele compartimente ale sanctuarului pământesc, semăna cu mobilierul din cel ceresc. Când se face însă comparaţia liturgică, totul se schimbă: în sanctuarul de sus slujeşte Iisus, în ambele încăperi, cu propria jertfă, având o preoţie netransmisibilă. „În înţelepciunea lui Dumnezeu, ne-au fost date amănuntele acestei lucrări [din sanctuarul pământesc] pentru a putea, privindu-le, să înţelegem lucrarea lui Iisus din Sanctuarul ceresc.” Slujba sanctuarului pământesc s-a încheiat când Iisus a murit pe Calvar. Slujba lui Iisus în Sfânta Sfintelor, numită „ispăşire finală” sau curăţire a Sanctuarului a început în 1844. Această „ispăşire finală" este descrisă ca „o ultimă mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila lui Dumnezeu încă zăboveşte şi pentru cei care au încălcat Legea lui Dumnezeu din neştiinţă." Ea „se face atât pentru cei neprihăniţi morţi, cât şi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă, şi îi include pe toţi cei care au murit încrezându-se în Christos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să ştie.”
Această relatare este foarte remarcabilă, deoarece insistă asupra corespondenţei exacte, chiar şi a mobilierului, aşa cum le-a văzut EGW. După înţelegerea mea, există doar două posibilităţi de a înţelege această corespondenţă exactă: în sens literal, sau în sens spiritual, potrivit naturii situaţiei. Alegerea variantei literale este utilă în mod foarte limitat, ca ajutor pentru imaginaţie, tot în scop didactic. Nu putem alege în mod legitim un sanctuar ceresc bipartit, dar fără mobilier. Ellen White a văzut şi mobilierul şi multe altele, şi viziunea a insistat asupra corespondenţei celor de sus cu cele de jos. Cine alege perdeaua şi două locuri fizice cereşti, trebuie să accepte şi sfeşnicul, altarul, pâinile, cădelniţele, chivotul şi îngerii de aur transparent, veşmintele, pieptarul, mitra, chiar şi clopoţeii şi rodiile, care au fost văzute în mai multe viziuni...
În această discuţie, nu este foarte relevant cum a înţeles Ellen White ceea ce a văzut. Se pare că ea, deşi cunoştea unele semnificaţii simbolice, nu a reuşit să depăşească tiparul literalist. Acesta nu este însă un motiv de blam. Treaba unui profet este în primul rând să spună exact ce i s-a arătat, nu să explice exact tot ce a văzut. Profeţilor li s-au descoperit adesea parţial semnificaţiile celor văzute. De aceea nu ne mirăm de afirmaţii ale EGW ca acestea:
După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, locul sfânt şi locul preasfânt, la fel există două locuri sfinte în sanctuarul din cer. Chivotul legii lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte instrumente de serviciu din sanctuarul de jos, îşi au fiecare corespondentul în sanctuarul de sus.[62]
Declaraţia este uluitoare, dar EGW avea două motive puternice să fie atât de literalistă. În primul rând, ea văzuse cu ochii atâtea lucruri care i s-au arătat „în cer”. În al doilea rând, ea credea sincer cuvântul lui Dumnezeu, adăugând la cele spuse mai sus:
În sfântă vedenie i s-a permis apostolului Ioan să intre în cer, şi acolo a văzut sfeşnicul şi altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu s-a deschis," el a văzut de asemenea „chivotul legământului Lui." [Revelation 4:5; 8:3; Revelation 11:19.]
Astfel, zice EGW, „cei care căutau adevărul au găsit dovezi indisputabile ale existenţei unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel declară că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. Ioan mărturiseşte că l-a văzut în cer.”
Putem înţelege mai bine insistenţa EGW şi a pionierilor asupra literalismului sanctuarului ceresc în contextul istoric al experienţei teologice şi spirituale millerite. Pentru un timp, acest literalism a contribuit pozitiv la menţinerea şi accentuarea doctrinei sanctuarului. În zilele noastre însă, a prezenta ca doctrină corespondenţa literală dintre cele două sanctuare, chiar şi numai modelul general bipartit, nu încurajează credinţa.
3. Templul ca reşedinţă reală a lui Dumnezeu
În Patriarhi şi Profeţi (1890:357), Ellen White descrie templul ceresc ca un palat permanent şi magnific al Regelui regilor, unde „mii de mii de slujitori Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui" (Dan.7,10). Subliniem că aici EGW nu vede sanctuarul ceresc ca pe o structură temporară specială, ca un cort-muzeu sau ceremonial existând undeva în cer, ci ca locuinţa reală a lui Dumnezeu împreună cu fiii Lui. Dacă în unele viziuni ea vede sanctuarul fără prezenţa îngerilor şi mai redus ca dimensiuni, aici templul ceresc este „plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, străluciţii lui străjeri, îşi acoperă faţa în adorare", un templu care „nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească."
Ea arată că „adevărurile importante cu privire la sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui.” Corespondenţa este aşadar spirituală, didactică. Apoi, citând Ev 9:24, care arată o corespondenţă dintre cele două sanctuare, continuă:

După cum lucrarea Domnului Christos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba tipică avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală; şi pentru fiecare era destinată o încăpere a tabernacolului.
În acest caz, exagerarea corespondenţei dintre cele de sus şi cele de jos este o eroare („fiecare ... având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc"). Ellen White a crezut şi a repetat acest tipar, la fel ca şi ceilalţi pionieri, pentru că aşa a înţeles ea argumentele biblice şi aşa văzuse în viziune. Am dovedit însă că şi autorii inspiraţi pot greşi în unele detalii sau opinii care nu sunt esenţiale pentru siguranţa mesajului.[63]
Descriind înălţarea Domnului Christos la Tatăl (în Hristos, lumina lumii 723-724), Ellen White vorbeşte despre intrarea în cetatea cerească unde se află tronul lui Dumnezeu în mijlocul oştilor de nenumărate fiinţe cereşti. Ea descrie o scenă a mijlocirii Lui, la tronul Tatălui, pentru Biserică. Întregul scenariu ar fi trebuit să cuprindă o referire la sanctuarul (templul) ceresc, aşa cum apare în viziunile Ellenei White, dar templul nu este menţionat. S-ar putea susţine că scena descrisă este un interior al templului. Dar dacă este aşa, de ce nu se spune nimic despre sanctuar, şi de ce în acest interior nu apare nici o separare, nici o sugestie referitoare la două spaţii de închinare?
Din nou, această descriere diferită sugerează că nu există în cetatea cerească o structură bipartită literală, ca reşedinţă a lui Dumnezeu, ci atât cetatea, cât şi templul (palatul, sanctuarul) sunt descrieri poetice, simbolice, didactice ale unei realităţi fizice cereşti care nu ne-a fost descoperită exact, şi care este locuinţa reală a lui Dumnezeu împreună cu ai Săi. Ea funcţionează ca un sediu central al universului, ca o capitală a împărăţiei lui Dumnezeu (Noul Ierusalim), ca un palat al Regelui regilor (templu), ca loc unic şi ideal de închinare (sanctuar).
Aceste afirmaţii nu înseamnă că nu avem dreptul să vorbim despre realităţile cereşti în limbajul dramatic şi tipologic al sanctuarului mozaic, sau al celor văzute în viziune. Dacă Dumnezeu Însuşi a vorbit astfel poporului Lui, acest limbaj figurat este adesea cel mai bun pe care-l avem la dispoziţie. Singura problemă apare atunci când limbajul imagistic şi didactic este luat drept realitate fizică, ajungându-se la contradicţii inutile.
Declaraţii ale Ellenei White despre opozanţii doctrinei sanctuarului
Demersul teologic de mai sus pare pentru unii o spiritualizare sau o abstractizare a realităţilor cereşti. Adesea se citează cuvintele scrise de EGW în cursul crizei Kellogg, susţinătorul unui tip de panteism:

„În viitor, vor apărea amăgiri de orice fel, şi avem nevoie de teren solid pentru picioarele noastre. Avem nevoie de stâlpi de susţinere solizi pentru clădire. Să nu fie scos nici un singur ţăruş din ceea ce Domnul a stabilit. Vrăjmaşul va introduce teorii false, ca de exemplu, doctrina că nu există sanctuar. Acesta este unul din punctele în care va avea loc o îndepărtare de la adevăr" (RH May 25, 1905; CW53).
Se înţelege că un Dumnezeu impersonal, sau cel puţin care nu se manifestă niciodată şi nicăieri într-o formă proprie, vizibilă, spaţială,... un Dumnezeu care este sufletul universului, ca în diverse filozofii sau religii, nu este interesat de a locui într-un sens special, vizibil, într-un locaş al Său, unic, împreună cu creaturile inteligente. Dumnezeul medicului Kellogg locuia în natură şi, în special, în organismul tuturor oamenilor. De aceea a numit el corpul uman „the living temple”,[64] iar un templu în cer nu-şi mai avea rostul. Chiar unii AZS proeminenţi l-au urmat pe Kellogg. Pentru a confirma că EGW se referea la teoriile care subminează doctrina sanctuarului, aşa cum era filozofia lui Kellogg, sau doctrinele care neagă o fază sau ambele faze ale lucrării lui Iisus, este foarte potrivită declaraţia următoare din 1903:
Aş putea spune mult cu privire la sanctuar; chivotul conţinând legea lui Dumnezeu; capacul chivotului, care este tronul harului; îngerii de la marginile chivotului; şi alte lucruri în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu marea Zi a Ispăşirii. Aş putea spune mult cu privire la tainele cerului; dar buzele îmi sunt închise. N-am nici o înclinaţie să încerc să le descriu. Eu n-aş îndrăzni să vorbesc despre Dumnezeu aşa cum dumneata, Dr. J. H. Kellogg ai vorbit despre El. El este înălţat şi preaînalt, şi slava Lui umple cerurile. Glasul Domnului este puternic; el face să tremure cedri Libanului. „Domnul este în templul lui cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui."[65]
În cazul lui A. F. Ballenger,[66] EGW s-a exprimat categoric împotrivă:
Ştiu că subiectul sanctuarului stă în picioare, în dreptate şi adevăr, aşa cum l-am susţinut noi timp de mulţi ani. Vrăjmaşul este cel care conduce minţile unora pe cărări lăturalnice. Lui îi place când cei care ştiu adevărul devin absorbiţi în colectarea de texte biblice pe care să le îngrămădească în jurul unor teorii eronate, care nu au temei în adevăr. Textele biblice folosite astfel sunt aplicate greşit; ele n-au fost date pentru a susţine eroarea, ci pentru a întări adevărul. (Gospel Workers, p. 303. (1915). Noi nu trebuie să primim cuvintele acelora care vin cu un mesaj care contrazice punctele speciale ale credinţei noastre (1SM 160-62).
De aici, unii trag concluzia că noi trebuie să fim satisfăcuţi cu copierea înţelegerii şi argumentaţiei moştenite de la pionieri (în special de la EGW). Situaţia poate fi uneori paradoxală, dar există o sursă sigură şi fundamentală, care nu trebuie abandonată sau eludată în favoarea niciunei înţelegeri istorice, o sursă pe care trebuie s-o reafirmăm continuu:

Noi putem învăţa mult şi ar trebui să cercetăm Scripturile în mod continuu, ca să vedem dacă aceste lucruri sunt aşa [cf. exemplul bereenilor: FA 17:11]. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să-şi fixeze privirile acum asupra sanctuarului ceresc, unde ultima slujire a marelui nostru arhiereu în lucrarea de judecată este în progres,– acolo unde El mijloceşte pentru poporul Lui."[67] sublinierea mea.
Referitor la privilegiul şi datoria de a verifica personal şi colectiv doctrinele pe care le susţinem, Ellen White spunea în 1892:[68]

Nimeni nu are nici o scuză de a lua poziţia că nu mai există nici un adevăr de descoperit, şi că toate expunerile noastre biblice ar fi fără eroare. Faptul că anumite doctrine au fost susţinute ca adevăr timp de mulţi ani de poporul nostru, nu este o dovadă că ideile noastre sunt infailibile. Vârsta[69] nu va preface eroarea în adevăr, iar adevărul îşi poate permite să fie „fair” (deschis, nepărtinitor). Nici o doctrină adevărată nu va pierde nimic printr-o investigaţie minuţioasă.

Articolul se găseşte în întregime la http://florinlaiu.com/article.php?id=7&hash=$1$T.biPEYo$SwXPdHgaKeMslV0Kb5QEV.

_______________________________________________________

NOTE:
[1] Ex 15:17; 25:8; 26:33; 28:29, 35, 43; 29:30; 30:24; 31:11; 35:20; 36:1, 6; 38:24, 26; 39:41; Lv 4:6; 5:15; 6:30; 10:4, 18; 12:4; 16:2, 16-17, 20, 23, 27, 33; 19:30; 20:3; 21:12, 22-23; 22:9, 14; 26:2, 31; 27:3, 25; Nu 3:28, 31-32, 38, 47, 50; 4:12, 15-16, 20; 5:10; 7:9, 13, 19, 25, 31, 37, 43, 49, 55, 61, 67, 73, 79, 85-86; 8:19; 10:21; 18:1, 3, 5, 10, 16, 19; 19:20; 28:7; Dt 26:15; Ios 24:26; 1Rg 8:4, 8, 10; 1Cr 9:29; 22:19; 23:28, 32; 24:5; 28:10; 2Cr 5:5, 11; 20:8; 26:18; 29:5, 7, 21; 30:8; 35:3, 5; 36:17; Ps 72:17; 73:7; 82:13; 88:40; Pl 1:10; 2:20; 4:1; Ez 7:24; 8:6; 9:6; 21:2; 22:8, 26; 23:38-39; 24:21; 25:3; 41:21, 23; 42:20; 43:21; 44:1, 5, 7--9, 11, 13, 15-16, 19, 27; 45:4, 6-7, 18; 46:19; 47:12; 48:8, 10-11, 18, 20-21; Dan 8:13-14; 9:17, 26; 11:30-31.

[2] Cf. www.crestinortodox.ro/SANCTUAR-Dictionar_religios-16377-330-1.html

[3] A se vedea, de exemplu, titlul: "Statul Vatican, sanctuar pentru traficanţii de droguri" din Gardianul, 13.01.2008, nr 1704. Termenul este preluat ca nume de formaţie de muzică metalistă, sau ca numele unei companii de servicii funerare. În aceste cazuri, este posibil ca simbolistica să derive din sensul antic, de templu păgân, de mormânt ca loc sacru (engl. shrine).

[4] Din nefericire, nu există un dicţionar teologic adventist de limbă română, care să evidenţieze specificul utilizării termenului la nivel teologic şi la nivel popular printre adventişti, şi să înlesnească astfel dialogul teologic interconfesional.

[5] Online Etymology Dictionary, Temple: www.etymonline.com Vezi şi Word Information: www.wordinfo.info/words/index/info/view_unit/3691

[6] Cf. etruscans1.tripod.com/Language/EtruscanTM.html .

[7] Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului, cuprinse între ochi, urechi, frunte şi obraz, termen care, după dicţionar, nu provine din templum, ci din lat. templa (timp). Probabil din acelaşi templa (cu referire la timp) derivă şi in-templare (întâmplare).

[8] Templele din Egipt, de la Elefantina şi Leontopolis; templul samaritean de la Garizim – nelegitime, din punct de vedere biblic.

[9] Templul coral din Bucureşti, Templul evreiesc din Piatra Neamţ, etc.

[10] Is 56:7; Mt 21:13; Mc 11:17; Lc 19:46. E. g. Templul Advent Matca, inscripţia de pe frontonul casei adventiste din Matca, jud. Galaţi.

[11] În mediul adventist românesc, termenul biserică se foloseşte doar cu referire la adunarea creştină, ca instituţie istorică sau ca şi comunitate de credincioşi organizată, la nivel mondial. De curând, termenul se aplică, sub influenţa altor limbi, la congregaţia locală (numită, tradiţional, comunitate) şi, prin extensie, la locaşul de închinare.

[12] Din negaţia a- (nu, fără) + verbul dyo (a intra).

[13] E. g. Josephus, Ant. 3:122, 125, 138; 7:378; 8:71-73, 90, 103-104; Wars 5:236. În latină, Josephus, Apion 2:104.

[14] Prima formă este pronunţia clasică, cunoscută de masoreţi în primul mileniu al erei creştine. Forma din paranteză reprezintă pronunţia reală arhaică, din timpurile biblice.

[15] Lv 24:9; Nu 4:4:19; 1Rg 8:6; 1Cr 23:13; 24:5; Ps 134:2; Ez 45:3; Ioel 4:17; Ţef 3:4; Mal 2:11.

[16] Lv 16:2.3.16.17.20.23. 27. 33; 27:28; Dan 8:14; Zah 14:20.21.

[17] Este specific limbii greceşti: sabatul, de exemplu, este τό σάββατον (singular, Ioan 5:18) sau τά σάββατα (plural, Mt 12:1); sanctuarul este, de asemenea, fie un singular neutru (Lv 10:18), fie un plural neutru (Lev 10:4).

[18] 2Rg 20:18; 39:7; 1Rg 21:1; Na 2:7; Am 8:3; Os 8:14; Ioel 4:5; Ps 45:16; Da 1:4; Pr 30:28; Is 13:22; Ps 144:12;

[19] „Casa lui Iahwé apare de 259 de ori, numai la singular. „Casa lui Dumnezeu" / „casă (dumne)zeiască" apare de obicei la singular, referitor la loc sacru evreiesc sau păgân: Gn 28:17, 22; Ios 9:23; Jud 9:27; 17:5; 18:31; 1Cr 6:33; 9:11, 13, 26f; 10:10; 22:2; 23:28; 25:6; 26:20; 28:12, 21; 29:2f, 7; 2Cr 3:3; 4:11, 19; 5:1, 14; 7:5; 15:18; 22:12; 23:3, 9; 24:5, 7, 13, 27; 25:24; 28:24; 31:13, 21; 32:21; 33:7; 34:9; 35:8; 36:18f; Ezra 1:4, 7; 2:68; 3:8f; 4:3; 6:22; 8:17, 25, 30, 33, 36; 9:9; 10:1, 6, 9; Ne 6:10; 8:16; 10:33ff, 37ff; 11:11, 16, 22; 12:40; 13:4, 7, 9, 11, 14; Ps 42:5; 52:10; 55:15; 84:11; 135:2; Ec 4:17; Is 2:3; Da 1:2; Os 9:8; Ioel 1:13, 16; Am 2:8; Mi 4:2; Na 1:14. Dar există şi „case (dumne)zeieşti", adică temple:(Ier. 43:12-13).
[20] 2Cr 17:12; 27:4; Ne 1:1; 7:2; Est 1:2, 5; 2:3, 5, 8; 3:15; 8:14; 9:6, 11f; Da 8:2.

[21] Ex 29:36; 30:10; Lv 4:8.20.21.25.34; 8:2.14; 16:6.11.25.27; Lv 9:8; Lv 9:15; 10:16; 16:15.27; Nu 8:7; 19:17; Ps 40:7/6; 2Rg 12:17; Am 5:12; Ez 43:21.25; 45:19.22; 2Cr 29:23; 5:9.

[22] La romani, edificiu public de formă dreptunghiulară cu interiorul împărţit, prin şiruri de coloane, în trei sau în cinci părţi. Servea drept loc de judecată sau de adunări. (cf. DEX).

[23] Denumirea ebraică pentru heruvim (kerub) este străină limbii ebraice, dar se întâlneşte la asiro-babilonieni (karibu, kuribu), denumind preoţi mijlocitori sau spirite cereşti, genii păzitoare, imaginate artistic cu trupuri compuse, ca nişte sfincşi. Termenul derivă de la rădăcina akkadiană karabu, karubu (a binecuvânta, a se ruga, a consacra. Aceasta sugerează că Dumnezeu a vorbit evreilor, folosind limbajul cultural al lumii în care trăiau.

[24] „Out of the throne came a pure river of water, and on either side of the river was the tree of life. On one side of the river was a trunk of a tree, and a trunk on the other side of the river, both like pure, transparent gold.” (2SG 1860: 32).

[25] NJB: „Down the middle of the city street, on either bank of the river were the trees of life"; FBJ „il y a des arbres de Vie"

[26] http://en.wikipedia.org/wiki/Tree_of_Life_(Judeo-Christian)

[27] „... Bible ....the only foundation of faith. God's people will receive the word as the leaves of the tree of life" (8T 193). "...Christ as a personal Saviour... He is the Tree of life ..." (MR 1525; Let 132 / 1900). „The garden of Eden was not only Adam's dwelling, but his school-room. As in that school, so in the school of earth today, two trees are planted,--the tree of life, which bears the fruit of the true education: the tree of knowledge yielding the fruit of 'science falsely so called.' All who have a connection with Christ have access to the tree of life, a source of knowledge of which the world is ignorant. After sin entered this world, the heavenly Husbandman transplanted the tree of life to the paradise above; but its branches hang over the wall to the lower world. Through the redemption purchased by the blood of the Son of God, man may now partake of its life-giving fruit. The tree of knowledge has its roots in the earth – it is of the earth, earthy. All who have tasted of the heavenly fruit, the Bread of Life, are to be co-workers with God, pointing others from the tree of knowledge to the tree of life, that they also may partake of its fruits” (GC Bulletin, March 6, 1899; 8T 288; ST March 31, 1909; 7BC 988, 989).

[28] În ciuda unor speculaţii că Moise ar fi avut o copie exactă a realităţii, terminologia folosită nu încurajează această idee. Ebr. תבנית, tabnit = figură, formă, model; gr. τύπος, typos = model, formă generală, schiţă.

[29] Vezi şi traducerile NIV ("all that the Spirit had put in his mind"); CJB ("the designs for everything he had been given by the Spirit") etc.

[30] Vezi la ...

[31] Este important să înţelegem că acest plural este doar morfologic (gramatical), nu şi logic. Dacă acest plural ar indica cele două încăperi, cum s-a argumentat uneori, atunci ce semnificaţie poate avea, atunci când se referă la fiecare din cele două încăperi în Ev 9:2-3: „locuri sfinte" şi „locuri prea sfinte"?

[32] La templele greco-romane, coloanele sunt mereu prezente, dar în templul de la Ierusalim nu existau coloane. Pe vremea lui Solomon existau două coloane în faţa intrării, în rest nu erau coloane decât în alcătuirea acelor pridvoare (portice, colonade) ataşate clădirilor zidului de incintă.

[33] Ex 25:7; 28:4, 31; 29:5; 35:9; Sir 27:8; 45:8; Zah 3:4; Ez 9:2-3, 11; Ap 1:13.

[34] Ex 25:8; 29:45-46; Ez 43:7.9; Zah 8:8; 2Cor 6:16; Ev 8:10.

[35] De asemenea, „heruvimul ocrotitor” din Ez 28:13-14, după textul Septuagintei, a purtat cele 12 pietre, după modelul pieptarului arhieresc.

[36] Profan este un termen provenit din latină: pro fanum = în faţa (în afara) templului. Tot de la fanum (templu), provine şi adjectivul fanatic şi substantivul mai nou, derivat, fan.

[37] Angel M. Rodriguez, "The Sanctuary", în Raoul Dederen (editor), Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Commentary Reference Series, vol. 12, Review and Herald PP, Hagerstown, MD, 2000, p. 389.

[38] Ibid. „At the end of the book we are informed that in the New Jerusalem there is no temple (21:22); the whole city serves as God's tabernacle, the place where He dwells with His people (verse 3; cf. 7:15).”

[39] A se vedea scrisoarea ei adresată lui Eli Curtis, A Word to the Little Flock (1847), page 12,

[40] Vezi http://dedication.www3.50megs.com/pioneerwritings.html.

[41] Cf. tezei doctorale a lui Kay Arasola, The End of Historicism – Millerite Hermeneutic of Time Prophecies in the Old Testament, University of Uppsala (Sweden), Datem Publishing, Sigtuna, 1990, p. 220. Pentru detalii, id. 95-146.

[42] Id. 109-110. Miller a ajuns la data aceasta, corectând cronologia lui Usher (4004 î.e.n.) printr-un nou calcul al timpului Judecătorilor (448 ani), cu ajutorul lui Josephus.

[43] A se vedea capitolul „Profeţii împlinite", în E. G. White, Marea luptă / Tragedia veacurilor (GC 1911:334; Josiah Litch, in Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, Aug. 1, 1840).

[44] 1). Iisus (Is 8:14, Ez 11:16); 2). Cerul (Ps 102; 20:2); 3). Iudeea (Ps 114:28); 4). Templul iudaic (Ex 25:8; 1Cr 22:19); 5). Sfânta sfintelor (Lev 4:6; 1Cr 28:10); 6). Pământul (Is 16:13; 1Rg 8:27; Ap 5:10; 20:6; Mt 6:10; Ps 32:15; Ap 11:15; Ps 96:6-13); 7). Sfinţii (1Cor 3:16-17; 2Cor 6:16; Ef 2:21). Cf. Arasola, op. cit. 126.

[45] Cf. http://www.whiteestate.org/pathways/wmiller.asp

[46] Ca răspuns la un set de întrebări, Crozier a răspuns că vederile lui cu privire la subiectul sanctuarului se schimbaseră „cumva” de la data (1845) când scrisese articolul Legea lui Moise, articol citat de adventiştii sabatişti. El afirma în răspunsul său, că din 1848 îşi modificase teologia cu privire la ispăşire, deoarece înţelegea acum mai satisfăcător natura „veacului viitor", şi blama pe sabatişti că citează articolul lui în favoarea doctrinei sanctuarului şi a ispăşirii, când de fapt principalul lui scop fusese să explice şi să dovedească doctrina „uşii închise”, pe care sabatiştii, între timp, o abandonaseră. Crozier afirma că nu se poate şti când va începe ziua antitipică a ispăşirii, dar indiferent când ar fi, dacă a început sau dacă este încă în viitor, ea nu va închide uşa harului pentru cei nepocăiţi. Despre acest subiect, a afirmat: „După cea mai bună lumină pe care o pot obţine din Scripturi, trag concluzia că acea slujbă [Ziua ispăşirii] va ocupa viitoarea eră a lumii (mileniul). Nu am încredere în nici o altă 'descoperire' decât ce este conţinut în Biblie." Interesant este că el păstra tipologia distinctă a celor două încăperi ale sanctuarului, dar nu mai accepta data de 22 octombrie 1844 ca moment al începutului „zilei ispăşirii". Pentru el, aceasta ar fi echivalat cu începutul mileniului, ceea ce nu se vedea. În final, explică de ce respinge sabatul – aceleaşi argumente folosite astăzi de evanghelici: nu este noutestamentar, nu aduce adevărată bucurie, aduce robie etc. (The Advent Harbinger and Bible Advocate, Vol. V., New Series, March 5, 1853) http://www.ex-sda.com/crosier_b.htm

[47] A fost publicată mai întâi în 1846 şi 1847 (A Word to the Little Flock, p. 14-20).

[48] A se vedea 4 Ezra 2:19, o scriere evreiască din secolul I, unde se vorbeşte despre „râuri de lapte şi miere şi şapte munţi puternici pe care cresc trandafiri şi crini." Se poate găsi în traducerile catolice şi în unele traduceri protestante: NRS, RSV, KJA şi VUL în BibleWorks şi pe web: www.hope.edu/academic/religion/bandstra/BIBLE/2ES/2ES1.HTM. De notat că, în perioada din jurul anului 1844, adventiştii se foloseau de Biblia anglicană, care conţinea şi apocrifele. Vezi subcapitolul „Cu Dr. William Fagal”, din volumul următor, pentru o discuţie mai extinsă asupra acestui subiect.

[49] To the Little Remnant Scattered Abroad, April 6, 1846; The Day-Star, March 14, 1846;

[50] Early Writings, 1882: 32-34.

[51] Vezi http://dvartora.jewish.ro/cauta_site.php Tastaţi pe motorul de căutare al saitului.

[52] „Nu este acum cazul (timpul) să vorbim amănunţit despre aceste lucruri" (Ev 9:5b). Ca o întărire a celor spuse, o altă gafă a autorului epistolei se găseşte în acelaşi context: plasează altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor. Probabil ştia locul altarului tămâierii în templul de la Ierusalim, dar el descrie templul aşa cum era în timpurile VT. Informaţia eronată derivă, probabil, dintr-o citire greşită a textului ebraic din 1Rg 6:22: „altarul care era al Sfintei sfintelor" (cf. NIV: the altar that belonged to the inner sanctuary; NET: the altar inside the inner sanctuary), expresie care însă a fost tradusă de alţii într-un sens diferit (RVA: que estaba delante del santuario interior; NAS: which was by the inner sanctuary). Prepoziţia ל lə trebuie înţeleasă aici cu sensul de lângă sau înaintea (cf. Jud 18:28, lângă Bet-Rehob; Ier 52:17, înaintea Casei lui IHWH; Ne 2:8, lângă Casă), deşi este mai obişnuită cu sensul de apartenenţă, ceea ce explică alegerea apostolului şi a majorităţii traducătorilor.

[53] Ca şi în cazul imaginii cu cei „şapte munţi pe care cresc trandafiri şi crini", din viziunea descrisă mai înainte, care ne arată că Dumnezeu i-a descris Ellenei White noul pământ într-un limbaj imagistic complex, introducând atât elemente descriptive biblice, cât şi elemente culturale, care provin din imaginaţia omenească (cf. 4 Ezra 2:19 în NRS, RSV, KJA şi VUL). În acest ultim caz, imaginea celor şapte munţi este pur decorativă şi în contrast cu imaginea celor şapte munţi din Ap 17:9, pe care stă prostituata „Babilon”. Observând că în centrul acestor şapte munţi din viziunea Ellen White se află muntele Sionului, dominat de un templu, imaginea aminteşte metafora biblică a Sionului, care este întotdeauna tratat poetic ca fiind de genul feminin, ca orice cetate (Is 60:14-15). Şi cetatea Sionului este aşezată poetic pe munţi (Ps 87:1).

[54] „La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai la caracter, ci şi ca formă şi aspect.” (GC 645). „L-am întrebat [pe Iisus] dacă Tatăl Său este o persoană şi dacă are o formă asemenea Lui. Iisus mi-a răspuns: 'Eu sunt expresia chipului persoanei Tatălui Meu' ” (EW 77). Termenul ebraic צלם ţalm (ţelem) folosit în Geneză pentru noţiunea de chip, imagine, are întotdeauna sensul de formă vizibilă. Uzul figurat este extrem de rar, dacă există. Dacă în Geneză s-a intenţionat şi sensul figurat, acesta nu este unicul sens, deoarece în contextul creaţiei celorlalte vieţuitoare, omul singur, regele naturii, este descris ca având învăţişarea cea mai nobilă cu putinţă: „după chipul lui Dumnezeu”. Această interpretare nu presupune că Dumnezeu ar avea o natură umană, ci este un semn al condescendenţei şi al relaţiei Lui ideale cu fiinţele create.
[55] Present Truth, August 1, 1849.

[56] Ar fi interesant de ştiut dacă textul din Ex 28:35 se referă la intrarea arhierului în ziua ispăşirii, sau la ocaziile obişnuite în care servea. În orice caz, cel puţin la ieşire, dacă nu la intrarea în sfânta sfintelor, pe când arhiereul era în Sfânta, îşi schimba odăjdiile albe cu cele arhiereşti, după ce se spăla (Lev 16:23-24). Doar ritualul „curăţirii” finale îl făcea îmbrăcat în hainele albe.

[57] EW 36: „Am văzut că Iisus nu va părăsi locul preasfânt până nu va fi hotărât fiecare caz pentru salvare sau pentru distrugere."

[58] Este interesantă în acest context limbajul folosit în LXX pentru diadema de aur a marelui preot (Ex 28:34.36), πέταλον = frunză, petală; foiţă de aur.

[59] Cf. EW 42. Este interesant că viziunile de început ale Ellen White, care aveau ca scop întărirea credinţei în mesajul adventist al sabatului, au avut loc în sabat. Într-un mod asemănător, viziunea Apocalipsei lui Ioan, care are în partea centrală mesajul cu privire la închinare (sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei; poruncile lui Dumnezeu sau porunca fiarei), a fost dată lui Ioan, deasemenea, „în ziua domnească" (Ap 1:10).

[60] A se vedea cel puţin cazurile notorii ale lui Crozier şi Preble. Despre Crozier am vorbit într-o notă anterioară, iar detalii despre pastorul Preble se pot găsi la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/T._M._Preble . Acesta a fost primul predicator adventist care a scris o broşură în apărarea sabatului, convertind pe mulţi alţi milleriţi la sabat, între care pe J. Bates şi pe J.N. Andrews. Ellen White avea motive să avertizeze pe credincioşi de influenţa lui: „There is quite a company in this vicinity who are out in all the truth; and then there are others who are not fully established. T. M. Preble has been around here and has injured some, but our prayer to God is that He would palsy the influence that he has had, and that He would let the clear light upon His truth shine out, so as to establish the wavering” – E. G. White Letter 4, 1851, pp. 1-2. (To Brother and Sister Dodge, from Ballston, Spa, N.Y.)

[61] Doctrina „uşii închise” învaţă că accesul în sanctuar, pentru iertare şi împăcare cu Dumnezeu, adică „uşa harului” nu va fi deschisă la infinit. Când Iisus Îşi va încheia lucrarea de mare preot, înainte de revărsarea plăgilor din Ap 16, cu scurt timp înainte de revenirea lui Iisus, timpul de probă pentru ultima generaţie va fi fost încheiat, şi o nouă şansă nu se va mai acorda. Acest adevăr biblic este prezent în Biblie, atât în prefigurare (Gn 7:16), cât şi în pildele clare ale lui Iisus (Mt 25:10; Lc 13;24-25) şi în Apocalipsă (3:7-8; 15:8; 22:11). Doctrina aceasta se întemeiază pe un principiu biblic clar, care contrastează cu teoriile harului ieftin (Ev 3:13.15; 10:26-31; Ap 3:5.16). AZS au crezut iniţial că uşa harului s-a închis la 1844. Ellen White însăşi a crezut aceasta împreună cu confraţii ei, ceea ce arată că un profet nu este nici inerant, nici infailibil (1Cr 17:2-3). Dar în anii care au urmat, convertirile unora dintre neadventişti i-au determinat să-şi revizuiască poziţia. AZS au renunţat demult la ideea că uşa harului s-a închis la 1844, dar încă susţin că ea se va închide înainte de venirea lui Iisus, şi că singura ocazie sigură de pocăinţă este astăzi. La venirea lui Iisus şi în timpul mileniului, sau după aceea, nu se mai acordă absolut nici o şansă.

[62] Spirit of Prophecy, vol. IV, 1884:261.

[63] Probabil ne mai amintim că Ellen White, în primii ani după 1844, a crezut şi a scris în favoarea teologiei „uşii închise” (credinţa că timpul de har, pentru mântuirea lumii, s-a încheiat la 1844), după care a renunţat la ideea aceasta, împreună cu ceilalţi pionieri. În principiu, teologia uşii închise era corectă, este şi astăzi susţinută de AZS, doar că nu 1844 este momentul, ci un moment viitor, înainte de revenirea lui Iisus. Prin urmare, nu a fost o teologie fundamental greşită, ci greşit aplicată. Am putea învăţa din asemenea lecţii.

[64] http://www.sdanet.org/atissue/white/haloviak/hal-egw1.htm

[65] MR No. 213; Manuscript Releases Volume Four (1990), page 58; Let 253, 1903.

[66] Doctrina lui Ballenger despre sanctuar pornea de la premisa existenţei unui sanctuar real bipartit în cer, ale cărui faze au fost: slujirea din Sfânta (cu Iisus-Melchisedec) înainte de Cruce, şi slujirea din Sfânta sfintelor după Cruce, potrivit sugestiei din Evrei 9. Ballenger avea dreptate probabil în unele aspecte tehnice, dar era greşit ca mesaj. http://www.ex-sda.com/cast-out.htm

[67] The Review and Herald, November 27, 1883; Evangelism, 222-223.

[68] The Review and Herald, December 20, 1892; CW 35.

[69] Această referire la timp este destul de interesantă, în special când o punem alături de declaraţiile Ellenei White privitoare la teoria lui Ballenger despre sanctuar. În acea împrejurare, Ellen White trimite la autoritatea scrierilor pionierilor, la autoritatea manifestării supranaturale a Duhului Sfânt prin viziuni în timpul în care pionierii au studiat şi au pus bazele primelor doctrine AZS, şi la autoritatea timpului („ultimii cincizeci de ani”) văzut ca un test (1SM 160-62). Reacţia ei însă poate fi înţeleasă din persepctiva propriei experienţe. Ea avea încrederea că, dacă Biblia ar fi înţeleasă corect, nu ar exista nici o contradicţie între mulţimea de texte adusă de Ballenger şi credinţa istorică adventistă despre Sanctuar. Cred însă că, dacă scrisoarea ei despre fenomenul Ballenger este luată ca o atitudine suficientă, de principiu, pentru orice situaţie asemănătoare, o facem pe Ellen White să se contrazică flagrant cu sine. Până la urmă, tot Biblia rămâne temeiul învăţăturii creştine, iar confruntarea diverselor citiri personale ale Bibliei este inevitabilă.

4 comentarii:

GoodGospel spunea...

Afirmatia sorei Whiate precum ca adevarul este posibil sa nu fie descoperit pe deplin pare a nu fi facuta cu privire la Sanctuar, doctrina ce este vazuta ca sigura si este oarecum data o avertizare asupra faptului ca in viitor oamenii vor incerca sa lepede aceasta invatatura. Cand vom putea avea in limba romana toate publicatiile si scrierile Ellenei White?

F G L spunea...

Dragă GG
Ceea ce a scris EGW la subiectul descoperirii adevărului se aplică la tot ce numim adevăr.
„Este important ca în apărarea doctrinelor pe care le considerăm articole fundamentale de credinţă, să nu ne permitem să întrebuinţăm argumente care nu sunt cu totul sănătoase. Ele ar putea fi de ajutor pentru a reduce la tăcere pe un oponent, dar ele nu fac cinste adevărului.
Noi ar trebui să prezentăm argumente sănătoase, care nu doar să închidă gura oponenţilor noştri, ci să suporte cea mai strictă şi mai minuţioasă examinare.”
God will arouse His people; if other means fail, heresies will come in among them, which will sift them, separating the chaff from the wheat. The Lord calls upon all who believe His word to awake out of sleep. Precious light has come, appropriate for this time. It is Bible truth, showing the perils that are right upon us. This light should lead us to a diligent study of the Scriptures, and a most critical examination of the positions which we hold. CW 40.3
http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=16477013&K=183743040110919679

luminasionului spunea...

Shalom,
De ce Hellen White este pomenita de foarte multe ori in textul Dvs.?
Sola Scriptura sau Helen White?
Eu aleg Sola Scriptura.
Exista un singur etalon spiritual si ecesta este Biblia!
Doar Sangele Mieluselului Yeshua Ha Mashiah ne mai poate salva!
Dana

F G L spunea...

Dragă LuminaSIonului,

Studiul meu de aici se adresează confraţilor mei adventişti, principalii cititori ai blogului. Articolul menţionează frecvent scrierile Ellenei White tocmai pentru că subiectul este de aşa natură, o anumită dispută amicală provocată de abordarea Bibliei şi a scrierilor EGW într-un anumit context.
În Biserica AZS este recunoscută oficial învăţătura noutestamentară despre existenţa darului profeţiei chiar după încheierea canonului biblic, în special în timpul sfârşitului, ca un instrument al lui Dumnezeu de a conduce la Biblie şi de a da sfaturi, încurajări şi mărturii primite pe cale supranaturală, în vederea salvării sufletelor şi a dezvoltării Bisericii. (Aceasta a fost experienţa noastră ca Biserică şi nu o putem nega. Se poate observa că alte grupări sabatariene creştine, care nu au avut acest dar călăuzitor în Biserică, au rămas mici şi divizate, deşi unele sunt mult mai vechi decât adventismul – e.g. Baptiştii de Ziua a Şaptea sunt de pe la 1600, dar numără numai câteva sute de mii astăzi, în timp ce AZS sunt de pe la 1840, dar astăzi numără circa 20 milioane). Vă redau mai jos părţi dintr-o scrisoare a mea către un frate creştin care de asemenea era deranjat de referirile la Ellen White. Aveţi dreptate că există un singur etalon spiritual, aşa învaţă şi Ellen White:

“Pentru susţinerea poziţiei voastre,… aduceţi¬-vă dovezile, clare şi lămurite, din Cuvântul lui Dumnezeu. „Aşa zice Domnul” este cea mai puternică mărturie pe care o puteţi prezenta oamenilor. Nimeni să nu fie educat a privi la Sora White, ci la puternicul Dumnezeu, care i¬a dat instrucţiuni.”[1] …. “Puţină atenţie este dată Bbliei, de aceea Domnul a dat o lumină mai mică, pentru a conduce pe oameni la lumina mai mare.”[2]
„Cu privire la infailibilitate, eu niciodată nu am pretins-o; numai Dumnezeu este infailibil. Cuvântul Lui este adevărat, şi ’în El nu este schimbare, nici umbră de mutare’.”[3] .... „Eu nu pretind infailibilitate, sau chiar desăvârşire a caracterului creştin. Nu sunt liberă de greşeli şi de erori în viaţa mea. Dacă aş fi urmat pe Mântuitorul meu mai de aproape, n-ar mai trebui să deplâng atât de mult neasemănarea mea cu chipul Lui cel drag.”[4]
Ellen White ne-a prezentat întotdeauna Biblia ca „ghid infailibil pentru credinţă şi practică”,[5] şi a avertizat împotriva pretenţiei explicite sau implicite de infailibilitate, referindu-se nu numai la Biserica istorică, dar şi la Biserica noastră şi la oamenii ei:
„Dacă cineva diferă de fraţii săi şi insistă că el este infailibil [= că n-ar putea greşi], este un element periculos. Dacă niciodată nu admite că are ceva de corectat, se află într-o poziţie periculoasă.”[6]
„Dacă noi am făcut o greşeală, fraţilor, atunci aceasta este tocmai în faptul că am considerat pe oameni infailibili, oricât de înaltă ar putea fi poziţia lor. Da, greşeala noastră este în a privi pe oameni infailibili din cauză că Dumnezeu le-a dat o anumită lucrare de făcut. Dacă aceşti oameni ar rămâne mereu în Christos şi Christos ar rămâne permanent în ei, fără a se despărţi nici un moment de Christos, am putea depinde de ei mai mult decât putem astăzi; dar ştim că adesea ei fac greşeli şi erori. Trebuie oare să-i judecăm fiindcă fac anumite greşeli şi erori? Dar nu ne putem bizui pe alţii mai mult decât pe aceştia pe care-i socotiţi infailibili, deoarece nimeni dintre noi nu este infailibil. Vă voi spune însă cine este infailibil: adevărul Dumnezeului cel Viu este infailibil. Şi dacă ne putem ţine de adevăr şi avem adevărul Lui locuind în noi, vom fi sfinţiţi prin adevăr şi ne vom apropia tot mai mult de Dumnezeu.”[7]
„Avem multe lecţii de învăţat şi multe, multe de dezvăţat. Numai Dumnezeu şi cerul sunt infailibili. Aceia care cred că ei nu vor trebui să renunţe niciodată la o părere îndrăgită, că nu vor avea niciodată ocazia să-şi schimbe o anumită opinie, vor fi dezamăgiţi. Atâta timp cât ţinem la propriile noastre idei şi păreri cu persistenţă hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care s-a rugat Christos.”[8]

Principiul protestant „Sola Scriptura” a fost formulat de reformatori în opoziţie cu tradiţiile omeneşti care fuseseră aşezate în competiţie cu Biblia sau deasupra ei. Acest principiu nu poate fi făcut să însemne ceva care este împotriva revelaţiei biblice. Biblia ne învaţă că darul profetic este specific şi esenţial Bisericii, pe lângă alte daruri; nu pentru a depăşi, înlocui sau completa învăţătura Bibliei, ci pentru a o seconda, sluji şi aplica la situaţiile specifice timpului. Prin urmare, a nu accepta darul profetic, despre care Biblia dă mărturie, înseamnă a nu accepta „toată Scriptura” (Omnis Scriptura).[9]
Apocalipsa ne previne că ultima acţiune a Balaurului este lupta împotriva Rămăşiţei Bisericii universale:

Ap 12:17: Şi Balaurul, mâniat pe Femeie, s-a dus să facă război cu Rămăşiţa seminţei ei, cu aceia care ţin Poruncile lui Dumnezeu şi au Mărturia lui Iisus [Spiritul Profeţiei / Darul profetic; cf. Ap 19:10; 22:9]).

Răspuns oficial de la Patrimoniul Ellen White (o instituţie a Bisericii, care păstrează manuscrisele originale şi promovează aceste scrieri):
Întrebare: A făcut Ellen White din acceptarea slujirii ei profetice o cerinţă (condiţie preliminară) pentru a putea fi membru în Biserica AZS?[10]
Răspuns: Vorbind despre cei care „nu manifestau opoziţie” faţă de darul ei profetic, dar care, pentru diverse motive, erau încă nehotărâţi cu privire la natura darului prin care ea a slujit Biserica, Ellen White a scris:
„Unii ca aceştia n-ar trebui să fie privaţi de beneficiile şi privilegiile Bisericii, dacă în celelalte privinţe conduita lor creştină este corectă, dacă au un bun caracter creştin. . . .Mi s-a arătat că unii pot primi viziunile publicate, judecând pomul după roadele lui. Alţii sunt ca îndoielnicul Toma; ei nu pot crede Mărturiile publicate, nici nu primesc dovezile aduse de mărturia altora, ci trebuie să vadă cu ochii lor şi să aibă ei înşişi dovezi. Unii ca aceştia nu trebuie să fie puşi deoparte, ci să se exercite îndelungă răbdare şi iubire frăţească faţă de ei, până când ei îşi vor găsi poziţia fermă şi se vor fixa, fie pentru, fie contra. Dacă ei luptă împotriva viziunilor (EGW), despre care nu au nici o cunoştinţă; dacă merg cu opoziţia atât de departe încât se împotrivesc unui lucru în care nu au nici o experienţă, şi dacă se simt iritaţi atunci când cei care cred că viziunile sunt de la Dumnezeu vorbesc despre ele, întâlnindu-se şi încurajându-se cu învăţătura primită prin viziune, atunci Biserica poate şti că ei nu au dreptate.”[11] (Testimonies, vol. 1, p. 328). http://www.whiteestate.org/issues/issues.asp.

Dragă soră, sfatul meu este să încercaţi să citiţi una din scrierile ei (eu v-aş recomanda „Hristos Lumina Lumii”, vă pot împrumuta, dacă nu găsiţi), nu are importanţă ce credeţi despre autoare. Veţi constata, după ce veţi citi numai 2-3 capitole, că nu aţi auzit pe nimeni vorbind atât de profund şi atrăgător despre Dumnezeu şi despre Domnul nostru Iisus Christos. Nu autoarei vreau să fac reclamă, fiindcă ea nu şi-a propus să domine conştiinţele oamenilor, ci asupra scrierilor, care merită citite ca orice carte creştină de calitate.

Cu simpatie frăţească
FL