Dragă Domnule Herman Haym

Eu nu am timp să stau pe forumuri, dar prietenii mi-au atras atenţia asupra afirmaţiilor înalt specializate şi uneori contondente pe care le faceţi, am decis să intervin, deoarece Sola Scriptura este un institut de educaţie biblică respectabil şi creştin. Fără supărare, dacă suntem bărbaţi, să fim „sportivi”.
Unele din traducerile şi interpretările pe care le susţineţi nu stau în picioare. Nu cred că aceasta este cea mai importantă problemă a Dvs., nici nu am luat în seamă toate afirmaţiile greşite pe care le faceţi; dar, pentru că credeţi că argumentul Dvs. stă în cunoaşterea temeinică a Bibliei şi a limbii ei, îndrăznesc să pun în scris reacţiile mele.
Aţi acuzat în mod repetat pe ceilalţi creştini că au falsificat Biblia. Orice activitate umană este imperfectă şi ştiu bine ce spun, că există destule greşeli de copiere, de citire, de traducere, de interpretare care nu înseamnă neapărat fals şi rea voinţă. Ele sunt rodul generaţiilor de cercetători. Unii dintre ei au stricat textul chiar încercând să-l corecteze. Iar această afirmaţie este adevărată atât pentru creştini, cât şi pentru evrei, la toate confesiunile şi sectele şi la toţi indivizii independenţi care cred că sunt singurii care au adevărul. Deci, pentru că toţi putem greşi, este bine să fim mai îngăfuitori cu alţii. Există o mulţime de erori de tot felul dar cele mai multe nu sunt semnificative. Puţine sunt importante, iar acelea pot fi depistate comparând diverse traduceri, dacă cineva nu cunoaşte foarte bine limbile bilbice.
Ideea că pentru a înţelege corect textul ebraic este suficient să ştii ivrit (ebraica modernă), este foarte discutabilă. Este ca şi cum un mexican învaţă limba română, iar după ce a ajuns la ultimul nivel îi dai să citească şi să comenteze din Dimitrie Cantemir. Este adevărat că ivrita modernă se prezintă la suprafaţă ca o reînviere a limbii biblice, dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par. Vocabularul biblic a fost preluat, dar uneori nu cu acelaşi sens, ci cu sensurile care circulau acum 2000 de ani. Pronunţaia, bună parte din gramatică, topica frazei, sintaxa şi alte elemente sunt mult diferite astăzi. Dar cea mai importantă diferenţă este că, dacă un ziar ivrit îl citeşti aşa cum scrie, şi nici nu ai nevoie de vocalizare, textul biblic a ajuns până la noi prin copieri de-a lungul a trei milenii, a schimbat trei alfabete succesive (canaanit vechi, paleo-ebraic şi actualul care este aramaic) şi trei modalităţi diferite de scriere (consonantică, consonantică cu matres lectionis şi în final cu vocalizare şi accentuare masoretică). Din acest motiv, este important să fie analizată relevanţa textului ebraic, nu doar aşa cum este fixat şi vocalizat în sec. 5-8 de masoreţi (care erau anticreştini), ci aşa cum ar fi el citit în mod critic, inteligent, de orice cercetător suficient de pregătit.
Adevărul este însă că respectând textul masoretic aşa cum este el vocalizat şi punctuat, nu putem citi cum susţineţi Dvs., că „un nelegiut va face să înceteze jertfa...” (Dan 9:27). Acel „nelegiuit” pur şi simplu nu există în v. 27. În realitate, subiectul logic al fiecărui verset al acestei profeţii (24, 25, 26, 27) este Messia, în mod explicit în v. 25-26, şi în mod implicit în v. 24 şi 27. Care este acel cuvânt ebraic din Daniel 9: 24-27 care înseamnă „nelegiuit” şi pe care Dvs. îl faceţi subiectul primei propoziţii din v. 27 ? Abia ultimul cuvânt din verset (שמם pustiitor) s-ar putea referi în principiu la un nelegiuit care va fi distrus, dar acesta este prea departe ca să fie subiectul primei propoziţii. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, aceasta nu justifică afirmaţia Dvs. că Biserica a măsluit cuvântul şi a falsificat Biblia. S-ar putea demonstra că aici, în Daniel 9 mai degrabă Sinagoga a falsificat subtil nişte lucruri. De exemplu, punând accentul athnakh sub cuvântul שבעה (şapte) din v. 25, a făcut să se citească „până la Messia...7 săptămâni; şi timp de 62 săptămâni...”, în loc de „7 săptămâni plus 62 de săptămâni”, ceea ce indică un calcul greşit de la decretul de restaurare a Cetăţii până la Messia. În v. 26 se spune clar că Messia va fi dat la moarte „după cele 62 de săptămâni”. Prin urmare, Messia nu avea să vină după primele 7 săptămâni, cum reiese din punctuaţia rabinică şi din traducerile creştine obediente exclusiv de textul masoretic.
Dvs. faceţi referire la jertfe ca unul care speraţi că în viitor templul va fi restabilit şi toată acea liturgică de care Dumnezeu S-a putut lipsi de la Adam până la Moise, să fie reînviată. Asta îmi spune că nu credeţi că Messia este adevărata Jertfă. Dacă vreţi să vă convingeţi că El este adevărata jertfă, citiţi vă rog introducerea la Isaia 53 în Targum (Is 52:13: האֹעבדיֹמשיחא (iată, Robul Meu, „Messia”). De asemenea, în rugăciunea צידוקֹהדין , publicată cândva de Rabi Dr. Thenen în broşura הצפור (în Brăila, la o dată necunoscută, în perioada interbelică) se găsesc cuvintele „căci nu pentru meritele noastre Te rugăm, ci pentru meritele Aceluia care a fost legat ca un miel de jertfă”. Desigur, credincioşii evrei nu se gândeau la Iisus, când menţionau asemenea lucruri, dar aceasta arată că ideea unui sacrificiu uman (prefigurat de jertfa lui Isaac) era înţeleasă cel puţin de unii rabini ca fiind soluţia lui Dumnezeu pentru ispăşirea păcatelor. Nu înţeleg clar ce poziţie aveţi faţă de Noul Testament. Dacă credeţi în misiunea apostolilor lui Iisus şi în inspiraţia autorilor NT, atunci citiţi Epistola către Evrei, care arată clar că în noul legământ împlinit de Iisus, singurul Messia, nu mai sunt valabile templul şi jertfele (umbrele) vechiului legământ. S-a terminat pentru totdeauna cu ele. Cine îşi pune speranţa în jertfe animale îşi pierde sufletul.
Încetarea ritualurilor la templu nu se produce doar prin forţe umane ostile, cum a fost în anii 586 AC, 168 AC şi 70 AD, ci Dumnezeu poate face aceasta trimiţând o secetă şi foamete grozavă (Ioel 1:13). Tot astfel, când adevărata jertfă avea să vină, jertfele care erau doar o prefigurare a ei, trebuiau să înceteze, sau oricum, îşi pierdeau valabilitatea. Dvs. negaţi însă afirmaţia Evangheliei referitoare la sfâşierea perdelei templului, aşa încât nu ştiu exact pe ce scrieri sfinte vă întemeiaţi, dacă respingeţi NT. Spuneţi că perdeaua aceea a existat până la distrugerea templului. Dar de unde ştiţi că era aceeaşi? Doar nu vă imaginaţi că perdeaua era aceeaşi din timpul lui Moise. Ceea ce se uza era înlocuit.
Să înţeleg că admiteţi numai VT ? Observ că citaţi şi din Noul. Dar spuneţi că atunci când va reveni Iisus din cer se vor aduce jertfe după ordinea prescrisă... Deci Dvs. nu sunteţi evreu ortodox, pentru că credeţi în Iisus. Nu sunteţi nici mesianic, pentru că mesianicii ţin sărbători, dar nu aşteaptă refacerea templului şi aducerea jertfelor. Sau dacă asta aşteaptă, înseamnă că nu sunt cu totul creştini. Ce să mai facă Dumnezeu cu jertfele după revenirea lui Iisus? Citatul pe care-l daţi („copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără jertfă...”) este din Os 3:4 şi se referă la jertfele păgâne şi idolii regatului Israel de nord, care a fost distrus de asirieni, nu la templul din Ierusalim.
Da Messia trebuia să fie Om, dar şi Dumnezeu: Isaia 9:6 („copil”, „fiu”, dar şi אל גבור „Dumnezeu Viteaz” şi אבי־עד„Părinte Veşnic” (comparaţi cu Is 10:21 în textul ebraic). În Targumul de la Is 9:6 se poate citi următoare traducere interpretativă, veche de peste 2000 de ani, pe care o au evreii în comentariile rabinice: „Profetul a zis casei lui David: ’Iată un Copil/Învăţător ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat; El a primit sarcina păstrării Legii. Numele Lui este numit de demult Minunat Sfătuitor, Dumnezeu Viteaz, Cel ce Dăinuieşte în Veci, Messia a cărui pace va spori peste noi în zilele Lui”. Dacă El este doar om, atunci de ce David îl numeşte „Domnul Meu” (Ps 110:1; Mt 22:42-44) ? Faptul că multe profeţii se referă doar la natura Lui umană, nu este un argument că Messia avea să fie doar om. Da, ca Om, Iisus se închină lui Dumnezeu, numindu-L „Dumnezeul Meu”, aşa cum aţi argumentat, dar El nu este mai puţin Dumnezeu (Ioan 1:1; 20:28; Rom 9:5; Tit 2:13; Ev 1:9; 1In 5:20; Ioan 12:41-43 cf. Is 6:1-2).
Traducerea Dvs. la cuvintele „lama sabachthani” („de ce m-ai încurcat?”) este ingenioasă (n-am mai întâlnit-o până acum), dar nu este corectă. Autorii biblici care au redat în greacă aceşti termeni evreieşti erau evrei şi ştiau bine care este limba în care Iisus a strigat, precum şi sensul. Comparând transliterarea grecească a acestui strigăt în evanghelii (Mt 27:46 ηλι ηλι λεμα σαβαχθανι , Mc 15:34 ελωι ελωι λεμα σαβαχθανι) observăm aspecte aramaice ale limbajului. Ştim că limba vorbită de galileeni şi de Iisus era dialectul iudeo-aramaic (Mc 5:41; Ioan 1:42; 1Cor 16:22), o aramaică impregnată de elemente iudaice, care era binecunoscută şi în sud, în Iudeea. Mai ştim că ebraica încă se vorbea în Iudeea, dar într-o formă evoluată (ebraica mişnaică) influenţată de aramaică şi Iisus o cunoştea cu siguranţă, deoarece părinţii erau din Betleem de origine. Nu ştim cum a strigat Iisus exact (Elí, ca în ebraică; sau Elo-í, ca în aramaică), dar întrebarea „pentru ce?” este redată în ambele evanghelii la fel („lema’ ”, ca în aramaică; şi nu „lama’ ”, ca în ebraică, deşi traducătorii au transliterat cu /a/). Aceasta înseamnă că strigătul lui Iisus a fost în limba maternă, în iudeo-aramaică, iar verbul transliterat greceşte în forma „sabachthani” trebuie să fie tot aramaic. Or se ştie că în aramaică „m-ai părăsit” se spune „shabaqtani” (שבקתני). În greacă nu există sunetul /sh/, de aceea se transliterează cu /s/, iar Kof şi Kaf se transliterează cu K (care grafic s-a confundat uneori cu X). Speculaţii nevinovate sau chiar mistice se pot face (cineva susţinea că „lama shabahtani” înseamnă „de ce m-ai proslăvit”?), şi este adevărat că verbe asemănătoare se găsesc: sabak (ebr. a încurca), shabbach (a lăuda/slăvi). Dar autorii evangheliilor au înţeles că verbul shabaq (a lăsa, a părăsi). Nu văd de ce trebuie să-i contrazicem. Şi ce câştigăm cu asta? Că până la urmă este adevărat şi că Iisus a fost onorat (proslăvit) prin acea Jertfă (In 7:39; 12:16, 23, 28; 13:31-32; 17:1.5; 21:19), şi că Providenţa L-a „încurcat” ca pe berbecul pe care Avraam l-a jertfit în locul lui Isaac (Gn 22:13), dar aceasta nu neagă înţelegerea contemporanilor: „M-ai părăsit”. Forma la care vă referiţi (עזבתני azavtani) din Ps 22:1 este ebraică. În Targum la Ps 22:1 apare însă שבקתני „shabaqtani”, chiar la sute de ani după Iisus.

Referitor la textul din Isaia 53:12ab, din nefericire a fost greşit tradus în najoritatea versiunilor, din superficialitate. Totuşi, Targumul precum şi traducerea iudaică americană TNK redau diferit aceste versuri – şi mult mai convingător. (TNK: „Assuredly, I will give him the many as his portion, He shall receive the multitude as his spoil”). Aceasta înseamnă că particula את trebuie înţeleasă aici ca indicator al complementului direct („pe”), nu ca prepoziţie („cu”). Eu traduc: „El va împărţi ca pradă pe cei puternici” (cf. Ioel 4:2, Za 2:12, Ps 2:8). În ambele versuri, Targumul înţelege că Robul lui Iahwé este învingătorul care îşi însuşeşte bogăţiile „mulţimilor” (neamurilor) şi „puternicilor” (regilor): „De aceea îi voi împărţi Lui pradă de popoare mari, şi bogăţii de cetăţi tari le va împărţi ca pradă”. Vechea traducere greacă redă: „De aceea va moşteni El Însuşi pe mulţi şi va împărţi prăzile celor puternici”. Aceeaşi idee poate fi urmărită în traducerile Vulgata, Christian Standard Bible (Holman), Douay-Rheims, Luther (L45: “Darum will ich ihm große Menge zur Beute geben, und er soll die Starken zum Raube haben”).
Ideea că, în lupta şi în victoria desfăşurate în acest poem, Mesia împarte prada „printre” cei mulţi (mari) şi „cu” cei puternici, trivializază identitatea şi autoritatea lui Messia. I-au fost, oare, „cei mulţi” şi „cei puternici”, aliaţi în război? În tot acest poem, El luptă absolut singur, iar atitudinea celor mulţi trece de la oroare, la uimire şi cutremur (vezi Is 52:13). Nici un „puternic” şi nici o „mulţime” nu au fost de partea Lui în timpul „luptei”. Pentru care motiv, în ziua triumfului, El să aibă doar o parte între mulţi alţii şi printre „puternici”, ca şi cum el ar fi un neputincios parvenit?
Dacă El plăteşte răscumpărarea tuturor, atunci toţi sunt robii Lui. Dacă aici ar fi vorba numai de „cei mulţi” am putea suspecta că aceştia sunt mulţimile salvate, cărora Messia le face parte de roadele victoriei Lui (cf. Dan 7:13-14.18.27; Ap 20:4 et a.). Dar prezenţa „puternicilor” în versul paralel face foarte improbabilă o asemenea lectură, fiindcă în context este vorba de premiul victoriei supreme a lui Messia. Un Messia care în sfârşit ajunge abia la înălţimea suveranilor pământeşti, nu este imaginea biblică şi contextuală a acestui Învingător. La începutul poemului (42:13-15) ni se spune că El (singur) va învinge şi va fi înălţat la superlativ, încât toţi puternicii se vor înfiora. Comparaţi încheierea poemului cu versurile introductive, unde avem de asemenea „mulţi” (=popoare) şi „împăraţi”.
În orice caz, apreciez faptul că aţi observat slăbiciunea teologică a acestor versuri, aşa cum sunt ele traduse de obicei. De asemenea, versurile „wayyiten ’et resha’im qivro, we’et ’ashir bemothaw” sunt traduse neatent în multe traduceri, aşa că nu mă mir că aţi căutat o soluţie diferită. Totuşi, soluţia Dvs. nu stă, deoarece qivro înseamnă „groapa Lui” nu „groapa lor”. Afară de faptul că presupuneţi o eroare scribală în acest cuvânt, ceea ce este posibil teoretic, dar nu este atestat. În schimb, verbul wayyten apare diferit. În textul de la Qumran apare wayyttenu (au dat, a fost dat[ă]), ceea ce reflectă o lectură arhaică verbului ויתן (wayyuttan = a fost dat[ă]). את este aici prepoziţie (cu, împreună cu). Termenii עשר (bogat) şi רשע (nelegiuit), aşa cum se scriau la origine, fără vocalizare şi fără matres lectionis, sunt folosiţi aici în vers ca joc de cuvinte, unul fiind inversul celuilalt. Iar termenii qever (groapă) şi boma’ (mormânt) de la sfârşitul versurilor paralele sunt sinonimi. Se va citi, prin urmare, bomatho (mormântul Lui). Conjuncţia waw este aici adversativă, iar traducerea este: „Au dat (au hotărât să fie) groapa lui cu ticăloşii, dar a fost cu (lângă) un om bogat mormântul Lui”. Acesta este contrastul dintre ce I-au hărăzit oamenii şi ce I-a hărăzit Dumnezeu. Moartea lui Iisus a fost cumplită, dar înmormântarea, în ciuda planurilor omeneşti, a fost a unui nobil. Soluţia mea nu este originală, poate a Dvs. este, şi chiar este interesantă, însă trebuie să recunoaşteţi că nu se potriveşte în context.
O altă problemă, mult mai importantă, este că Dvs. citaţi porunca întâi din decalog pentru a susţine că Messia nu poate fi Dumnezeu, deoarece există un singur Dumnezeu. Este logic cumva, dar logica noastră nu ne ajută prea mult în situaţia aceasta. Moise şi Profeţii vorbesc despre o fiinţă cerească (Maleah Adonai), care are întotdeauna rol de trimis special al lui Dumnezeu, dar care Se confundă întotdeauna cu Dumnezeu şi cere închinare din partea oamenilor. În rugul aprins, Acesta este Cel care a vorbit cu Moise „din mijlocul rugului” (Ex 3:1.4), care Îşi asumă Numele Sacru, care eliberează pe evrei din Egipt (Ex 14:19-21), care a condus conchista Canaanului (Ios 5:13-15), care Se descoperise încă din timpul patriarhilor ca Dumnezeu (Gen 16:7-11.13; 22:11-12.15-17; 48:15-16). Termenul מלאך mal’ach înseamnă de fapt sol, trimis, ambasador, delegat, reprezentant, indiferent dacă este vorba de un sol ceresc sau un sol omenesc. Abia târziu, în epoca romană, a ajuns să se folosească în mod exclusiv cu sensul de „înger”. De asemenea, Spiritul lui Dumnezeu (numit uneori simplu Duhul, fără altă precizare) este asociat cu autoritatea şi puterea lui Dumnezeu şi este prezentat distinct, chiar dacă în strânsă legătură cu Dumnezeu (Gen 1:2). De aceea Dumnezeu vorbeşte uneori la plural despre Sine (Gen 1:26), nu pentru că ar folosi un pronume de reverenţă, fiindcă în cele mai multe cazuri, Dumnezeu vorbeşte despre Sine: „Eu Sunt Acela”. Nu întâmplător, Isaia se referă la cele trei Persoane ale Dumnezeirii într-un singur pasaj: Is 63:9-10.

Aţi afirmat: „Cei ce cred in Isus nu mai fac voia lui Dumnezeu,ca Cristos ii invata ca nu mai trebuie.” Înţeleg că reacţionaţi astfel faţă de unii pretinşi creştini care sub pretextul evangheliei lui Iisus nu mai fac voia lui Dumnezeu. Aici ei se înşală, dar este posibil să greşiţi şi Dvs. De exemplu, crezând că toate elementele legământului mozaic sunt valabile şi acum în noul legământ, şi că Iisus este doar un profet, nu şi Dumnezeu care în trup omenesc a venit şi S-a jertfit pentru a noastră mântuire..., vă înşelaţi şi Dvs.


Ilustraţia Dvs. cu copacul este în oarecare măsură instructivă. Una mai bună a făcut Apostolul Pavel în Rom 11:16-22. În acea ilustraţie relaţia trunchi-ramură este văzută în sens spiritual, ca succesiune spirituală, nu ca descindere genetică (ca în iudaism), nici ca succesiune „apostolică” (adică mistico-politică, ca în ortodoxism şi catolicism). Trunchiul nu este întreg iudaismul (care a avut şi are şi el destule variante şi secte), ci trunchiul este Israelul credincios, spiritual, suma acelor evrei sau neevrei din VT care au ascultat de Legea Domnului, nu cei care s-au închinat la viţei şi au făcut voia lor. De asemenea contemporanii lui Iisus, şi majoritatea iudeilor care nu L-au acceptat ca Messia, nu au mai fost socotiţi de Dumnezeu ca Israel, fiindcă acele ramuri (chiar dacă ar fi fost unitare din punct de vedere religios) au fost tăiate (Rom 11:17.19). De asemenea, Pavel învaţă şi pe creştinii neevrei care au fost altoiţi în trunchiul Israelului lui Dumnezeu, că statutul lor nu este diferit de al ramurilor evreieşti, şi anume că privilegiul lor de a se numi Israel este condiţionat de o relaţie de credinţă. Odată cu renunţarea la credinţă vine tăierea ramurii (v. 20-21), ceea ce s-a întâmplat cu mulţi creştini şi multe biserici şi grupuri pretins creştine.


Întoarcerea modernă a evreilor în ţara promisă nu are legătură cu legământul lui Dumnezeu, nici cu profeţiile. Toate profeţiile despre întoarcere şi restaurare se refereau la întoarcerea şi restaurarea de după exilul babilonic. Unele sau realizat, altele nu s-au realizat şi nu se vor mai realiza, deoarece sunt condiţionate (Ier 18). Ceea ce se întâmplă astăzi este o mişcare social-politică despre care nici măcar evreii nu cred toţi că este profetică. Africanii au fost luaţi ca sclavi, iar după eliberare, americanii le-au făcut un stat în Africa (Liberia) unde să se întoarcă. Statul Papal a fost desfiinţat şi umilit între 1798/1870 – 1929, dar odată cu ascensiunea fascismului a început să se refacă. Popoarele din Balcani au fost supuse otomanilor, dar după secole au început să se elibereze. Saşii au fost aduşi în Transilvania de multă vreme, iar în perioada comunistă s-au repatriat în Germania. Ce este diferit cu evreii? Este tot o mişcare absolut politică, deşi are pretenţii religioase (şi alţii au). Majoritatea evreilor sunt tot în diaspora (în special în Americană), deci nu socotesc că iudaismul i-ar lega de patria strămoşilor lor îndepărtaţi.


Israel a fost ales cândva ca popor al lui Dumnezeu, ca frate mai mare între celelalte popoare. Dar alegerea a fost condiţionată. Şi Saul a fost ales ca rege, şi Iuda a fost ales ca apostol, dar şi-au pierdut orice drept prin necredinţă şi neascultare. Referinţa Dvs la Ieremia 33;23 seamănă cu cea din 31:35-38. Dar aţi uitat să menţionaţi că chiar şi cele mai solemne jurăminte ale lui Dumnezeu, care Se referă la planurile Lui de viitor cu orice popor, sunt condiţionate (tot Ieremia spune în cap. 18:6-11). Ieremia a rostit profeţiile acestea la începutul exilului babilonic, şi ele se referă la întoarcerea din exil şi restaurarea din epoca persană. Planul lui Dumnezeu a fost într-adevăr ca Ierusalimul să nu mai fie distrus niciodată (Ier 31:40). Şi totuşi a fost distrus, chiar în mod repetat. Ierusalimul de acum nu mai are în el locuinţa lui Dumnezeu, iar legământul a fost de mult rupt de către Israel. Toate promisiunile de acest gen sunt condiţionate. Nu sunt oare toţi arabii de nord, edomiţii din vechime, cele 10 triburi israelite din nord, sămânţa lui Avraam ? Şi totuşi, au fost de multă vreme lepădaţi şi până astăzi zac în anonimat sau în răzvrătire. La fel au făcut şi iudeii, când au respins pe Iisus ca Messia. Şi-au pierdut privilegiul de „întâi-născut”. Au trecut pe planul al doilea (din punct de vedere al statutului înaintea lui Dumnezeu, nu în sens fizic, politic sau economic, unde sunt mereu printre primii).
Pavel spunea că Avraam a aşteptat Ierusalimul ceresc (Evrei 11), că Ierusalimul pământesc, cu poporul lui şi cu religia lui sunt în robie, în timp ce Ierusalimul de sus este „mama noastră”, cetate liberă şi eternă (Gal 4:25-31). Iar Ioan l-a văzut în viziune coborând pe pământ, după judecata milenială (Apoc 21).
Cu stimă,

F L, cetăţean al Ierusalimului ceresc.
(Asta pentru că după fiecare comentariu vă semnaţi "HH din Israel" sau "de la Ierusalim"!)