Despre tradiţia sfinţilor Părinţi, Bunici şi Nepoţi

Lui FP

[FP este un intelectual exasperat de existenţa „sectarilor”, un corespondent al prietenului meu S. Între alte argumente, FP a fost bombardat de S cu cu o suită de citate din Sfinţii Părinţi, care accentuau rolul esenţial şi primordial al Bibliei. La care, FP a răspuns (cu un limbaj puternic colorat emoţional ), că oricum ar fi, Părinţii nu puteau susţine Sola Scriptura, deoarece ei au fost principalii promotori ai tradiţiei ortodoxe. CORECT până aici. Nu pot reda aici răspunsul lui FP (cu sau fără culori), deoarece nu am libertatea de a-l publica pe blog.]

_________________

Nu-mi fac iluzii că s-ar găsi principiul Sola Scriptura la Părinţii Bisericii (bisericilor) tradiţionaliste. Dar cuvintele lor arată că ortodoxia acelor vremuri era mai aproape de Scriptură decât cea de astăzi. Ei făceau caz şi de tradiţii, şi de autoritatea Bisericii, dar Scriptura încă mai era considerată autoritate supremă, cel puţin pentru orientarea moral-spirituală a credinciosului, dacă nu pentru îndreptarea Bisericii în general. Dacă Părinţii Bisericii nu susţin Sola Scriptura, ei totuşi susţin Prima Scriptura.

De fapt, nici Luther nu a vrut să spună, prin Sola Scriptura, că orice tradiţie a Bisericii este de lepădat. Principiul acesta arată doar că Biblia este singurul standard obligatoriu şi autoritatea finală (supremă) în materie de credinţă şi practică religioasă. Alte lucruri sunt binevenite, ţin de autoritatea legitimă a Bisericii, de cultură, de frumuseţea tradiţiilor cu care ne-am obişnuit, dar toate acelea au o limită: cuvântul lui Dumnezeu.

Când o tradiţie, o credinţă, un rit, un sfânt, o enciclică sau chiar o decizie sinodală contrazice flagrant Scriptura, ba în multe cazuri contrazice şi tradiţia mai veche a Bisericii, acestea nu vin de la Acela care este Capul legitim al Bisericii, ci de la alţi capi care I s-au substituit cu timpul. Dacă chiar Părinţii Bisericii au greşit în unele privinţe, fiind inconsecvenţi, dând prea mult credit unor tradiţii, căutând uneori justificări biblice în favoarea lor (prin interpretări alegorice şi prin alte metode mistice cu care astăzi sunt acuzaţi „sectanţii”), cu atât mai mult cei care iau ca standard interpretarea Părinţilor şi nu Scriptura, se rătăcesc de la voia lui Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă „a limita pe Dumnezeu la o carte”. Dumnezeu nu poate fi limitat la o carte, dar nici la o singură tradiţie, nici la toate cărţile şi tradiţiile. Biblia împlineşte o nevoie pe care nici o altă sursă n-o poate înlocui. Este vorba de autoritatea obiectivă supremă PE PĂMÂNT care ar trebui recunoscută în mod normal de orice credincios evreu, creştin sau musulman. Din nefericire însă, evreii care vin cu aceleaşi argumente logice ale tradiţionaliştilor (ortodocşi/catolici), au pus sfânta lor tradiţie mai presus de Scriptură şi au fixat-o în Talmud, iar autoritatea rabinilor de a interpreta a fost pusă deasupra. Biblia este doar cântată în sinagogă şi se mai ţin oarecare predici, dar nu ai nici o şansă ca evreu să găseşti dovezile despre Christos în Vechiul Testament, pentru că interpretarea tradiţională, rabinică este standard teologic şi subiect tabu.

Musulmanii recunosc formal Vechiul Testament [VT], pe care-l numesc Tawrat wa-Zubbur, şi Noul Testament [NT], pe care-l numesc Ingil. Dar pentru că acestea sunt surse primare ale evreilor şi creştinilor, ei au ales ca autoritate supremă Coranul, sub cuvânt că Biblia ar fi fost alterată de evrei şi creştini, iar Coranul (pe care nimeni nu are voie să-l cerceteze cu adevărat, şi despre care nu se ştie cine l-a scris !) se crede că nu poate avea erori...

Printre creştini există nu puţini de aceeaşi mentalitate. Deşi pornesc de la texte sau pretexte biblice, ajung în final la autorităţi omeneşti (falşi profeţi, lideri harismatici şi decizii sinodale) care se supraordonează Scripturii. Mormonii au Cartea lui Mormon („Un Nou Testament al Domnului Nostru Iisus Christos”), Scientiştii (Christian Science) au cărţile teosofice ale lui Mary Baker-Eddy, Martorii lui Iehova nu au curajul să înţeleagă Biblia altfel de cum li se explică de la Watch Tower, prin reviste şi cărţi, etc. Dar şi protestanţii ortodocşi, care nu au profeţi sau lideri harismatici, au ca autoritate supremă crezurile dogmatice stabilite de sinoade mai vechi sau mai noi, precum şi tradiţia creştină „universală”, în oarecare măsură etc. În cazul celor mai mulţi, se ajunge tot la o consfinţire a tradiţiei. Prin urmare, se poate vedea că sectanţii şi tradiţionaliştii se aseamănă în această privinţă mai mult decât se crede. Marile biserici au doar avantajul vechimii şi al susţinerii politice din trecut, dar în esenţă nu este nici o diferenţă decât pretenţii fără acoperire.

Spuneaţi că „Hristos nu ne-a lasat o carte ci o BISERICA.” Da, ne-a lăsat o Biserică. Dar nu de biserici ducea lipsă lumea, nu de tradiţii religioase interesante. Erau destule „biserici”, chiar dacă se numeau altfel. El a întemeiat Biserica Lui pe propria Sa autoritate şi conducere prin Duhul Sfânt, o relaţie care este în armonie cu exemplul lui Iisus. Dacă El Însuşi, care este Fiul lui Dumnezeu, sub conducerea deplină şi permanentă a Duhul Sfânt, care vorbea la orice pas cu Dumnezeu, face trimitere în Evanghelie la ESTE SCRIS (Matei 4:4.6.; 21:13; 26:31; Luca 10:26 etc), atât când stă de vorbă cu teologii tradiţiei iudaice, cât şi atunci când stă de vorbă cu ucenicii Lui, sau cu diavolul Însuşi, cu atât mai mult Biserica (oricare ar fi), formată din muritori păcătoşi şi uşor de înşelat, trebuie să facă apela la prioritatea Scripturii.

Îmi vei spune că Iisus Şi-a întemeiat Biserica pe oameni. Este adevărat că Iisus a întemeiat Biserica şi pe o autoritate văzută, pe nişte oameni, pe care i-a înzestrat cu Duhul Sfânt, şi care, în mod natural au dat naştere unei tradiţii sfinte, atât prin viu grai, cât şi prin exemplu personal şi apel la Scriptură. Fraţii voştri de la Roma susţin chiar că Domnul Şi-a întemeiat Biserica pe un singur om, pe Sfântul Petru, care chipurile ar fi fost primul papă, indicându-ne astfel unde se află adevărata tradiţie şi adevăratul har mântuitor. Dar Iisus a arătat clar că această autoritate este relativă şi condiţionată, nu absolută. Când vezi ce autoritate încredinţează Iisus lui Petru în Matei 16, ţi se pare de necrezut („Tu eşti Petru / Kifa=stâncă; pe această piatră / stâncă voi zidi Biserica Mea, şi porţile Hadesului nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerului, ce vei dezlega va fi dezlegat etc...” – citez din memorie). Dar după câteva minute, Domnul i-a dat lui Petru faimoasa replică: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti piatră de poticnire pentru Mine, pentru că vorbele tale sunt gânduri omeneşti, nu vin de la Dumnezeu!” Domnul a vorbit aici lui Petru, nu ca unui individ favorizat, ci i-a vorbit ca unuia care reprezenta grupul ucenicilor Lui, care lua cuvântul în numele tuturor. (Ca dovadă, Iisus dă aceeaşi autoritate şi celorlalţi apostoli în Matei 18 şi în Ioan 20:22-23).

Această autoritate a Bisericii este fundamentală, într-adevăr, pentru că Biserica lui Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1Tm 3:15), acesta este singurul rost al Bisericii, de a susţine adevărul, de a predica Evanghelia. Şi pe baza acestei predicări, oamenii se convertesc şi se clădeşte astfel Biserica. Dar dacă oamenii lui Dumnezeu, oricine ar fi ei – însuşi Petru, sau pretinşii lui urmaşi de la Roma, ori din alte locuri, mai mult sau mai puţin tradiţionale – vorbesc din mintea sau burta lor, nu de la Dumnezeu, şi când îndrăznesc să-L corecteze chiar pe Christos, atunci ei împlinesc cu succes rolul Satanei, chiar dacă o fac poate inconştient, şi chiar dacă le putem găsi circumstanţe atenuante.

CEL MAI MARE PĂCAT AL BISERICII tradiţionale nu este nici materialismul mistic, nici introducerea unor dogme despre care apostolii nu aveau habar, ci credinţa că BISERICA NU A GREŞIT NICIODATĂ ŞI CĂ NU POATE GREŞI NICIODATĂ; deoarece, indiferent ce ar face, ea are asistenţa Duhului Sfânt în persoana liderilor legitimi. Aceasta este cea mai mare rătăcire, care nu permite nici unui orb să-şi deschidă ochii, deşi aceeaşi afirmaţie o fac cei de la Roma, ca şi cei de la Bizanţ după Bizanţ, acuzându-se reciproc că au schimbat lucrurile lui Dumnezeu, ori că nu s-au supus autorităţii legitime a Bisericii.

Când Iisus a dat apostolilor autoritatea de a lega şi dezlega, printre ei era şi Iuda Iscariot. De asemenea, când Iisus le-a promis că vor deveni înalţi judecători în împărăţia israelită a Lui Christos , era între ei şi Iuda (Mt 19:28). Dar cu toate că făgăduinţa dumnezeiască îl cuprindea ŞI pe el, această făgăduinţă era condiţionată pentru toţi. Dacă Petru nu s-ar fi pocăit, pierdea şi el premiul pentru totdeauna. Acelaşi Iisus a spus mai târziu (referindu-se la feciorul lui Simon Iscariot): „unul dintre voi este un drac”. Şi este ştiut că Iuda s-a pierdut.

Acest pericol spiritual a rămas permanent în Biserică. Singura diferenţă între apostoli şi urmaşii lor, este că pe măsura creşterii Bisericii s-au înmulţit şi dracii. Prezenţa lor în bisericile locale sau în locurile unde se iau cele mai importante decizii, în special în şcoli teologice, sau prin ascensiuni simoniace, a reuşit să deturneze multe biserici de-a lungul timpului, o parte tot mai largă a Bisericii universale. Împrejurările istorice au favorizat această tendinţă.

Aţi afirmat: „Mintuirea nu vine din Biblie. Poti citi Biblia mult si bine. Fara sa te impartasesti de Tainele Mintuitorului Hristos prin biserica esti mort.” Este o simplă pretenţie clericală, fiindcă mulţi s-au mântuit până la Christos fără euharistie. Sfinţii Moise şi Ilie au venit din rai să-L încurajeze pe Iisus în ultimele zile (Lc 9:30-31). Ei au fost luaţi la cer, unul fără să vadă moartea, iar celălalt după moarte. Nici unul din ei nu a gustat vreodată Cina Domnului, care nicăieri în Scriptură nu este numită taină, şi nicăieri nu se spune că este mântuitoare în sine. Este o comemorare sfântă a Jertfei lui Iisus, care este singurul temei al mântuirii. Nicăieri nu se spune în Scriptură că împărtăşirea însăşi te mântuieşte. Bineînţeles, că mântuirea nu vine prin simpla citire sau cunoaştere a Bibliei. Dar Biblia este descoperirea lui Dumnezeu şi în ea găsim pe Christos, cu principiile Lui. Tradiţia este cu totul insuficientă în această privinţă. Dumnezeu a mântuit, într-adevăr şi milioane de analfabeţi, dintre care unii au fost manipulaţi de cei care erau cu cartea în mână. Dar El îi va trage la răspundere, atât pe cei care au avut ocazia să se lumineze şi au iubit mai mult întunericul, cât mai ales pe cei care au avut cartea în mână, dar s-au orientat după credinţele şi practicile analfabeţilor, ca să fie populari, ca să nu scape poporul din mână etc.

Da, se poate spune că Biblia este insuficientă, dacă lipseşte asistenţa Duhului Sfânt, care vine să întâmpine dorinţa sufletului de a cunoaşte pe Dumnezeu. De asemenea, se poate spune că, în unele cazuri, ai nevoie de diferite surse de informaţie (dicţionare, concordanţe, enciclopedii, comentarii etc.) ca un ajutor pentru a înţelege mai bine Biblia. Dar tradiţia creştină (chiar cu cele acceptabile) nu este ABSOLUT NECESARĂ PENTRU MÂNTUIRE, fiindcă Iisus a spus femeii samaritence: „Voi, samaritenii, vă închinaţi ne având cunoştinţă, pe când noi, evreii, ne închinăm având cunoştinţă; fiindcă MÂNTUIREA VINE DE LA EVREI.” Aceasta însemna că în ce priveşte ortodoxia, doctrina religioasă, învăţătura despre datoria omului faţă de Dumnezeu (rezumată în Decalog) şi despre credinţa în harul iertător şi ajutător al lui Dumnezeu, manifestată prin pocăinţă şi rugăciune, chiar Vechiul Testament însuşi era suficient. Noul Testament nu face decât să personifice în Iisus Christos, în mod strălucit, absolut şi perfect această religie, dar nu aduce în schimb una mai populară sau mai mistică. Iisus nu a venit pentru a schimba o tradiţie cu alta, o superstiţie cu alta. El a venit să aducă lumii viaţa, nu prin misticism, ci prin cunoaşterea Lui, prin credinţa în El şi prin urmarea Lui.

Este foarte adevărat că în primele două generaţii creştine (în oarecare măsură şi în a treia şi a patra...), transmiterea adevărului religios prin viu grai a fost o sursă care completa Vechiul Testament, fără să se substituie. Evanghelia era transmisă prin viu grai de cei care fuseseră martori ai faptelor. Aceste lucruri s-au putut transmite şi peste o generaţie, două, dar este absolut nerealist şi nefondat să se creadă că cele mai importante doctrine şi practici, sau oricum unele esenţiale, au fost neglijate în scris, preferând să fie transmise exclusiv oral. ÎN SPECIAL CÂND ACESTEA SUNT DOVEDITE ÎN CONFLICT CU NOUL TESTAMENT. Mărturia scrisă este mai credibilă decât cea orală. Martorii oculari au credibilitate, dar cei care au auzit de la alţii în forme natural mistificabile, prin generaţii, nu pot avea acelaşi credit.

Pe lângă autoritatea VT scrisă, exista şi autoritatea implicită a apostolilor. Înainte de a fi scris ceva, autoritate lor nu era mai slabă. Cuvântul lor trebuia să fie respectat în Biserică. Şi adesea era respectat. Scrierile lor nu au fost făcute cu scopul de a mai adăuga un testament la Biblie, ci pentru a întări în scris cele spuse prin viu grai, pentru a exista norme de educare şi disciplinare a Bisericii, şi pentru a accentua principiile creştine, învăţăturile Domnului, morala şi speranţa creştină. Acestea au rămas în mod natural ca norme, fiindcă veneau de la apostoli şi de la conducătorii Bisericii, care erau reprezentanţii lui Christos. Altfel spus, aceste învăţături erau în mod practic „canonice”, înainte de a fi puse în scrise şi înainte de a se fi alcătuit şi decis forma canonului NT.

Da, există şi situaţii, destule, în care Biserica are autoritate, în afară de cele scrise, pentru că în anumite privinţe, de exemplu în dreptul bisericesc, Biblia trasează principii, nu face o listă exhaustivă de reguli. Biserica are autoritatea ca, pe temeiul principiilor biblice, să facă reguli interne, să ia decizii în diverse situaţii date (şi care pot fi foarte diferite de cele descrise în Biblie). În acest caz, există întotdeauna nevoia despre care vorbeşte Pavel în 1Cor 11:33-34, de a „rândui ce mai trebuie rânduit”. Este necesară, deci, autoritatea Bisericii, care trebuie recunoscută şi respectată de credincioşi. Dar dacă teologii Bisericii se consultă şi fac un sinod în care decid să desfiinţeze unul din principiile sau una din învăţăturile Bibliei, s-o adapteze la corectitudinea politică a vremii, sau să ne dăruiască „troieni”, inovaţii care vin în conflict categoric cu cele primite, Biserica îşi depăşeşte rolul şi îşi arogă privilegii dumnezeieşti (aşa cum a făcut, din nefericire).

În concluzie, textul din 2 Timotei 3:16-17 nu susţine acea formă caricatural-antiprotestantă pe care o descrieţi în legătură cu sloganul Sola Scriptura. Sensul textului este explicat în continuare, în capitolul 4 (divizarea pe capitole este artificială) : „Proclamă Cuvântul lui Dumnezeu, insistă asupra lui, în timp favorabil sau nefavorabil! Mustră, avertizează, încurajează, cu toată răbdarea şi cu simţ didactic, fiindcă va veni timpul când nu vor mai îndura învăţătura sănătoasă, ci după propriile dorinţele dorinţe îşi vor face grămezi de învăţători, având mâncărici la auz, şi întorcându-şi urechea de la adevăr, O VOR ÎNDREPTA SPRE POVEŞTI. Tu însă fii treaz [neameţit de băutură – aici figurat] în toate situaţiile, întâmpină relele cu răbdare, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi cu adevărat slujba. ”) Aici este vorba de Vechiul Testament, aşa cum spui, dar nu este pus în contrast cu Evanghelia predicată oral de apostoli, nici în contrast cu NT, care încă nu era scris, ci în opoziţie cu poveştile prezise, care aveau să devină foarte populare printre creştini, datorită acumulării de grămezi peste grămezi („επισωρεύω”) de învăţători noi. Şi într-adevăr, au venit şi grămezi de mituri (poveşti, legende, etc.) mai târziu, care să ia locul Evangheliei curate.

Întotdeauna când am citit argumente ortodoxe sau catolice în favoarea tradiţiilor bisericeşti, am observat că se face confuzie între tradiţiile postbiblice şi oralitatea prebiblică sau parabiblică existentă în orice cultură, adică transmiterea informaţiilor prin viu grai în orice timp, în orice loc, în orice religie. Să fie limpede, că nu avem nimic împotriva tradiţiilor orale în sine. Nu oralitatea deranjează, ci aşezarea acesteia ca judecător deasupra documentelor scrise şi venerate de toată suflarea creştină. ACEASTA ESTE PROBLEMA.

Informaţia orală din 2Tim 3:8 pe care o aduceţi ca argument în favoarea autorităţii tradiţiei creştine, nu este convingătoare. Faptul că Pavel menţionează numele tradiţional al vrăjitorilor egipteni (nume fără îndoială legendare, care nu aveau cum să fie tradiţii orale păstrate din vremea lui Moise !!!), nu este o dovadă a veridicităţii tradiţiei la modul general. Cel mult, aceasta ar confirma TRADIŢIA EVREIASCĂ drept cea mai veche şi mai vrednică de urmat (dacă vă place!), ceea ce ar contrazice chiar învăţătura lui Iisus, care în Evanghelii se bate mereu cu tradiţiile fariseice, NU PENTRU CĂ ERAU TRADIŢII ORALE, ci pentru că se substituiau poruncilor lui Dumnezeu, pentru că erau puse DEASUPRA, şi pentru că erau impuse poporului ca OBLIGATORII, legând ceea ce Dumnezeu nu a legat şi dezlegând ceea ce El nu a dezlegat. Evreii scriseseră multe alte cărţi moraliste, mai mult sau mai puţin imaginare, unele chiar istorice, preluate parţial în canonul Septuagintei, cu oarecare diferenţe la ortodocşi şi catolici, şi chiar între ortodocşi. Acestea au avut oarecare influenţă educativă asupra lor în perioada post-biblică. Unele din ele fixau în scris tradiţii orale. Dar pretenţia fariseilor că aceste tradiţii provin de la Moise, şi că au aceeaşi valoare cu Legea scrisă, a fost înfruntată vehement de Iisus. Dacă ortodocşii cred în aceste tradiţii orale, de ce nu urmează neabătut învăţătura rabinică, pentru că ea pretinde şi astăzi acelaşi lucru?

Sunt mult mai multe cazuri în NT de citări sau aluzii la alte surse decât cele biblice. Nu doar Iuda se inspiră din Apocriful lui Enoh, pe care-l menţionaţi, ci şi Petru, în ambele lui epistole (1Pt 3:19-20; 2Pt 2:4-6 etc. cf. Iuda 1). Iar citatele extrabiblice din NT nu sunt doar din surse populare iudeo-creştine, ci uneori chiar din surse păgâne. Pavel citează din poeţi greci ( e.g. FA 17:28), pur şi simplu, ca modalitate retorică. Dacă cineva însă ar considera că acest citat are la bază o teologie a priorităţii tradiţiilor, şi că acel „Imn către Zeus” (vezi http://www.spindleworks.com/library/rfaber/aratus.htm), din care citează, ar consacra mitologia greacă drept sursă de învăţătură dumnezeiască, şi că am putea cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, citind isprăvile şi aventurile lui Zeus, ideea ar fi cu totul deplasată. Nu îndrăznesc să cred că vreun ortodox serios s-ar încumeta să ia în serios asemenea surse, dincolo de argumentul retoric al apostolului.

Textul din Filipeni 4:9, de asemenea, nu fixează supremaţia tradiţiilro bisericeşti asupra Bibliei, ci arată că noii convertiţi din Filippi trebuiau să urmeze atât învăţătura cât şi exemplul personal al apostolului. Dacă însă exemplul ar fi fost în conflict cu Scriptura, ce aveţii de spus? Probabil bieţii filipieni nu s-ar fi prins, poate cei mai mulţi l-ar fi urmat, şi-i putem scuza oarecum. Dar Pavel spunea că exista chiar pentru el riscul ca, după ce a predicat altora, el însuşi să fie respins de Dumnezeu, ca exemplul negativ... (1Cor 9:27). Prin urmare, nu este suficientă corectitudinea doctrinară (ortodoxia), ci şi consevenţa faptelor, principiu VALABIL PENTRU ORICE CONFESIUNE.

FP: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” 2 Tesaloniceni 2:15

Ce anume din acest verset consfinţeşte inovaţiile de mai tîrziu ale Bisericii, care au devenit predanii după sute de ani ? Apostolii învăţau prin viu grai şi prin scris, desigur. Dacă ei nu ne-ar fi lăsat ceva scris, ce am cunoaşte despre adevăratul Christos şi despre religie? Mai nimic ! Dacă chiar cu documente scrise, unii preferă să meargă pe lângă, cu atât mai mult în lipsa Scripturii. Şi repet, nu există doar tradiţie, ci multe şi diverse tradiţii sacre, atât în creştinism, câr şi în afară. Dacă tradiţia este un principiu fundamental, atunci orice tradiţie este valabilă. Iar dacă am pretenţia că doar tradiţia creştină este veritabilă, atunci care anume din tradiţiile creştine? Cea din Apus, cea din Răsărit, sau din alt loc? Chiar şi unele tradiţii vechi, comune tuturor bisericilor, nu prezintă garanţie, dacă nu sunt validate de Sfânta Scriptură. Cât timp sunt simple obiceiuri, ele nu constituie o problemă, dar când se impun ca dogme şi ca obligaţii de credinţă mântuitoare, ba chiar şi prin legi, aşa cum a fost de-a lungul secolelor, se dă pe faţă adevărata lor origine, de inovaţii antice şi medievale, devenind vechi şi venerate tradiţii, care au întunecat Evanghelia.

FP: „Apropo - dacă ţi-au sucit minţile (prin casele voastre de rugaciune care sunt sinagoga satanei, Ap 2:9, asta nu înseamnă că ea contrazice predania, trebuie atent de analizat totul.”

Trec peste jignirile gratuite pe care le aduci, şi subliniez că ai făcut o afirmaţie care este periculoasă pentru unele din predaniile voastre: „trebuie atent de analizat totul”. Adevăratul spirit al tradiţionalismului cere să crezi, să te supui orbeşte şi să nu verifici nimic. Sau să analizezi numai superficial, doar cu scopul de a găsi argumente împotriva ereticilor, nu pentru cunoaşterea voiei lui Dumnezeu. Cu această ultimă şi splendidă afirmaţie (TREBUIE DE ANALIZAT ATENT TOTUL) ai ieşit din ortodoxie. Cineva s-ar putea să ia în serios cuvintele tale şi, ca urmare să devină....”sectar”, ca toţi aceia care au analizat „atent” (şi dezinderesat!).

FP: „Grupurile eretice nu-si puteau sprijini invataturile pe Sfanta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod in care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament.”

Erezia este un fenomen de alterare a credinţei Bisericii, nu un atac din afară. În afara Bisericii era păgânismul, cu superstiţiile lui, filozofiile etc. Grupurile eretice, începând cu gnosticii, au fost CREŞTINI care preferau să renunţe la Vechiul Testament, eventual şi la unele scrieri apostolice, combinând evanghelia cu filosofia, şi pretinzând că au cunoştinţe tainice (primite prin descoperiri îngereşti), care depăşesc doctrina apostolilor şi care sunt mântuitoare. Aşa cum spunea Ioan (1 Ioan 2), „ei au ieşit dintre noi, ca să se arate că, de fapt nu erau dintre ai noştri...”. Erau deci creştini dizidenţi. Adesea veneau şi ei cu pretenţii tradiţionale. „Evanghelia după Toma”, despre care vorbeai, ce altceva este? Ei pretindeau că ei u o tradiţie diferită, care provenea de la apostolul Toma.

Este adevărat că în vremurile acelea Biserica se apăra cu tradiţia apostolică, pentru că Biserica a fost şi a rămas în bună parte conservatoare în acele vremuri. Ea s-a opus acelor erezii care erau foarte diferite de credinţa şi practica Bisericii, s-a opus acelor erezii care loveau frontal Biserica, dar nu a fost pregătită să se opună celor care s-au strecurat puţin câte puţin, prin convertirea masivă a păgânilor, de la Constantin încoace, sau prin teologi ai Bisericii care cochetau cu forme mai „acceptabile” de gnosticism sau de pagano-creştinism popular. Biserica nu a poruncit tam-nesam, de exemplu, ca oamenii să venereze moaşte. A fost un obicei popular tolerat ici şi colo, apoi s-a răspândit, unii clerici superficiali l-au încurajat, iar în cele din urmă, s-au luat decizii înalte pentru a face din acest obicei o „predanie”. De unde a venit predania aceasta? De la care apostol? Nici măcar Iuda nu este vinovat de asta.

Au existat dispute serioase în Biserică în acele vremuri. Clerul conservator al Bisericii ştia că povestea asta este o inovaţie. Unii s-au opus pe faţă şi au fost pedepsiţi de Biserica-Stat. După aceea, în Biserică n-au mai crâcnit mulţi. Unii s-au separat de Biserica mare, din diverse motive, unele mai biblice, altele particulare. În orice caz, a fost multă confuzie semănată, iar Iisus a promis: „Amin vă spun că orice răsad pe care nu l-a răsădit Tatăl Meu, va fi smuls din rădăcină!” (Mat 15:13). La ce se referea Iisus, dacă citim atenţi contextul în Evanghelie?

FP: „Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta?”

Aceeaşi întrebare se poate pune, înlocuind în propoziţie „tradiţiile moderne protestante” cu „tradiţie apostolică a Bisericii Catolice”, sau înlocuind cu „tradiţia iudaică” --- fără îndoială, mult mai veche decât toate tradiţiile creştine.

FP: „In cazul asta, ce face ca traditia fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa!”

Răspunsul este perfect derutant, pentru că, în ambele cazuri, sursa ne scapă. Există doar pretenţia cu privire la sursă. Fariseii pretindeau că acele obiceiuri extrabiblice, pe care ei le considerau LA FEL DE IMPORTANTE ŞI OBLIGATORII ca şi Biblia, provin de la Moise şi, implicit, de la Însuşi Dumnezeu, PE CALE ORALĂ. Aşa susţine mozaismul ortodox până astăzi. Sursele unor tradiţii creştine sunt uneori cunoscute în istorie, alteori nu mai sunt cunoscute cu precizie, de aceea, cel puţin cele mai răspândite şi mai vechi sunt pretinse a fi de la apostoli. Problema nu este în a face distincţie aici între Moise şi apostoli, ci în a face distincţie între pretenţie şi realitate, între sfinte păreri şi simple dovezi. În multe cazuri însă, sursa reală a unei tradiţii va fi dificil de identificat. De aceea, pentru siguranţă, cea mai bună idee este aceea susţinută de apostoli: să confruntăm toate pretenţiile cu „stă scris”, cu VT şi cu mărturiile personale ale apostolilor.

FP: „Hristos a aratat clar sursa traditiei fariseilor atunci cand o numeste "datini omenesti" (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, "Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat." (1 Corinteni 11:2).”

Este o exagerare să spui că aici Pavel vborbeşte de „tradiţia creştină”, aşa cum este ea astăzi. Conceptul de tradiţie implică multe generaţii, în timp ce Pavel se referă la învăţăturile pe care le-a „predat” direct celor care acum le scria. Termenul grecesc pe care corect l-aţi identificat cu sensul de tradiţie, predanie, etc. (παράδοσις), înseamnă simplu, a preda, a da pe mâna cuiva, a transmite, fie că este vorba de două persoane, sau de o singură generaţie, fie de o transmitere din mână în mână, sau din generaţie în generaţie.

Cât priveşte afirmaţia lui Pavel, „Caci am primit de la Domnul ceea ce v-am predat... " (1Cor 11:23), textul arată limpede că nu se referă la nişte mistere care nescrise nicăieri, ci la Cina Domnească, o „predanie” predată de Însuşi Christos tuturor apostolilor, pe care mai târziu Evanghelia o confirmă documentar. Textul nu este un cec în alb pentru orice învăţătură a Bisericii despre care nu s-a scris nimic, cu atât mai mult nu poate valida acele datini care contrazic litera şi spiritul Sfintei Scripturi, pentru că unii pretind, fără temei, că ar proveni (pe cale orală) de la Sfinţii Apostoli.

FP: „Sursa ei este Hristos, Care a dat-o in mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atat de vast incat "lumea intreaga nu ar cuprinde cartile" (Ioan 21:25).”

Afirmaţia Apostolului Ioan nu se referă la doctrine şi practici religioase fundamentale, rezervate domeniului oral, ci se referă la mulţimea FAPTELOR LUI IISUS. Puteţi verifica.

FP: „Deci dupa tine ceea ce nu e scris in Biblie, ar trebui aruncat la gunoi. De ce ? Ca asa vreti voi sectarii. Sunteti voi autoritate. de cind?....”

Autoritatea noastră nu are nici o importanţă. Este vorba de autoritatea supremă a Bibliei în a judeca orice credinţă. Nu zicem că trebuie aruncat totul la gunoi. Unele lucruri pot fi păstrate cu plăcere, fiind în acord cu Scriptura. Altele pot fi tolerate în mod condiţionat, dar nu impuse. Iar altele, în fine, trebuie părăsite ca fiind vinovate, păcătoase, cauze de pierderi sufleteşti. Nu noi, „sectarii”, decidem. Verificaţi voi amănunţit, apoi veţi şti ce păstraţi şi ce aruncaţi. Nimeni nu are dreptul să desfiinţeze idolii altuia.

FP: „Apostolii au transmis aceasta cunoastere intregii Biserici, care, fiind cea care inmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit "stalpul si temelia adevarului" (1 Timotei 3:15).

Amice, aceeaşi pretenţie o are şi Biserica Catolică, aceeaşi succesiune apostolică reclamă şi ea, ba chiar mai viguros şi cu mai mare număr. Apostolul dă instrucţiuni episcopului Timotei: cum să administreze Biserica, predicând „învăţătura sănătoasă”, pentru că rolul Bisericii este acela de a susţine adevărul. Biserica este susţinătorul adevărului în lume, deci este important ce învaţă şi ce exemplu dă. Aceasta vrea să spună Pavel, şi nu că Biserica ar fi sursa şi temeiul adevărului, în sine însăşi, indiferent ce scorneli ar preda.

FP: „Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie intelese fara interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfant.”

Ce garanţie ai tu, că Sfinţii Părinţi au fost mai luminaţi de Duhul Sfânt decât Sfinţii Bunici sau Sfinţii Nepoţi ? Ajutorul Duhului Sfânt este dat oricărui laic care doreşte (1Ioan 2:20.27). Dacă cineva îşi arogă calitatea de Părinte, care să se substituie conştiinţelor noastre de prunci neajutoraţi, şi să ne dreseze şi să ne educe manipulativ pe calea cea dreaptă, uitând că suntem adulţi şi fiinţe raţionale, acel părinte are duhul lui Antihrist, despre care Iisus ne-a spus: „Să nu numiţi pe nimeni Părinte pe pământ !...” (Mt 23:9). Nu vorbim aici despre anumite pasaje obscure, care şi după ce au fost explicate de Părinţi sau de Strănepoţi rămân tot obscure sau şi mai încurcate. Dumnezeu nu a pus nimic esenţial pentru mântuire în asemenea pasaje.

Adevărata doctrină biblică este întemeiată pe mai multe referinţe, şi anume pe texte suficient de clare, care se armonizează reciproc. Dacă Iisus sau Apostolii ar fi transmis oral porunci precum cultul morţilor (al Fecioarei, al sfinţilor) şi al materiei sfinţite (venerarea moaştelor, aghiasma, tămâia, lumânările; venerarea imaginilor prin închinare şi sărut, etc.), iar în scris n-au făcut decât aluzii obscure, înseamnă că pe deoparte nu au ştiut că porunca scrisă are mai mare credibilitate, iar pe de altă parte, au uitat, ori nu le-a păsat că Biblia descurajează mentalitatea păgână. Cum este posibil ca aceste lucruri, pe care orice ortodox le socoteşte cele mai importante (împreună cu succesiunea apostolică, taina preoţiei, şi alte taine), să nu fie deloc menţionate în Scriptură? (Desigur, cu excepţia acelor texte obscure, înţelese numai de clerici!). Părinţii au avut nevoie să manipuleze textul ca să le iasă interpretările. Să dau şi un exemplu: pasajul din Ez 44:2, care se referă clar la o cetate-templu ce avea să fie construită după exil, a fost luat alegoric ca o referire la... pururi-fecioria Mariei. Cu asemenea argumente se poate dovedi ORICE.

În final ai pus în discuţie principiul raţionalismului. Ai dreptate, raţiunea umană nu trebuie aşezată deasupra descoperirii dumnezeieşti. Rolul raţiunii, atunci când este călăuzită de Duhul, este să identifice şi să ajute la înţelegerea adevărului. Nenorocirea este că Biserica deveine foarte raţionalistă, când este vorba de a-şi justifica dogmele, aşezând raţiuni teologice incorecte deasupra afirmaţiilor clare ale Bibliei. Pe de altă parte, tot pentru apărarea aceloraşi dogme, încurajează tactica mistică, obscurantistă, „crede şi nu cerceta”. A judeca Scriptura înseamnă a fi raţionalist. Dar a folosi raţiunea pentru a judeca (teoretic) credinţele care promovează falsul în locul Bibliei, sau în numele ei, a-ţi folosi judecata sănătoasă pentru înţelegerea Scripturii, nu este raţionalism, ci simplă datorie de conştiinţă. Raţiunea este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu prin creaţie. Ea singură ne deosebeşte de necuvântătoare.

FP: „....Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti,”

Dumnezeu va judeca cine au fost adevăraţii drepţi şi sfinţi. Până atunci, Noul Testament numeşte pe toţi credincioşii SFINŢI, aşa cum probabil ştii, fără distincţie de cler şi laici, fără distincţie de treaptă de sfinţenie (2Cor 1:1; 13:13; Ef 6:18; Fip 1:1; 4:22). De aceea, Sfântul Vasile, Sfântul Moise, Sfântul Luther sau Sfântul FP poartă creştineşte acelaşi titlu care reprezintă dedicarea, indiferent de performanţele faptelor, sau cum este interpretată duhovnicia lui, într-o tradiţie sau alta. Ori eşti sfânt (dedicat lui Dumnezeu/Christos), ori nu eşti, şi astfel nu ai nici o şansă de viaţă veşnică. Orice popă de ţară, orice mirean are dreptul şi posibilitatea de a studia şi înţelege cu mintea lui. Probabil că „Sfinţii Părinţi” n-au visat că păcătoşii strănepoţi îi vor venera, şi vor face din ei, mai degrabă o piedică în calea Adevărului.

În ce priveşte interpretarea, nu era nevoie să dispreţuieşti fără temei hermeneutica protestantă în general. Există principii şi reguli de interpretare, mă refer la acelea care sunt de bun simţ, în special când este vorba de texte mai puţin clare. Este necesară uneori verificarea traducerii textului (prin compararea versiunilor, prin consultarea specialiştilor în domeniu, sau în mod direct (dacă ai învăţat limbile biblice, care astăzi sunt la îndemâna oricui). Uneori este necesară compararea manuscriselor (ceea ce ţine de critica textuală şi de opţiunile traducătorilor). În fine, cele mai importante reguli sunt respectarea logicii discursului (contextul literar/textual), respectarea contextului istoric şi respectarea unităţii şi integrităţii teologice a Scripturii.

De obicei sectologii şi apologeţii bisericilor tradiţionaliste descriu pe „pocăiţi” ca pe unii care citesc Biblia în manieră literalistă, sau care pervertesc intenţionat sensul, dar în realitate, acestea sunt erori generale ale creştinilor, şi se pot găsi oriunde s-a citit vreodată Biblia (începând, repet, cu Părinţii) . Există însă mai mult bun simţ în interpretarea asta pe care o numeşti „sectară”, decât în acelea tradiţionaliste, care literalizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă figurat şi alegorizează ceea ce a fost intenţionat să se înţeleagă literal.

FP: „Trebuie sa citim Biblia, ea este cuvantul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i intelegem mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au dovedit "implinitori, nu numai ascultatori ai cuvantului" (Iacov 1:22), si care prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura.”

Bine că admiţi nevoia cercetării Cuvântului lui Dumnezeu. Dar dacă înţelegerea ei trebuie cpndiţionată de mintea unor sfinţi din trecut, noi spunem, categoric, NU. Potrivit textului pe care l-ai citat, noi înşine trebuie să fim împlinitori, nu numai ascultători, tocmai de aceea trebuie să se citească Scriptura în Biserică şi să se încurajeze citirea ei în cămin şi studiul particular. Nu este voia lui Dumnezeu să cerşim în umilinţă lumină de la Părinţii morţi, când Dumnezeul cel Viu stă permanent la dispoziţia oricărui credincios, care se pocăieşte şi se roagă. Interpretarea Scripturii nu este un privilegiu al celor care au avut performanţe duhovniceşti sau etice. Ea este dreptul oricărui om şi datoria oricărui creştin.

FP: „Atunci cand avem intrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la aceia care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antioha si Polycarp.”

Ignaţiu şi Policarp au cunoscut de la apostoli cam cât am cunoscut eu de la străbunici. În copilăria lor, cei doi au auzit poate de Ioan, ultimul apostol care mai rămăsese în viaţă. Scrierile lor nu dovedesc mult în privinţa aceasta. Ele sunt ca nişte predici-testament lăsate Bisericii. Din nefericire, s-au făcut şi interpolări în scrierile acestor părinţi (ele fiind mult mai rare decât cele biblice), aşa încât este dificil de a interpune epistolele lui Ignaţiu şi Policarp. între credincios şi Scriptură. Dacă Părinţii ar fi crezut că au aceeaşi valoare cu epistolele lui Iacov şi Iuda, le-ar fi adăugat în Canon, alături de a(le) lui Clement etc. Dar ele nu au decât valoare de sursă pentru istoria teologiei.

FP: „Sa intrebam Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.”

E bine să întrebăm Biserica, atât pe aceasta, cât şi pe cealaltă şi pe celelalte, de ce nu. Putem afla multe lucruri interesante, dar nu există în aceste răspunsuri o garanţie suficientă. Cel mai sănătos este să bem de la izvor.

FP: „TE rog frumos, atita timp cit esti sectar, evita-ma. CInd devi ortodox stam de vorba.”

Ai mai văzut tu, ortodocşi stând de vorbă între ei despre asemenea lucruri?

FP: „Bunul DUmnezeu sa aiba mila de tine si de familia ta, sa va lumineze sa treceti la dreapta credinta.”

Mulţumesc pentru urare, ceea ce îţi doresc şi ţie!

FP: „Sunt peste 30 000 secte si toate sustin ca sunt adevarata biserica a lui Hristos.”

Argumentul acesta este ca şi al ateilor: „Există atâtea religii şi atâte scripturi care pretind că sunt revelate, toate pretinzând că sunt calea unică spre cer.” În primul rând, vă place să umflaţi cifrele enorm. În toată istoria omenirii nu au existat 30.000 de religii şi secte. În al doilea rând, multe aşa numite secte nu sunt decât versiuni ale aceleiaşi credinţe manifestate istoric sau geografic. Faptul că creştinismul secolelor 2-6 era reprezentat de multe facţiuni religioase şi politice şi de secte, înseamnă oare că Biserica a fost un proiect greşit al lui Christos? Nici tradiţionaliştii nu formează o unitate, fiindcă există mai multe biserici ortodoxe, iar catolicismul are şi el facţiunile lui. Este adevărat că tradiţionalismul este ceva mai omogen, din cauză că laicatul este destul de secularizat , nu foarte interesat de religie, iar clerul predă aceeaşi poezie învăţată de la Părinţi. Teologia biblică, chiar când este dezvoltată (aşa cum este la catolici), nu are autoritate asupra teologiei sistematice (dogmaticii). Sistemele totalitare, prin natura lor, par să producă mai multă unitate. Dar aceasta nu este unitatea aceea sănătoasă şi cerească pentru care Se ruga Iisus (Ioan 17).

Corespondenţă pe tema dispensaţionalismului

Dragă surioară,

Mi-aţi adresat o scrisoare creştină cu preocupări spirituale şi teologice profunde. Îmi pare rău că nu am timpul necesar să mă ocup în detaliu de tot ce aţi scris. Am pretenţia că vă înţeleg foarte bine şi chiar dacă în unele privinţe, aşa cum ştiţi, avem vederi diferite, am toate motivele să vă respect credinţa şi să vă socotesc o adevărată soră creştină. Voi reda mai întâi partea din scrisoarea Dvs. care se referă la acea emisiune, apoi voi încerca să vă răspund pe scurt:

„Am urmarit emisiunea 145-- partea a 2-a, zilele trecute ( credeti-ma, am urmarit-o de 2 ori tocmai pentru a nu ma expune unei analize subiective, din parte-mi si, mai ales pentru a-i intelege mai bine mesajul). Vedeti, eu niciodata nu am fost prea atasata in viata mea de doctrina unei congregatii sau biserici, desi am crescut in Biserica Baptista. Respect aceasta institutie pentru ca aici este locul unde pana la urma m-am format ca "entitate " crestina.

Respect de asemenea si celelalte culte evangelice, si neo-protestante (inclusiv doctrinele lor), in toate formele lor de manifestare. Nu sunt foarte -foarte atasata de o doctrina anume pentru ca in general nu-mi plac doctrinele, si mai ales, pentru ca nu sunt chemata la asta. Nu aceasta este menirea mea pe acest pamant, sa apar doctrina unei biserici anume, sau sa o exalt. Nu, cu siguranta. Menirea mea este sa fiu a child of LOVE, sa adun sufletele in Trupul lui Yeshua (si in acesat sens imi cunoasteti, cred, parerea mea despre Biserica; din Trupul lui Yeshua fac parte toti copiii lui adevarati, salvati prin Sange, nascuti din nou din apa si din Duh si care produc roadele pocaintei in rabdare si in smerenie), nicidecum sa le risipesc . Asta nu inseamna ca doctrina mea este ecumenismul. Sunt ecumenica dar nu intr-atat incat sa nu respect truda fiecarei biserici si valorile pe care aceasta biserica le promoveaza.

Am un mare respect pentru Biserica Baptista, pentru Biserica Adventista (care promoveaza lucruri foarte bune cum ar fi o alimentatie sanatoasa, interesul pentru studiu, modul serios de inchinare in timpul serviciilor ei etc), pentru Biserica Penticostala de asemenea, datorita deschiderii ei in ceea ce priveste intelegerea modului de operare a Duhului Sfant in vremea de pe urma ( prin credinta , rugaciune si daruri), pentru Biserica Evanghelica ( care cultiva smerenia, trairea curata, relatii de familie trainice si aceasta ii vizeaza inclusiv pe fratii tudoristi) etc. Stiu, ca atare, ca in toate aceste biserici sunt suflete scumpe, care IL iubesc sincer pe Yeshua si care isi traiesc viata de credinta simplu ,cu umilinta si cu teama sfanta. Din asemenea suflete dragi se compune Trupul Mirelui nostru. Si El ca un Cap ce este se va pogori sa-Si ia Trupul. Un Cap nu poate trai fara Trup si invers, Trupul are nevoie de Cap. IL laud pe Domnul ca m-a trecut in receptarea si intelegera acestor lucruri. Am frati scumpi in orice cofesiune de credinta veritabila si biblica.

Dar sa revin la emisiune. Subiectul ei trata miturile din crestinism. Insa aici intervine deja prima intrebare: in care forma de crestinism? Pentru ca referirile toate care s-au facut pe tot parcursul emisiunii, sunau cam asa: evanghelici, penticostali si catolici. D-l pastor Edi Constantinescu (il voi apela asa, cu tot respectul cuvenit si pe dansul si pe d-l Petre Danci pentru ca nu-i cunosc, nu am cu domniile lor o relatie de prietenie; specific, insa, ca ii consider pe amandoi, in ce ma priveste, fratii mei in Yeshua) a avut la un moment dat o interventie cu privire la ortodocsi, mi se pare cu referire la ideea unui leader uns de Dumnezeu (din punctul meu de vedere acest functiona foarte bine in Evul Mediu timpuriu si de mijloc-pana in Renastere-sa ne aducem aminte de literatura in limba slavona, , care trata aceasta problema dupa un tipic occidental, de Niccolo Machiavelli. Nu-l intalnim mai tarziu, in letopisetele cronicarilor moldoveni-acestia se obisnuiesc sa critice domnitorii- si nici in cele ale cronicarilor munteni). Deci este o idee care nu cred ca-si afla locul in gandirea omului modern, extrem de laic.

Dar subiectul emisiunii noastre se ocupa de (frumos subiect si de actualitate!). Vedeti, eu ma bucur ca aceasta emisiune, dupa cum s-a vazut, a generat multe comentarii, cred ca s-au depasit 200-ce-i drept nu toate referitoare la acet subiect-asta imi spune ca oamenii au fost interesati, pana la urma, de el, ca rotitele interesului in aceasta directie totusi se misca ( un comentariu interesant face cel care se semneaza . Filip Panait>). Acum eu inteleg ca doctrina Bisericii Adventiste, si o mare parte din cea a Bisericii Baptiste, nu accepta aceasta idee (desi e tot atat de clara scripturistic cum este mantuirea prin credinta) , insa putem totusi gandi logic (trebuie sa incercam cat de cat sa-L intelegem pe Dumnezeu, sa intram in modul Lui de gandire si operare in cursul istoriei, sa ne insusim o gandire "rotunda", obiectiva, diacronica si, mai ales, sa renuntam la subiectivism. Afirm asta in primul rand pentru myself. Sa stiti ca imi dau toate stradaniile sa gandesc obiectiv, sa uit ca sunt evreica.

De altfel trebuie sa mentionez ca pretul platit de familia mea ( si de multi alti evrei) pentru asta a fost atat de mare incat . . . Aproape toate rudele dinspre mama ( unchi , matusi, nepoti) au murit in lagarele de la Auschwitz si Sobibor( au fost ridicati de pe strada, in Ungaria (mama provine din evrei unguri, vorbeste bine rusa si franceza iar maghiara foarte bine). Bunicii mamei mele, familia Silberg, au murit impuscati de nemti in `43, in padurile din judetul Harghita, dupa ce acestia le-au ars toata gospodaria. Bunicul dinspre tata a fost de asemenea un martir al vechiului regim. A facut puscarie, intre anii `50-`60, cand abia se convertise la crestinism. A fost eliberat ,dar pentru ca adunarea era la el in casa, lunar, doua-trei nopti , le petrecea in beciurile securitatii. Evreii l-au considerat un ratacit ( apostat) , relatiile cu fratii lui au fost foarte reci. S-au mai intalnit de 2-3 ori pana a murit el, si doar unul dintre frati a venit la inmormantare. Ceva similar s-a intamplat si la mama. Cand bunica mea, si ceilalti frati ai mamei, au aflat ca s-a crestinat la pocaiti, au dat-o afara din casa. Conditia unui evreu crestin sau mesianic este grea. Dar slavit sa fie Yeshua, El niciodata nu ne-a alungat, si nici n-o va face vreodata.

Exista apoi o inadvertenta in intelegerea anumitor adevaruri despre reintoarcerea lui Israel. Inca de la inceput d-l Edi Constantinescu a facut apel la teoria lui Darby. Va marturisesc, la modul cel mai sincer cu putinta ca n-am stiut nimic de aceasta teorie pana la Dvs, frate Florin. Intr-unul dintre primele e. mail-uri mi-ati pomenit de ea. Acum am aflat ca aceasta teorie are la baza prorociile a doua doamne. Eu am auzit zeci de predici despre Rapire, din copilarie; am auzit de alti mari teologi ai sec. trecut ( de exemplu Finney, Murray etc) care credeau in ea, dar nu de Darby. In sfarsit, nu stiu de unde pana unde d-l Constantinescu a relationat-o de miscarea charismatica? Astazi sunt miloane de credinciosi devotati, din toate cultele si confesiunile crestine ( catolici nascuti din nou, tudoristi, o parte a baptistilor si a crestinilor dupa Evanghelie, majoritatea penticostalilor, metodistilor, si chiar multi lutherani) care cred in Rapire .

Bun, dar Rapirea are in vedere sistemul dispensationalist ( Dvs il numiti in ultima postare de pe blog ), imi veti spune. -Da, si de ce trebuie sa aruncam cele 7 dispensatii, cand stim sigur ca acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu? Dumnezeu care a crea Lumea in 6 zile este normal sa se odihneasca de toate- si noi impreuna cu EL- in Imparatia milenara. (pentru El o zi e ca o mie de ani). Eu l-as ruga pe d-l Danci, care sustinea ca s-a indragostit de Rapire "asa cum te indragostesti gresit de o persoana"( nu prea stiu cum vine asta!; domnia sa descria Rapirea ca pe o utopie si nu era de acod cu dispensatiile) , sa propuna altceva in loc , dar tot atat de solid si temeinic. Cu ce altceva mai bun poate fi inlocuit sistemul dipensationalist? Ceva care sa ne ofere aceeasi imagine globala, clara, fara echivoc. Eu trebuie clar sa stiu in Cine cred si Cum cred! Ce le spun copiilor la scoala? Sunt profesoara la un liceu protestant.

Cand am fost angajata aici (desi am dat un concurs, am avut nevoie de acordul cultului) una din conditii a fost implementarea Bibliei la cursuri. Copiii au nevoie de oameni cu o credinta ferma, au nevoie de modele. Ei sunt Biserica de maine. Nu pot sa le spun acestora: "Stiti copii, mi-am revizuit toata gandirea teologica a Bisericii noastre protestante. " Ce credinta ferma inspir eu acestor copii? Nu putem renunta la toata truda si transpiratia Reformei, cand pe ea s-a cladit totul! Va marturisesc frate Florin ca la finish-ul acestei emisiuni, m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca aceasta emisiune ar fi fost audiata de un evreu ortodox? Cum se va fi mantuit el?Si unde este pana la urma Isus, Mesia crestinilor? In ce cult, in ce confesiune?

Apoi s-a facut apel la filmul "Left Behind" pentru a ilustra scenariul dipensationalist si intoarcerii lui Israel . Si aici sunt cateva lucruri de lamurit. In primul rand exemplul nu este ales bine. D-l Constantinescu chiar ironiza ( conform secventelor din film), ca se va predica Evanghelia in timpul Necazului cel Mare, cu pusca de gat. Eu stau si ma intreb unde a intalnit domnia sa o asemenea teologie la evanghelici? Cu ce fel de pastori evanghelici a discutat in State? Nu se poate lua viziunea unui regizor drept piatra de temelie pentru a demonstra asa zisele erori dintr-o teologie! Trebuie argumente mult mai serioase! E ca si cum am spune ca viziunea lui Mell Gibson din filmul " The Passion of The Christ" este cea biblica.

Ma bucur pentru afirmatia pe care a facut-o: " Nu exista revelatie dincolo de Biblie!" Amen! Deci sa ramanem la Biblie. Apoi nu se intelege clar cum va fi guvernata Imparatia de o mie de ani. Nu exista <> si nici o teocratie iudaica cu jertfe si Templu, in timpul guvernarii milenare a lui Yeshua. Da, va exista un Templu (mai precis al treilea, cand acesta se va construi nu stim, dar cred ca in scurt timp vor incepe lucrarile pentru ca este totul pregatit) care va functiona dupa tiparul vechi, in timpul Necazului. Dar nu va fi o conducere teocrata atunci. Evreii isi vor desfasura viata lor religioasa pana cand Antichrist va intra in acest Templu si se va autoproclama Dumnezeu. Aici, va fi apogeul! Vor innebuni de durere si groaza cand li se vor deschide ochii. Nimeni, mai ales un om, nu are voie sa uzurpe locul lui Yahweh, si mai ales in Casa Sa. Pentru ei aceasta va fi , si vor striga la Dumnezeu cum n-au strigat vreodata in istorie. Atunci va pune Piciorul pe Muntele Maslinilor, Yeshua, care se va pogori din ceruri cu Biserica Sa slavita si-l va nimici pe Antichrist cu suflarea Gurii Lui.

Da, apoi , dupa acest scenariu, va fi proclamata o guvernare minunata. Yeshua, Biserica si Israelul, pocait si salvat (ramasita!) vor conduce aceasta lume vindecata (unde "lupul va locui impreuna cu mielul"). Templul cu tot ritualul sau vechi- testamentar va disparea la ivirea Fiului lui Dumnezeu. Asa cum spunea d-l pastor Constantinescu, abia acum se va demonstra "adevarata rastignire a teocratiei iudaice". Nu intru acum in scenariul Meggido, care se va petrece si el conform Bibliei. S-a mentionat de asemenea scena lovirii crucii din biserica cu o minge (scena se petrece tot in filmul <>, imediat dupa Rapire) de catre pastorul indurerat care ramane singur, si fara enoriasi, si fara familie. Toti fusesera rapiti.

Numai ca filmul arata clar ca el si-a recunoscut marea vina: predicase Evanghelia tuturor dar nu si-o predicase lui insusi. El nu a trait ceea ce a predicat altora. Si nu cred ca aceasta ar fi conotatia lovirii crucifixului( care in final cade la pamant cu zgomot), si anume finish-ul Bisericii si inceperea Teocratiei iudaice (asa cum am sustinut mai sus, NU VA FI O TEOCRATIE IUDAICA). Ci cred ca simbolistica ar fi mai degraba aceasta: faptul ca suntem inscrisi intr-o biserica locala nu ne foloseste la nimic daca viata noastra nu e cum trebuie. Autoritatea unei biserici (crucea!) nu ne poate salva in Ziua venirii Sale, ci numai o natura adamica schimbata, transformata intr-una duhovniceasca.

Mentiona d-l Danci ca domnia sa cunoaste o organizatie din strainatate, care face apel la fratii din diferite biserici evanghelice sa ajute material repatrirea evreilor in Ha Eretz. Daca acestia ii vor ajuta pe evrei, atunci vor fi binecuvantati si vor grabi venirea Domnului ( adica Rapirea!). Ce bine ar fi sa existe si la noi astfel de organizatii. Dar acum mi se par mie utopice. Eu inca nu am intalnit o astfel de organizatie. Poate n-as mai strange bani din leafa mea subtire de profesor ca sa merg in vizita in Israel (am o matusa si un unchi acolo dar relatiile sunt mai reci, ei sunt evrei mozaici iar noi evrei mesianici; deocamdata nu am primit unda verde de la Domnul sa plec definiv - unul dintre parinti ma sfatuieste sa plec iar altul nici nu vrea sa auda de o plecare definitiva - si nu vreau sa ma hazardez fara voia Lui, nici macar pana la Piatra-Neamt, desi mi-e dor de acest oras).

De asemenea s-a afrmat in aceasta emisiune ca evreii de astazi nu mai sunt cei de odinioara, iar Dvs specificati, in ultimul articol de pe blog ,ca Israelul de astazi este format din doar 2 triburi celelalte 10, pierzandu-se. Asa este, aveti perfecta dreptate ,structura etnica a Israelului actual se compune din 2 triburi: Jehuda si Beniamin. Dar tot e bine. Putea sa ramana un singur trib. E "mai bine doi decat unul". Si apoi au ramas triburile cele mai semnificative. Sa ne gandim la tribul lui Juda. Acesta este tribul lui Yeshua. Promisiunea lui Dumnezeu facuta lui David , asa cum spuneam in e. mail-ul trecut, a ramas in picioare. De tribul lui Beniamin este legata o alta fagaduinta minunata care il are in centrul atentiei pe rabbi Shaul.

Va marturisesc ca sunt fascinata de simbolistica Bibliei. Biblia este plina de simboluri care opereaza antinomic, Vechiul Testament vs. Noul Testament. Sa luam textul din 1Tim. 1: 15-16: "Dar am capatat indurare, pentru ca Isus Christos sa-Si arate in mine, CEL DINTAI, toata indelunga Lui rabdare, ca o pilda celor ce ar crede in El ,IN URMA , ca sa capete viata vesnica". Oare de ce spune apostolul:. ". sa-si arate in mine, CEL DINTAI "si respectiv "MAI INTAI MIE". Aceasta afirmatie a apostolului are un inteles profetic. El avea in vedere viitorul ramasitei, care-i fusese descoperit prin Spiritul Sfant. Nu cunostea oare Duhul ce se va intampla in vremurile din urma, ca va fi lasat drept ramasita un trib al lui Beniamin?Ba da! In 1 Corinteni 15:8, apostolul mai afirma:"Dupa ei toti( adica ceilalti apostoli ai Domnului) , ca unei starpituri mi s-a aratat si mie. . "

În unele traduceri, in engleza (m-am uitat), „starpitura” inseamna „nastere prematura”, adica inainte de termen. Cred ca apostolul Pavel s-a gandit la el insusi ca la un israelit al carui timp pentru a se naste din nou (in sens national ) nu a venit inca ( de altfel modul in care rabbi Shaul s-a intors la Domnul pe drumul Damascului este o ilustratie a viitoarei convertiri nationale a Israelului la aparitia in slava a lui Yeshua (Ez 20:35-38, Zah 12:10-13:6, Rom 11:25-27, 1 Tim 1:16). Daca luam Romani 11:1, aici din nou lucrurile sunt clare. Pavel se considera pe sine insusi un exemplu pentru viitoarea mantuire a lui Israel si chiar sustinea ca provine din semintia lui Beniamin. Acum apare antinomia: Shaul ( imparatul necredincios) din VT este tot un beniamit (1 Sam 9:1-2). Acest PRIM imparat al Israelului a fost lepadat de Dumnezeu ( 1 Sam 15:23-26). Shaul din NT insa a fost primit de EL si rascumparat in chip miraculos :1 Tim 1:16 este cat se poate de concludent.

Asa cum s-a convertit rabbi Shaul printr-o revelatie directa a lui Yeshua din ceruri, fara predicarea Evangheliei de catre un muritor ( Fapte 9:1-16), in mod similar se va intoarce si Israel la Mashiach, la sfarsitul vremurilor. Impotrivirea anterioara a lui Pavel fata de Yeshua si de Biserica Sa se aseamana cu atitudinea evreimii de astazi ( Fapte 7:51). Sunt foarte bucuroasa ca Dumnezeu mi-a dat mie aceasta revelatie minunata. Glorie Lui!

Cu adanca pretuire,

Daniela-Ruhama

Răspuns

1. Emisiunea pe care aţi urmărit-o nu reprezintă punctul de vedere oficial al Bisericii, dar pentru că participanţii erau adventişti, se înţelege de ce s-au exprimat şi puncte de vedere adventiste.

2. Subiectul s-a desfăşurat lipsit de sistem, cum se întâmplă adesea în emisiuni, improvizaţia şi backgroundul invitaţilor joacă rolul dominant. Faptul că doar unele confesiuni au fost menţionate este destul de aleator. Pe forumul O&P însă au apărut discuţii aprinse mai ale împotriva „miturilor adventiste”, în special împotriva creaţionismului şi a credinţei în inspiraţia divină a Scripturii. Observaţia mea este că, per total, emisiunile acestea nu sunt deloc favoritiste faţă de confesiunea adventistă. Nu rareori sunt chiar critice, iar în forum s-au aciuat spirite ostile de factură anticreştină.

3. Aveţi o poziţie bună şi blblică faţă de biserici/Biserică, chiar dacă eu o găsesc incompletă. Deocamdată este suficient că sunteţi consecventă principiilor Domnului nostru. Îmi place că vorbiţi frumos despre diferite biserici.

4. Afirmaţia că nu sunteţi ataşată de doctrine confesionale mi se pare însă puţin derutantă, fiindcă orice interpretare sau înţelegere (personală sau confesională, biblică sau mai puţin biblică) în care aţi fost educată sau pe care o promovaţi, este o doctrină. Termenul doctrină nu are nimic negativ, este sinonim cu „învăţătură”, este biblic. Neliniştea vine de la aerul de „îndoctrinare” şi „dogmă” pe care-l degajă termenul în mintea unora. Dispensaţionalismul, de exemplu, este o doctrină. Dacă este o doctrină biblică („hygiainousa didaskalia” = învăţătură sănătoasă, cum zice Rabbi Şa’ul) sau una pur omenească, este o altă problemă, dar este o doctrină.

5. Este adevărat că doctrina dispensaţionalistă modernă provine de la John Nelson Darby (n. 1800) http://en.wikipedia.org/wiki/John_Nelson_Darby#Later_influence http://en.wikipedia.org/wiki/Dispensationalism , deşi unele accente fiuturiste sunt mai vechi (iezuitul Dr. Francisco Ribera, sec. 16: http://en.wikipedia.org/wiki/Francisco_Ribera , cu unele seminţe chiar din perioada patristică). Dispensaţionalismul actual este îndatorat lui Darby şi a influenţei interconfesionale a teoriei lui printre evanghelici, în special printre evanghelicii fundamentalişti. Nu este nici o problemă că această teorie a apărut de curând, sau că ideea a fost dată de una sau două vizionare din comunitatea iniţială a lui Darby. Predicatorul Eduard Irving, întemeietorul unui prim curent de tip penticostal-apocaliptic, prieten al lui Darby şi foarte influent evanghelist http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Irving a fost un „revivalist”, asemenea americanului William Miller, în Regatul Britanic. Irving se deosebea însă de Miller prin accentul fiuturist-dispensaţionalist şi cred că mai degrabă Irving a influenţat pe Darby. Irving tradusese cartea lui Manuel de Lacunza, un iezuit latino-american apocalipticist, care a contribuit mult, prin această carte, la trezirile religioase din sec. 19 printre anglofoni. (În paranteză, dacă citiţi cartea Ellenei White, „Tragedia Veacurilor”, (cap. 17) iezuitul Lacunza este menţionat cu rol pozitiv, ca şi evreul creştinat Joseph Wolf etc . http://adventist.ro/materiale-de-studiu/e-books.html

6. Realitatea este că dispensaţionalismul modern reprezintă un curent de doctrine, nu o o doctrină unitară, deoarece nu toţi dispensaţionaliştii învaţă la fel. Probabil există scenarii dominante sau mai populare, şi altele mai nepopulare, dar deşi ele sunt garnisite cu texte biblice şi cu raţionamente selectate din Biblie, ca teologie este o simplă opţiune confesională, de interpretare biblică, şi nu biblică în sine. Noi nu suntem preocupaţi deloc de aceste scenarii, de aceea majoritatea AZS sunt absolut în afara acestei dispute şi nu ştiu nici măcar ce înseamnă „dispensation”. Chiar cei care au prgătire teologică, nu cunosc neapărat toate detaliile fenomenului şi toate versiunile. Fiecare vorbeşte din propria informare şi experienţă incompletă.

7. Şi noi credem în Răpire (la venirea lui Iisus), aşa cum învaţă Biblia (1 Tes 4:17) dar nu într-o răpire secretă. Nicăieri nu vorbeşte Biblia despre o răpire secretă înaintze de revenirea lui Iisus. Nu mi se pare o teorie condamnabilă, fiindcă nu ne învaţă să ne închinăm la lemne sfinte, dar este un scenariu care în esenţă deturnează de la schema escatologică biblică. Atenţia este îndreptată spre lucruri neesenţiale, se vorbeşte mult despre chestiuni pur politice şi speculaiv-mistice, iar ceea ce este clar scris în Cuvânt (cum ar fi, de exemplu, Porunca Sabatului) este abandonat, cu justificări „teologice”. Există riscuri majore în adoptarea unui asemenea scenariu.

8. Cu ce se poate înlocui sistemul dispensaţionalist? Simplu ! Ce credeau creştinii până în secolul 19 ? Toate speculaţiile politice şi mistice, toate prejudecăţile ar trebui date laoparte, şi citită Biblia fără ochelari dispensaţioalişti. Înaintaşii noştri medievali (valdenzii, lollarzii, husiţii, reformaţii), precum şi marii teologi protestanţi (şi nu numai) de până la jumătatea sec. 19 au crezut că Biserica este Israelul lui Dumnezeu de astăzi, că evreul se poate mântui prin Christos ca orice muritor, că revenirea lui Iisus este singura speranţă pentru toţi, şi că atunci va avea loc atât învierea, cât şi răpirea drepţilor (evrei şi neevrei). Teoria aceasta modernă a celor două planuri de mântuire, unul pentru evrei, altul pentru neevrei, este alimentată de o cercetare intensă dar necritică a Bibliei. Eu nu cred că aceasta este o mare ameninţare pentru credinţă, dar s-ar putea să fie o deturnare subtilă de la adevărata pocăinţă. Una este să ştii că ocazia mântuirii este ASTĂZI şi că nu există o a doua şansă, poate nici ziua de mâine nu-ţi este dată pentru pocăinţă, şi alta este să ai în minte scenarii care îţi dau false speranţe pentru o nouă şansă mai târziu, după răpire, în timpul mileniului, etc., cum este cazul Martorilor lui Iehova, care au împrumutat la origine schema dispensaţionalistă şi cred că Iisus deja a venit în secret, că împărăţia va fi pe pământ în timpul mileniului şi că lumea va avea o nouă şansă de salvare.

9. (Pentru că aţi întrebat...) Aş încuraja pe elevi să studieze Biblia cu propria lor minte şi, înainte de scenarii apocaliptice, i-aş învăţa Geneza, cele 10 porunci, Evanghelia şi principii de viaţă, de exemplu: Proverbele lui Solomon. Dar mai mult decât orice, au nevoie să fie învăţaţi să se roage, să respecte pe Dumnezeu şi să împlinească puţinul pe care l-au înţeles. Bineînţeles, că au nevoie să cunoască speranţa creştină în Revenirea lui Iisus şi în învierea morţilor. Dar schema precisă şi rolul lui Israel în toate acestea nu-i ajută cu nimic. Mai degrabă i-ar ajuta istoria lui Israel, aşa cum este descoperită în Sfânta Scriptură. Copiii au nevoie să înveţe respectul faţă de muncă şi cinste, respectul faţă de cei mai mari şi mai mici, respectul de sine şi mai mult decât orice, respectul faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi trebuie vaccinaţi împotriva materialismului sau spiritualismului evoluţionist creştin sau anticreştin. Acestea sunt valori pe care orice confesiune le-ar saluta. Pur şi simplu, nu este nevoie să le predaţi detalii pe care mai târziu să le abandonaţi. Dar chiar dacă cineva trebuie să spună: „Am greşit, m-am luat după o anumită majoritate şi am crezut că, din următoarele motive, dar cred că alţi credincioşi ar putea să aibă mai multă dreptate, din următoarele motive („stă scris”). Nu e nici o ruşine, ca educatori, să spunem „nu ştiu”, sau „am greşit”. Ba chiar este o lecţie de care ei au mare nevoie. Până la o convingere cu adevărat nezdruncinată, întemeiată numai pe Scriptură, cea mai bună strategie este evitarea subiectelor nesigure.

10. Am văzut „Left Behind”, este doar unul dintre scenariile dispensaţionaliste. Faptul că EC a scos în evidenţă aspecte politice şi militariste poate ţine de informaţii care-mi lipsesc, sau de înclinaţia frăţiei sale spre demonizarea fundamentaliştilor. Chiar şi expresia „nu există revelaţie dincolo de Biblie”, în gura sa are o trimitere specifică la o doctrină acceptată de adventişti, penticostali, harismatici etc., că darul biblic al profetismului este dat Bisericii până la sfârşit.

11. În ce priveşte scenariul precis, am afirmat deja că există mai multe scenarii milenariste, aşa că referirea la condiţiile împărăţiei mileniale reflectă doar unele din acestea.

12. Dvs. îmi scrieţi că va fi rezidit templul. Poate. Este o problemă internă a statului Israel în care nu mă bag. Din partea mea pot să facă şi mai multe temple. Dar nu înţeleg aici câteva lucruri: Unde este scris în Biblie că va fi reconstruit templul la sfârşitul erei creştine? Şi cum este ca acest „templu” să mai fie numit „Casa lui Yahweh”? El a părăsit-o pentru totdeauna pe aceasta de jos (Lc 13:35). Cum este posibil ca Dumnezeu să-Şi mai lege inima de o asemenea iluzie, până acolo încât mânia Lui să ajungă la culme, când antichristul va intra în templu ca să-l „profaneze”? Templul a fost profanat odată pentru totdeauna de mâna acelui înger care a rupt perdeaua interioară, iar după 40 de ani a lăsat legiunile romane să-l devasteze. Reconstruirea templului, acum, ar fi în opoziţie cu Crucea, ar fi o adevărată „urâciune a pustiirii”. Dacă Israel nu-şi deschide ochii în faţa Crucii, altceva nu-i va deschide ochii niciodată. Persecuţia lui Antihrist nu i-ar deschide ochii. Israel, precum şi alţi credincioşi, şi alte popoare, au trecut prin persecuţii mult mai mari decât această bagatelă de necaz „mare” de trei ani, care se pune pe seama unui antihrist viitor. Holocaustul a fost infinit mai greu. Şi totuşi nu a scos pe Israel din „împietrire”, nici pe creştini din răutate şi antisemitism.

13. Singura posibilitate de salvare pentru Israel şi pentru oricine este până la revenirea lui Iisus. Credinţa adevărată crede înainte de a vedea (Evrei 11). La revenirea lui Iisus, orice speranţă de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu este exclusă. Toate parabolele lui Iisus, precum şi Apocalipsa 15-16 arată acest lucru. Evrei sau neevrei, nimeni nu mai are o şansă atunci. Singura şansă este ACUM. Aceasta trebuie strigat lumii, nu visul frumos, dar nebiblic, al convertirii şi restaurării etnice sau politice, idiferent despre ce popor ar fi vorba. Cu cât ne apropiem de sfârşit, diavolul caută să înşele pe oameni ca să amâne pocăinţa şi să-i adoarmă cu siguranţe false. Din acest punct de vedere, religiile îi servesc diavolului mai bine decât ateismul, fiindcă ele, dacă nu se orientează după Biblie, au efect narcotic asupra conştiinţei.

14. Referirea mea la toate triburile israelite are logica aceasta: dacă profeţiile făcute celor 10 seminţii pierdute au rămas pierdute ca şi destinatarii lor, nu văd de ce profeţiile făcute pentru Iuda şi Beniamin, care au termenul expirat de mult, trebuie să se împlinească sigur în viitor. Nu am nimic personal împotriva restaurării şi recuperării lui Israel sub toate aspectele. Să dea Dumnezeu să se întâmple aşa cu Israel şi cu toate neamurile. Dar mi se blochează mintea când mă gândesc că Dumnezeu este descris astfel ca fiind părtinitor şi fundamental nedrept. Dumnezeu a fost într-adevăr, favorizant faţă de Israel, şi urme ale binecuvântării Lui au rămas (genetic, cultural, etc.). A fost favorizant, dar nu favoritist. Toate planurile Lui şi descoperirile acestor planuri (numite deobicei „profeţii”) sunt condiţionate, nu părtinitoare. Până nu înţelegem acest principiu absolut, care apare peste tot în ambele testamente biblice, rămânem prizonierii teoriilor despre un Dumnezeu plin de har arbitrar: predestinaţionist, favoritist, capricios, etc.

15. Nu putem conta pe o pocăinţă a lui Israel din „ziua mâniei”, pe baza analogiei dintre experienţa lui Rabbi Şa’ul şi Israelul surprins de Revenirea lui Iisus. Biblia afirmă clar că la venirea lui Iisus, nu numai Israel va plânge (cum zice profetul Zaharia într-un sens), ci toate popoarele vor plânge (Ap 1:7), dar nu spre adevărată pocăinţă. Acesta este plânsul lui Esau (Ev 12:17). Rabbi Şa’ul a scris tot ce trebuie evreilor spre pocăinţă în epistola sa către Evrei. Deşi a fost scrisă pentru cei creştinaţi (mesianici), ea este singura soluţie şi pentru cei ortodocşi, reformaţi, secularizaţi etc. Dumnezeu nu are pentru evrei o altă cale de mântuire. Legământul nou care a fost extins tuturor neamurilor a fost oferit mai întâi lor, dar cei mai mulţi l-au respins cu ostilitate. Să dea Dumnezeu ca acum să fie mult mai mulţi, dacă se poate toţi, să accepte legământul. Dar în afara acestui legământ nu există nici o dispensaţie reală sau virtuală în care se se mântuiască un popor, oricare ar fi el. Este adevărat că Dumnezeu poate converti şi pe împotrivitori şi pe persecutori. Întotdeauna a fost aşa. Puterea şi iubirea Lui nu au slăbit între timp. Şi, repet: să dea Dumnezeu să se pocăiască în masă. Dar dacă nu se găseşte o soluţie pentru ei înainte de răpire (care va fi exact la revenirea lui Iisus, şi nu secretă), după aceea nu mai există nici o şansă. Pentru nimeni. Sper că am scris cu destulă simpatie faţă de Israel, cu atât mai mult faţă de israeliţii care cred. Dumnezeu să le asculte rugăciunile.

16. In final, câteva cuvinte despre termenul cu care s-a autogratificat Pavel în epistola (gr. EKTROMA), folosit şi în Septuaginta la Ecc 6:3; Iov 3:16, corespunde termenului vechi ebraic נפל néfel (aram. נפיל năfil), care în limbaj tehnic înseamnă avorton, iar în limbaj popular, preluat de literatură, cu sens figurat şi peiorativ: lepădătură, căzătură, stârpitură. Termenul nu trebuie analizat "teologic", în legătură cu naşterea spirituală, nici în alt sens tainic, ci era evident un termen popular folosit pentru a denumi o persoană fără caracter, un om de nimic, un nenorocit, un handicapat moral. În limba română, termenul popular "lepădătură", vine de la "a lepăda" (a avorta, a naşte înainte înainte de termen, făt mort,). Acelaşi sens îl are şi căzătură. Termenul "stârpitură", deşi are uneori sensul de avorton, eu îl evit în acest caz, fiindcă originea lui etimologică vizibilă, precum şi sensul primar este altul: Fiinţă nedezvoltată, pipernicită, pocită, chircitură; pocitură, pocitanie, stârpiciune, sterpăciune; femeie stearpă; animal sterp. Or nu asta vrea să spună Pavel, că ar fi fost o "pocitanie" sau o "sterpăciune", ci foloseşte expresia "lepădătură", exact ca în limba română. O lepădătură este un făt mort avortat, o fiinţă în care ţi-ai pus mari speranţe, ca în smochinul cu multe frunze, dar rodul este nul. Este ca şi cum cineva ar vorbi despre sine la trecut: am fost o lepră, o lichea. Nu contează că termenul lepră vine etimologic de la boala cu acelaşi nume, sau că "lichea" vine din turcă, unde însemna "pată", "cusur". Sensul pragmatic al termenilor nu depinde întotdeauna de etimologia lor. Este clar că era un epitet depreciativ. Ceea ce este semnificativ în acest caz, este că apostolul nu blamează astfelnici religia iudaică, nici educaţia fariseică rabinică, nici păcătoşenia comună a oamenilor, şi nici nu este o autoflagelare psihică, de tip perfecţionist monahal, pentru a-şi menţine umilinţa. El arată clar motivul pentru care merita titlul de lepădătură în versetul următor (v. 9), unde îşi exprimă regretul profund pentru cea mai degradantă faptă pe care o poate face cineva: să persecute pe alţii pentru motive de credinţă. Se ştie că industria de lepădături a funcţionat bine de-a lungul istoriei şi că, dacă în era creştină multe rude de sânge ale lui Pavel au ocupat primul loc în galeria lepădăturilor, apoi au venit romanii, nişte căzături şi mai rele, când urmaşii lui Pavel, "sfinţii" au ajuns la putere în imperiu, treptat au devenit şi ei lepădături şi chiar nu i-a întrecut nimeni în toată istoria omenirii, în ce priveşte creativitatea în acest domeniu. Dacă adăugăm aici şi aberanţiile moderne provenite din mediul creştin (nazismul, comunismul etc.), tabloul prinde contur apocaliptic. Persecuţia lui Pavel şi acuzaţiile aduse de evrei romanilor au fost mai mult decât compensate de atitudinea ulteioară a creştinilor împotriva evreilor şi împotriva a tot ceea ce mişca diferit.