Gog, Magog şi Demagog, cercetaţi penal pe blog

Mesaj şi articol de la Silvian

"Florin,
dă-mi o parere despre apocalipsa lui Ezechiel si tancurile rusesti de la Armaghedon, după ce citeşti următorul articol:"

Rusia şi Israelul

„Câteva cărţi din Biblie vorbesc despre evenimente care vor avea loc în viitor. În capitolul 38 (scris aproximativ în 600 î. Hr.) profetul Ezechiel prooroceşte că în aceste timpuri („zilele de pe urmă”, versetul 16) Rusia (la care se face referire sub numele „Gog”, cf. Smith’s Bible Dictionary) se va alia cu Iranul, Libia (în evreieşte numit „Put”) şi Etiopia comunistă (în evreieşte „Cuş”) şi va ataca Israelul (versetele 5-8). Aceasta se va întâmpla după ce iniţiativa de pace a Israelului va avea succes (versetul 11). Biblia ne dă şi motivul Rusiei şi direcţia atacului (versetele 10-15), după cum şi locul bătăliei (Armaghedon – Apocalipsa 16:16). Aceasta este în general interpretată ca fiind „muntele Meghido”, care se află în partea de nord a câmpiilor lui Izreel. Rusia a avut un punct de sprijin în Orientul Mijlociu timp de mulţi ani: „Republicile Sovietice sunt protejate de cadrul teritoriilor din Orientul Mijlociu: Afganistan, Yemenul de Sud, Etiopia şi Libia” („Countdown in the Middle East”, Reader’s Digest, mai 1982).
ISRAELUL ESTE LUMINA ÎN CEASUL DE NOAPTE AL PROFEŢIILOR BIBLICE
Din descrierile biblice s-ar părea că vor fi folosite arme nucleare în această bătălie. Biblia vorbeşte de grupuri de căutare a oaselor celor omorâţi în acel război. Atunci când un os este găsit, el nu va fi atins; un „semn” va fi pus alături şi va fi îngropat de echipe speciale (Ezechiel 39:14,15) – pare a fi mai mult decât o referire la contaminarea radioactivă. Cartea Ioel (800 î. Hr.) vorbeşte, de asemenea, despre acest război, părând să confirme aspectul armelor nucleare , ca nişte „stâlpi de fum” în timpul luptei (Ioel 2:30). De asemenea se pare că va fi o luptă cu tancuri ce aruncă foc; neexistând cuvântul „tanc”, proorocul descrie viziunea acestor maşini de război cu următoarele cuvinte: „Arde focul înaintea lui, şi pâlpâie flacăra după el... Parcă sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi... Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pârâie ca o flacără de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă... Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri... Se răspândesc în cetate... Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina” (Ioel 2:3-10). În 1988, Rusia avea 41.000 de tancuri.
Israel nu va avea parte de pace până nu se va supune lui Dumnezeu. Dacă se va supune principiilor lui Dumnezeu şi va împlini poruncile Lui, El va da ţării ploaie la vreme, mâncare din abundenţă, eliberare de frică, biruinţă asupra duşmanilor şi pace pe toată întinderea sa (Levitic 26:1-13). Din nefericire, din ceea ce vedem în Scriptură, Israel Îl va căuta pe Dumnezeu doar ca pe o ultimă resursă, atunci când va vedea că nu reuşeşte să ţină piept invaziei Rusiei (Ioel 2:12-20). Deuteronom 4:30 ne avertizează că doar necazurile îl vor face pe Israel să se întoarcă la Dumnezeu în vremurile de pe urmă. Atunci când Israel se va întoarce la Dumnezeu cu o pocăinţă autentică, Domnul se va îndura de poporul Lui şi-i va salva de „armata de la nord” (Ioel 2:20).
Un alt semn al zilelor de pe urmă va fi o înţelegere clară a judecăţilor şi voii lui Dumnezeu. Nici o altă generaţie nu a văzut ceea ce putem vedea noi în Orientul Mijlociu. Nici o generaţie nu a beneficiat de cunoştinţele ştiinţifice pentru a ajuta la înţelegerea acestei Scripturi „ciudate”, care părea că nu are sens până când descoperirile ştiinţifice i-au dovedit autenticitatea. Nici o altă generaţie nu a avut acces la Biblie aşa cum avem noi; putem înţelege vremurile în care trăim: „Mânia Domnului nu se va potoli, până nu va împlini şi va înfăptui planurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremilor” (Ieremia 23:20). Ţine-ţi un ochi aţintit asupra Orientului Mijlociu şi, pe celălalt, spre Ceruri.

Dragă Silvian

Articolul pe care mi l-ai trimis (nu-i găsesc sursa!) este o veche speculaţie a neoprotestanţilor fundamentalişti americani, care combină scenariul profetic din Apocalipsa cu Profeţii VT. Tentativa de a găsi sens şi unitate în toate aceste profeţii este onorabilă, dar metodologia este întemeiată pe premize false şi interpretările nu au destul respect faţă de istorie şi adevăr în general. Interpretarea aceasta a fost cunoscută şi în evul mediu, de răsăriteni şi de apuseni, care identificau pe Gog cu Turcul, dar care nu aveau în centrul atenţiei Ţara lui Israel, decât ca pământ sfânt al creştinilor. Scenariul este menţionat şi în Coran (personajele Adjudj wa-Madjudj).
Principalele premize false ale scenariului dispensaţionalist-futurist care a invadat lumea evanghelică, sunt următoarele:

1. Scenariul profetic VT referitor la întoarcerea şi restaurarea lui Israel se referă la timpul sfârşitului erei creştine. (Dimpotrivă, contextul literar şi istoric al fiecărei profeţii de acest gen face referire la repatrierea evreilor din exilul babilonic şi din diaspora persană. Verifică.).

2. Profeţiile VT sunt previziuni divine necondiţionate (Este adevărat că Biblia conţine şi previziuni profetice care sunt mărturii ale preştiinţei lui Dumnezeu, dar acestea sunt de regulă transmise în viziuni apocaliptice, cu mesaj codificat [Daniel şi Apocalipsa]. În celelalte cazuri, profeţiile din VT şi chiar din NT sunt mai degrabă scenarii condiţionate, planuri ale lui Dumnezeu care pot fi împlinite sau zădărnicite, după caz. Vezi Ieremia 18:6-11 şi Luca 7:30; 19:42-44)

3. Tot ceea ce Dumnezeu a transmis prin profeţi se împlineşte în mod EXACT aşa cum a fost scris. (Aceasta este o idealizare populară, dar realitatea verificabilă în textul biblic – profetic şi apoi istoric istoric – dovedeşte că adesea profeţia se împlineşte doar parţial, iar uneori nu se împlineşte deloc. Neîmplinirea profeţiei nu este întotdeauna o amânare, ci adesea o renunţare completă la acel scenariu. Cred că ţi-am mai scris pe tema aceasta. Compară, de exemplu profeţiile lui Isaia despre Cyrus şi împlinirea istorică din cartea lui Ezra. Cyrus nu a menţionat în decretul lui de repatriere şi restaurare a iudeilor tot ce prevedea profeţia, şi nici iudeii nu s-au repatriat decât în minoritate, pentru că nu a existat suficient interes de ambele părţi. Profeţia nu implică o manipulare divină a conştiinţelor pentru a împlini un plan exact. Pe de altă parte, apar uneori împliniri „exacte”, în detaliu, dar care cu greu pot fi justificate contextual: e.g. cei 30 de arginţi dinZah 11:12-13).

4. Apocalipsa trebuie înţeleasă în manieră literalistă. (Deşi citirea sensului propriu trebuie să primeze întotdeauna, chiar când este vorba de apocaliptică, adevărul este că preferinţa pentru sensul propriu adesea este nerealistă, creează contradicţii şi transformă scenariul profetic într-o caricatură).

5. Israelul etnic este poporul lui Dumnezeu într-un sens special chiar şi în era creştină. (Afirmaţia se întemeiază pe anumite ziceri scripturistice selective, dar nu ţine seama de principiul fundamental al legământului care condiţionează relaţia cu Dumnezeu de credinţă şi ascultare. NT învaţă clar şi cu lux de argumente, că Israelul lui Dumnezeu în era creştină se înţelege în sens spiritual, că mai degrabă păgânul care a crezut în Christos este fiu al lui Avraam, israelit, iar evreul care respinge pe Christos este Esau, aşa cum toate neamurile lumii sunt Esau).

Analizând în fugă, dar nu superficial, ideile din articol, subliniez următoarele.

Scenariul profetic din Ezechiel 38-39 trebuie înţeles în contextul lui natural, adică între profeţia despre restaurarea lui Israel şi a dinastiei davidice după exilul babilonian (cap. 37) şi restaurarea templului, a ţării şi a moştenirilor din cap. 40-48. O citire chiar fără multă analiză a acestor capitole-cadru ne arată că scenariile de aici nu s-au realizat exact după exilul babilonic şi nici nu se mai pot realiza vreodată în acel sens. Iudeii s-au repatriat, dar numai o minoritate săracă. „Cele zece seminţii pierdute” au rămas pierdute dincolo de legendarul Sambation, în amestec cu păgânătatea în care au fost deportaţi, cu excepţia uneo minorităţi neglijabile care s-a repatriat împreună cu iudeii în epoca persană. A vorbi astăzi despre cele 12 seminţii ale lui Israel şi despre moştenirile lor este o absurditate etnologică.

Profeţia (cap. 37) a prevăzut reinstalarea dinastiei lui David după repatriere, dar realitatea istorică este că acest fapt nu s-a realizat. Dintre urmaşii lui David, un Zorobabel a fost guvernator supus perşilot, iar urmaşii lui scăpătaţi au devenit părinţii lui Iisus din Nazaret. Această linie de descendenţi nu a mai fost băgată în seamă de evrei nici când au avut din nou un regat al lor în epoca macabeeană. Care este acel urmaş al lui David care ar avea drept la domnie astăzi, dacă porofeţia s-ar împlini de acum înainte? Singurul răspuns biblic este: Iisus Christos. Or, acesta a fost deja excomunicat, pedepsit cu moarte, proscris, interzis şi trecut sub tăcere, de cele mai înalte instituţii iudaice de multă vreme. Realismul ne împiedică să credem că Israelul etnic de astăzi va revizui cu adevărat procesul lui Iisus şi îl va proclama Messia. Pe de altă parte, Iisus a promis că atunci când va reveni va domni peste toate popoarele, nu doar peste Israel, şi că domnia Lui va inaugura o judecată cerească a tuturor rebelilor, evrei sau neevrei.

Continuarea acestui scenariu în cap. 40-48 indică un plan de reconstrucţie a Templului şi un proiect de restaurare supranaturală a naturii ţării lui Israel. După exilul babilonian s-a construit un templu cu mare greutate, dar mult mai modest decât cel prevăzut de Ezechiel. Comparaţia dintre cele două este izbitoare. Şi totuşi, Dumnezeu a ajutat pe cei care au rezidit templul în condiţiile posibilităţilor lor, chiar dacă nu era după măsurile lui Ezechiel. Din aceste neconcordanţe învăţăm mai mult despre Dumnezeu, decât din tentativele de a forţa realitatea şi profeţia să se acomodeze reciproc.

Unii (evrei şi creştini) cred că templul va fi rezidit la Ierusalim. Eu nu ştiu dacă va fi rezidit. Pot spune doar că proiectul ar putea fi de importanţă turistică şi dispensaţionalist-perciunistică, dar fără greutate profetică reală, Profeţia nu vorbeşte despre o simplă clădire grandioasă, ci despre jertfe, preoţi şi alte ritualuri specifice. Dacă un evreu fundamentalist mai poate visa astăzi jertfe şi preoţi, un creştin stabil (vezi Epistoa către Evrei) nu are nici o scuză. A găsi un sens templului şi jertfelor în era creştină ar însemna o renegare a lui Iisus Christos, singura Jertfă şi singurul Preot. Cu ce ar fi atunci Israel diferit de creştinătatea paganizată care a transformat locurile de adunare în adevărate temple, cu altar, preoţi şi jertfă ?

Revenind la Ezechiel 38-39, observăm că scenariul invaziei lui Gog se petrece în cadrul acestei restaurări despre care am văzut deja că era aşteptată după exilul babilonian (Ezechiel scrie din exil, aşa că repatrierea promisă nu trebuie înţeleasă altfel decât aşa cum ar fi înţeles-o orice contemporan al lui Ezechiel, fără speculaţii pseudo-apocaliptice). În capitolul 38 israeliţii sunt numiţi în acest context „locuitori, scăpaţi de sabie, ... strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.”

Dispensaţionaliştii aplică aceste cuvinte la viitorul îndepărtat de Ezechiel, adică la timpul nostru şi la scenariul sionist. Din punct de vedere politic nu mă opun scenariului, fiindcă în istoria lumii atât dreptul moştenirii pământului, cât şi dreptul celui mai tare au fost recunoscute, şi dacă am strecura politica prin ciur etic am rămâne cu puţină consolare. Dacă dorim să interpretăm corect textul biblic însă, observăm

a. că aceste cuvinte au fost scrise în timpul exilului babilonian, deci în perspectiva repatrierii din epoca persană;
b. că profetul nu sugerează nicăieri că profeţia este realizabilă la sfârşitul erei creştine; nici măcar o aluzie la o eră creştină nu apare în text.
c. că profetul descrie pe Israelul restaurat ca o „ţară deschisă (lipsită de apărare)... cu oameni liniştiţi, cari stau fără griji în locuinţele lor fără ziduri, neavând nici zăvoare, nici porţi!” – ceea ce reprezintă bine Iudeea ca provincie persană, dar nu Israelul actual, stat suveran şi militarizat.

O altă gafă specifică exegezei fundamentaliste este identificarea lui Gog şi a ţărilor lui (Roş, Tubal, Meşec etc.) cu Rusia. Nu condamn ignoranţa acestor oamenii, fiindcă şi eu citeam Biblia în cheia aceasta la 20 de ani, din motive pe care nu ţi le mai dezvălui aici. Referirea autorului la Smith’s Bible Dictionary este un caz specific de confirmare a unei afirmaţii prin surse de aceeaşi culoare. În lumea religioasă (de orice fel) există multă maculatură academică, s-a scris prea mult şi fără responsabilitate ştiinţifică. Imaginaţia şi speculaţia diletantă şi semidoctă, pe care le întâlnim de obicei în cultura conspiraţionistă, tinde să predomine în anumite cercuri religioase. Unele dicţionare teologice ar trebui purificate radical sau chiar abandonate.

Titlul lui Gog ca „domn al Roşului”, nu este nici o referire la Rusia, ci o traducere neatentă a expresiei ebraice originale נשׂיא ראשׁ nəśī’ rō’š. Dacă rō’š ar fi un nume propriu (aşa cum este în Gn 46:21), s-ar putea traduce şi aşa. Cândva chiar credeam că ar putea fi o referire la tribul nord-pontic al roxilor, care combinaţi cu alanii au dat numele roxolanilor. Dar ruşii au o origine mai nordică, slavă şi nu scitică, iar termenul este comun şi înseamnă „cap, şef etc.” Prin urmare nəśī’ rō’š nu este decât un titlul care s-ar traduce cu conducător suprem, (vezi Vulgata, NTR, NET etc) şi nu are nici o legătură cu numele ruşilor, pe care l-au dat varegii (vikingii răsăritului), un trib germanic. http://www.etymonline.com/index.php?search=Russia&searchmode=none

Etnonimele biblice Tubal şi Meşec (LXX: Mosoch) nu au nici o legătură cu Tobolsk (oraşul siberian de pe Tobol) sau cu Moscova şi muscalii. Lingvistica este plină de coincidenţe pe care numai amatorii le iau în seamă. Tubal şi Meşek sunt denumirile ebraice ale unor triburi anatoliene care au locuit în antichitate pe teritoriul de nord-est al Turciei de astăzi: Tabaalu (tibarenii) şi Mushku (moskhii), vezi un lexicon ebraic. Despre Magog nu ştim nimic sigur, dar fiind menţionat împreună cu aceştia, poate denumi un popor apropiat neidentificat ştiinţific.

Pe timpul lui Ezechiel, în Anatolia exista un imperiu al lidienilor (maionilor), al cărui rege era numit de asirieni Gugu, iar de greci Gyges (c. 660 BC). Asocierea geografică şi politică dintre lidieni, moschi şi tibareni, pe atunci înglobaţi într-un singur imperiu sub conducerea lui Gugu este un scenariu mult mai realist, fiindcă este comtemporan lui Ezechiel şi fiindcă existau strânse legături geografice şi politice între aceste triburi. Cât priveşte expresia „fundul miazănoaptei”, nu avem nevoie să privim pe mapamond astăzi şi să decidem că trebuie să fie vorba de polul nord, ci expresia trebuie înţeleasă în contextul cunoştinţelor timpului. Pentru popoarele din Orientul Apropiat, zona Caucazului era capătul nordului. Nimeni nu se aventurase dincolo, iar în VT nu găsim nici o menţiune geografică dincolo de această zonă. În Ps 48 2, cetatea Regelui Suprem (templul) este situată „în fundul miază-noaptei” (aceeaşi expresie ebraică din Ez 38); în Is 14:13 expresia vizează probabil muntele cosmic al Divinităţii, în limbajul mitologic canaanit; caldeenii vin asupra lui Israel de la capătul pământului din nord Ir 6:22). În Ez 38:6, în acele locuri sunt Gomer (ţara cimerienilor, lângă Marea Neagră) şi Togarma (Tegarama, nu departe de Caucaz).

Prin urmare nu avem ce să căutăm în Rusia, al cărei centru a fost dintotdeauna mult mai la nord.
Alianţa antiisraelită a lui Gog nu s-a realizat niciodată istoric. În schimb, Cyrus a cucerit toate acele zone, iar inamicii politici şi spirituali principali ai lui Israel au devenit alţii, în special în epoca elenistică şi sub romani. Începând cu Imperiul Roman, creştinii au fost cei mai ostili faţă de iudaism, probabil nici otomanii nu i-au depăşit. Cât priveşte ţara, ea a fost tot mai puţin locuită de evrei în evul mediu, dar au existat şi mişcări iudaice înspre ea, astfel încât astăzi Israel este iarăşi o ţară evreiască. Duşmanii ei sunt însă din toate părţile, este dificil de spus dacă nordul este mai ameninţător decât estul.

Cât priveşte termenul Har-Maghedon din Ap 16, el se traduce „Muntele Meghiddo”, o denumire care n-a existat niciodată, dar probabil se referă la muntele de lângă cetatea, râul şi valea Meghiddo (Muntele Karmel). „Geografia” Apocalipsei este însă plină de coduri: Babilon, Egipt, Ierusalim, Eufrat, etc. au ţinte figurate, se iau ca nişte simboluri. În AP 16, războiul este numit „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic” şi apare ca un asalt disperat şi ultim al inamicilor Israelului spiritual (vezi întreita alianţă: balaurul, fiara şi pseudoprofetul), împotriva celor de la muntele Karmel. Ce evocă muntele Karmel? Nu este nevoie de explicaţie. În AP 19, acest război este descris în termeni militari, Iisus regele regilor vine călare pe cai albi, oştirile lui de asemenea pe cai albi, iar de cealaltă parte sunt „balaurul, fiara şi pseudoprofetul”, întreaga lume cu toţi liderii ei, care sunt luaţi prizonieri fără a fi descris un război. Dispensaţionalismul a transformat termenul Har-Maghedon, făcându-l sinonim cu război mondial şi deturnând atenţia spre politică şi militarism. Dar cheia este în altă parte.

Aceasta nu înseamnă că lumea este ferită de un nou şi ultim război. Ap 7:1 şi alte pasaje sugerează că faptul este perfect posibil, aşa cum s-a şi dovedit în primele două războaie mondiale. La motto-ul ISRAEL ESTE LUMINA ÎN CEASUL DE NOAPTE AL PROFEŢIILOR BIBLICE, nu am alt răspuns decât că dacă există vreo lumină profetică aceasta nu se poate găsi decât în Biblie şi în iluminarea adusă de Spiritul Sfânt, nu din poveşti populare religioase sau politice. Doresc Israelului tot binele posibil în lumea asta şi cea viitoare, nu sunt antisemit, nici nu pot fi, pentru că sunt ebraist şi mare iubitor al culturii ebraice. Dar vreau să fiu cinstit cu Biblia şi cu istoria. Scenariile futuriste nu sunt credibile. Chiar dacă ceva din ele se va realiza vreodată, aceasta ar fi cu totul întâmplător, vreau să zic fără legătură cu profeţia biblică.

Nu mai am timp acum să-ţi detaliez şi profeţia lui Ioel, dar în această privinţă, deşi cunosc bine cartea, plus relaţiile ei cu Apocalipsa, nu am găsit nimic sigur cu privire la timpul în care a fost scrisă, ameninţarea reală la care se referea şi mai ales intenţia aplicării simbolului invaziei de lăcuste. Este dificil de spus dacă este o descriere poetică a unei invbazii militare, sau dacă este vorba de o mare invazie de lăcuste, conjugată cu o secetă, descrise în limbaj poetic militar. Din fericire, lecţiile spirituale ale cărţii sunt clare. Dar scenariul profetic, care seamănă cu cel din ultimele capitole ale lui Zaharia, din Ez 38, Daniel 11: 40.45 etc. are nevoie de mai mult studiu. Un singur lucru este clar însă. Nu se aplică la vreo situaţie politică din timpul nostru, toate aceste profeţii au o limită clară: vremurile mesianice. Dacă Mesia a venit, nici o altă speranţă spirituală sau politică nu mai este de interes.

Biblia însăşi arată modul în care profeţia din Ez 38-39 se va împlini. În Apocalipsa 20, toţi nepocăiţii din lume înviaţi la sfârşitul celor 1000 de ani sunt numiţi mulţimile lui Gog şi Magog, adunate de Satan împotriva Ierusalimului. Dar acolo nu mai este Ierusalimul actual, ci Ierusalimul de sus (Gal 4:26), „mama noastră”. Observând felul în care profeţia se împlineşte, înţelegem nu numai că scenariul iniţial, fiind condiţionat, a fost abandonat de Dumnezeu, dar că în principiu, profeţiile se împlinesc cu Israelul spiritual al lui Dumnezeu, cu Ierusalimul de sus şi cu o întreagă lume înnoită, nu doar cu recuperarea unei etnii alese. Timpul vechiului legământ s-a dus pentru totdeauna. Nu putem lega pe Dumnezeu nici măcar de propriile Lui cuvinte, atunci când El promite solemn că planurile Lui se împlinesc DACĂ.