miercuri, 24 decembrie 2008

Despre noua traducere biblică românească NTR 2007

Articolul nu-mi aparţine (© 2008 International Bible Society. All rights reserved), este preluat de pe saitul http://www.ntr.ro/despre-noua-traducere.php şi semnat de Comitetul editorial al NTR, August 2007. Pentru cei mai puţin avizaţi, precizez că traducerea NTR este rodul muncii teologice a unui grup de la Universitatea Emanuel din Oradea (baptistă), nu se confundă cu noua traducere pe care o pregăteşte Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR), nici cu propriul meu proiect cunoscut de prietenii mei. Note critice din partea mea, referitoare la NTR puteţi găsi la sfârşitul articolului.

Acest proiect de traducere a Bibliei este iniţiativa International Bible Society (IBS) şi s-a născut din dorinţa de a pune la dispoziţia Bisericii şi societăţii româneşti Cuvântul lui Dumnezeu tradus cu acurateţe din limbile ebraică, aramaică şi greacă, textul final fiind rodul a aproape un deceniu de lucru intens pe manuscrisele originale ale Vechiului şi Noului Testament. Biblia de faţă, intitulată Noua traducere a Bibliei în limba română (NTR), se doreşte a fi un instrument de informare şi studiu adaptat cerinţelor omului secolului XXI, un text potrivit pentru uzul liturgic şi personal deopotrivă, o nouă alternativă oferită atât celui implicat în slujirea din mediul eclesial, cât şi cititorului de rând, care nu deţine neapărat cunoştinţe avansate în materie de teologie. În eforturile de a realiza o traducere relevantă pentru vorbitorul de limbă română de astăzi, traducătorii au ţinut cont de inovaţiile limbii române actuale din domeniul lexicului, al terminologiilor, al tiparelor sintactice, al strategiilor de comunicare, folosind totodată şi termeni care, deşi există în uzanţa limbii române de câteva decenii, şi-au păstrat expresivitatea şi continuă să rămână potriviţi pentru un text sacru.
Traducerea cărţilor Vechiului şi Noului Testament a trecut prin două etape importante. În prima etapă, textul original a fost tradus de o echipă formată din licenţiaţi în Teologie Pastorală în cadrul Universităţii Emanuel Oradea, asistaţi atât teologic cât şi lingvistic. În cea de-a doua etapă textul a fost supus unei analize detaliate, fiind verificat şi revizuit sub atenta supraveghere a lui James L. Courter, specializat în Antropologie (New Mexico State University) şi în Traducerea Bibliei (University of Texas, la Aarlington, în asociere cu centrul lingvistic SIL/Wycliffe din Dallas). În vederea realizării unei traduceri unitare, această din urmă etapă a implicat o examinare amănunţită a textului biblic pentru a se asigura o armonizare suplimentară a acestuia din punct de vedere teologic, fonologic, lexical, gramatical şi stilistic. S-a optat pentru mai mult decât o traducere termen-cu-termen (metafrază), urmărindu-se nu numai fidelitatea faţă de original ci şi denotaţia şi conotaţia termenilor pentru a se asigura un înţeles corespunzător fiecărui context în parte. Dat fiind că în manuscrisele originale există expresii cu mai multe valenţe semantice şi implicit cu mai multe posibilităţi de interpretare, colectivul editorial, ferm susţinător al inspiraţiei şi ineranţei Bibliei, a considerat necesar să elaboreze un aparat ştiinţific bogat în note de specialitate, comentarii detaliate care includ ultimele cercetări ale specialiştilor în domeniul biblic. Cele aproape 6000 de astfel de note informative sau explicative îi oferă cititorului lămuriri legate de multitudinea de interpretări ale textului original, precum şi aspecte referitoare la istoria şi geografia biblică, necesare atât pentru înţelegerea textului în sine cât şi pentru o cunoaştere amănunţită a lumii Vechiului şi Noului Testament.
O altă preocupare importantă a traducătorilor a fost aceea de a armoniza în detaliu pasajele paralele din Vechiul Testament (VT), pasaje care, fie se regăsesc sub aceeaşi formă, fie exprimă, cu mici diferenţe, aceleaşi idei. De asemenea au fost armonizate cu rigurozitate şi textele paralele dintre Evangheliile Sinoptice, precum şi versetele din Vechiul Testament care sunt citate în cărţile Noului Testament (NT).
Pentru traducerea VT s-a folosit textul Bibliei ebraice în versiunea publicată de Deutsche Bibelgesellschaft din Stuttgart (Biblia Hebraica Stuttgartensia [BHS], ed. K. Elliger şi W. Rudolph, Stuttgart, 1967/77 [ediţia a patra revizuită, 1990]), ediţie critică standard a Textului Masoretic (TM), care foloseşte ca text de bază Codexul Leningrad (L), cel mai vechi manuscris care conţine întreg TM, precum şi un uriaş aparat critic care vine să suplinească înţelegerea TM. În acelaşi timp însă, pentru o perspectivă mai completă asupra sensului sau a variantelor textului, traducătorii au făcut referire şi la Manuscrisele de la Marea Moartă (Q), la Pentateuhul Samaritean (PentSam), precum şi la alte tradiţii scribale antice (aşa-numitele tiqune-soferim [îndreptări ale scribilor, care şi-au rezervat dreptul, în unele locuri, de a amenda textul Pentateuhului, în special pentru a evita antropomorfismele]). De asemenea, din acelaşi motiv s-a făcut referire şi la cele mai importante versiuni antice neebraice ale VT: Septuaginta (LXX), Aquila, Symmachos, Theodotion, Vulgata (VUL), Pesita Siriacă şi Targumurile. Aceste versiuni, care au o valoare incontestabilă asupra studiului textului VT ebraic, au fost folosite în acele locuri în care TM este neclar şi unde studiul critic al TM dovedea că una dintre aceste versiuni oferea citirea corectă sau, cel puţin, o citire alternativă. Numărul foarte mare de manuscrise şi de variante ale VT şi diferenţele dintre aceste versiuni aruncă o lumină suplimentară asupra înţelegerii mesajului teologic al VT. Variantele textuale nu scot în evidenţă numai diferenţele dintre ele, ci vin totodată în sprijinul specialiştilor biblici în încercarea lor de a stabili o istorie cât mai obiectivă a transmiterii textului VT. Este cunoscut faptul că, practic, nu există un text „original“ al VT, în sensul în care prin text original se înţelege manuscrisul scris de mâna autorului. Distanţa dintre manuscrisul original şi cel mai vechi manuscris păstrat este de secole. Între sec. VI-X d.Cr., un grup de învăţaţi evrei, numiţi masoreţi, au facut o standardizare a textului ebraic, cunoscut mai târziu ca Textul Masoretic. Cel mai vechi manuscris complet al TM a fost Codexul de la Alep (910-930 d.Cr.), dar din cauza faptului că o parte din acest codex a fost distrusă în anul 1947, cel mai vechi manuscris complet al VT rămâne Codexul de la Sankt Petersburg (L), datat 1008-1009 d.Cr.
Anterior standardizarii textului ebraic al VT a avut loc traducerea în greacă a VT ebraic, cunoscută sub numele de Septuaginta (LXX), traducere care a fost realizată în sec. III î.Cr. şi care a constituit Scriptura autorilor NT şi Scriptura Bisericii din primele secole. Cercetătorii au căzut de acord că, deşi există diferenţe între TM şi LXX, studiul comparativ al celor două versiuni nu face altceva decât să îmbogăţească perspectiva asupra mesajului VT, asupra istoriei transmiterii acestuia şi asupra istoriei iudaismului în perioada dintre cele două Testamente. Ei sunt de părere că ceea ce merită să se scoată în evidenţă sunt corespondenţele dintre cele două versiuni, concluzia finală fiind aceea că, în esenţă, este vorba despre aceeaşi Biblie. Unele din diferenţele evidente dintre TM şi LXX constau în faptul că LXX cuprinde şi aşa-numitele cărţi deuterocanonice, în număr de 14, pe care TM nu le conţine; în unele locuri, LXX prezintă versiuni mai scurte sau mai lungi ale anumitor paragrafe, decât TM; numerotarea Psalmilor 9-147 este diferită în cele două variante: fie TM desparte în două unii psalmi, fie LXX.
Tradiţia răsăriteană a traducerii VT, şi în special cea românească, este bazată în principal pe LXX ca text de bază (sau textus receptus). Traducerea care este prefaţată aici vine pe o tradiţie protestantă a traducerii VT, care foloseşte TM ca text de bază. Prin urmare, cititorul avizat ştie că diferenţele de structură, de formă şi, pe alocuri, de conţinut, dintre unele traduceri româneşti ale Bibliei ţin de opţiunea traducătorilor vizavi de textul de bază folosit în traducere (LXX sau TM).
Pentru traducerea NT s-a folosit textul grecesc standard în versiunea publicată de Deutsche Bibelgesellschaft din Stuttgart (Novum Testamentum Graece, ediţia a 27-a revizuită [Nestle-Aland]). Având în vedere că în unele cazuri multitudinea de manuscrise (mss) greceşti pun la dispoziţie opţiuni diferite de traducere a textului, traducătorii au specificat acest lucru la notele explicative prin formulări de genul: „Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin acest verset“, „Câteva mss adaugă: ...“, „Unele mss nu conţin acest cuvânt“, „Multe mss nu conţin: ...“, etc.
Alte particularităţi ale traducerii de faţă sunt explicate după cum urmează: Acolo unde în TM apare aşa-numitul Tetragrammaton (YHWH) s-a tradus cu DOMNUL, folosindu-se majuscule pentru întregul cuvânt. Acolo unde în TM apare termenul Adonai s-a tradus cu Stăpânul. Construcţia ebraică Yahweh Sabaoth a fost tradusă peste tot cu DOMNUL Oştirilor.
Atât pentru VT, cât şi pentru NT s-a folosit paragraful ca unitate structurală de bază a textelor narative. Împărţirea pe paragrafe a textului precum şi enunţarea de titluri de paragraf a fost opţiunea traducătorilor. Aceste titluri au drept scop o oarecare structurare tematică şi simplificare a citirii textului şi ele nu trebuie considerate parte a textului NTR sau etaloane de interpretare a paragrafelor pe care le reprezintă.
Deoarece textele narative au uneori prea multe niveluri ale vorbirii, s-a optat, acolo unde avem dialog, pentru linia de dialog.
Textele poetice au fost redate în formă poetică, cu versuri care intenţionează să redea specificul poeziei ebraice, nu pe cel al poeziei moderne. Specificul poeziei ebraice este paralelismul ideilor, pe care traducătorii au încercat să-l scoată în evidenţă, în măsura în care acest lucru a fost posibil. Versurile au fost împărţite în strofe, pe baza unui criteriu tematic. Acolo unde textul în limba română pretinde, pentru claritate, prezenţa unui termen sau a unor termeni, care nu apar în limba originală, dar care sunt subînţeleşi, aceşti termeni au fost incluşi ca informaţie sugerată şi evidenţiaţi prin caractere italice (cursive). În ce priveşte numele proprii, s-a ţinut cont de tehnica împrumutului numelor străine în limba română, încercându-se păstrarea unui echilibru între transcrierea lor ebraică corectă şi transcrierea pe filieră grecească, încetăţenită în onomastica românească. Nu au fost modificate nume adânc înrădăcinate în uz, ca de exemplu Moise, Solomon, Samuel, Mardoheu etc. Unii termenii care ascund, prin polisemie, mai multe sensuri au fost traduşi în mod diferit în funcţie de context. De exemplu, termenul „casă“ a fost tradus cu sensul care se potriveşte cel mai bine contextului: „familie/gospodărie/palat“. De asemenea, termenul ebraic „melek“ a fost tradus atât cu „împărat“, cât şi cu „rege“.
S-au păstrat în text unităţile de măsură sau cele monetare originale, acestea fiind echivalate cu aproximaţie la note în termeni moderni.
La unele note explicative, atunci când termenii care sunt explicaţi apar de mai multe ori în aceeaşi carte, s-a menţionat: „peste tot în carte”. Prin elaborarea de note explicative şi informative s-a urmărit să se scoată în evidenţă unele jocuri de cuvinte, detalii istorice, sociale, culturale, traducerea unor eufemisme şi explicarea unor figuri de stil specifice limbii ebraice, dar necunoscute cititorului român, explicarea unor termeni tehnici etc. De asemenea, unele note prezintă traduceri alternative sau variante textuale ale unor termeni sau versete. Acolo unde sensul termenului, al propoziţiei sau al întregului verset este disputat de către cercetători, s-a menţionat în mod onest la notă că sensul termenului/propoziţiei/versetului este nesigur, iar în unele cazuri au fost oferite şi alte variante de traducere.
Termenii ebraici şi greceşti care apar la note nu au fost transliteraţi conform regulilor stricte ale transcrierii fonetice, ci s-au folosit caractere simple, româneşti.
La unele note au fost prezentate citate sau idei din surse extra-biblice, îndeosebi literatura clasică greco-romană, acolo unde acestea aruncau o lumină în plus asupra înţelegerii textului biblic. Aceste surse sunt prezentate în lista de abrevieri.
Întreaga echipă care a contribuit la traducerea acestei prime ediţii a NTR îi este recunoscătoare lui Dumnezeu pentru harul nemărginit de mare de a putea lua parte la această lucrare spre slava Lui. Fie ca eforturile celor care au iniţiat-o, au susţinut-o şi au realizat-o să reprezinte o „jertfă de o mireasmă plăcută Domnului” şi să fie de un real folos cititorilor săi.
_________________________________________________________

sâmbătă, 20 decembrie 2008

PSALMUL 93

‹Pentru ziua pregătirii sabatului, când pământul a fost locuit pentru prima dată.
Cântare de laudă a lui David.› (LXX, Vulgata)


1 Iahwé e-împărat, cu mărire-mbrăcat,
Încins cu putere, înarmat cu tărie,
De-aceea pământul stă ferm aşezat.
2 Statornic Ţi-e tronul, din veci neschimbat;
Tu eşti din vecie.

3 Puhoaiele lumii, Iahwé, se umflară,
Puhoaiele lumii în glasuri strigară,
Noianele-n sus se spărgeau zgomotoase.

4 Mai sonor decât apele mari în asalt,
Mai superb decât toate-ale mării talaze,
Magnific e DOMNUL în cerul înalt.

5 Veridice foarte-s dovezile[1] Tale,
Frumoasă Ţi-e Casa-n sfinţenie,
Iahwé, peste margini de vreme.

_____________________________________________________
[1] Sau: declaraţiile, mărturiile, avertizările, clauzele legământului, statutele.
_____________________________________________________

A se vedea şi psalmii de la http://www.lacasuriliterare.com/pages/Psalmii_in_versuri-562232.html şi http://revistaramuri.ro/index.php?id=500&editie=25

marți, 9 decembrie 2008

Inaugurarea bisericii adventiste JAN HUS din Huşi

6 decembrie 2008

Câteva imagini luate din fugă cu celularul, de un neprofesionist.
Exclusiv pentru familia mea extinsă.











Fratele Aurel Ştefan, care a venit să mă caute




Pastorul Pintilie Baciu, la 94 de ani






Tanti Jana şi Carolina


Nea Nicu Halaucă de la Moşna




























Fiica lui Marcu şi a Vasilcăi Halaucă





Gigea Stanciu din Poieneşti














Doamna Maricica Vasilache



Cu doamna Petruţa Ghiban














Beni şi Marlena Apostol

















În vecinătate, pe strada Alexandru Ioan Cuza

joi, 20 noiembrie 2008

Psalmul 139

Maestrului cântăreţ. Psalm al lui David.

(Traducere critică şi poetică de Florin Lăiu). Dedicaţie: Daniel Lăiu

M-ai iscodit, Iahwé, şi-acum mă ştii.

Tu îmi cunoşti şederea şi scularea,

Ştii de departe gândul meu deplin.

Tu îmi veghezi şi mersul şi culcarea,

Şi nici un drum al meu nu Ţi-e străin.

Ba încă nerostită, vorba mea,

O cunoşteai Iahwé deja întreagă.

În spate-mi şi în faţă-i garda Ta,

Şi-mi pui pe creştet palma Ta cea largă.


Ştiinţă minunată-i, peste firea-mi,

Ca s-o ating, prea 'naltă-mi este ea !

De Duhul Tău, eu unde m-aş ascunde ?

Şi unde aş fugi din faţa Ta?

În cer, dacă mă caţăr, eşti acolo,

Dacă-n Şeól mi-aştern, nu scap de Tine !

Dacă mă-nalţ pe áripile-aurorei,

Să-mi fac sălaş la margine de mări,

Şi-acolo m-ar ajunge mâna Ta

Şi dreapta-Ţi m-ar conduce pe cărări.


Am zis: „Poate că-n neguri m-aş ascunde,

Cu noaptea să mă-nfăşur ca în zale!“

Dar bezna nu-i prea neagră pentru Tine,

Noaptea şi ziua strălucesc oriunde;

Tenebre sau lumină-Ţi sunt egale.

Căci singur Tu mi-ai întocmit rărunchii,

În sânul mamei m-ai urzit pe mine;

Grozav m-ai meşterit; iar eu Te laud

Că lucrul Tău e-atât de minunat,

Şi sufletu-mi o ştie foarte bine !


Ascunsă nu-Ţi era făptura mea,

Când Tu mă săvârşeai atunci în taină,

Şi mă ţesea-n război suveica Ta.

Privirea-Ţi mă veghea când eram mugur,

În cartea Ta-mi sta scrisă orice zi,

Chiar firea mea 'nainte de a fi.

Înalte Îţi sunt planurile Doamne,

Şi mare-i plinul lor faţă de mine;

La număr sunt mai multe ca nisipul.

De când trezit sunt iată, tot cu Tine.


O, de-ai ucide pe cei răi, Allah,[3]

Să piară sângeroşii toţi din lume !

Căci ei fac planuri împotriva Ta,

Şi jură strâmb pe marele Tău Nume.

Să nu urăsc pe cei ce-Ţi poartă ură ?

Să n-am eu scârbă de vrăjmaşii Tăi ?

Da, îi urăsc cu ură neîmpăcată,

Şi-i socotesc pe drept duşmani ai mei.


Cunoaşte, Doamne, Tu, inima mea,

Pune-mi la probă gândul, să se ştie.

Vezi dacă pasul mi-i pe calea rea,

Şi-ndreaptă-mă pe calea veşniciei.

vineri, 14 noiembrie 2008

Marele semn pentru evrei şi creştini

Profeţia despre Emanuel din Is 7:14 este în realitate parte dintr-o serie profetică a lui Isaia, pe care aş numi-o "Secţiunea Immanu-El" (Isaia 7:1 -- 12:6), constituită din următoarele părţi:

Isaia 7______ Emanuel şi confruntarea iudeilor cu liga siro-israelită
Isaia 8:1-- 9:7 Emanuel şi confruntarea iudeilor cu asirienii
Isaia 9:8 -- 12:6 Vlăstarul lui Işai şi triumful asupra Asiriei şi asupra păcatului

În ce priveşte relaţia Emanuel - Iisus este nevoie atât de oarecare "demitologizare", cât şi de o prezentare cristocentrică a mesajului profetic. Studiaţi afirmaţiile de mai jos:

1. Pruncul Emmanuel din Is 7:14 nu poate fi Iisus Însuşi, pentru următoarele motive:

a. Cuvântul העלמה ha ‘almá din verset înseamnă tânăra, domniţa. Se poate referi la o domnişoară virgină (Gn 24:43 Rebeca; Ex 2:8 Maria), la fete şi femei tinere în general (NET Ps 68:25/26 ... young women playing tambourines), sau la tinere dezvirginate (NET Pr 30:19 and the way of a man with a woman), de exemplu, la "prospături" de harem, ca în Cânt 6:8 (poate şi 1:3) NRS: There are sixty queens and eighty concubines, and maidens without number. Termenul se referă într-adevăr şi la tinere care, în mod obişnuit sunt fecioare, dar dacă ar fi o profeţie directă despre Fecioara Maria, profetul ar fi trebuit să folosească un termen neechivoc, altminteri se creează confuzii. Nu poate exista o "aproximativ fecioară".
Ebraica are un termen specific care înseamnă fecioară şi numai fecioară/virgină בתולה băthulá (Gn 24:16; Jud 21:12; 2Sam 13:2.18; Ez 44:22 etc), uneori folosit şi cu sens figurat (= naţie sau cetate frumoasă şi mândră că nu a fost cucerită: Jer. 46:11; Lam. 1:4, 15; 2:13; Amos 5:2). Isaia cunoaşte termenul בתולה băthulá care înseamnă numai virgină, şi îl foloseşte atât în sens propriu (Is 62:5) , cât şi în sens figurat (Is 23:4, 12; 37:22; 47:1). Dar nu îl foloseşte în profeţia despre Emmanuel. Este adevărat că la traducerea greacă LXX a cărţii lui Isaia, traducătorii evrei au ales termenul παρθένος parthénos, care în general se traduce cu "fecioară", dar se foloseşte şi cu sensul de "fiică" sau "fată necăsătorită". De exemplu, un copil născut dintr-o fată necăsătorită se numea παρθένiος parthénios, dar fără îndoială că nu însemna "născut virginal", ci fiu al unei femei necăsătorite; la fel spunem astăzi "domnişoară" unei femei necăsătorite, de orice vârstă, deşi termenul este onorific şi nu garantează integritatea fizică. Is 7:14 nu este singurul caz în care LXX au tradus pe ha ‘almá (domniţa) cu παρθένος parthénos ("fecioară"; vezi şi Gen 24:43). În unele limbi înrudite cu ebraica (aramaica veche, imperială, nabateeană, palmireană, feniciană, cf. DISO 214), ‘almá are sensul de fată, domnişoară, sclavă, servitoare, prostituată, fără nici o legătură directă cu virginitatea. Totuşi, există învăţaţi care încă susţin cu mare patos şi cu risipă de elocvenţă, mitul că termenul ebraic ‘almá înseamnă fecioară (e g. http://www.wlsessays.net/files/BeckAlmah.PDF ).

b. Isaia foloseşte substantivul העלמה ha ‘almá cu articol definit (ha-), ceea ce, după regulile sintaxei ebraice, înseamnă că se referă fie la o persoană prezentă şi indicată de vorbitor (tânăra aceasta), fie se referă la o persoană care nu este de faţă, dar tocmai s-a vorbit despre ea şi este binecunoscută vorbitorilor (tânăra aceea). Există şi o a treia posibilitate, ca articolul să descrie o persoană nedefinită, în cazul în care se referă la un exemplar dintr-o categorie, dar aici nu este cazul, fiindcă dacă ar fi vorba de Fecioara Maria, ea este un caz singular şi nu parte dintr-o categorie. Prin urmare, tânăra despre care vorbea profetul, fie că era de faţă, fie că era o "prospătură" adusă de curând la palatul lui Ahaz (ca Abişag Sunamita, sau ca acele nenumărate ‘alamot ale lui Solomon, etc.). Comentariile rabinice şi multe comentarii creştine, cred că este vorba de soţia lui Ahaz, care era tânăr. Alţii cred că este soţia lui Isaia, care era de asemenea tânăr pe atunci şi era înrudit cu casa regală (după tradiţia rabinică).

c. Predicatul propoziţiei este adjectival şi aşezat după subiect, exact ca în Gn 16:11; 38:24.25; 1 Sam 4:19. Este subînţeles aici verbul a fi, care nu se foloseşte în ebraică în asemenea condiţii ("iată, fecioara [este] însărcinată"). După toate probabilităţile, se referă la o stare de fapt, nu la viitor. Chiar dacă s-ar referi la viitor, nu poate fi vorba de un viitor îndepărtat, ci unul imediat, ca în Jud 13:3.5.7 (vestirea naşterii lui Samson), unde este cazul unei femei care nu putea avea copii. De aceea avem traduceri moderne protestante, catolice şi evreieşti care indică timpul prezent: NRS (the young woman is with child and shall bear a son), TOB (la jeune femme est enceinte et enfante un fils), TNK (the young woman is with child and about to give birth to a son), NJB (the young woman is with child and will give birth to a son).

d. Al doilea predicat "şi va naşte" este în ebraică un participiu echivalent cu adjectivul. Se traduce "şi născătoare de..." , putând a se referi la o parturientă (Ps 48:7; Is 13:8), la o mamă care a născut (Ier 15:9; 50:12), sau la una care tocmai urmează să nască (Gen 16:11; 17:19; Jud 13:15.17). Folosirea unui adjectiv + participiu, care sunt atemporale este cu totul nepotrivită pentru a indica un viitor îndepărtat, afară de cazul că ar exista în context un indiciu clar că totul se referă la un viitor destul de îndepărtat.

e. Felul în care este scris în ebraică verbul וקראת se poate citi wăqara't (ea va numi) aşa cum a fost indicat aici de masoreţi, sau "tu (fem.) vei numi" (Lc 1:31), ceea nu se potriveşte, deoarece Isaia îi vorbeşte unui bărbat. Dar LXX a tradus aici cu persoana a doua (tu vei numi), ceea ce înseamnă că au citit verbul ebraic wăqara'ta "tu (masc.) vei numi", ca în Gen 17:19; Mat 1:21; Lc 1:13, sens foarte logic în context. În 1QIsaa (Sulul lui Isaia de la Qumran) verbul este scris puţin diferit וקרא şi se poate citi wăqara' ("se va numi" /"va fi numit", cf. Gen 25:30) sau uqăra' "şi să numeşti tu (masc.)", cf. Is 8:3; Os 1:4. Citirea din LXX mi se pare plauzibilă, în acest caz Ahaz avea să pună nume copilului. Dar faptul că citirea masoretică וקראת wăqara't (ea va numi) este o formă arhaică (în loc de וקראה wăqar'á, îi dă prioritate.

f. Numele domniţei nu este dat, ceea ce înseamnă că poate să fi fost neimportantă din punct de vedere social, ca persoană şi ca origine. Numele Immanu-Eil ("Cu noi [e] Dumnezeu") (care se rătăcise şi pe centurile naziştilor: Gott mit uns !) este unic în Biblie şi în toată onomastica ebraică. Ceva asemănător ar putea fi în Pr 30:1 (Itti-Eil = Dumnezeu e cu mine), dar nu e sigur că este un nume, poate fi parte dintr-o expresie comună ("Am obosit, Doamne...!"). Istoria biblică nu menţionează când s-a născut copilul şi ce isprăvi a făcut, iar evreii nu au folosit acest nume în onomastica lor decât foarte târziu, în ultimele secole. Notaţi că îngerul Gabriel nu i-a spus Mariei să-i pună Copilului numele Immanu-Eil, Iisus nu S-a recomandat vreodată sub acest nume, iar apostolii în NT nu îl aplică niciodată lui Iisus.

g. Contextul arată că acest copil urma să se nască în curând. Profeţia era făcută în timpul invaziei siro-israelite, între 735-733 BC, în timpul domniei lui Péqah în Samaria. În Is 7:16, profetul anunţă că, înainte de a ajunge la vârsta responsabilităţii morale, acest copil care se va naşte, coaliţia Siria-Israel va cădea sub jugul asirian (vezi v. 17-20). Or, această profeţie s-a împlinit complet în scurt timp. În anul 732 AC, regatul Damascului a fost cucerit de asirieni, iar regatului din Samaria de asemenea cucerit în anul 721/722 AC, şi populaţia deportată. Deci profeţia cu privire la cei doi împăraţi sa împlinit în 11-14 ani de la rostirea profeţiei, ceea ce coincide cu obiceiul cultural evreiesc de a socoti vârsta responsabilităţii morale la 12-13 ani, când se face şi ceremonia de "bar-miţva".
Semnul anunţat în Is 7:14 nu era o naştere virginală, ci o împlinire profetică spectaculoasă, într-o perioadă de un an şi până la 12 ani. În treacăt fie spus, nici o naştere virginală nu ar putea fi un semn supranatural, decât pentru fecioara în cauză. Numai ea poate şti exact dacă a fost cu un bărbat. Societatea poate să creadă, sau poate să nu creadă. Semnele sunt minuni vizibile care întăresc credinţa, nu afirmaţii scandaloase pe care trebuie să le interpretezi supranatural. În cazul Mariei, Iosif însuşi a avut nevoie de mărturia unui înger ca să poată crede, ceea ce ne arată că era un bărbat normal. Iar noi credem că Maria era fecioară, pentru că aşa ne-au spus Matei şi Luca. Dar nimeni altcineva (Iisus, apostolii, alţi contemporani) nu au comentat negativ acest fapt (chiar şi Koranul admite).

h. În Is 7:15 se afirmă că Immanu-Eil va mânca smântână şi miere, până va ajunge la vârsta menţionată, a responsabilităţii morale. Unii au interpretat acest fapt ca referindu-se la dieta lui Iisus, ca şi cum ar fi fost foarte important să fim informaţi ce avea să mănânce Iisus, sau că smântâna şi mierea ar fi o hrană mesianică. Realitatea este că lactatele şi mierea apar frecvent ca simboluri ale bogăţiei Canaanului (Ex 3:8), iar profetul voia să spună aici că în ciuda invaziei asiriene care urma în curând, rămăşiţa credincioşilor din ţară va avea din belşug smântână şi miere, adică nu vor duce lipsă de binecuvântările materiale (vezi v. Is 7:21-22).

2. Aplicaţia mesianică la IIsus din Nazaret

În ciuda faptului că Is 7:14 se referă la un fiu obscur al unei tinere obscure, Isaia însuşi vede în această profeţie o făgăduinţă mesianică, adică o interpretează, aplicând-o în mod secundar la Messia. Aceasta se poate observa din felul în care face din numele acestui copil o promisiune divină a izbăvirii poporului de invazia asiriană şi de toţi duşmanii (Is 8:8.10), identificându-l apoi cu Domnul devenit templu pentru unii şi laţ pentru alţii (v. 14), iar în final, profeţind că acesta se va ridica din Galileea (9:1), din nordul care a fost întunecat în trecut (aluzie la coaliţia siro-israelită şi la invazia asiriană care a deportat cele 10 triburi), şi cu toată hotărârea aplică această profeţie din 7:14 în mod tipologic, ca o prefigurare a lui Messia, în 9:6-7. Nu este de mirare că Matei a arătat că profeţia din Is 7:14 se împlinea într-un mod special în Iisus, deşi nu în totul, pentru că Matei zice "şi îi vei pune numele Iisus [Ieşu'a]", nu Immanu-Eil.

Oracolele din Is 9:8 -- 12:6 sunt o extensie a profeţiilor anterioare, vorbind despre starea evreilor, despre asirieni, despre vremurile când Vlăstarul lui Işai avea să domnească învingând pe Asirian (cf. Mica 5:5-6) şi despre marea cântare de triumf de la sfârşitul tutror războaielor (cap. 12). Toate aceste scenarii au elemente condiţionate, dar pot fi interpretate dublu, cu aplicaţie la poporul lui Dumnezeu de astăzi, după sensul în care NT vorbeşte despre credincioşii lui Christos ca fiind adevăraţii iudei, adevăratul Israel.

vineri, 31 octombrie 2008

Vameşul şi fariseul: antiparabolă modernă (Lc 18:11-14)

Vameşul din parabolă a continuat să viziteze templul, de fiecare dată cu ochii privind tot mai îndrăzneţ spre cer. Între timp se creştinase -- sau aşa credea el.
Odată, a zărit la templu pe fariseul de odinioară, un beniamit recent creştinat şi devenit cu grabă apostol. Atunci vameşul începu să se bată în piept:

„Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt ca toţi acei legalişti urâcioşi, habotnici, buchisitori înguşti şi plini de prejudecăţi, sau chiar ca fariseul acesta. Eu nu postesc, mănânc orice, cred orice, nu am sabate, nu dau zecime, nu fac milostenii, sunt izbăvit de toate.”
Fariseul, nu îndrăznea să-şi ridice ochii din pământ. Plin de ruşine, stătea departe şi zicea:
„Dumnezeule ! Nu merit numele de apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Dacă am făcut ceva bun, eram dator să fac, şi numai harul Tău a putut face atâtea prin mine. Toate meritele sunt ale Tale! Fii milostiv mie păcătosul !”
Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a dus acasă îndreptăţit de Dumnezeu decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.

miercuri, 29 octombrie 2008

Parabola judecăţii de apoi -- între berbeci şi ţapi



Pretext omiletic: Ez 34:17: "Voi judeca între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi!" (cf. Matei 25)

Imparatul (Fiul Omului) zice teologilor de dreapta:
— Sa nu credeti ca Eu va voi acuza la Judecata: are cine sa va acuze: MOISE, in care v-ati pus speranta !” (Ioan 5:45)
Apoi Imparatul se intoarce spre teologii de stanga:
— Nu eu va voi invinui; are cine sa va invinuiasca: PAVEL pe care ziceti ca l-ati propovaduit !

Unii vor fi pedepsiti cu mai putine lovituri, altii vor fi pedepsiti cu mai multe, fiindca au inteles mai bine voia Stapanului. Insa toti cei carora nu le-a placut sa fie judecati in faza premileniala, vor fi judecati in urmatoarea faza, odata cu lumea (1 Cor 6:2; Ap 20).

Judecata se face dupa Lege si dupa Evanghelie. Criteriul Evangheliei va fi mai dureros pentru cei care au respins Evanghelia sau au subordonat-o intereselor terestre (Ev 10:28-30; 2:2-4; 12:18.22-26):

1 Pt 4:17-18: Caci suntem in clipa cand JUDECATA sta sa inceapa de la Casa lui Dumnezeu. Si daca incepe cu noi, care va fi sfarsitul celor ce nu asculta de EVANGHELIA lui Dumnezeu? Si daca cel neprihanit scapa cu greu, ce se va face cel nelegiuit si pacatos?

Pavel obisnuia sa ingrozeasca pe unii cu Evanghelia pe care o predica:

FA 24:25 Dar, pe cand vorbea Pavel despre NEPRIHANIRE, despre înfranare si despre JUDEACTA VIITOARE, Felix, ingrozit, a zis: “De asta data, du-te; cand voi mai avea prilej, te voi chema."

Doctrina Judecatii trebuie predicata in acord cu Evanghelia harului si a indreptatirii, altfel se incurajeaza perfectionismul legalist care duce la disperare, la depresie sau la paranoia. Dar daca predicam evanghelia evanghelicilor, nu evanghelia evangheliilor, desfiintam conceptul de judecata universala (in care se include poporul lui Dumnezeu), slabim rolul normativ al Legii lui Dumnezeu si responsabilitatea obiectiva. Totul se subiectivizeaza, se relativizeaza si se psihologizeaza. Se vor bucura naivii pentru moment, sau cei care au fost ingroziti de perfectionismul legalist, dar cine va da socoteala de efecte, la urma de tot ? Pavel ?

miercuri, 22 octombrie 2008

Un psalm cu bucluc (evreiesc !)

Traducere şi versificare a Psalmului 92 (dedicată lui Silvian Guranda)
În ediţiile biblice BOR este numerotat cu 91; Biblia Sinodală (Galaction) a înlocuit titlul original al acestui psalm, cu un altul ("Alcătuit pe vremea lui Iezechia"), nu înţeleg pentru care motive. Poate, pentru că este singurul psalm dedicat în mod explicit sfintei zilei de Sâmbătă, şi pentru că Psaltirea este mai citită decât Evangheliile ?
În ediţia jubiliară (IPS Anania) însă, titlul original a fost redat cu fidelitate, deoarece el există atât în textul ebraic, cât şi în Septuaginta.

92 Psalm. Cântare de ziua Sâmbetei.

Frumos e să dăm slavă lui Iahwé,
Să Te cântăm pe Nume, Preaînalte !
2Vestind de dimineaţă harul Tău,
Credincioşia Ta, noapte de noapte.
3Pe cele zece strune de psaltire,
În zăngănit de lire, cu simţire. (Sau: în neştire)

4 Mă-nveseleşti cu fapta Ta, Iahwé,
Văd lucrul Tău şi strig de încântare:
5 Ce-nalte-s, Doamne-a’ Tale fapte mari
Şi cât de-adânci sunt gândurile Tale !
6 Dar omul dobitoc nu vrea să ştie,
Şi prostului nu-i pasă de solie.

7 Răsar ca buruienile mişeii
Şi înfloresc cei meşteri la păcat,
Doar ca să piară pentru totdeauna,
8 Dar Tu, Iahwé, în veci vei fi-nnălţat.
9 Văd cum duşmanii Tăi se prăpădesc,
Cum cei răufăcători se risipesc.

10 Tu îmi dai corn de antilopă albă,
Şi-s vesel ca măslinul plin de foi.
11 Cu ochii-mi văd îngenuncheaţi vrăjmaşii,
Urechile-mi prind vaiul celor răi.

12 Se-nalţă ca finicul omul bun,
Se-avântă-n sus ca bradul libanesc.
13 Cei răsădiţi în casa (templul) lui Iahwé
În curţile divine înfloresc.
14 Şi încă mai dau rod cei pomi bătrâni,
De sevă plini, cu ramuri înfoiate,
15 Mărturisind că Domnul este drept,
El Stânca mea, Cel fără nedreptate.

Traducere interliniară -- pentru "curioşii Domnului"

(Transliterarea textului ebraic s-a făcut după pronunţarea arhaică din perioada biblică, cf. Wolfgang Richter, Biblia Hebraica Transcripta, EOS Verlag, St. Otillien, Muenchen)

1 mizmōr, šīr lă∙yōm ha∙ššabbāt
psalm, cântare de ziua sâmbetei

2 τōb la∙hawdōt la∙Yahwê* (* Numele sacru mozaic: "Cel ce ESTE")
bine* (este) a lăuda** pe Iahwé (*sau: plăcut, frumos; **a mulţumi/recunoaşte)

wa∙la∙zammīr la∙šim∙kā ‘Elyōn
şi a cânta numelui Tău, Preaînalte;* (* Cel de Sus)

3 la∙hangīd ba∙ha∙bbuqr ħasd∙í∙kā
a povesti dimineaţa devotamentul* Tău (* graţie, bunătate, fidelitate în legământ)

wa’emūnāt∙í∙kā ba∙ha∙lleylōt
şi credincioşia Ta în timpul nopţilor

4 ‘alī ‘āśōr wa‘alī nabl
pe decacord* şi pe nabla (o harpă) (* o harpă cu zece corzi)

‘alī hīgāyōn ba∙kinnōr
în zăngănit cu lira

5 kī śimmaħtā∙nī Yahwê ba∙fu‘l∙í∙kā
Căci m-ai veselit Iahwé cu lucrarea Ta

ba∙mma‘śê yādê∙kā ’arannīn
pentru faptele mâinilor Tale strig (de bucurie)

6 ma ggādalū ma‘śê∙kā Yahwê
ce mari sunt faptele Tale, Iahwé,

mo’ōd ‘āmaqū maħšabotê∙kā
foarte adânci sunt gândurile* Tale ! (*sau: planuri, socoteli)

7 ’īš ba‘r lō’ yaydā’
omul dobitoc* nu ţine seama** (*vită, sau om care se rezumă la instincte; ** sau: nu [vrea să] ştie)

wa∙kasīl lō’ yābīn ’at zō’t
şi obraznicul* nu ţine cont** de aceasta (* sau: prostul; termenul implică mândrie şi prostie; ** sau: nu [poate/vrea] să înţeleagă)

8 ba∙parūħ raša‘īm ki∙mō ‘iśb
când odrăslesc nelegiuiţii ca iarba

wayyāçīçū kull po‘ilê∙’awn
şi înfloresc toţi făcătorii de rău

la∙hiššāmid∙ām ‘adī ‘ād
pentru nimicirea lor pe veşnicie

9 wa’antā‘ mārôm la∙‘ōlām Yahwê
dar Tu înălţime eşti în veac Iahwé

kī hinnī ’oyyībê∙kā ya’abīdū
Da, iată, duşmanii Tăi pier

itparadū kull po‘ilê∙’awn
se risipesc toţi făcătorii de rău

11 wattárim ka∙ra’’īm qarn∙ī
mi∙ai ridicat ca de antilopă* albă cornul** meu (*după sensul cunoscut în perioada greco-romană; unele lexicoane preferă "bou sălbatic"/"bivol", dar fiind vorba de înălţimea coarnelor, antilopa albă este alegerea optimă; ** simbolul puterii de apărare)

*billītī ka∙šamn ra‘nān
mă bucur ca un măslin bogat şi verde (* vocalizare revizuită, în loc de "baloti ba-šamn" = "m-ai mestecat cu ulei" - evidentă eroare scribală; šamn > šémen înseamnă şi măslin uneori, deşi în mod obişnuit are sensul de grăsime sau ulei; aici este vorba de măslin, deoarece adjectivul ra‘nān = "luxuriant" se referă întotdeauna la copaci)

12 wattánbiτ ‘ayn∙ī ba∙šorray
priveşte ochiul meu pe vrăjmaşii mei

mari‘‘īm tišma‘nā ’uznay
(despre) cei răi aud urechile mele

13 çaddīq ka∙ha∙ttāmār yiprāħ
dreptul* ca şi curmalul** creşte (*sau: om bun, corect, nevinovat; ** sau: finic, o specie de palmier, care rodeşte curmale)

ka∙’arz ba∙ha∙Llubānôn yiśgê
ca bradul* în Liban se înnalţă (* traducerile clasice se referă la cedru, dar termenul ebraic se referă în realitate la o specie de brad anatolian foarte înalt)

14 šātūlīm ba∙bayt Yahwê
Cei plantaţi în Casa* lui Iahwé (* denumirea obişnuită a Templului)

ba∙ħaçirōt ’ilohey∙nū yaprīħū
în curţile Dumnezeului nostru înfloresc

15 ‘ôd yanūbūn ba∙śaybā
încă rodesc la bătrâneţe* (* lit. cărunteţe, păr alb)

dāšīnīm wa∙ra‘nannīm yihyū
graşi (suculenţi) şi luxurianţi vor fi

16 la∙hangīd kī yāšār Yahwê
pentru a spune că drept* (este) Iahwé (* sau: onest, cinstit, sincer, de-a dreptul)

çūr∙ī wa∙lō’ ‘awlātā bô
stânca* mea, şi nu (este) nelegiuire în El (* metafora stâncii este clasică, de la Moise, dezvoltată mai târziu şi specifică lui David)

•• aştept reacţii •• aştept reacţii •• aştept reacţii •• aştept reacţii •• aştept reacţii ••

luni, 6 octombrie 2008

Biblia şi teologia federală — schiţă teologică

Introducere
Teologia federală este teologia „legămintelor”. Este important să se observe când este vorba de un legământ nou (în sensul de diferit), sau dacă este vorba doar de o confirmare sau o dezvoltare a unui legământ anterior. Este important de observat unde este continuitatea şi unde este discontinuitatea. Schiţa prezentă încurajează studiul acestui subiect în întreaga Biblie, începând cu Moise şi continuând cu toate acele cărţi inspirate care par să contrazică poziţia lui Pavel.

Legăminte cu Adam
Două legăminte (implicite, fără utilizarea termenului legământ) făcute cu Adam, unul înainte de cădere (Gen 2:15-17, un legământ al dreptăţii), cerând ascultare din încredere şi iubire, şi unul după cădere (3:15-24, legământul harului, al celei de-a doua şanse),[1] care, în mijlocul pedepselor disciplinare, prezentate ca blesteme, aduce prima promisiune a mântuirii. Acest legământ de har se întemeiază pe un alt legământ, făcut între Tatăl şi Fiul înainte de veşnicii (2 Tim 1:9, Tit 1:2, In 7:24, Ef 1:4-5.11, 2:10, 1 Pt 1:2.20, Rom 3:25, 8:29-30, Mt 25:34, Ap 13:8, 17:8).[2] “Sămânţa femeii” este Christos (Ap 12:5) şi toţi fiii lui Dumnezeu (Gen 6:2), biruitorii păcatului, cei care sunt „în Christos” (Rom 16:20, Ap 12:1-17).
Legăminte cu Noe
Două legăminte făcute cu Noe, implicând familia şi urmaşii (toată omenirea): Gen 6:18-22, 9:9-17. Legământul cu vieţuitoarele este o exprimare poetică a promisiunii divine că, în folosul omului, Dumnezeu se ocupă chiar şi de animale (cf. Os 2:20). Aici ar fi un domeniu de exploatat în perspectiva unui creştinism ecologic.
Legăminte cu Abraam şi cu alţi patriarhi
Două legăminte făcute cu Abraam şi cu urmaşii lui etnici şi spirituali: Gen 15:18-21, 17:2-17.[3]Petru învăţa că evreii contemporani lui erau „sămânţa lui Abraam” (FA 3:25), iar Pavel a arătat că Sămânţa aceasta, într-un sens special (suprem şi atotcuprinzător) era Christos (Gal 3:15-16). A făcut Dumnezeu legăminte şi cu alţi patriarhi ? A făcut Dumnezeu promisiuni şi altora, ori a cerut ascultare şi altora ? Este aceasta o intrare implicită în legământ cu Dumnezeu ? vezi Ex 2:24, Ps 105:8-10.
Legăminte cu poporul Israel
Pe temeiul cărui legământ a scos Dumnezeu pe Israel din Egipt ? Ex 2:24, 6:3-8. Pe temeiul cărui legământ Dumnezeu S-a îndurat de poporul Lui, chiar când n-au fost credincioşi, pe vremea regilor ? (2Rg 13:23, 17:15). La Sinai, Dumnezeu face legământ cu Israel (Ex 19:4-8), apoi îi dă Cele Zece Porunci (Ex 20), care sunt „cuvintele legământului” (Ex 34:28, Dt 4:13.23, 5:2-22), scrise pe „tablele legământului” (Dt 9:9-115, Ev 9:4) şi puse în „chivotul legământului” (Num 10:33, 14:44, Dt 10:8, 31:9.25-26, Ios 3:3.6.8.11.14.17, 4:7-9-18, 6:6, 8:33, Jud 20:27, 1S 4:3-5, 2S 15:24, 1Rg 3:15, 6:19, 8:1.8.6.21-23, 1 Cr 15:25.26.28.29, 16:6.37, 7:1, 22:19, 28:2.18, 2 Cr 5:2.7, 6:11, Ier 3:16, Ev 9:4), precum şi „cartea legământului” (Ex 24:3-8, 2 Rg 23:2.21, 2 Cr 34:30-21). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (≈ să înnoiască legământul / ≈ să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28, Dt 28:69 / cap 29, 30, 31. Ne 9:8. Un termen strâns legat de „legământ” este „mărturia” (≈ documentul / legământul scris / [cele 10] cuvinte[a]le legământului = Decalogul: Ex 25:16.21. Gr. déka logôn = zece cuvinte). De aici provin expresiile „tablele mărturiei” (Ex 31:18, 32:15, 34:29) „chivotul mărturiei” (Ex 25:22, 26:33-34, 30:6.26, 39:35, 40:3.5.20.21, Num 4:5, Ios 4:16) şi „mărturiile” Domnului (Ps 119 în ebraică).
Sabatul, care fusese dat de la Facerea Lumii, era acum dat lui Israel ca un semn distinctiv, ca simbol al legământului (Ex 31:16-17). Dar existau şi alte semne ale legământului, care nu erau de la început, nici nu erau universale: sarea presărată peste jertfe (Lev 2:13), circumcizia (moştenită de la Abraam, dar înnoită prin poruncă lui Israel: FA 7:8), pâinile “Prezenţei” din Templu (Lev 24:8-9). Păzitorii speciali ai acestui legământ au fost puşi leviţii, când Dumnezeu le-a transformat blestemul patriarhal într-o binecuvântare, fiindcă au trecut de partea Domnului la Sinai: Dt 33:9, Mal 2:4-8. Marele preot era, astfel, căpetenia legământului (Dan 11:22). Metafora obişnuită a legământului este legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie (Ez 16:8). Legământul era însoţit de binecuvântări şi blesteme, toate condiţionate (Lev 26:9-15-45, Ier 11:1-10).
Legământul este întotdeauna condiţionat, aşa cum este stipulat în Decalog (Ex 20:6; Dt 5:16), şi în alte locuri (Dt 7:9, cf. Ex 5:10, Ios 23:16, Jud 2:1-2.20, 1 Rg 11:11, Ps 25:10.14, 44:17, 103:17-18, Ier 22:9-10). Dumnezeu a continuat „să facă legăminte” (sau să înnoiască legământul, sau să se refere la acest legământ) cu Israel: Ex 34:10-28. Legământul de la Sinai a fost încălcat (rupt) din partea lui Israel, fapt simbolizat prin spargerea primelor table (Ex 32:19). Dar s-au făcut alte table, cuprinzând aceleaşi “10 cuvinte”, şi puse apoi în chivot (Ex 34:1-4.29, Dt 9:15, 10:1).
Legământul de la Sinai era valabil şi pentru generaţiile următoare, (Dt 4:31, 5:2-3) pentru „1000 de generaţii” (1Cr 16:15, ≈ 25.000 -70.000 ani !), adică un „legământ veşnic” (1 Cr 16:17, Ps 111:9, Is 24:5). Acest legământ a mai fost rupt şi în alte generaţii (1Rg 19:10.14, 2Rg 17:35-41, 18:12, Os 8:1, Ps 78:10.37, Ez 44:7). Chiar şi după eşecul ultimei generaţii a legământului sinaitic (generaţia care a dat la moarte pe Messía), legământul Celor Zece Porunci a rămas în vigoare pentru cei care au intrat în legământ cu Christos (Ap 11:19, 15:5, Lc 18:20). Inclusiv porunca Sabatului a fost sfinţită de Christos pentru urmaşii Săi (Lc 23:56, în greacă: „s-au odihnit după Poruncă” – κατα την εντολην; FA 13:42, 16:12-13).
Legământul cu Israel se întemeia pe harul lui Dumnezeu, pe credinţa care se exprimă (şi de dovedeşte) prin ascultarea din iubire, nu pe merite omeneşti (Dt 8:18, 2 Cr 6:14, Ne 1:5, 9:32, Ps 50:5.16-17.23, 74:20, 106:45, 111:5, Is 50:1-17, Ier 14:20-21, Dan 4:9, Os 6:6-7. Fiindcă Israel nu era doar o împărăţie spirituală a lui Dumnezeu, ci un stat terestru, care are nevoie de legi civile şi penalităţi, încălcarea legământului atrăgea (potrivit cu voia descoperită a lui Dumnezeu) pedepse civile, mergând până la pedeapsa capitală: Dt 17:2-7, Ios 7:11.15 etc.Planul lui Dumnezeu era ca legământul să fie extins şi la alte popoare, în primul rând legea Sabatului original – dar şi ceremoniile mozaice (Is 56:1-8; 66:19:23; Za 14:16-21).
Legământul Domnului a fost adesea întărit şi printr-o convenţie (legământ) între conducători şi popor: Ios 24:25-28, 2 Rg 11:4.17, 23:2-3, 2 Cr 15:12, 23:1-3.16, 29:10, 34:32, Ezra 10:3, Ier 34:8-18 Şi în aceste cazuri, legământul era aplicat la situaţiii concrete. Oamenii pot încheia legăminte între ei (Abraam şi Abimelec, israeliţii şi gabaoniţii, David şi Ionatan, David şi Hiram), pe care Dumnezeu le confirmă (Ps 55:20, Pr 2:17, Is 33:8, Ez 17:13-19, Os 10:4, Am 1:9, Mal 2:10-14), sau pe care le dezaprobă, după caz (Is 28:18, Os 12:1). De asemenea, cineva poate face un legământ personal şi secret cu Dumnezeu (Iov 31:1 “un legământ cu privire la ochii mei”). Dumnezeu a încheiat un legământ special cu Aaron, legământ care implica sistemul jertfelor (Nu 18:19 şi contextul). Dumnezeu a încheiat un legământ cu preotul Fineas, nepotul lui Aaron, asigurându-l că din urmaşii lui se vor recruta preoţii (Nu 25:11-13). De fapt, leviţii intrau într-un legământ special cu Dumnezeu: Dt 33:9, Ne 13:29.Dumnezeu a încheiat un legământ special cu David şi cu urmaşii lui, promiţând venirea lui Messía din dinastia lui (2S 23:5, 2 Cr 13:5, 21:7, Ps 89:3-52, 132:11-12). Chiar după căderea definitivă a dinastiei davidice, Dumnezeu promite că Îşi va ţine cuvântul: Ier 33:20-22.
Zaharia a confirmat că în timpul său Dumnezeu împlinea promisiunea legământului davidic, care era, în acelaşi timp, o promisiune a legământului abraamic (Lc 1:67-72-79). Nu este foarte clar la ce legământ se referă Zah 11:10.13 etc. În KJV, v. 10 zice „cu tot poporul”, nu „cu toate popoarele” (textul ebraic masoretic). Pe de o parte, pare să fie o referire la ruperea legământului care adusese exilul, pe de altă parte poate fi o profeţie tainică despre eşecul final al lui Israel de a-L accepta pe Iisus ca Messía.Mântuitorul Lumii este personificarea (întruchiparea, întruparea, materializarea) unui legământ pe care Dumnezeu voia să-l încheie cu toate popoarele – nu numai cu Israel. Messía este o confirmare a legământului făcut cu David (Is 42:6, vezi şi contextul: Is 49:7-26; 55:3). În virtutea cărui legământ vorbeşte Dumnezeu lui Israel în Is 61:8 (incl. contextul) ?După ce Dumnezeu a aruncat pe Israel în Captivitatea Babilonică, deoarece rupseseră legământul, a hotărât repatrierea şi restaurarea lor pe temeiul unui nou legământ mai bun decât cel de la Sinai. Dar şi acest legământ era condiţionat. Noul Legământ profeţit de Ieremia este adresat întregului Israel şi prevedea restaurarea de după Exil, cu un Ierusalim care să nu mai fie distrus niciodată: Ier 31:31-40, 32:36-44, 33:25-26, 50:2-5-10. De acest legământ aveau să beneficieze şi alţii: Ez 16:59-62. El se întemeia, după cât se pare, pe legământul davidic (Ez 34:22-31, 37:25-28), a cărui principală făgăduinţă (venirea lui Messía) era necondiţionată. Totuşi legământul, ca atare, era condiţionat şi reprezenta, în acelaşi timp, o reeditare a celui de la Sinai, având ataşate atât pedepse (Ez 20:34-38), cât şi mari promisiuni condiţionate (Ez 37:25-28, vezi şi cap 40-48). Acesta este legământul mesianic promis mai întâi lui Israel, dar proclamat apoi lumii întregi (Da 9:24.27, Za 9:10-11). Messía era aşteptat ca SOL (mijlocitor şi vestitor) al acestui legământ (Mal 3:1).
Legământul nou din Ieremia 31 fusese profeţit şi de Moise (Dt 30:1-10). Din exil, termenul „legământ” a început să fie folosit şi ca echivalent pentru religie (Dan 11:28.30). De fapt, ambii termeni provin, etimologic, de la „a lega, legătură”, ca şi termenul ligă. Iisus a înţeles că misiunea Lui sigiliează un nou legământ făcut cu Israel şi cu toate popoarele: Mt 26:28, Mc 14:24, Lc 22:28, 1 Cor 11:25. Toate legămintele au fost, MAI ÎNTÂI, pentru Israel (Rom 9:4, In 4:22). Domnul a prevăzut un legământ cu israeliţii care se pocăiesc, luând ca garanţie şi semn veşnic profeţiile evanghelice ale lui Isaia şi ale tuturor profeţilor care-l vor urma (Is 59:20-21). Pavel aplică profeţia legământului mântuirii la Evanghelia lui Christos (Rom 11:27, cf. Is 59:20-21).
Numirea celor două părţi ale Bibliei (Vechiul Testament şi Noul Testament), provine de la teologia patristică a legămintelor (o teologie încărcată de prejudecăţi antiiudaice şi o înţelegere dezechilibrată, extremă a scrierilor pauline). Ele nu sunt denumirile naturale sau originale ale acestor Scripturi iudeo-creştine, ci sunt convenţionale, bisericeşti şi relativ târzii. Aceste denumiri întreţin o anumită confuzie, fiindcă, deşi ambele “testamente” sunt în aceeaşi măsură inspirate şi provin de la aceeaşi autoritate, se creează impresia că primele Scripturi sunt învechite şi inferioare Scripturilor creştine – în practică sau numai în teorie. Sunt de acord cu aceia care nu mai folosesc denumirea de “Vechiul” Testament, ci Biblia Ebraică. Profesorii de “VT” adesea obişnuiesc să spună că sunt profesori de „Primul Testament”. Cu destulă dreptate, unii spun chiar: Testamentul “Matur”. Desigur, nici o numire care să pună în umbră Noul Testament nu ar fi acceptabilă. Din punct de vedere al inspiraţiei divine şi al autorităţii cu privire la credinţă şi practică, nu se poate face o distincţie legitimă între un testament “vechi” (iudaic şi legalist) şi unul “nou” (creştin şi evanghelic). Toate părţile Bibliei creştine: Tora-Profeţii-Scripturile şi Evangheliile-Actele Apostolice-Epistolele-Apocalipsa sunt la fel de divine şi de autoritare în materie de religie, şi orice subiect religios/doctrinal trebuie studiat pe temeiul a TOT ce s-a scris în mod explicit sau implicit, în TOATĂ Biblia. Religia Bibliei nu poate fi considerată evolutivă, deoarece aceasta ar crea impresia că natura umană ar fi evoluat în ultimele milenii, sau şi mai grav, că Dumnezeu Însuşi evoluează, experimentează, Se răzgândeşte, Se schimbă.
Legămintele în teologia lui Pavel
Pavel vorbeşte despre noul legământ, în contrast cu cel vechi, arătând că vechiul era un legământ al literei Legii, în timp ce noul este al Spiritului Legii (2 Cor 3:6). Cultul literei (săpate în piatră) era plin de slavă, dar nu oferea decât moarte (v. 7), în timp ce serviciul spiritual adus lui Dumnezeu, care duce la viaţă, este incomparabil mai glorios şi nemuritor (v. 7-11). Înţelegerea spirituală a noului legământ s-a descoperit în mod desăvârşit prin Christos; cei ce nu-L acceptă, citesc Cartea Legământului printr-un văl, care-i împiedică să vadă sursa adevăratei slave a lui Moise (v. 14 în context). Trebuie să se observe, însă, că Pavel pune în contrast cele două legăminte, ţinând seama de maniera oarbă, legalist-literalistă a înţelegerii şi practicării religiei iudaice contemporane, fără a se referi la cerinţele spirituale care erau ACELEAŞI în legământul de la Sinai (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8).
Legământul abraamic, fiind făcut înaintea celui de la Sinai, deci nu pe temeiul Torei (Legii), şi înainte de a fi dată orice poruncă din Lege, chiar înainte de porunca circumciziei, ilustrează faptul că Dumnezeu primeşte, prin credinţa în Christos, şi pe neevrei, socotindu-i fii ai lui Abraam: Gal 3:15-29. Astfel promisiunea precede Darea Legii şi are putere chiar dincolo de călcarea ei, principala atribuţie a Legii fiind rolul pedagogic, de a ne conduce la Christos, care este Domnul. În exemplul, învăţătura şi puterea Lui avem Legea întreagă, vie, şi în adevăratul ei spirit; nu ne mai limităm în mod jalnic la cerinţa literei, cu atât mai puţin să ne facem un merit din aceasta.
Cele două legăminte sunt ilustrate prin Agar şi Sara, Sinai [şi Golgota], Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc, Ismael şi Isaac (Gal 4:24-31). Vorbind despre Ierusalimul ceresc, Pavel, totuşi, aplică liber anumite profeţii despre Ierusalimul pământesc postexilic, în care era prevăzut loc şi pentru neevrei (Gal 4:27, cf. Is 54-55). Aceste profeţii sunt aproape total eşuate (zădărnicite) din cauza necredinţei şi neascultării lui Israel (cf. Is 2, Mica 4, vezi Ieremia 18).În 2:12, Pavel spune creştinilor neevrei că acum au parte de „legămintele făgăduinţei”. Căutaţi în notele de mai sus. De ce foloseşte el pluralul ?Legământul „mai bun” din Evrei 7:21 este legământul preoţiei lui Christos „în felul lui Melkisedek”, care anulează legământul levitic (cf. Dt 33:9, Mal 2:4-8, Num 13:29, 18:19). Totuşi, legământul levitic era strâns legat de legământul sinaitic făcut cu întregul Israel, şi care era reprezentat prin simbolurile şi ceremoniile specifice ale cultului mozaic (Ev 8:1-6).
Pavel reduce totul aici la două legăminte care sunt echivalente cu cele două religii: iudaismul şi creştinismul, afirmând că noul legământ este „legiferat pe temeiul unor promisiuni mai bune” (Ev 8:8-12). Care sunt promisiunile noului legământ, reiese din v. 8-12. Dar care au fost acelea, mai puţin bune, ale vechiului ? Pavel nu le menţionează aici, iar diverşi scriitori şi predicatori spun că ar fi vorba de făgăduinţele evreilor de a ţine Legea (e.g. Ex 19:8). Aceste făgăduinţe de a ţine Legea însă n-au fost niciodată criticate de Dumnezeu sau de oamenii lui. Dumnezeu mustră doar făgăduinţele nesincere (Ios 24:16.19.21) sau neîmplinite (încălcate); în rest, asemenea făgăduinţe întărite cu jurământ, şi asemenea legăminte „din iniţiativă omenească” sunt binevăzute în Scriptură (Ps 119:106, Ne 10:29, 1 Cor 9:16-17.27). Dacă în cazul noului legământ promisiunile „mai bune” sunt ale Domnului, atunci, după înţelegerea mea, şi în cazul „vechiului”, făgăduinţele mai puţin bune, trebuie să fie tot ale Domnului. Într-adevăr, vechiul legământ (chiar şi în inima Decalogului, vezi porunca V), nu oferă altceva decât ţara Canaanului, mulţi urmaşi, viaţă lungă şi fericită pe pământ etc., cu condiţia ascultării. În cazul greşelilor, legământul oferea iertare, dar în mod limitat (FA 13:38-39), deoarece era făcut cu scop pedagogic, disciplinar; în timp ce noul legământ aduce desăvârşirea, atât în posibilitatea iertării, cât şi în înnobilarea caracterului (Ev 7:25, 9:9, 10:1.14, Mt 19:20-21).
Pavel spune că profeţia noului legământ din Ier 31 era ca o mustrare adresată lui Israel (Ev 8:8). Cine este mustrat aici: Cel care a dat legământul dintâi, sau cei care l-au rupt ? Aceasta înseamnă că legământul era bun şi trebuia ţinut. Ruperea lui nu dovedeşte că era greşit. El era perfect adaptat naturii umane, în condiţia în care omul se supune complet puterii mântuitoare a lui Dumnezeu prin credinţă.Al doilea legământ era superior. Dar în ce anume diferea de primul ? Autorul pare să spună că superioritatea acestuia consta într-o religie moral-spirituală, corect motivată şi personală, în contrast cu religia literalist-legalistă, exterioară (în cele morale şi ceremoniale) şi predominant didactică şi comunitară a primului legământ (Ev 8:9-12, 10:16-18).
Totuşi, chiar dacă atitudinea exterioară a lui Israel a fost corectă faţă de legământ la Sinai (repet, nu le putem reproşa că au fost de acord cu cerinţa lui Dumnezeu: „Vom face tot ce a zis Domnul!”), este adevărat că, din punct de vedere spiritual, Israel nu era pregătit la Sinai să facă tot ce a zis Domnul. Fiul din pildă, care a zis : „Mă duc, tată!” dar nu s-a dus, este tipul exact al acestei situaţii (Mt 21:30). Israel, în general, nu înţelegea profunzimea şi spiritualitatea cerinţelor Domnului. Ei aşteptau probabil ceva jertfe speciale, două-trei posturi, un nou semn pe uşă sau pe frunte, o religie de “cinci stâlpi”, etc., şi nu cerinţe morale ferme şi absolute, ca cele 10 “cuvinte” de care te încurci în fiecare zi, şi pe care, atunci când le-au auzit evreii, au început să tremure şi s-o ia la fugă, cerând ca Dumnezeu să înceteze cu vorbirea aceasta (Ex 20:18-19). NT ne dezvăluie secretul inimii lor, de fapt esenţa oricărei inimi naturale: fie iudaică, fie “evanghelică”, fie complet păgână (Ev 12:19-21). Dar spre dezamăgirea unor pseudo-evanghelici, cerinţele divine nu sunt în NT mai adaptate cărnii omeneşti (Ev 12:22-29).Ceea ce este însă deosebit de interesant, deşi autorul nu menţionează, este că şi “primul legământ” cerea şi promitea scrierea Legii în inimă (Dt 6:5-6, 30:11-14, cf. v. 6.8). Atunci în ce constă contrastul între cele două ? Eu înţeleg că această opoziţie între cele două legăminte vine de acolo că primul legământ era o religie de stat (naţională), obligatorie, cu o serie de cerinţe exterioare, măsurabile, pentru a căror călcare puteai fi pedepsit – o minimă cerinţă generală, deşi o religie cu adevărat evanghelică era descoperită de Dumnezeu, cunoscută şi trăită de mulţi oameni ai Lui, nu numai de Moise, ci şi dinainte şi de după Moise. Relaţia cu Dumnezeu personală şi corect-motivată este descoperită clar în cărţile VT, şi această relaţie era singura religie salvatoare. Legământul pedagogic era făcut pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu/Christos, nu doar în sens istoric, ca şi cum Christos ar fi o simplă apariţie în timp, iar istoria lui Israel ar fi doar o sumă de eşecuri, fără posibilitatea de a-L fi cunoscut pe Dumnezeul care-i conducea. Ca şi cum odată cu Christos, creştinismul bimilenar ar fi arătat în practică doar victorii spirituale, o religie şi o etică superioară celei iudaice ! Nimic nu s-a schimbat în esenţă, decât că marea promisiune a lui Dumnezeu s-a împlinit în Christos, şi de aici reiese că toate “umbrele” încetau, nu mai erau obligatorii, iar veşnicul legământ al lui Dumnezeu încheiat cu patriarhii şi oferit mereu şi lui Israel, devenea acum mai evident “nou”, în contrast cu ceea ce, datorită atât perspectivei istorice şi naţionale, cât mai ales religiei decadente promovate de rabini, devenise “vechi”.
Noul legământ s-a realizat astfel cu precădere în creştinism, prin Evanghelie, deoarece se pune accentul pe religia liber aleasă, personală şi spirituală. Morala socială (chiar şi aceea înscrisă în dreptul bisericesc — care este biblic, şi care cere disciplinarea membrilor Bisericii) nu poate fi decât exterioară, de aceea nici disciplina Bisericii şi calitatea de membru nu pot fi confundate cu criteriile Împărăţiei, care sunt spirituale, nu doar religioase. A fi un bun cetăţean, sau un bun membru al Bisericii este doar o fază moralistă, echivalentă cu starea aceea de „sub Lege” (Rom 6:14+), a vechiului legământ, care încă nu te face candidat pentru Cer. Numai dacă eşti „în Christos”, dacă eşti condus de Spiritul Lui, nu de motivaţiile „firii pământeşti”, înseamnă că ai intrat în noul legământ (Rom 8). Adevărata cunoaştere de Dumnezeu începe cu experienţa iertării păcatelor prin har, prin jertfa lui Iisus (Ev 8:11-12, cf. 2 Cr 33:12-13). Citând din Ier 31, Pavel arată că, pe vremea lui Ieremia deja, legământul sinaitic era îmbătrânit, „aproape de pieire” şi de înlocuire (Ev 8:13). Într-adevăr, Ieremia prevedea, aşa cum s-a arătat mai sus, că Dumnezeu va face un nou legământ, în virtutea căruia, după exil, Israel va fi complet restaurat. Dar noul legământ despre care vorbeau Ieremia şi alţi profeţi, nu excludea sistemul ceremonial cu tot ce ţinea de el, ceea ce arată că nici măcar ceremoniile/umbrele, nu erau un motiv serios pentru care legământul vechi nu mergea.
Pavel nu explică profeţia lui Ieremia, ci o aplică, prin extensie, la Evanghelia creştină. Eu cred că el n-a intenţionat să explice şi să clarifice o serie de aspecte teoretice (teologice) la care ne gândim noi, ci a aplicat spiritul acelor profeţii la mesajul creştin pe care-l predica, având doar scopuri practice: să combată eficient pe iudaizanţii legalişti care primejduiau spiritualitatea evanghelică a creştinilor.Legământul nou aduce răscumpărare de sub abaterile comise sub primul legământ (Ev 9:15), prin moartea lui Iisus Christos (v.16-17).
Mi se pare semnificativ că noul legământ aduce salvare nu atât de cerinţele vechiului legământ, cât de încălcarea lui. Noul legământ (aici se referă direct la legământul creştin) a fost ratificat prin sângele lui Iisus ca să poată deveni efectiv, după cum şi cel sinaitic a fost ratificat prin sânge (Ev 9: 17-23). Dar realitatea tulburătoare este că, din partea lui Dumnezeu, Jertfa lui Iisus are valoare mântuitoare nu doar pentru ultimele două milenii, ci şi retroactiv, pentru toţi cei care au trăit vreodată şi s-au încrezut în Dumnezeu (FA 4:12). Călcarea noului legământ aduce mai mare vinovăţie decât călcarea primului legământ (Ev 10;28-29). Aceasta înseamnă că noul legământ nu ne scuteşte de împlinirea unor condiţii, cum învaţă unii, ci dimpotrivă, le întăreşte.Ev 12:18-24. În legământul sinaitic, apropierea de Prezenţa fizică a lui Dumnezeu, manifestată prin semne, cerea cel mai profund respect faţă Prezenţa şi autoritatea divină. În noul legământ, apropierea de realităţile nevăzute, cereşti (de Ierusalimul de sus, sanctuarul ceresc şi închinătorii lui, Judecătorul Suprem, întregul univers al fiinţelor sfinte şi Iisus Însuşi cu meritele jertfei Lui) în loc să aducă doar mângâieri pentru “firea pământească” şi mai puţină grijă, ea cere cu atât mai multă evlavie şi temere de Dumnezeu (12:24-28). Legământul creştin, care îşi are “mărturia” în chivotul sanctuarului de sus, conţine aceleaşi cerinţe neschimbătoare ale lui Dumnezeu (Ap 11:19; 12:17; 14:12).
Legământul creştin (noul) este numit „veşnic” (Ev 13:21-22), ceea ce în sensul ebraic, care stă la baza dialectului grecesc al Apocalipsei, se referă adesea, nu doar la viitor (mult timp, veşnicie), ci şi la trecut (de demult, vechime, uneori eternitate). De aceea şi Evanghelia predicată de Cei Trei Îngeri se numeşte Evanghelia Veşnică (Ap 14:6-7), adică evanghelia cea din totdeauna, cea veche, nu una nouă (Gal 1). Stilul polemic al lui Pavel, retorica şi logica lui adesea extreme, creează situaţii paradoxale, iar cititorul Bibliei are nevoie să fie atent.
Petru a avertizat că datorită falşilor învăţători (cei care predicau un anumit gen de libertate), creştinii αμαθεις και αστηρiκτοι “fără învăţătură şi care nu stau pe picioarele lor” (2 Pt 3:16) pervertesc sensul Scripturilor în general, şi cu predilecţie pe ale lui Pavel, repezindu-se necugetat tocmai la lucrurile dificile de înţeles (δυσνοητα)… “spre pieirea lor”. Aceasta ar trebui să fie o avertizare suficientă pentru toţi cei care fac din Pavel un canon în canon – o autoritate finală pentru restul Scripturii –, citându-l în mod selectiv şi abuziv, contradictoriu cu el însuşi şi cu restul Bibliei.

miercuri, 10 septembrie 2008

Antichrist

O etichetă politică ?

În creştinismul popular, Antichrist personifică întruchiparea răului absolut într-un singur individ, adversar al creştinismului, sau un epitet bun de azvârlit oricărui activist heterodox, care critică dreapta credinţă.
Anul trecut, un candidat creştin la Senatul American îl gratifica pe preşedintele Bush cu întreitul titlu de „ecumenic, masonic, antichrist”, pentru că îndrăznise să fie foarte cordial şi fratern cu islamicii, participând la cina de Ramadhan, la Casa Albă.[2] La rândul său, Barack Obama este văzut ca Antichrist de către adversarii preacreştini.[3]
În 1988, când Papa se adresa Parlamentului European, Rev Ian Paisley, un cleric protestant din Ulster, liderul Partidului Unionist Democratic, l-a întrerupt, strigând, „Mă lepăd de tine, Antichrist!”[1] şi ţinând sus un poster cu inscripţia „Papa Ioan Paul II – antichrist". Pontiful şi-a continuat spiciul, după ce Paisley a fost scos din sală.

Se ştie că poziţia standard protestantă, din sec. 16 până pe la 1900, a fost că Antichristul este Oficiul Papal. Ca răspuns la această provocarea serioasă, iezuitul Francisco Ribera (1588) a dezvoltat o teorie catolică,[4] pe care cardinalul Bellarmine a perfecţionat-o, în acord cu părinţii greci şi latini: Antichrist, un personaj malefic, avea să vină chiar înainte de sfârşitul lumii şi să fie acceptat şi întronat de evrei în templul de la Ierusalim. Cei mai mulţi neoprotestanţi de astăzi acceptă diverse variante ale acestei interpretări. Scenarii evanghelice futuriste, de origine americană, extrem de popularizate, prin broşuri şi filme, îşi imaginează un dictator mondial care manipulează întreaga lume la război împotriva Israelului – bineînţeles, după ce Biserica (adică, totalitatea celor „născuţi din nou”) este „răpită” la ceruri. Vă mai amintiţi de Nicolae Carpathia din Left Behind?
Se susţine că în „timpul strâmtorării", cu şapte ani imediat înainte de Parusie, Antichristul, sub controlul lui Satan, va încerca să-şi câştige suporteri printr-o pace falsă şi semne supranaturale. Unii dintre futurişti cred că Antichrist va primi o rană de moarte (va fi asasinat) la mijlocul timpului de strâmtorare, după trei ani şi jumătate de domnie, după care va fi înviat şi posedat de Satan, ca să mai activeze trei ani şi jumătate. Antichristul va reduce la tăcere pe cei care refuză să primească semnul lui pe mână sau pe frunte, un semn cerut pentru a participa legal la sistemul economic mondial care se va crea (cf. Ap 13). Rămâne însă o întrebare în suspensie: Cum se face ca un Dumnezeu, care nu a indicat niciodată, în Vechiul sau în Noul Testament, că purtarea unui semn sau a unui microcip ar fi păcat, să ameninţe pe locuitorii lumii, pentru un asemenea gest, cu cele mai grozave plăgi care au existat vreodată (Ap 14:8-12; 15:1; 16:2) ?

LaHaye şi Thomas Ice, sugerează, între altele, că ridicarea Islamului militant în sec. 21 este semnul lui Antichrist şi al Falsului Profet. Dr. S. Bacchiocchi, s-a simţit, de asemenea, foarte tentat de acest scenariu, şi înclină spre o dublă identificare a lui Antichrist: Papalitatea şi Islamul.[5] După 11 Septembrie, Osama bin Laden şi Saddam Hussein, au candidat şi ei la acest titlu infam, având drept contracandidat serios pe George W. Bush. Alţii, dimpotrivă, au indicat pe Javier Solana.
Henry Kissinger, vinovat de nimic altceva, decât că a fost un diplomat notoriu, evreu neamţ american, a fost şi el „depistat” ca Antichrist, printr-o complicată socoteală numerologică a numelui lui. Dacă A=6, B=12, C=18, etc, atunci, hocus-pocus, K+I+S+S+I+N+G+E+R=666. Nici Bill Gates n-a fost cruţat. Pentru ca ironia să fie totală, numele lui în cod ASCII (Bill Gates III) însumează 666. Ba chiar şi programele lui, WINDOWS96 şi ms-dos 5.21 au fost făcute, prin aceleaşi metode,[6] să dea 666, iar WWW (World Wide Web) citit evreieşte (waw, waw, waw) ar fi de asemenea 666.[7]
Numele lui Napoleon a fost, de asemenea, candidat la titlul de Antichrist, ca duşman al vechiului regim, ca dictator şi cu sonoritate apropiată de Apollyon din Apocalipsa 9.[8] De Iosif Stalin nu ne mirăm că a avut, printre altele, şi această notorietate. Alţi candidaţi moderni la titlul de Antichrist au fost Prinţul Charles de Wales,[9] Sam Walton (proprietar al magazinelor Wal-Mart şi preşedintele Clubului Rotary), cântăreţul John Lennon din grupul Beatles, preşedintele Nelson Mandela, Al Gore,[10] Uniunea Europeană (EURO = 666 în cod ASCII). Atât de mult s-a abuzat de numărul 666, preluat până şi de formaţii heavy metal, încât reacţia superstiţioasă faţă de acest număr a căpătat o denumire tehnică, derivată din denumirea greacă a numărului: hexakósioi-hexékonta-hexafobia.[11]
O teorie modernă, de extracţie ocultă şi păgână, complet lipsită de temei, este acea viziune conspiraţionistă, prezentă în lumea virtuală, în care naşterea lui Antichrist este pusă în legătură cu scenariul Christos-Magdalena, din cărţile Holy Blood, Holy Grail[12] şi Codul lui Da Vinci, scenariu considerat de unii ca fiind o înşelăciune folosită de societăţi secrete pentru a promova pe viitorul lor rege merovingian pe scena lumii. [13] Ceva mai inspirat, ziarul The Epoch Times a afirmat că fiara Apocalipsei este Partidul Comunist Chinez.[14]

Spectrul lui Antichrist a fost adesea văzut în interiorul lumii creştine. Protestanţii, cât timp au fost protestanţi, l-au văzut la Roma, recunoscându-i imaginea în pretenţiile uluitoare ale Papalităţii. Pe un sait catolic dedicat profeţiilor despre timpul sfârşitului, se poate găsi chiar acum indicaţia care sună ca o glumă: „Pentru a accesa pagina web a lui Dumnezeu, daţi click pe Sf. Petru”.[15] Încercaţi şi veţi observa că browserul vă conduce la pagina oficială a Vaticanului.
Catolicii, la fel de natural, au văzut pe Antichrist la Wittemberg şi peste tot unde intra ciuma protestantă. Nu puţini văd astăzi umbra lui Antichrist în ecumenism.[16] Toate posibilităţile merită investigate, dar ne întrebăm dacă diavolul este atât de naiv ca să nu ştie cum pot muşca mai sigur creştinii din momeala lui. Dincolo de interpretări preacreştine şi de autointitulări exotice, devine tot mai interesantă întrebarea: Oare, adevăratul Antichrist, când apare, trebuie să anunţe: „Eu sunt Antichristul?”

Scenarii catolice despre Antichrist

Teologia catolică nu este chiar uniformă cu privire la Antichrist. Un consens există, desigur, că nu poate fi vorba de Scaunul Apostolic.

În timpul zilelor de reculegere din 2007, cardinalul Biffi,[17] a declarat înaintea papei că Anticristul este reducerea creştinismului la o ideologie, în locul unei întâlniri personale cu Mântuitorul: „Antichristul se prezintă pe sine ca pacifist, ecologist şi ecumenist. El va convoca un conciliu ecumenic şi va căuta consensul tuturor confesiunilor creştine, dând fiecăreia câte ceva. Masele îl vor urma, cu excepţia unor mici grupuri catolice, ortodoxe şi protestante.” Citând pe Soloviov, cardinalul a adăugat: „Vor veni zile pentru creştinism în care se va încerca reducerea evenimentului mântuitor la o serie de valori.” „Astăzi ne confruntăm de fapt cu riscul să avem un creştinism care îl pune deoparte pe Iisus, cu crucea şi învierea Sa.”

Acesta este „pericolul ce stă în faţa creştinilor din zilele noastre. Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie redus la o serie de proiecte bune sancţionate de mentalitatea lumească”. „Există valori absolute, precum bunătatea, adevărul, frumuseţea. Cei care le percep şi le iubesc, îl iubesc de asemenea pe Cristos, chiar dacă nu ştiu, pentru că El este Adevăr, Frumuseţe şi Dreptate”. „Există valori relative, precum solidaritatea, dorinţa de pace şi respectul pentru natură. Dacă acestea devin absolute, eradicând sau opunându-se proclamării evenimentului mântuirii, atunci aceste valori devin o instigare la idolatrie şi obstacole în calea mântuirii.”
Această remarcă este binevenită. Creştinismul nu se poate reduce la nişte valori relative. Dar dacă reducerea creştinismului la nişte valori relative îl defineşte pe Antichrist, atunci cum poate fi etichetat creştinismul redus la realitatea de dogmă şi superstiţie, la ritual şi tradiţii, sacrificând valorile absolute, fundamentale, enumerate mai sus, adică: bunătatea, adevărul şi frumuseţea?
Opiniile patristice despre Antichrist reflectau atitudinea antiiudaică dezvoltată în secolele II-III, când sinagogile erau numite „izvoare de persecuţie”[18] anticreştină. De aceea, nu ne mirăm că odiosul Antichrist, era aşteptat să apară ca un fals Messia dintre evrei, din tribul lui Dan.
Irineu (c. 190)[19] a identificat pe Antichrist cu „urâciunea pustiirii” din profeţiile lui Daniel (8; 9;11;12; Mc 13:14), şi a văzut în Antichrist, promotorul unei evanghelii solomonice de „pace şi siguranţă”, care va precede imediat dezastrul universal al Parusiei (1 Tes 5:3; cf. 2Rg 20:19; 1Cr 22:9; Ier 6:14; 23:17). El s-a referit la profeţia lui Ieremia (8:11.16), în care se menţiona numele Dan. Însă o privire atentă a profeţiei, ne arată că Ieremia prevăzuse invazia caldeeană, venind dinspre nord (Ier 6:22; 25:9), iar prima cetate israelită, care avea să sufere nenorocirea, era cetatea Dan, la hotarul de nord (1S 3:20). Nici o legătură cu Antichrist.
Irineu găseşte, de asemenea, că omiterea numelui lui Dan în lista mântuiţilor din Apocalips 7 s-ar datora faptului că din ginta lui Dan provine Antichristul. Însă din acea listă lipseşte şi Efraim; iar aceste două ginţi, Dan şi Efraim, din cele patru purtătoare de steag (Nu 2:3.10.18.25), au fost primele care au părăsit sanctuarul lui Dumnezeu şi s-au dedicat cultului mixt tradiţionalist-idolatru (Jud 17; 18:31; 1Rg 12:28-29; Ps 78:67-68). Totuşi, aici nu este vorba de o descendenţă israelită căreia i s-ar refuza mântuirea. La mult timp după „lepădarea” lui Efraim şi a lui Dan, Dumnezeu încă îi îmbia cu promisiuni tandre (Os 14:4-8). Iar în scenariul restaurării postexilice a ţării, şi apoi pe porţile Noului Ierusalim, numele lui Dan şi Efraim sunt onorate (Ez 48:1-2.5-6.32; Ap 21:12).
Această logică vine dintr-o prejudecată asemănătoare cu aceea care acceptă transmiterea necondiţionată a blestemului lui Ham (Gen 9) până la presupuşii lui urmaşi africani, sau asemenea transmiterii blestemului asumat de o gloată de evrei, la „procesul” lui Iisus (Mt 27:25). Dar nici un blestem nu se împlineşte automat (Pr 26:2), iar dacă este întemeiat, nu durează mai mult de 3-4 generaţii (Ex 20:5). Nici un om nu poartă în mod automat vina părinţilor lui (Dt 24:16; Ez 18:14-18).
Obosit de multele tentative contemporane de a identifica pe Antichrist după numărul numele lui, Irineu sugerează, cu oarecare rezervă, „nume” care totalizează 666 în greacă: LATEINOS (latin, aluzie la fiara romană din Daniel 7) şi TEITAN (=Titan), despre care crede că este un nume tainic al Soarelui şi un simbol al tiraniei şi răzbunării. Înainte de evanghelicii de astăzi şi de teoria lui Ribera S.I., Irineu credea că acest Antichrist, după ce va fi pustiit toată lumea, va domni timp de trei ani şi jumătate şi se va aşeza în templu, la Ierusalim. La sfârşitul acestei perioade, Se va arăta Domnul pe nori, trimiţând pe Antichrist în lacul focului şi „aducând drepţilor vremea împărăţiei, care este odihna, sfinţita zi a şaptea,” când i se va restitui lui Abraam moştenirea promisă, împreună cu mulţi veniţi de la răsărit şi de la apus (Mt 8:11-12).
Hipolit (c. 217)[20] preia argumentele lui Irineu, pe care le întăreşte cu altele. După cum Christos este reprezentat de leu, simbol al puterii regale, la fel şi Antichrist se va asemăna cu un leu. (De aceea Hipolit afirma că Antichristul va fi un evreu danit, Dt 33:22). Christos este reprezentat şi de miel, de aceea şi Antichrist, va apărea ca un miel, cu toate că este un lup. Mântuitorul a venit dintre circumcişi, deci şi Antichrist va veni la fel. Christos a trimis apostoli la toate popoarele, la fel va trimite şi Antichrist falşi apostoli. Mântuitorul a adunat oile împrăştiate, la fel va face şi Antichrist. Domnul a dat un sigiliu celor ce cred în El, la fel va face Antichrist, oferind sigiliul lui. Christos S-a arătat ca un om, Antichrist se va arăta la fel. Cristos a înviat şi Şi-a arătat trupul Său Sfânt ca un templu, iar Antichrist va ridica un templu de piatră în Ierusalim.
Antichristul, zice Hipolit, se va ridica din tribul lui Dan, deoarece Israel a profeţit că „Dan va fi un şarpe pe drum...., el va judeca pe poporul lui” (Gn 49:16-17). Învăţatul a recunoscut că această profeţie s-a împlinit prin judecătorul Samson, dar spera că va avea o împlinire completă în Antichrist. În orice caz, Hipolit uita că cei care au dat la moartea pe Iisus erau din propria Sa gintă (Iuda), precum şi din ginta preoţească (Levi), pe când Dan dispăruse de multe secole. Hipolit aştepta ca acest antichrist danit să fie un mare făcător de minuni şi să înşele pe evrei dându-se drept Messia. În final, acesta urma să rezidească templul.
Chiril de Ierusalim[21] (c. 350) a precizat că „Antichrist va veni când se va sfârşi timpul dominaţiei Imperiului Roman, imediat înainte de sfârşitul lumii. Atunci se vor ridica 10 împăraţi romani, poate concomitent, în diferite părţi ale imperiului. După aceştia, Antichrist va fi al unsprezecelea, care va pune mâna pe puterea romană prin forţe oculte. El va înfrânge trei dintre cei zece împăraţi, iar pe cei şapte rămaşi îi va avea ca supuşi. Pentru început, el va simula blândeţe, luciditate şi dragoste de oameni, asemenea unui om învăţat şi cu stăpânire de sine.”
„După ce va înşela astfel pe evrei, prin acele semne şi minuni magice, ca să creadă că el este Christosul aşteptat, se va face cunoscut prin tot felul de nelegiuiri şi fapte inumane, depăşind pe toţi cei nedrepţi şi infami care l-au precedat. Va manifesta faţă de toţi oamenii şi, în special faţă de noi creştinii, un spirit ucigaş, crud şi neîndurător. Trei ani şi jumătate va domni astfel, după care va fi distrus la a doua venire glorioasă a Fiului lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru, adevăratul Christos care va veni din cer [2 Tes 2:8].”
Augustin (c. 419),[22] de asemenea, credea că, potrivit profeţiei din Daniel 7, Antichrist va domni ca un cuceritor al Imperiului Roman. În general, Părinţii au favorizat ideea că Antichrist va reconstrui templul, ca să se împlinească profeţia că el se va instala ca un zeu în acel templu. Dar nu trebuie trecut cu vederea că, chiar dacă Biserica Romei nu este încântată de interpretarea că templul din 2 Tesalonicei 2 ar putea fi Biserica, teologia catolică recunoaşte folosirea biblică a imaginii templului ca figură de stil proeminentă pentru Biserică (1 Pt 2:5; 1 Cor 3:11; 2 Cor 6:16; Ef 2:20).[23]
Papa Grigore I (c. 600) era convins că „oricine aspiră la titlul de episcop universal, înălţându-se pe sine, este un precursor al lui Antichrist”. Acelaşi papă scria într-o altă epistolă:[24] „....către preaiubiţii fii, cetăţenii Romei: ’Am fost informat că anumiţi oameni cu spirit pervers au semănat printre voi obiceiuri stricate şi opuse sfintei credinţe, întrucât ei interzic orice lucrare în ziua Sabatului. Cum aş putea să-i numesc pe aceştia decât predicatori ai lui Antichrist’, care atunci când va veni va face ca atât Sabatul, cât şi Ziua Domnului să fie ţinute cu oprire totală de la lucru. Pentru că Antichrist va pretinde că va muri şi va învia, de aceea va dori el ca Ziua Domnului să fie respectată adtfel; şi pentru că el va sili pe oameni să iudaizeze, ca să poată restaura formele exterioare ale Legii, şi astfel să-şi supună perfidia iudeilor”.
Arnulf de Reims (991), în mijlocul unei controverse papale, afirma: „Când îl vedeţi şezând pe un tron magnific, strălucind în purpură şi aur, cum socotiţi voi aceasta, cinstiţi părinţi? Fără îndoială, dacă îi lipseşte dragostea, şi dacă este doar umflat şi înălţat, oare nu acesta trebuie să fie Antichrist, 'aşezat în templul lui Dumnezeu, arătându-se ca Dumnezeu’ ? "[25]
Anselm (1109) susţinea că Antichrist va interzice liturghia catolică (missa) sub pedeapsa cu moartea.[26] Richard Rolle de Hampole (m. 1349), afirma că, „după distrugerea Romei, Antichrist va apărea şi se va înălţa mai presus de divinităţile păgâne şi de Trinitate...Va face chiar trucul învierii din morţi, va da ploaie, va face idolii de piatră să vorbească, precum şi alte minuni ... Evreii îi vor zice bun venit..."[27] Denis de Luxembourg (m. 1682) afirma, asemenea lui Grigore I, că „Antichrist...va învăţa că...Sâmbăta trebuie ţinută în loc de Duminică”,[28] şi va fi un iconoclast, ...va citi minţile oamenilor, va învia morţi, îşi va răsplăti urmaşii, va pedepsi pe oponenţi şi... va schimba cele zece porunci...[29] Dacă cineva compară însă Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, cu poruncile Bisericii, înţelege imediat cine a umblat la Porunci.
Aceeaşi viziune antisabatică şi antiiudaică a fost susţinută până târziu. P. Huchedé (sec. 19) afirma: „După ce el va fi slăbit credinţa în Christos în minţile şi inimile multora, se va apuca să arate că Legea lui Moise încă este dominantă. Va restabili Sabatul şi toate obligaţiile legale; şi va invita pe evrei să-şi restabilească naţionalitatea. Apoi el se va declara adevăratl Messia, încercând să-şi dovedească afirmaţia cu Biblia. Îşi va face cunoscut planul de a rezidi Ierusalimul şi templul şi de a aduce toată lumea sub stăpânirea lui...”[30]
Ideea că Antichristul trebuie să fie evreu şi să impună Legea evreiască, a rămas dominantă în catolicism până astăzi. Ea a fost reprezentată de personalităţi ca Hildegard von Bingen (sec. 12),[31] F. W. Faber (m. 1863), E. Culligan,[32] F. Suarez.
După cum papii au fost numiţi Antichrist de către adversari, mulţi papi au aplicat adversarilor titlul de Antichrist, „fiul pierzării”, sau „omul păcatului”. Unii au aşteptat ca Antichristul să fie un fiu al lui Martin Luther, pentru că Luther era un fost călugăr şi soţia sa o fostă călugăriţă, deci amândoi nişte violatori ai votului de celibat.
Scenarii ortodoxe despre Antichrist

În Biserica Răsăriteană, înţelegerea fundamentală despre Antichrist este comună cu a Bisericii Catolice, deoarece se întemeiază pe unele din speculaţiile Părinţilor Bisericii vechi.
Athanasius (sec. 4) vedea în arianism pe vestitorul lui Antichrist.[33] În faţa politicii şi teologiei iconoclaste, Theodor Studitul (m. 826), a considerat procedurile lor ca fiind „apostazia care trebuie să vină înaintea invaziei lui Antichrist."[34]
După reformele patriarhului Nikon din 1652, nonconformiştii ortodocşi l-au numit Antichrist pe ţarul Petru cel Mare, care a încercat să europenizeze statul şi să civilizeze biserica rusă (jos barba, sus franceza), între altele cerând Bisericii să plătească impozit. În 1914, o rusoaică l-a înjunghiat pe faimosul Rasputin, convinsă că acest om cu mare influenţă asupra casei imperiale era Antichristul. Dar există şi poziţii ortodoxe tradiţionale, pornind de la interpretări patristice ale profeţiilor Bibliei. Boris Molceanov (1976) spunea:[35]
„Antichristul poate veni doar ca rezultat al apostaziei universale, adică în urma abandonării solemne a lui Dumnezeu şi a căilor Lui de către oameni.” Aceasta, spunea Molceanov, identificând pe Antichrist cu „porţile iadului” din Mat 16:18, se va produce doar când harul lui Dumnezeu se va retrage din lume. După cum Iisus Christos, născut din Preafericita Fecioară, a apărut după mii de ani necesari pentru ca sămânţa omenească să se dezvolte până la această perfecţiune, tot aşa Antichristul se va naşte atunci când răutatea firii omeneşti va fi deplin coaptă şi manifestată într-un individ care va urî pe Christos şi va face război împotriva Bisericii.[36] Se citează Ioan Damaschinul şi Chiril de Ierusalim,[37] care au spus că Dumnezeu va permite ca diavolul însuşi să locuiască în acel individ.
Andrei de Cezarea[38] a adus ideea că Antichrist „va veni din cele mai întunecate şi mai îndepărtate ţări ale pământului, unde diavolul este exilat." Aşadar, Antichristul, în viziune ortodoxă, pare să fie un drac absolut, încă din concepţie, un exemplar uman complet pervertit din naştere. Scenariul originii evreieşti a lui Antichrist (din tribul lui Dan) este repetat şi de ortodocşi, adăugându-se că, după cum Iisus a venit dintr-o fecioară, Antichrist se va naşte fie dintr-o destrăbălată care se dă drept fecioară, fie dintr-o fecioară necurată. Asemenea lui Iisus, Antichristul va rămâne în anonimat până la 30 de ani, îşi va începe lucrarea cu predici şi minuni incredibile, va intra triumfal în Ierusalim, ca Messia şi va fi încoronat acolo. Antichrist se va arăta, asemenea lui Iisus, ca profet, rege şi mare preot, şi îşi va completa oficiul destructiv ca învăţător al omenirii, ca monarh supranaţional, şi ca primat suprem al tuturor religiilor, cerând să fie venerat ca Dumnezeu.
Antichristul va oferi proiectele cele mai fiabile pentru rezolvarea crizei globale şi pentru stabilirea unei politici sociale uniforme. Omenirea, sătulă de războaie şi necazuri, şi orbită spiritual, va fi aservită intereselor lui, şi îl va recunoaşte ca manifestare a învăţăturii înalte şi a geniului. Diavolii împrăştiaţi prin lume vor inspira un entuziasm general şi o atracţie irezistibilă către Antichrist.[39] El va veni ca un înger de lumină (2 Cor 11:14). Înşelarea mulţimilor este comparată cu opera bolşevismului.
Dreptul Zosima, de la mănăstirea Soloveţki, întrebat de ucenicii lui cum poate fi recunoscut Antichrist, a răspuns: „Când veţi auzi că Christos a apărut pe pământ, să ştiţi dar, că acesta este Antichrist." Ideea este preluată şi de alţi scriitori ortodocşi. Demetrios Serfes, înţelegând starea generală de demoralizare din lume ca fiind apostazia prezisă, previne Biserica de apariţia lui Antichrist, sfătuind-o, în cuvintele lui Ioan Damaschinul, să-şi astupe urechile faţă de orice vine pe altă cale decât de la Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade. Apoi le dă sfatul de a frecventa cât mai des biserica parohială, respectând liturghia, spovedania, împărtăşania, posturile, calendarul, învăţăturile Părinţilor Bisericii şi ale asceţilor, să citească zilnic vieţile sfinţilor, să studieze hotărârile sinoadelor, ca să înveţe ce spun acestea despre Scriptură, despre Iisus Christos, despre Maica lui Dumnezeu, să se roage zilnic, de mai multe ori, ca familie şi ca persoane, să caute sfat de la duhovnic, să facă mijlociri cu faţa la pământ sau cu mâinile ridicate, înaintea icoanelor, sau rugându-se plângând în păduri, să citească mulţimea de cărţi ortodoxe existente acum, să cunoască şi să respecte ce au spus Sfinţii Părinţi despre cele zece porunci şi să înveţe şi pe copii. În final, Serfes îndeamnă şi la citirea zilnică a Sfintelor Scripturi şi a Apocrifelor, la pelerinaj la mănăstri sau schituri ortodoxe, în special în Ţara Sfântă sau la Muntele Athos, la manifestarea diverselor virtuţi creştine, grija de natură şi de familie etc.
Serfes citează pe Teodor Studitul, care a scris: „Biserica lui Christos nu e compusă din cei mulţi, ci din cei care ţin dreapta şi mântuitoarea mărturisire de credinţă, chiar dacă sunt puţini.” Fericită declaraţie, dar din nefericire, sfaturile lui Serfes ne copleşesc cu acumularea de fapte meritorii, după exemplele unora care au fost declaraţi sfinţi, în timp ce Scriptura este menţionată în treacăt, după Filocalia, Vieţile Sfinţilor şi altele asemenea.
Personalităţi şi curente anticreştine moderne
Adesea Antichrist a fost identificat cu un curent anticreştin explicit. Şi nimeni nu se îndoieşte de antagonismul natural faţă de Christos, al oricărei gândiri necreştine. Din antichitatea îndepărtată şi până astăzi, iudaismul, politeismul, religiile orientale, islamul, s-au dovedit mai mult sau mai puţin ostile creştinismului, iar ultimele două secole au fost martorele răbufnirii unor ideologii anticreştine izvorâte din sânul creştinătăţii.
Deismul iacobin şi ateismul hebertist asociate cu Revoluţia Franceză au săvârşit, începând cu anul 1793, aşa numita „descreştinare”. Biblia şi Biserica au fost aruncate la gunoi, cu dispreţ şi cu multă vărsare de sânge. Ca înlocuitor, unii au proclamat cultul Raţiunii, o mascaradă care nu a durat prea mult; alţii au proclamat cultul Fiinţei Supreme, care în contextul dat putea fi diavolul însuşi, putea care nu a durat Armata revoluţionară a intrat şi în Roma, a desfiinţat Statul Papal în 1798 şi toată lumea a înţeles că se născuse o eră nouă, în care Biserica nu mai putea avea rol dominant în societate. În secolul următor au apărut teoreticienii ateismului modern: Schopenhauer, Feuerbach, Marx, etc. S-a lansat Manifestul Comunist (1848), a apărut evoluţionismul (Darwin,1859).
În 1888, filosoful german Friedrich Nietzsche, cu un an înainte de a-şi pierde definitiv minţile, scria cartea Der Antichrist („anticristul”, sau „anticreştinul”), în care proslăvea spiritul bărbătesc, „dionisiac”, al păgânismului, al dorinţei de putere, de viaţă şi fericire, care nu cunoaşte noţiunea de păcat; în contrast cu etica „bolnăvicioasă” a creştinismului, care idealizează mila, iubirea vrăjmaşilor, răbdarea în suferinţă şi ferirea de păcat.
În acelaşi an, fostul fiu de pastor – care făcuse în tinereţe studii teologice – a publicat Ecce Homo (III, 2), unde scria, fără să clipească: „Eu sunt Antihristul”. La funeraliile marelui nebun, în 1900, vorbitorul s-a adresat dispărutului: „Sfânt să-ţi fie numele pentru toate generaţiile viitoare!”. Ţinând seama de imensa influenţă a lui Nietzsche asupra spiritelor care bântuie lumea creştină de atunci încoace, este greu să nu-i accepţi pretenţia.
Într-adevăr, în ciuda unor dezacorduri neglijabile, anticreştinismul vitalist al lui Nietzsche a influenţat ateist-socialismul roşu, a fost revendicat de naţional-socialismul verde (care a inventat cea mai formidabilă maşină de exterminare în masă), şi stă la temelia dezorientării axiologice şi morale a post-modernismului, a mişcării new-age şi a satanismului explicit sau implicit propovăduit de cultura pop. Genii pustii, destul de diverse, inclusiv Cioran al „nostru”, îşi pot găsi rădăcinile în acest nefericit personaj.
După sălbăticirea spirituală adusă de nihilismul şi materialismul european, revoluţia roşie a întemeiat, pentru prima dată în istorie, în 1917, un imperiu al teroarei ateiste, în care singurii zei şi christoşi au fost monştri de tipul lui Lenin, Stalin, Mao şi alţii asemenea. Aceştia au reuşit să ucidă mai mulţi oameni decât orice alt sistem şi orice război mondial:[40] peste 96 milioane în toate ţările în care şi-a întins influenţa, dintre care 65 milioane numai în China, şi 20 milioane în URSS. Dar acest genocid sinistru a fost depăşit de o crimă mult mai mare, comisă de aceiaşi actori: mutilarea spirituală a 2-3 generaţii. Este foarte ispititoare identificarea lui Antichrist cu revoluţia roşie.
De fapt, mai mulţi dictatori faimoşi au avut această sinistră onoare, de a fi consideraţi, în generaţia lor, ca Antichristul aşteptat. Lui Mussolini i s-a calculat numărul 666 (VV IL DVCE) din salutul adresat (Viva Il Duce). Numele lui Hitler, calculat după un anumit sistem, totalizează 666.[41]
Mulţi cred astăzi că Antichristul va fi un lider politic mondial care va înşela lumea spre un război fatal. Acst scenariu se bazează pe profeţiile despre Gog şi Magog din Ezechiel (38-39). De-a lungul timpului, Gog a fost identificat pe rând cu celţii, goţii, maghiarii, mongolii, turcii, ruşii etc. În realitate, profeţia se referea la forţe din zona Anatolia-Caucaz şi este una din profeţiile condiţionate care trebuiau să se împlinească în perioada de după exil, a restaurării Iudeii, dar a rămas neîmplinită. Apocalipsa arată că ea se va împlini la scară universală după mileniul judecăţii (Ap 20: 8).
Conceptul original de „antichrist” şi sugestia „ereticilor” medievali
Potrivit Enciclopediei Catolice,[42] “în cuvinte [greceşti] compuse, anti are diferite sensuri, după cum urmează: antibasileus denumeşte un rege interimar; antistrategos, un propretor; anthypatos, un proconsul; în Homer, antitheos înseamnă unul asemenea unui zeu, în putere şi frumuseţe, iar acelaşi cuvânt în alte locuri înseamnă un zeu ostil. Dacă urmăm doar analogia lingvistică, s-ar putea interpreta termenul antichristos ca referindu-se la cineva care seamănă cu Christos în aparenţă şi putere; dar este mai sigur să definim cuvântul după uzul lui biblic şi eclesiastic”.
Să-l definim, aşadar, după uzul biblic şi eclesiastic. Termenul se găseşte în Scriptură doar în scrierile lui Ioan, denumind un personaj profetic sinistru care urma să apară înainte de venirea lui Christos (1 In 2:18; 4:3), dar şi pe falşii învăţători controlaţi de acelaşi spirit (1In 2:18.22; 4:3; 2 In 1:7). Antichriştii stigmatizaţi de Ioan erau foşti creştini, care părăsiseră credinţa apostolică (1In 2:19). Învăţătura acestora distrugea temelia creştinismului. Unii negau mesianitatea lui Iisus din Nazaret, aşa cum făcuse Caiafa, cusinedriul lui, negând indirect şi pe adevăratul Dumnezeu, Tatăl (1In 2:22-23). Trăiau în păcat (1In 3:7-10), erau ostili foştilor lor fraţi creştini (1In 3:12-15). Aceşti antichrişti sunt numiţi de Ioan şi falşi profeţi. Ei puteau fi recunoscuţi după învăţătura lor, că Messia/Christos nu este o întrupare umană, ci doar un spirit (1In 4:2-3; 2 In 7).
Această teorie îşi avea probabil rădăcinile în filosofia iudeului elenist Filon din Alexandria, potrivit căruia există un principiu creator al lui Dumnezeu, numit Logos (cuvânt-raţiune), care nu este de origine divină, ci un intermediar între ideea divină perfectă şi materia imperfectă, deoarece Dumnezeu n-ar putea veni în contact cu materia. Acest Logos era uneori identificat de Filon cu Înţelepciunea divină, sau cu chipul lui Dumnezeu după care a fost făcută mintea omenească.[43]
Ca o replică celor ce nu credeau că Iisus este Christos, sau care aveau alte opinii despre dumnezeirea şi umanitatea deplină a lui Iisus, Ioan scrisese clar (Ioan 1:1-12) că Logosul este o fiinţă, nu un principiu, şi anume Unul de o fiinţă cu Dumnezeu, însă un Dumnezeu care S-a întrupat, a „devenit carne” (v. 12), S-a identificat total (material şi spiritual), cu creatura umană.
Referindu-se la învăţătura lui Ioan (pe care-l cunoscuse personal), Policarp de Smirna (c. 160) scria următoarele, în Epistola lui către Filipeni (7:1) "‘Căci oricine nu mărturiseşte că Iisus a venit în trup de carne, este antichrist’ [1In 4:3], şi oricine nu mărturiseşte mărturia Crucii, este de la diavolul; şi oricine falsifică preceptele Domnului după poftele lui proprii, şi învaţă că nu există înviere, nici judecată, acela este întâiul născut al Satanei.” Bătrânul se referă aici destul de clar la o doctrină spiritualistă care circula în secolul al II-lea, şi cu care se întâlniseră deja apostolii (1Cor 15:12; 2Tim 2:18; 2Tes 2:2).
Aşadar, principala erezie a primilor antichrişti pare să fi fost contestarea întrupării reale a lui Dumnezeu în persoana lui Iisus din Nazaret. Unii au fost numiţi chiar docetişti (docheţi = „părelnici”), pentru că susţineau că El ar fi venit într-un corp aparent (aşa cum, de exemplu, a venit la Avraam: Gen 10). Sau poate Ioan şi cei care l-au urmat, au înfierat cu acest titlu pe toţi ereticii care contestau bazele creştinismului (mesianitatea lui Iisus, divinitatea şi umanitatea lui Christos, învierea, judecata etc.). Dar oare, acestea să fie şi semnalmentele Antichristului viitor? Ioan spunea că acei învăţători falşi şi filozofi pseudocreştini sunt o manifestare a spiritului lui Antichrist care avea să vină, şi că acest spirit era deja în lume. Şi Ioan nu ne lasă să ghicim care este acest spirit, deoarece numai el se referă în Evanghelie la Satan ca fiind „şeful acestei lumi” (In 12:31; 14:30; 16:11) şi că toată lumea „este sub controlul celui rău” (1In 5:19 NIV).
Satan însă este prea bun diversionist ca să vină în fiecare generaţie cu aceleaşi erezii. El a venit la Iisus în taină, în pustie, cu formula sceptică: „dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu” (Lc 4:3-9), dar în public, nu s-a sfiit deloc să-L recunoască, strigând prin vocea nenorociţilor posedaţi, că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul lui Dumnezeu (Mt 8:29; Mc 1:24; 3:11-12; 5:7; Lc 4:34.41; 8:26). Or, dacă mărturisirea dreptei credinţe în Christos (ortodoxia credală) este criteriul suprem al identităţii creştine, atunci este evident că „şi dracii cred, şi se înfioară” (Iacov 2:19). Diavolul a făcut atâtea mărturisiri publice, identice cu faimoasa confesiune a lui Petru din Mt 16:16. Acolo Iisus îl numeşte pe reprezentantul apostolilor, Kifa (Stâncă), purtător al cheilor împărăţiei cereşti.
Pentru a înţelege relaţia dintre mărturisirea lui Petru şi mărturisirea îngerilor rebeli, este însă nevoie să ne amintim ce i-a spus Iisus lui Petru, cu un ceas mai târziu: „Înapoia mea, Satano” ! (Mt 16:20-23 "...tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor"). Vă puteţi imagina un apostol-satană, care are o mărturisire de credinţă corectă (asemenea demonilor!), dar care îşi permite să corecteze evanghelia Crucii lui Iisus, pentru ca nu cumva, să aibă el însuşi de suferit, ba chiar să fie primul după Iisus, cu crucea în spate? Singura alternativă la Cruce este politica seculară, folosirea forţei pentru întemeierea sau apărarea împărăţiei cereşti; iar Iisus a respins-o categoric: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (In 18:36; Mt 4:8-9).
Prin urmare Antichristul care urma să vină, putea fi mai curând un campion al dreptei credinţe, care să se aşeze în capul împărăţiilor lumii, decât un prăpădit de eretic, cu strălucire meteorică. Acest scenariu luciferic, al antichristului „apostol-satană", este prea inteligent ca să poată fi acceptat. Credincioşii îşi imaginează pe diavol ca pe un satyr şef mânuitor de trident. Dar în realitate, el are chip serafic, iar în loc de trident, ar putea purta, de ce nu, şi un crucifix – emblemă magică a victoriei temporale a creştinismului imperial, sincretist şi intolerant.
Obiecţiile cardinalului Newman

Enciclopedia Catolică menţionează în acelaşi articol (Antichrist), că practic toţi reformatorii, teologii protestanţi şi alte personalităţi din sec. 16-19 (din care numeşte o listă de peste 40 nume, începând cu Luther), au identificat pe Antichrist cu Papalitatea. Dar Enciclopedia respinge această interpretare, aducând următoarele obiecţii şi contraargumente clasice, aduse de cardinalul Newman:

1. „Dacă oricare parte a Bisericii ar fi dovedită ca anticreştină, atunci toată Biserica este aşa, inclusiv ramura protestantă.”

Cum vi se pare această logică? Este ca şi cum am spune că, dacă o parte a Bisericii istorice este ortodoxă şi catolică, sfântă şi infailibilă, înseamnă că toate părţile ei sunt aşa, inclusiv cea protestantă...

2. „Teoria Antichristului papal a fost dezvoltată treptat de trei comunităţi istorice: albigenzii, valdenzii şi fraticellii, între sec. 11-16. Sunt oare aceştia comentatorii de la care Biserica lui Christos trebuie să primească adevărata interpretare a profeţiilor?”

Acest argument ar putea fi ignorat, nefiind la obiect. Dar într-un sens special, este adevărat că cel mai bun exeget al profeţiei despre Antichrist este Papalitatea, deoarece ea a confirmat chiar cu foc şi sabie că sus-numiţii „eretici” aveau dreptate. Nu este nici o mirare că Ioan, în epistola sa contra lui Antichrist şi a antichriştilor, menţionează exemplul lui Cain (1In 3:11-12), fratele mai mare, care adusese lui Dumnezeu o „jertfă fără vărsare de sânge”, şi apoi a vărsat sângele fratelui său.

3. ...„Apărătorii teoriei Antichristului Papal au făcut multe gafe semnificative în argumentările lor: ei citează pe St. Bernard de Clairvaux, că ar fi identificat fiara Apocalipsei cu Papa, în timp ce St. Bernard vorbeşte în acel pasaj despre Antipapă; ei spun că abatele Gioacchino da Fiore ar fi crezut că Antichrist va fi înălţat la Scaunul Apostolic, când de fapt abatele credea că Antichrist va răsturna pe Papă şi îi va uzurpa tronul; în final, ei spun că Papa Grigore cel Mare ar fi afirmat că oricine se pretinde episcop universal este Antichrist, în timp ce marele Învăţător [i.e. Grigore] a vorbit de fapt despre Precursorul lui Antichrist, care, în limbajul vremii, era nimic altceva decât semnul unui rău mare şi iminent.”

Admitem că putem face gafe. Noi nu suntem infailibili. Însă distincţia precisă dintre un papă legitim şi un antipapă este adesea prea subtilă. Nu contestăm că Grigore I se considera papă, adică un adevărat patriarh ecumenic sau episcop universal, ca şi alţii înaintea sa, şi tocmai de aceea s-a scandalizat de titlul marelui său rival din Noua Romă. Dacă Papa este un Vice-Christos, atunci orice rival (antipapă etc.) este un antichrist. Ce facem însă cu ideea de rival al lui Christos? Grigore I, pentru a da o lecţie de umilinţă, oricărui rival, a fost primul papă care s-a numit „servul servilor lui Dumnezeu”. Fiecare din monştrii care au ocupat acest tron mai târziu, şi care s-a comportat ca şi cum ar fi fost „Domnul Domnilor” la judecata de apoi, s-au prezentat lumii ca „Servus Servorum Dei”. Parafrazând cuvintele Evangheliei (In 7:31), ne întrebăm şi noi: „Oare, când va veni Antichristul, va aduce el mai multe dovezi decât acesta?”

4. „Protestanţii au fost împinşi spre teoria Antichristului Papal de nevoia de a avea un răspuns popular la argumentele populare şi incontestabile avansate de Biserica Romei pentru autoritatea ei divină.”

Aici este miezul problemei. Nu există nici o dovadă biblică sau raţională că Biserica Romei are o autoritate mai divină decât Biserica Noii Rome, sau decât bisericile heterodoxe răsăritene ori cele protestante. Argumentele Romei în favoarea autorităţii ei nu sunt chiar atât de populare precum par, în schimb sunt contestabile, aşa cum se vede. Cel mai eficient argument al Romei a fost întotdeauna argumentul pumnului.

5. „Warburton, Newton şi Hurd, avocaţii teoriei Antichristului Papal, nu pot fi comparaţi cu sfinţii Bisericii Romei”.

Sfinţenia reală a persoanei care argumentează nu este un argument decisiv. Pe de altă parte însă, cei trei protestanţi (anglicani) menţionaţi nu par cu nimic mai prejos de tipul de sfinţi ai Romei: tustrei celibatari, tustrei învăţaţi, doi clerici şi un savant laic. Oricare dintre ei ar fi putut ajunge şi papă dacă ar fi trăit în alt loc şi cu alte convingeri. Una din calităţile nefericite ale sfinţilor este naivitatea: cine nu minte şi nu înşeală este credul şi uşor de înşelat. Chiar şi un Savonarola, care a fost dus la eşafod de Biserica în care sincer credea, nu s-a lepădat de ea, ci a acceptat ultima cuminecare din mâinile slujitorilor lui Antichrist.

6. „Dacă Papa ar fi Antichrist, cei care îl acceptă şi îl urmează n-ar putea fi oameni ca Sfinţii Carlo Borromeo, Fénelon, Bernard de Clairvaux, sau Francis de Sales.”

De ce nu? În primul rând, cineva poate fi sincer înşelat. Măreţia puterii, antichitatea şi pretenţiile repetate au o mare putere înşelătoare. În al doilea rând, sfinţii sus-numiţi au fost evaluaţi astfel ca sfinţi de Biserica Romei, nu de o judecată imparţială a istoriei. În al treilea rând, intoleranţa religioasă nu face parte din spectrul adevăratei sfinţenii, şi nu puţini dintre aceşti sfinţi s-au remarcat ca intoleranţi. Nu asceza ne face sfinţi, ci blândeţea lui Christos (Lc 16:15; Col 2:21).
Argumentul sfinţeniei unor campioni ai Papalităţii seamănă cu lauda găunoasă a suporterilor care, după victoria echipei naţionale, strigă pe toate străzile: „[Noi] i-am bătut pe americani!” Dacă sfinţenia persoală este un argument valid în favoarea ortodoxiei şi a autorităţii bisericeşti căreia ne subordonăm, atunci este interesant să observăm că Iisus a lăudat credinţa şi caracterul samariteanului milos mai mult decât pe a coreligionarilor Săi. Să deducem de aici că dreapta credinţă şi ascultare este la samariteni? (In 4:22).

7. „Dacă Biserica trebuie să sufere ca şi Christos, şi dacă Christos a fost numit Beelzebub, adevărata Biserică trebuie să se aştepte la un reproş asemănător. Astfel teoria Antichristului Papal devine un argument în favoarea Bisericii Romei.”

Deja intrăm în teologia distractivă cu asemenea afirmaţii. În ce priveşte suferinţele şi batjocurile, adversarii Romei au primit de zeci de ori mai mult din partea ei, inclusiv titlul de antichrişti. Priviţi pe Jan Hus în faţa călăilor Romei, cu tichia batjocurii inscripţionată „Arhiereticul”; sau citiţi bula Ad exstirpanda[44], care este un monument al răutăţii omeneşti şi diavoleşti, şi veţi înţelege ce înseamnă diferenţa dintre identificarea critică a lui Antichrist şi simpla etichetare însoţită de putere distructivă. În Enciclopedia Catolică,[45] articolul Inquisition este unul dintre cele mai cinice recunoaşteri şi mai penibile tentative de justificare a monstruozităţii maşinăriei romane.
8. „Zicala batjocoritoare, "Dacă Papa nu este Antichrist, mare ghinion că seamănă atât de bine cu el", este în realitate un alt argument în favoarea pretenţiilor Papei; întrucât Antichristos simulează pe Christos, iar Papa este o imagine a lui Christos, atunci Antichrist trebuie să aibă anumite asemănări cu Papa, dacă acesta din urmă este adevăratul Vicar al lui Christos.”
Ghinionul lui Antichrist nu este acela că seamănă prea mult cu Christos. De fapt, acesta nu doreşte decât prerogativele şi strălucirea lui Christos, nu caracterul şi faptele specifice ale lui Iisus. Titlul de Vicar al lui Christos este o blasfemie neruşinată, care identifică pe adevăratul Antichrist (Vice-Christos), şi este un păcat împotriva Duhului Sfânt, care este singurul vicar legitim al lui Christos (In 14:16-17; FA 15:28). Toţi apostolii sunt fraţi între ei şi fraţi cu laicii; toţi au primit cheile Împărăţiei (Mt 18:17-18; 23:8-12; In 20:22-23), nimeni nu a fost numit ca reprezentant unic al lui Christos printre ei. Dacă apostolia este un dar ceresc, oficiul de întâistătător este pământesc şi temporar. Nici o catedră episcopală nu a moştenit de la apostoli mai mult decât au primit ei înşişi, şi autoritatea apostolică este condiţionată de deţinerea adevăratelor chei (autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi asistenţa Spiritului Sfânt: Lc 11:52; In 20:22-23) şi a adevăratei coroane (mulţimea celor convertiţi prin cuvânt şi sacrificiu: Fip 4:1).
Aceste opt obiecţii expuse sunt singurele contraargumente intenţionate să apere divinitatea autorităţii papale în faţa acuzaţiei de Antichrist. Este tipic că nici una din obiecţiile romane enumerate mai sus nu face apel la Biblie. Toate sunt nişte sofisme. Biblia însă este suficient de transparentă cu privire la identitatea lui Antichrist. Merită să ne întrebăm, mai întâi, la ce sursă face aluzie Ioan, când menţionează pe „Antichrist, de a cărui venire aţi auzit”; „…este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antichrist…” (1In 2:18; 4:3).

Mărturia lui Pavel şi a lui Daniel
Aceeaşi Encyclopedie Catolică on-line, la articolul „Antichrist”, ne răspunde corect, că Ioan, scriind despre Antichrist, se referea la revelaţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2, despre „omul fărădelegii”, care, la rândul ei este un adevărat comentariu la profeţia despre „micul corn” din Daniel (7:8:11.20-21), precum şi despre Antichristul prefugurat de Antioch Epifanes (Dan 8:8; 11:21-45). Alte pasaje biblice din spatele descoperirii lui Ioan, invocate în articol, sunt: profeţiile lui Iisus despre pseudoprofeţi şi pseudochristoşi (Mt 24:24; Mc 13:6, 22; Lc 21:8), despre „urîciunea pustiirii” (Mt 24:15; Mc 13:14), şi despre acela care „va veni în numele lui însuşi” (In 5:43).
Modul în care Pavel a interpretat profeţia lui Daniel ne arată că profeţia nu se împlinise deja; sau, cel puţin, încă nu se împlinise complet. Daniel (cap. 7) vorbea despre o putere politică minoră care avea să moştenească ferocitatea celei de a patra fiare (Roma, după vechile interpretări ortodoxo-catolice),[46] să supravegheze peste şi să dicteze celorlalte „coarne” romane, devenind tot mai puternic şi mai plin de vorbe mari, persecutând pe „sfinţii Celui-de-Sus”, şi „aspirând să poată schimba vremurile şi Legea”. În această postură, de succesor al Vechii Rome şi supraveghetor al tuturor puterilor moştenitoare ale Imperiului, s-a spus pe drept că „Papalitatea este fantoma lui Petru încoronată cu umbra diademei vechilor cezari.”[47]
Acest prinţ roman din mijlocul coarnelor romano-barbare ale Imperiului divizat (un imperiu „creştin”, cu coarne botezate !) este văzut şi în profeţia din Daniel 8, ca ultimul şi cel mai important reprezentant al unei succesiuni politico-spirituale, de la Antioh Epifanes, la cezarii şi pontifii supremi ai Romei. Îndrăzneţul avea să se înălţe asemenea lui Lucifer, până la cer, în mod figurat, bineînţeles, până la Sanctuarul lui Dumnezeu. „Jertfa necurmată” (puterea ispăşitoare a Crucii lui Iisus) avea să fie înlocuită cu „fărădelegea pustiitoare” (sistemul idolatru şi nelegiuit al omului care se aşează deasupra tuturor conştiinţelor şi a tuturor legilor, oferind în schimb mânuirea sufletului, printr-o mascaradă numită „jertfa cea fără vărsare de sânge” şi distrugând fizic pe cei care obiectează).
În Daniel 11:21-39, acelaşi personaj sinistru, depăşind faptele arhetipale ale lui Antioh, este descris ca un mare persecutor, dar şi diplomat şi diversionist, care aduce foc şi sabie peste cei pe care nu-i poate corupe sau atrage în apostazie: unul care face ce vrea el, şi care se crede mai presus de toţi zeii, chiar dacă recunoaşte şi el supremaţia unui zeu, şi anume: zeul puterii, al politicii, căruia îi jertfeşte tot ce are mai scump. Este interesant că Antichristul profeţiei lui Daniel, spre deosebire de Antioh, este rupt de tradiţia religioasă a părinţilor lui, ignoră atracţia naturală faţă de femeie şi are o autoritate atât de mare încât, celor ce îi recunosc cultul le împarte onoruri, domnie şi pământ (v. 37-39).
Pavel preia din scenariul lui Daniel unele idei: „omul fărădelegii”, „nelegiuitul acela”, „taina fărădelegii”, „el se opune pe sine şi se înalţă mai presus de orice zis dumnezeu sau obiect de adorare; prin urmare se va aşeza în templul lui Dumnezeu, jucând rolul lui Dumnezeu”; el nu va fi distrus până la a doua venire a lui Christos (2Tes 2:3-4.7-8).
Dar în acest midraş apostolul introduce şi informaţii care nu puteau fi extrase din profeţia lui Daniel, cum ar fi:
· marele nelegiuit avea să apară ca urmare a unei apostazii între creştini (îndepărtare de credinţă, v. 3);
· avea să-şi demonstreze identitatea uzând de minuni contrafăcute (v. 9);
· îl numeşte „fiul pierzării”, nume dat doar apostolului Iscariot, vânzătorul lui Christos (2Tes 2:3; In 17:12);
Aceste informaţii i-au fost cu siguranţă revelate lui Pavel, ele sunt dincolo de o simplă exegeză a profeţiei. Cine ar fi putut prevedea, pe vremea lui Pavel, că nelegiuitul corn din viziunea lui Daniel, urcat pe post de Domn al Domnilor, avea să fie un fel de apostol, ca Iscariot, şi că avea să apară în urma unei apostazii de amploare şi să se folosească de false minuni?
Apostolul prezisese şi cu alte ocazii că în Biserică aveau să apară rătăciri grave: „Ştiu bine că, după plecarea mea, vor veni printre voi lupi flămânzi, care nu vor cruţa turma. Şi chiar din mijlocul vostru se vor ridica oameni care vor răspândi învăţături sucite, ca să atragă pe ucenici de partea lor” (FA 20:29-30). “Duhul spune lămurit că, în zilele din urmă, unii vor apostazia, ascultând de spirite înşelătoare şi de învăţături de demoni…” (1Tim 4:1) Apostolul aştepta vremuri grele în creştinătate, din cauza unei tot mai generale pierderi a caracterului creştin (2Tim 3:1.5.13). Credincioşii aveau să se plictisească de bătrâna Biblie, şi să prefere învăţători de la care să audă lucruri noi, lucruri care să le satisfacă dorinţele pământeşti (2Tim 4:2-3).
Apostolul Petru şi Iuda fratele Domnului aveau descoperiri asemănătoare despre viitorul Bisericii (2 Pt 2-3; Iuda 4-23), apoi aflăm din Apocalipsă (2:14-16.20-23), că în generaţia următoare, mari erezii erau tolerate în Bisericile Asiei Romane. Aceasta este apostazia despre care vorbea apostolul. Pionieri ai acestui spirit apăruseră chiar în prima generaţie creştină, întrucât diavolul era hotărât să distrugă Biserica din faşă (Ap 12:13; 1Tim 1:20; 2Tim 2:16-18; 4:14-15; 3In 9).
Antichrist – instituţie sau persoană?

Rămâne însă o obiecţie importantă adusă de teologia romană, la care suntem datori să răspundem: cum se face că atât Daniel, cât şi Pavel şi Ioan, vorbesc despre Antichrist ca persoană, în timp ce Papalitatea este o instituţie dominantă în creştinătate de foarte multe secole ?

Pentru a răspunde la această obiecţie, este necesar să înţelegem mai întâi caracterul profeţiilor predictive. Profeţiile care sunt revelaţii despre viitor, adevărate mărturii alee preştiinţei lui Dumnezeu, sunt de obicei transmise prin viziuni apocaliptice, într-un limbaj imagistic simbolic, incriptat, în care viitorul este doar schiţat, iar elementele cronologice sunt reduse la scară, codificate. Când îngerul interpret explică o astfel de viziune, este interesant de observat cum decriptarea (decodificarea) simbolurilor se face doar parţial, şi numai în măsura în care vizionarul insistă.

Lui Daniel, spre sfârşitul dominaţiei caldeene (c. 553 AC), i se spune că cele patru fiare sunt patru împăraţi care se vor succeda (de când?), şi că după aceştia, poporul lui Dumnezeu va moşteni împărăţia întregii lumi (Dan 7:17-18). Prin urmare, îngerul spune mai întâi că fiara este un împărat, un individ. Dar la insistenţa lui Daniel, care voia să ştie mai multe despre fiara a patra, acelaşi înger îi arată că ea este, în realitate, nu un împărat, ci o împărăţie (Da 7:19-27), iar cele zece coarne ale ei sunt zece „împăraţi” (deci, foarte probabil, regate moştenitoare, nu indivizi).
De asemenea, în Dan 8:21-22, îngerul Gabriel arată că ţapul din viziune reprezintă pe „împăratul Iavanului”, iar cornul din fruntea ţapului, reprezintă pe „primul împărat” (al Iavanului), care va fi moştenit de patru „împărăţii” provenite din „neamul” lui. Aşadar împărat-împărăţie-neam, sunt uneori noţiuni interschimbabile în profeţia apocaliptică. Timp de milenii, Egiptul a fost condus de Faraon, Rusia a fost multă vreme sub sceptrul Ţarului, iar lumea catolică are Papă. Personalităţile monarhice, fie că reprezintă dinastii, fie alte tipuri de succesiune, ocupă o funcţie care transcende viaţa individului, identificându-se cu instituţia pe care o reprezintă.
Dar nu toate profeţiile sunt previziuni, schiţe codificate ale viitorului, ca acelea din Daniel şi Apocalipsă. Cele mai multe profeţii biblice sunt expresii ale unor planuri ale lui Dumnezeu, adevărate promisiuni sau ameninţări, având scenarii condiţionate. Acest principiu este detaliat în Ier 18:6-11 şi ilustrat de Iisus (Lc 19:42-44). Aceste planuri, fiind condiţionate de atitudinea omului, pot fi şi împiedicate să se împlinească, aşa încât ele se pot împlini doar parţial sau chiar deloc (Lc 7:29-30). O profeţie pesimistă poate fi împiedicată prin pocăinţă (Iona 3:4.10; 4:1), dar şi o profeţie optimistă poate fi împiedicată prin necredinţă şi infidelitate (Is 19:23-25; 2Cr 34:28; 35:22-24).
Cea mai optimistă profeţie a Noului Testament este revenirea lui Iisus în generaţia care a fost martoră a crucificării Lui. Aceasta fusese promisiunea lui Iisus (Mt 10:23; 16:28; 24:14.34), precum şi credinţa şi speranţa apostolilor (Iac 5:8-9; 1Pt 4:5.7.17; 1In 2:18; Ap 3:11; 22:7, 12, 20; Ev 10:37), ca şi a lui Pavel (Rom 13:11; 1Cor 10:11; 15:51; 1Tes 4:17; 5:23). Această observaţie ne ajută să înţelegem scenariul profetic prezentat de Pavel în 2 Tesaloniceni 2.
Orice autor divin-inspirat cunoaşte atât cât i s-a descoperit, iar Pavel dovedeşte că nu i s-a descoperit că nelegiuitul corn din Daniel 7 ar fi mai mult decât un individ. Credinţa lui într-o Parusie apropiată nu-i permitea să prevadă apariţia „coarnelor fiarei” şi manifestarea lui Antichrist, pentru o perioadă mai târzie decât generaţia apostolică. Pe de altă parte, scenariul lui Pavel este condiţionat, adaptat la promisiunea Parusiei apropiate. De aceea Omul Fărădelegii, în viziunea lui Pavel este o persoană, un individ.
Noul Testament arată limpede că planul lui Dumnezeu era ca evenimentele prevăzute în Matei 24 să aibă loc în aceeaşi generaţie. După asedierea Ierusalimului (70 e.n.), persecuţia anticreştină şi dificultăţile aveau să sporească mult. Dar imediat după acest necaz, legat de asediul Ierusalimului, aveau să aibă loc marile semne cosmice şi întoarcerea lui Iisus pe nori. Scenariul profeţiei lui Iisus include şi falşi profeţi şi falşi christoşi, dar nu un pseudochristos anumit. Referirea Sa la „urîciunea pustiirii aşezată în locul sfânt” este legată de legiunile romane, fără nici o precizare (Mt 24:15; Mc 13:14; Lc 21:20), pe când în Daniel, instalarea acestei Abominaţii este legată de domnia şi cultul lui Antichrist.
Împlinirea profeţiilor în trecut ne dă şi lecţii despre interpretarea lor. Un Antichrist ca dinastie spirituală îşi poate asigura suficientă autoritate prin fraudă, diplomaţie şi corupţie. Dar un Antichrist individual, în scenariul lui Pavel, trebuie să fie asistat de puteri miraculoase supraomeneşti, de toate miracolele pe care este diavolul în stare să le producă. Papii nu au făcut prea multe minuni, fie şi false, dar Apocalipsa (13:3-8.11-18) ne previne că povestea Antichristului medieval nu s-a încheiat odată cu multele lovituri politice primite între 1798-1870; Antichristul rănit mortal urma să se vindece şi să ajungă la o dominaţie universală, pe care n-a avut-o niciodată. Şi aceasta, cu ajutorul unei alte fiare (Falsul Profet) care urmează să facă minuni nemaipomenite pentru convertirea lumii la cultul lui Antichrist.
În ciuda multelor informaţii biblice despre viitor, care sunt suficient de clare pentru scopuri practice, rareori se descoperă viitorul în mod exact şi complet. Întotdeauna este loc de surprize. „Şi nu este de mirare, fiindcă însuşi Satan se deghizează în înger de lumină.” (2 Cor 11:14). Nu i-a mai rămas altceva decât să ia chipul lui Iisus, înconjurat de îngerii lui „de lumină”, şi să-şi facă apariţia în marile centre religioase şi politice ale lumii, cu puteri uluitoare şi să se dea drept Christos venit a doua oară.
Ce reacţie ar avea lumea într-un asemenea caz? Totul depinde de mesajul lui. Va veni el ca să întărească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în adevăratul Iisus, sau le va submina pe ambele, în favoarea creştinismului popular? Aceea va fi cea mai bună ocazie pentru convertirea întregii lumi la creştinism. Nu la creştinismul biblic, ci la cel cultural, evident. Un asemenea Christos va fi primit cu braţele deschise de toată lumea. Până atunci, el face repetiţii, folosind diverşi actori în istorie şi în contemporaneitate.
Antichristul în viziune protestantă

Contrastul dintre Christos şi Antichristul Papal, aşa cum era văzut de protestanţi, se reflectă în cele două tablouri clasice ale lui Lucas Cranach (sec. XVI): „Christos…. şi vicarul Său”:

Nu era dificil de observat că chiar titlul papal preferat, Vicarivs Christi (Vicarul lui Christos) şi varianta sa extinsă Vicarivs Filii Dei (Vicarul Fiului lui Dumnezeu) erau, practic, traduceri libere în latină ale cuvântului grecesc Antichristos (Vice-Christos). A doua variantă a titlului, Vicarivs Filii Dei, folosit în „Donaţia Constantiniană”, un fals istoric de proporţii, de care Vaticanul s-a servit timp de aproape 800 de ani, are ghinionul de a totaliza, în ghematrie latină, numărul 666:


_____________V I C A R I V S___ F I L I I____D E I

_____________5+1+100+1+5+___1+50+1+1+__500+1 = 666
Această observaţie a fost făcută pentru prima dată de Andreas Helwig (1612), rectorul Universităţii din Berlin, în scrierea sa Antichristus Romanus.[48] Helwig a selectat acest titlu papal, pentru că el împlinea „toate condiţiile cerute de [Cardinalul] Bellarmine.” Interpretarea lui Helwig a devenit populară abia pe timpul Revoluţiei Franceze.

În zilele noastre, Biserica Romană a depus eforturi apologetice speciale pentru a răspunde acestei provocări – între altele şi unor scrieri adventiste din secolul 19, care susţineau că acest titlu ar fi fost bătut în pietre scumpe pe tiara papală.[49] Biserica Romană repetă că acesta nu este un titlu oficial, şi că Donaţia Constantiniană a fost dovedită ca fiind un fals. Dar folosirea timp de 800 de ani a acestui titlu într-un document care se pretindea oficial, nu poate fi negată.[50] A fost un fals, într-adevăr, dar cine avea interesul să facă acest fals în favoarea Papalităţii? Şi cum se face că învăţaţii catolici au continuat să considere documentul ca fiind autentic, timp de secole după ce se descoperise că este fals?[51]
Identificarea lui Antichrist cu Papalitatea a devenit articol fundamental de credinţă în majoritatea Bisericilor Protestante[52] din secolele 16-19, inclusiv în Confesiunea Baptistă din 1689. Confesiunea de la Westminster (1646) declara: „25.6. Nu există alt Cap al Bisericii decât Domnul Iisus Christos: în nici un sens, Papa de la Roma nu poate fi Capul; ci acesta este Antichrist, omul păcatului şi fiul pierzării, care se înalţă pe sine în Biserică, împotriva lui Christos, şi a tot ce se numeşte Dumnezeu; şi pe care Domnul îl va distruge cu strălucirea venirii Lui.”
În 1932, Declaraţia Scurtă a Sinodului [Lutheran] din Missouri, la articolul 43, suna: „Cu privire la Antichrist noi învăţăm că profeţiile Sfintelor Scripturi despre Antichrist, din 2 Tes 2: 3-12 şi 1 In 2:18, s-au împlinit în Papa de la Roma şi în stăpânirea sa.”[53]
În 1959 Sinodul Evanghelic Luteran din Wisconsin (WELS), încă nu se sfia să declare: „noi reafirmăm declaraţia Confesiunilor Luterane, că 'Papa este Antichristul însuşi'.”
Cu toate acestea, vechii protestanţi, ca şi unii teologi catolici, în special în cercurile liberale, preferă astăzi un antichrist expirat, identificat de câţiva gânditori vechi creştini cu cezarul Nero, persecutorul creştinilor, sau eventual şi cu alţi cezari ostili creştinilor şi evreilor, care i-au succedat.[54] Acest curent se numeşte preterism. Numărul 666 a fost identificat din timpuri vechi ca o ghematrie a numelui lui Nero scris în ebraică (Neron Qesar: NRWN QSR = 50+200+6+50 + 100+60+200 = 666).
În contrast cu preterismul, curentul care domină astăzi teologia neoprotestantă este dispensaţionalismul futurist, propus de John Darby (m. 1882), şi care este oarecum o continuare a tradiţiei teologice fondate de iezuitul Francisco Ribera. Principalul instrument prin care această ideologie, în secolul al XX-lea, a înlăturat din America identificarea lui Antichrist cu Papalitatea, a fost Biblia Scofield, prin notele ei teologice. Dar identificarea lui Antichrist în lumea protestantă nu este unanimă. În timp ce unele grupări protestante din Filipine cred că Antichristul se manifestă în falsele apariţii ale Mariei (e.g. Doamna Noastră de la Fatima), Jerry Falwell, pastor, televanghelist, fondatorul unei megabiserici americane şi cofondator al Moral Majority, adresându-se unei conferinţe de pastori, a declarat că vechea credinţă creştină este că Antichristul trebuie să fie un individ, neapărat evreu, probabil contemporan. Aşadar, se întrevede o întoarcere a protestanţilor la unele vederi catolice.
În ciuda compromisurilor protestantismului, credinţa că profeţia despre Antichrist se împlineşte în Papalitate este încă vie, fiind susţinută de adventiştii de ziua a şaptea, care descoperă Papalitatea, direct sau indirect, în profeţiile din Daniel şi Apocalipsa, precum şi în scrierile lui Pavel şi ale lui Ioan. Numărul 666 este încă citit ca suma ghematrică a titlului papal din vechiul document fals (Vicarivs Filii Dei). Biblia sugerează că acesta este numărul bogăţiei şi suzeranităţii, reprezentând totalitatea tributului perceput de imperiul lui Solomon fiul lui David (2Cr 9:13), tip al lui Christos şi al lui Antichrist, în acelaşi timp. De asemenea, pentru că un „număr de om” accentuează autoritatea omenească, pentru cei care preferă greaca, avem termenul ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (parádosis: 80+1+100+1+4+70+200+10+200=666), care înseamnă în acelaşi timp tradiţie/predanie şi trădare, totalizând 666 (Mc 7:8; Col 2:8; Gal 1:14). Într-adevăr, tradiţia Bisericii are o autoritate mai mare decât a oricărui papă, deoarece chiar pronunţările sale „infailibile”, ex catedra, sunt condiţionate de respectarea tradiţiilor majore ale Bisericii. În numele tradiţiilor religioase, statele lumii s-au transformat în fiare. Iar în istoria creştinismului, tradiţia este întruchipată în omul care a fost instalat ca să fie garantul ei cu orice preţ, chiar dacă poruncile Bisericii pun adesea în umbră poruncile lui Dumnezeu.
Numărul 666, înainte de a fi apocaliptic, este ocult, avându-şi originea în superstiţia astrologică (închinarea la soare, lună, stele; împărţirea cerului în 36 constelaţii), fiind prezent pe nişte „sigilii solare”, din Muzeul Pergamului (Berlin, 1910),[55] conţinând pătrate magice cu numerele 1-36, pe şase coloane şi şase rânduri, care adunate în orice direcţie, totalizează 111, iar totalul general este 666.








Faptul că numărul acesta indică spre cultul soarelui este semnificativ, deoarece Ap 13:16-18 pune în legătură numărul Fiarei, cu numele şi cu semnul ei. Iar expresia „un semn pe mână şi/sau pe frunte” ne trimite la primul uz biblic al acestei metafore, cu privire la o sărbătoare comemorativă (Paştele iudaic: Ex 13:9.16), şi cu privire la Legea lui Dumnezeu (Dt 11:13.18). Dacă Paştele urma să rămână pentru evrei ca „un semn pe mână şi pe frunte”, comemorând eliberarea din Egipt, şi dacă poruncile lui Dumnezeu aveau să rămână, de asemenea, ca „un semn pe frunte şi pe mână,” semnul fiarei n-ar putea fi decât o sărbătoare similară, însă iniţiată şi legiferată de fiară, nu de Dumnezeu: o zi astrologică, pe care Constantin cel Mare, în decretul lui o numise „venerabila zi a soarelui”.[56] Aceasta este în contrast cu ziua-semn a Aceluia care este creatorul Soarelui şi al întregului univers (In 1:3; Ap 14:7; Ex 20:11; Gn 2:1-3; Ap 11:19; 12:17; 14:12), şi în a Cărui Dumnezeire inerentă, chiar când Se afla în mormânt, era veşnic prezentă adevărata putere a Învierii Lui.
__________________________________________________________

NOTE

[1] http://famous.y2u.co.uk/F_Pope_Paul_II.htm
[2]http://lefemineforlife.blogspot.com/2007/10/ecumenical-masonic-anti-christ-american.html
http://www.dvorak.org/blog/bush/antichrist.html
[3] http://www.barackobamaantichrist.blogspot.com/ http://o.bamapost.com/
[4] Francisco de Ribera S. I. [Gaspar a Melo], Commentaria en Apocalypsis Divi Joannis Evangelistae. Valladolid, Heredes a Bernardini, Sãcto Domingo (1588).
[5] www.biblicalperspectives.com/endtimeissues/eti_86.html
[6] Windows96: 87 + 73 + 78 + 68 + 79 + 87 + 83 + 57 + 54 = 666; MS-DOS 6.21 = 77 + 83 + 45 + 68 + 79 + 83 + 32 + 54 + 46 + 50 + 49 = 666. www.holysmoke.org/hs02/666-nut.htm
[7] ibid.
[8] www.knowledgerush.com/paginated_txt/etext05/wwant10/wwant10_s1_p23_pages.html
[9] www.lionlamb.net/Yavoh/archive/print/Nov2001PN.htm
[10] Al Gore: 97 + 108 + 32 + 103 + 111 + 114 + 101 = 666; www.holysmoke.org/hs02/666-nut.htm
[11] http://en.wikipedia.org/wiki/Hexakosioihexekontahexaphobia
[12] en.wikipedia.org/wiki/Holy_Blood,_Holy_Grail#cite_note-Baigent.2C_Leigh_.26_Lincoln_1982-0
[13] en.wikipedia.org/wiki/The_Holy_Blood_and_the_Holy_Grail
[14] Cf. www.spiritus-temporis.com/antichrist/identity-of-the-antichrist.html, pentru informaţiile acestea şi pentru cele din paragrafele anterioare.
[15] http://www.conventhill.com/endtimes/
[16] http://www.ianpaisley.org/article.asp?bible17.htm#240
[17] http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=13347
[18] „Illic constitues et synagogas Iudaeorum, fontes persecutionum” (Tertulian, Liber scorpiace X) www.tertullian.org/latin/scorpiace.htm
[19] http://www.pwmi.org/pwpioneers/Irenaeus.asp
[20] Hippolytus, Treatise on Christ and Antichrist, in Ante-Nicean Fathers, vol. 5, p. 205, section 5; see also p. 218, section 65.
[21] Lecturi catehetice 15:12. http://www.catholic.com/library/The_Antichrist.asp
[22] Cetatea lui Dumnezeu 20:19.
[23] Catholic Encyclpedia, “The Church” http://www.newadvent.org/cathen/03744a.htm
[24] Selected Epistles (Registrum Epistolarum), bk. 13, Epistle 1, trans. in "Nicene and Post- Nicene Fathers," 2d series, pp. 92, 93.
[25] www.absoluteastronomy.com/topics/Antichrist
[26] Vezi în Culligan, E. The Last World War and the End of Time. The book was blessed by Pope Paul VI, 1966. TAN Books, Rockford (IL), p. 131.
[27] Connor, Edward. Prophecy for Today. Imprimatur + A. J. Willinger, Bishop of Monterey-Fresno; Reprint: Tan Books and Publishers, Rockford (IL), 1984, p. 80.
[28] Citat în Connor, p. 85.
[29] Ibid.
[30] Huchedé, P. Translated by JBD. History of Antichrist. Imprimatur Edward Charles Fabre, Bishop of Montreal. English edition 1884, Reprint 1976. TAN Books, Rockford (IL), pp. 17,18,26,54.
[31] Hildegard of Bingen, Scivias. Paulist Press, Mahwah (NJ), p. 504.
[32] Culligan, op cit. p. 101.
[33] Athanasius. Four Discourses of S. Athanasius, Archbishop of Alexandria, Against the Arians Discourse 1. Copyright © 2004 by The National Institute for Newman Studies.
[34] Newman JH. The Protestant Idea of Antichrist. [British Critic, Oct. 1840]. Newman Reader — Works of John Henry Newman. Copyright © 2004 by The National Institute for Newman Studies.
[35] Arhimandrit Nektarios Serfes, The Antichrist Orthodox Perspective, Boise, Idaho, USA, October 1999, compilaţie, după Moltchanoff, Boris (1976), "Antichrist", editor Arh. George Grabbe, Department of Foregin Relations Synod of Bishops, New York., pp. 1-4. www.serfes.org/orthodox/theantichrist.htm
[36] Aceeaşi teorie a răutăţii genealogice acumulate este expusă şi de un alt ortodox, Beleaev. Pro. Belyaeff, Godlessness And The Antichrist, Vol. 1. p. 193, cf. Serfes, op cit.
[37] "The Exact Exposition Of The Orthodox Faith", Book IV, Chapter 26; Cyril of Jerusalem, Teaching, V. 14; St. Cyril of Jerusalem, the 150th catechistic word; St. Ephrem the Syrian, the 39th word, in the Russian translation Blessed Theodore, "A Short Exposition of Divine Dogma", Chapter 23, St. Ippolit, "The Legends of Christ and the Antichrist").
[38] Interpretation of the 11th chapter of the Apocalypse, 30th chapter.
[39] St. Efrem Sirul, Cuvântul al 16-lea.
[40] http://en.wikipedia.org/wiki/The_Black_Book_of_Communism
[41] A=100, B=101, C=102 etc.; H (=107)+I (=108)+T (=119)+L(=111)+E (=104)+R (=117) =666.
[42] http://www.newadvent.org/cathen/01559a.htm
[43] http://en.wikipedia.org/wiki/Logos
[44] http://userwww.sfsu.edu/~draker/history/Ad_Extirpanda.html
[45] http://www.newadvent.org/cathen/08026a.htm
[46] http://en.wikipedia.org/wiki/St_Jerome http://www.tertullian.org/fathers/jerome_daniel_01_intro.htm
[47] www.jesus-is-lord.com/papacy/03-01.htm
[48] David Brady, “The Contribution of British Writers, Between 1560 and 1830 to the interpretation of Revelation 13.16-18”; in Beiträge zur Geschichte der Biblischen Exegese, 27. JCB Mohr (Paul Siebeck) Tübingen. p. 84. Cartea lui Helwig este disponibilă online în limba maghiară la adresa http://mek.oszk.hu/03100/03100/03100.pdf
[49] http://en.wikipedia.org/wiki/Vicarius_Filii_Dei
[50] http://en.wikipedia.org/wiki/Donation_of_constantine
[51] http://en.wikipedia.org/wiki/Lorenzo_Valla
[52] E.g., confesiuni vechi americane: Lutheran Churches of the Reformation, Concordia Lutheran Conference, Church of the Lutheran Confession, Illinois Lutheran Conference. Smalcald Articles, Triglot, p. 475.515, § 10.45; M., p. 258.308.336.
http://%0dwww.wels.net/cgi-bin/site.pl?2617&collectionID=795&contentID=4441&shortcutID=5297
[53] A Treatise on the Power and Primacy of the Pope, Compiled by the Theologians Assembled at Smalcald, 1537; http://www.bookofconcord.com/treatise.html
[54] http://en.wikipedia.org/wiki/Book_of_Revelations#The_Preterist_View
[55] Roy Allan Anderson, Unfolding the Revelation, Pacific Press, Boise Idaho, Oshawa Ontario, Canada (1953, 1961,1974), pp. 125-127. http://www.666myth.com/666_Origins.html
[56] Constantin I a decretat la 7 Martie 321, ca Duminica (dies Solis) să fie păzită ca zi romană de odihnă. [sub Crispus şi Constantin consuli fiecare pentru a doua oară. În Codex Justinianeus, lib. 3, tit. 12, 3. Cf. Philip Schaff, History of the Christian Church, Vol. 3 (1902), p. 380, note.