"De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta?" (Chiar aşa!)

(Replică la articolul „De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta”, rubrica sectologie a blogului Liturgică şi misiologie ortodoxă.)

Dragă Domnule Ieromonah Petru Pruteanu

Am citit cu atenţie articolul pe care l-aţi scris pe blogul Dvs în apărarea duminicii. Vă înţeleg preocuparea misionară, la care aveţi tot dreptul. Există chiar unele argumente (cel puţin istorice) cinstite, cu care puteţi dovedi că duminica este foarte veche, nu este nevoie să folosiţi în mod abuziv sursele biblice sau alte surse. Aţi afirmat că

“Odată cu Învierea Domnului, ‘în prima zi a săptămânii’ (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabbatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica.”

Aveţi dreptate că aceia care susţin că duminica îşi are începutul în edictul lui Constantin sunt greşiţi, dar şi Dvs greşiţi prin faptul că în truda de a găsi cele mai vechi dovezi ale duminicii, vă folosiţi de Evanghelie, unde chiar nu este absolut nimic scris despre serbarea duminicii. E bine că aţi dat referinţa biblică, pentru ca toată lumea să citească şi să vadă. Textul nu spune decât că Iisus a înviat într-o duminică, la fel de adevărat cum a murit într-o vinere, s-a înălţat într-o joie şi s-a născut într-o… (nimeni nu ştie!).

Argumentul pe care-l folosiţi vă face un mare deserviciu. Dacă aceşti evanghelişti au scris la mulţi ani după înviere, când se presupune că duminica era deja ţinută în locul sâmbetei, atunci ar fi fost cazul ca, după descrierea învierii să adauge un mic comentariu teologic: „De aceea noi creştinii, potrivit poruncii lui IIsus pe care ne-a dat-o în secret, ţinem de atunci prima zi a săptămânii, pe care o numim Ziua Domnului (dominica).” Dar nici Matei, nici Marcu, nici Luca, nici Ioan nu fac un asemenea comentariu. Mai mult, când Pavel vorbeşte pe larg despre înviere (1 Cor 15), ar fi avut cea mai bună ocazie să strecoare măcar o sugestie între celelalte argumente. Aşa cum spusese “Dacă nu există înviere, de ce se mai botează unii pentru morţi?”, la fel putea să spună: “Dacă nu există înviere, atunci ce sens mai are duminica pe care o ţinem în cinstea Învierii Domnului?” Obiceiul botezului pentru morţi exista deci în Corint (un obicei local şi fără importanţă pentru noi, în ciuda opiniei mormonilor), dar obiceiul duminical nu exista, fiindcă nu este folosit ca argument în favoarea învierii de către apostoli.

Afirmaţi apoi:

“Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia Adventiştilor de ziua a şaptea , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog.”

Dvs. vreţi să spuneţi că până la apariţia adventiştilor în sec. 19 toată lumea ţinea duminica ? Atunci cum se face că în Bisericile vechi, din primele secole (în special în Etiopia, Siria, Mesopotamia etc.) încă se mai ţinea pe lângă duminică şi sâmbăta. Dvs. chiar nu ştiţi că ortodocşii în primele secole ţineau şi Paştile după calendarul evreiesc şi că ţineau ambele zile, şi sâmbăta şi duminica? Şi că până astăzi au rămas unele urme ale importanţei sâmbetei în liturgica ortodoxă? Duminica s-a infiltrat în mod nevionovat pe lângă sâmbătă, foarte devreme, încă din secolul II, dar abia în secolele 4-6 a devenit ea, în mod treptat un repaus săptămânal care a luat locul sâmbetei, în unele zone mai devreme, în altele mai târziu. Chiar în timpul papei Grigore I în Roma existau creştini sabatarieni (pe care pontiful îi numea „predicatorii lui Anticrist”). De asemenea, creştini sabatarieni au existat şi în Europa, chiar înainte de Marea Reformă. Începând cu sec. 16 însă, odată cu popularizarea mai mare a Bibliei, au apărut (între anabaptişti) comunităţi sabatiste în Austria, Cehia, Germania, care s-au extins până în Transilvania, iar în Anglia, la scurt timp după apariţia baptismului englez, au apărut Baptiştii de Ziua a Şaptea, care s-au răspândit mai ales în Anglia şi America. Chiar şi în ţările nordice şi în Rusia au apărut sabatişti (subotniki) cu multe secole în urmă. Astăzi există în afară de adventişti un număr de comunităţi creştine sabatiste. Este neadevărat să spuneţi că ţinerea sâmbetei vine din secolul 19. Prea mare importanţă daţi adventiştilor în privinţa redescoperirii sâmbetei. Adventiştii sunt cei mai numeroşi şi mai activi sabatişti, dar există şi multe alte confesiuni creştine (mai mici) care ţin sâmbăta. Sabatarienii din Ardeal au dispărut de multă vreme, fiind crunt persecutaţi.

V-aţi referit şi la “împăraţi…, pe care Biserica înseşi uneori îi excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament immoral”. Eu nu cunosc nici un împărat din secolele de după Constantin, care să fi fost excomunicat de Biserică. Constantin a fost toată viaţa un necreştin, semipăgân, a fost botezat pe patul de moarte de către un episcop eretic şi, ca rezultat, cezarul a fost sanctificat. Împăratul Teodosiu a fost într-adevăr mustrat de către arhiepiscopul (papa) Ambrosius de Milano. Dar în ce priveşte comportamentul imoral, Biserica abia mai îndrăznea să excomunice pe cei mărunţi. Episoadele cu Acachius, cu Iustin, Iustinian şi Teodora, arată clar că împăraţii de răsărit şi apoi papii de la Roma au fost adesea mai puternici decât voinţa Bisericii universale (mai precis, imperiale). Mai mulţi episcopi şi teologi, chiar şi patriarhi au fost pedepsiţi sub acuzaţia de erezie, decât împăraţi.

„Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.”

Formidabil ! Dvs consideraţi toate episoadele în care apostolii merg sâmbătă de sâmbătă la sinagogă (Faptele Apostoilor este plină de relatări), ca fiind nişte simple ocazii misionare. Dar eu vă întreb ce căuta Pavel în Faptele 16 sâmbăta lângă cetatea macedoneană Filippi, unde nu exista sinagogă, iar apostolii (Pavel, Sila, Luca şi Timotei) au ieşit sâmbăta pe porţile cetăţii, lângă râu, şi au predicat unor femei care se adunaseră? Nu vi se pare suspect faptul că populaţia i-a acuzat de „obiceiuri jidăneşti” şi autorităţile i-au aruncat în închisoare (dar numai pe doi dintre ei, fiindcă numai Pavel şi Sila erau evrei!) ? Şi nu vi se pare interesant faptul că Luca (singurul autor biblic neevreu), scrie, la mulţi ani după înviere, că femeile sfinte „s-au odihnit după Poruncă” (Luca 23:56) în Sâmbăta Mare, în timp ce la descrierea Învierii lui Iisus, nu face nici un comentariu în favoarea serbării unei zile a învierii? Şi nu vi se pare interesant faptul că multe traduceri biblice au căutat să atenueze acest fapt, traducând că femeile creştine s-au odihnit „după Lege”, şi nu „după Poruncă”? Şi iarăşi nu vi se pare interesant că în Biblia Sinodală a fost scos complet titlul Psalmului 92 (Cântare pentru ziua Sâmbetei) ? De ce l-au scos, dacă toată povestea asta cu înlocuirea Sâmbetei este cinstită? De unde vine preocuparea asta de a se şterge permanent urmele ?

„Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii.”

Ce înseamnă abolire „neoficială”? O Lege care a fost dată cu cea mai impresionantă manifestare supranaturală pe Sinai, după ce fusese dată de Însuşi Dumnezeu în Paradis (Gen 2:2) şi ţinută de Iisus în mod desăvârşit, Dvs vă imaginaţi că putea fi modificată aşa, în mod tacit şi „neoficial” ? Mare credinţă aveţi!

“Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabbat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta.”

Dacă avem respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, adevărul este destul de diferit. În Ieşirea 20:10, referirea la eliberarea din Egipt este în intorucerea la Decalog, nu în porunca Şabbatului. Porunca şabbatului este justficată de Dumnezeu ca memorial al Facerii, contrazicând teoria Dvs. Că în Facerea 2:2 n-ar fi vorba de şabbat. Cum era posibil să poruncească Dumnezeu să ţină oamenii ziua a şaptea ca memorial al Dumnezeului Creator, dacă expresia din Facerea 2 (“a binecuvântat-o şi A SFINŢIT-O”) nu ar avea sensul normal ? Ce înseamnă că a sfinţit-o? Şi de unde idea că putea fi alta decât sâmbăta, când se ştie că şi Geneza şi Exodul au fost scrise de acelaşi autor evreu, care pe calea aceasta a arătat poporului Lui cum şi de ce trebuie ţinută sâmbăta !

Doar n-o să-mi spuneţi că Moise a încercat să impună evreilor duminica, cu complicitatea lui Dumnezeu ! Singurul loc în care Sâmbăta capătă ÎN PLUS şi motivaţia eliberării din Egipt este Deuteronom 5. Dar aici Moise nu se contrazice cu sine însuşi, ci arată că Dumnezeu a făcut din Şabbat o zi a Lui, şi că Dumnezeul creator este şi Dumnezeul mântuitor. Aceasta ne învaţă pe noi, ca creştini, că sâmbăta nu a fost intenţionată să comemoreze un singur eveniment, ci toatre actele creatoare şi mântuitoare ale lui Dumnezeu. De aceea sâmbăta este şi ziua Tatălui şi ziua Fiului, şi ziua Creaţiei şi ziua Mântuirii prin Christos. Aşa cum a fost întotdeauna un singur Dumnezeu, a fost şi o singură zi a Lui.

“Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).”

Nu uitaţi, D-le Pruteanu, că hotărârea lui Dumnezeu de a SFINŢI sâmbăta, nu pentru Sine Însuşi, ci tocmai pentru că îl crease pe om, a avut loc înainte de Cădere, în rai. Crucea şi Învierea lui Iisus au venit după Cădere, ca să ne ridice, nu pentru a aboli până şi legile Raiului. În Rai I s-a dat omului tot ce era mai bun: familia, locuinţa, stăpânirea naturii, testul ascultării de Dumnezeu şi un program de lucru şi de odihnă. Nimic din religia de la început nu s-a schimbat prin păcat, chiar dacă s-au schimbat drastic condiţiile. Sâmbăta a rămas ziua Domnului la fel de sigur cum bărbatul a rămas bărbat şi femeia femeie, în ciuda confuziei pe care unii vor să ne-o bage pe gât.

Schimbarea Legii din Evrei 7:12, oricine poate verifica, se referă la legea preoţiei, că nimeni nu putea fi preot decât din tribul lui Levi, iar Iisus a fost din Iuda. Nu se referă la Cele Zece Porunci, ci la Legea Levitică. Crucea şi Învierea lui Iisus nu au venit pentru a ne da alte zile de sabatizare (vinerea şi duminica), ci pentru a ne răscumpăra din păcat, iar unul din aceste păcate, potrivit Decalogului şi a Legii dintru-nceput este şi profanarea zilei lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit demult să facă o nouă creaţie, dar şi în perspectiva aceasta, El prevăzuse că Şabbatul va rămâne şi în noua ordine a creaţiei (vezi Isaia 66:22-23. Pentru cei care au răsturnat ordinea lui Dumnezeu, rămâne valabil ultimul verset, 24).

“În Noul Testament, Mântuitorul Hristos ’dezlega sâmbăta’ (Ioan 5:18) şi se considera pe sine ’Domn al sâmbetei’ (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că ’sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă’ (Marcu 2:27).”

Evanghelia arată că fariseii îl urmăreau permanent pe Iisus şi că Îl acuzau că profanează Sâmbăta, în timp ce El se apăra de fiecare dată, arătând că ceea ce face El este legitim în şabbat, nu este profanare. Dar adepţii duminicii aduc lui Iisus exact acuzaţiile fariseilor. Iisus arăta că prin vindecările pe care le făcea nu profana şabbatul (nicăieri în Scriptură nu este scris că vindecarea unui bolnav ar fi profanare de Şabbat). Iisus S-a apărat, dar fariseii de astăzi continuă să-L acuze. Ioan (5:18) se referă la acuzaţiile duşmanilor lui Iisus, nu la credinţa personală a lui Ioan. Dacă e vorba de ceea ce credea Ioan, citim în aceeaşi Evanghelie că ziua a şaptea o numeşte Şabbat (zi de repaus), iar ziua Învierii Ioan, la sfârşitul primului secol, o numeşte simplu, ziua întâi, iar când descrie Învierea, nu vorbeşte nimic de duminică.

Iisus a confirmat cu atât mai mult Sâmbăta prin cele şapte minuni pe care le-a făcut în şabbat. Cei pe care El îi vindecase în şabbat aveau să rămână cu atât mai ataşaţi de şabbat. Pentru unii a rămas ca fiind ziua în care au văzut prima dată faţa lui Iisus şi feţele celor dragi. Pe Dvs v-ar fi ajutat o asemenea experienţă să abandonaţi şabbatul numai pentru faptul că unii au început să se adune şi după şabbat câteva ceasuri ? Exprimarea Domnului, că „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru Sâmbătă”, şi că El „este Domn chiar şi al Sâmbetei” (Marcu 2:27-28), vrea să spună doar că viaţa şi sănătatea omului este deasupra interdicţiilor Sâmbetei. Dar tiparul expresiei lui Iisus se regăseşte şi la Pavel, când vorbeşte despre relaţia dintre soţ şi soţie (1 Cor 11:9-10 „femeia a fost făcută pentru bărbat, iar nu bărbatul pentru femeie”). Dacă bărbatul are o prioritate în ce priveşte răspunderea asupra familiei (este „capul”), oare înseamnă aceasta că el are dreptul de a-şi desfiinţa soţia sau a o înlocui cu alta, ori cu altul?

Fariseii abuzau de interpretarea Poruncii, într-un stil talmudic, cazuistic, dar Iisus a apărat cu acea ocazie gestul ucenicilor de a rupe spice cu mâna şi a mânca grâul, fiindcă era dreptul lor să mănânce. Doamne fereşte, cum poate spune cineva, fariseu evreu sau fariseu creştin, că a mânca în ziua Domnului este păcat? Oare Adam şi Eva în rai nu mâncau din pomi şi din vie ? Vă imaginaţi că trebuia să le culeagă de vineri şi să le ţină la „frigider”, în scorbura aceluiaşi copac? Ridicol.

“Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: ‘Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu’ (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)?”

Da, dacă textul din Evrei 4:8-9 ar spune aşa cum ziceţi, ar fi mare încurcătură, l-aţi face pe Pavel să se contrazică. Dar în acest caz, BOR se face de râs, traducând Evrei 4:9 într-un mod uluitor. De exemplu, în Biblia lui Şerban, ortodoxia spune: „Iată dară, au rămas sărbarea sîmbetei nărodului lui Dumnezău.” NT de la Bălgrad (Alba Iulia), zicea cu câţiva ani mai devreme, „Pentr-aceaia au rămas oarece sîmbătă oamenilor lui Dumnezău.” Traducerea ortodoxă a profesorului Niţulescu arată că „rĕmâne odihnă de sâmbătă pentru poporulu lui Dumnedeu.” Biblia BOR (traducerea lui Galaction în principal, dar pe ici pe colo diortosită), zice: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu.” Trebuie să fie tare grea elineasca aceasta devreme ce textul a fost atât de divers tradus în spaţiul mioritic. Cu asemenea argumente vreţi să convingeţi oamenii ?

Referirea la FA 15 nu vă avantajează, pentru că acolo se specifică numai problemele disputate pe atunci (pe de o parte dorinţa unora de a impune şi creştinilor neevrei circumcizia şi calendarul evreiesc, pe de altă parte voinţa sinodului apostolic de a nu rupe creştinătatea de legile permanent valabile ale VT. De aici referirea specifică la unele aspecte care erau observate ca abateri atunci (folosirea sângelui de animale, a cărnurilor nesacrificate corect, a compromisurilor cu mesele idoleşti şi cu desfrâul). Cât despre Sâmbătă şi despre alte Porunci dumnezeieşti, Sinodul Apostolic nu a luat decizii, fiindcă nu existau dispute. S-a amintit doar că creştinii ştiu tot ce trebuie, deoarece Moise este citit în sinagogi în fiecare zi de şabbat (FA 15:1.5.19-21). Este cât se poate de semnificativ că, în timp ce în FA 15, sau în epistolele lui Pavel, apar dispute legate de circumcizie, de sărbători, şabbate calendaristice şi bucate jertfite idolilor (sau doar suspectate), precum şi de sânge, desfrâu şi carne de animale ucise nu prin înjunghiere, o dispută cu privire la Sâmbătă nu apare nicăieri. Toate aşa-zisele dovezi sunt speculaţii ale unor teologi care nu se pot pune de acord între ei nici măcar în ce priveşte traducerea.

„După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia ’după opt zile’ are de fapt sensul ’în a opta zi’, adică tot duminica), când era ’şi Toma împreună cu ei’ (cf. Ioan 20:26).”

Dacă Iisus a avut de gând să inaugureze şi să consfinţească o sărbătoare duminicală, cum vă explicaţi că timp de vreo 12 ceasuri după înviere a umblat pe cine ştie unde şi abia seara, când după Scriptură se încheie ziua, a venit să Se întâlnească cu ucenicii? Iar întâlnirea nu a avut un caracter religios, liturgic, ci o simplă întâlnire cu ei. Ei nu serbau atunci, ci erau adunaţi şi încuiaţi pe dinăuntru, de frica poliţiei Templului, iar Iisus a venit doar să le dovedească tuturor că înviase şi a mâncat în faţa lor ce s-a găsit, peşte şi fagure, ca să le arate că este înviat în trup, nu duh. Dvs ziceţi că “după opt zile” înseamnă exact o săptămână. Dar nu uitaţi, că nu scrie “la opt zile”, ci “după opt zile”. Cel mai devreme, următoarea întâlnire a fost dacă nu în cursul zilei de luni, cel mai devreme duminică seara, adică la începutul zilei de luni, după timpul biblic (începerea zilei la miezul nopţii este o modă târzie, romană, nu se reflectă în Biblie).

“Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini.”

Şi prin ce anume a sfinţit El ziua duminicii în aceste întâlniri? Că s-a întâlnit cu ucenicii Lui de vreo două ori, de fiecare dată seara, după ce duminica trecuse ? Sau prin faptul că în nici o întâlnire nu s-a ţinut o slujbă oarecare, ca să nu mai vorbim de euharistie? Cât priveşte ciclul de 7 zile, el exista. Iar ciclul de 7 zile a fost dat de Dumnezeu împreună cu Sâmbăta şi pentru Sâmbătă, altminteri nu ar fi avut nici un sens. Dacă Iisus venea să schimbe, de ce n-a schimbat şi ciclul săptămânal, să-l facă de 10 zile sau de 5 zile, ca la egipteni şi chinezi? De ce tot după evrei?

“Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2).”

Este bine că aţi dat trimiterea biblică, fiindcă oricine poate vedea că acolo nu scrie nimic de duminică. Mă rog, chiar dacă evenimentul ar fi avut loc într-o duminică, asta nu schimbă nimic, devreme ce nici Duhul Sfânt nu a spus Bisericii să se adune şi să hotărască sfinţirea zilei învierii. Dar o analiză mai serioasă ar putea arăta că Cincizecimea (Şavuot) în acel an a căzut într-o Sâmbătă. Verificaţi un calendar evreiesc pe doi ani, şi vedeţi că sărbătorile nu cad în fiecare an în aceleaşi zile ale săptămânii, fiindcă acestea erau sărbători calendaristice. Existau de asemenea şabbate calendaristice (cf. Lev 23) care cădeau în timpul acestor sărbători, sau se confundau cu ele, ca zile fixe ale unor luni, nu ale săptămânii. Sărbătoarea Cincizecimii este fixată la 7 săptămâni după şabbatul pascal, şi anume a 50-a zi. Un fapt deosebit de interesant este că, în timp ce Ioan se referă la marii preoţi (care erau saduchei), că urmau să serbeze noaptea de Pesach, cu mielul, în seara Vinerei Mari (Ioan 18:28), iar şabbatul pascal coincidea cu Şabbatul săptămânal (Sâmbăta), mărind astfel importanţa zilei (Ioan 19:31), sinopticii (Matei, Marcu, Luca) dau alt reper, probabil după calendarul cel mai popular, care era promovat de farisei şi care a supravieţuit până astăzi: ziua jertfirii mielului de Paşti, care marca începutul sărbătorii a fost în mod clar în Joia Mare, sărbătorită şi de Iisus cu ucenicii (Luca 22:7.15-16).

Am dat doar referinţa din Luca, pe celelalte le găsiţi, dacă aveţi nevoie. Este important că Luca arată că ziua jertfei de Paşti (14 Nisan, quartodecima) a fost în Joia Mare, că seara Iisus a mâncat Paştile cu ucenicii, apoi S-a dus în Grădină cu ei. Ziua de 15 Nisan, adică şabbatul pascal a căzut astfel în Vinerea Mare. După acest calcul, a 50-a zi de la Paşti nu mai cade duminică, ci cade într-o sâmbătă. Ştim bine că Faptele Apostolilor este scrisă tot de Luca. Prin urmare trebuie să avem acelaşi sistem calendaristic în ambele. Se ştie că în acel timp la evrei existau sisteme calendaristice diferite pentru sărbători. Şi chiar astăzi, evreii karaiţi au un sistem diferit de al evreilor ortodocşi.

Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corintheni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia.

“Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.”

Serios ! Eu zic să citiţi nişte cărţi de teologie a Sabatului, nu să vă mulţumiţi cu ce se învaţă la sectologie. Dacă vreţi să-i puteţi combate, trebuie să le ştiţi bine argumentele.

Cât priveşte argumentele din Didaché, scrisoarea lui Ignaţiu, a lui Pseudo-Barnaba, autenticitatea nu este disputată, dar ce vă spune DVs. O epistolă care se găseşte astăzi în două variante, una mai umflată şi alta mai subţire? Sau că nu există accord cu privire la vechimea reală a acestor scrieri. Este posibil că cel puţin unele sunt din secolul II, dar asta nu schimbă nimic. În secolul II a început să înflorească şi gnozele antiiudaice în creştinătate, aşa că prezenţa unor atitudini teologice ostile Sâmbetei nu trebuie să ne mire. Părinţii şi învăţătorii Bisericii, deşi s-au opus gnozelor, au acceptat până la urmă unele influenţe ale acestora. Era spiritul timpului. După Victoria romanilor în războiul cu evreii din anul 135, curentul antiievreiesc a luat proporţii şi s-a resimţit şi în creştinism, iar unii creştini, notabil cei din Roma şi din Alexandria, au ascuns sâmbăta, pe care au făcut-o apoi zi de post şi au promovat întâlniri exclusive duminicale. În Asia Mică însă, în leagănul ortodoxiei de azi, s-au ţinut ambele zile mai mult timp, până când creştinismul roman a învins, aşa cum a învins şi în privinţa sărbătorii Naşterii Domnului (25 decembrie, în loc de 6 ianuarie) şi în privinţa Paştilor (prima duminică după echinocţiul de primăvară, în loc de 14 Nisan, cum ţineau pe atunci ortodocşii). Au trecut atâtea secole, domnule, a fost destul timp pentru uitare, iar inovaţiile omeneşti au devenit între timp tradiţii bătrâne.

“La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în “ziua soarelui / dies solis”. Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).”

Dacă nu sunt indiscret, din care ediţie a scrisorii lui Plinius citiţi şi în ce limbă aţi găsit acel document? Dacă aţi cumpărat cartea, duceţi-o înapoi, să vă dea banii pe ea, că este falsificată. Plinius nu foloseşte expresia „dies solis”, ci „stato die ante lucem” (adică „într-o zi stabilită, înainte de răsărit”) http://www.kchanson.com/ANCDOCS/latin/pliny.html . Care este acea „zi fixă” nu ne spune deloc. Nici nu ni se spune măcar dacă e o zi fixă din lună sau din an. Faptul că în zona microasiatică guvernată de Plinius este atestat peste o generaţie un puternic curent cvartodeciman, indică mai degrabă că era vorba de o celebrare anuală a învierii lui Iisus, după calendarul fix al evreilor, adică aşa cum ţineau vechii ortodocşi Paştile înainte de Constantin.

Pseudo-Barnaba nici nu merită luat în discuţie, fiindcă nu ştie să citească în Biblie.Iezechil (43:27) vorbeşte despre opt zile de ceremonii sacrificial pentru sfinţirea altarului de la templu, dar cele opt zile ceremoniale nu au nici o legătură cu ciclul săptămânal.

“Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.”

Canoanele sinodului din Elvira nu sunt luate în serios nici de ortodocşi, deoarece acelaşi sinod a hotărât să nu apară icoane pe pereţii bisericilor. Se vede că mai greşesc şi sinoadele.

“Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.”

Întrebarea cea mai serioasă este dacă Noul Testament este izvor creştin şi dacă creştinii mai acceptă mărturia NT. Cât priveşte sursele păgâne despre creştinism, acestea apar abia la începutul secolului II, şi nu se preocupă de acest aspect, nici de sâmbătă, nici de duminică. Abia în zilele lui Tertullian păgânii reproşează creştinilor că ţin ziua soarelui.

Cert este că iudaismul era privit cu tot mai mare ostilitate de către păgâni, după căderea Ierusalimului şi în special după anul 135 (revolta lui Bar-Kochba şi victoria lui Hadrian), iar creştinii, care erau la început o sectă iudaică, nu erau mai iubiţi de păgâni, dimpotrivă, erau priviţi cu dispreţ şi de unii şi de alţii. Realitatea este că pe măsura creşterii numerice, creştinii au răspuns la această provocare distanţându-se de iudaismul care era tot mai persecutat şi apropiindu-se mai mult de cei puternici (păgânii), cu atât mai mult cu cât majoritatea creştinilor proveneau acum dintre păgâni. Aceasta a fost trista realitate. Dacă s-ar fi ţinut seama de porunca apostolică (1 Cor 10:32) nu s-ar fi ajuns la tragedia istorică. Dar creştinii au răspuns ostilităţii iudaice cu ostilitate emoţională şi teologică, pentru că nu au înţeles destul de bine ce înseamnă afirmaţia lui Iisus faţă de femeia păgână (Ioan 4): “…pentru că mântuirea vine de la evrei”.

“Şi până la Moise nu se vorbeşte de sâmbătă.”

De ce ar fi trebuit să se vorbească? Scriind Geneza, Moise nu a intenţionat să descrie amănunţit tot ce făceau şi credeau strămoşii, ci doar experienţa lor cu Dumnezeu în momentele cheie ale vieţii. În rest, nici nu ni se spune că patriarhii ar fi mâncat caş. Dar devreme ce erau păstori, avem tot dreptul să gândim că mâncau caş. Dacă ni se spune în Geneza 2 că Dumnezeu, după ce a creat familia, a sfinţit ziua a şaptea a săptămânii, apoi ciclul săptămânal este amintit în repetate rânduri în cartea Genezei, fie sub forma repetată de „7 zile” (în naraţiunea Potopului, cap. 7-8), fie sub numele de săptămână (în discuţia dintre Iacob şi Laban), înseamnă că era cunoscut şi şabbatul. Altminteri, ce sens poate avea săptămâna, fără o zi deosebită care să delimiteze ciclul? De la Moise până pe vremea lui Elisei, deasemenea nu mai este amintit sabatul, cu excepţia cărţii Psalmilor. Dar nimeni nu se îndoieşte că exista. Jubileul este poruncit în Legea lui Moise, dar nu mai este atestat mai târziu. Înseamnă că nu s-a ţinut deloc?

“Decalogul a fost dat tot evreilor şi chiar dacă el are o anumită valoarea şi în NT, acesta trebui privit prin prisma Legii Harului şi nu a prefigurărilor din VT.”

Dacă veţi citi cu atenţie Legea lui Moise, veţi vedea că Decalogul şi tot ce a vorbit Dumnezeu a fost pentru a-i ajuta să înţeleagă Harul Lui. Este o prejudecată popular că Harul lipseşte din Legea lui Moise sau din VT. Deasemenea, Sâmbăta nu este descrisă în Biblie ca o prefigurare, ci ca o sărbătorire a faptelor lui Dumnezeu (Facere, Mântuire etc.).

“Restul discuţiei este inutile, mai ales că nu recunoşti că Hristos mai mult nu a ţinut sâmbăta, decât a ţinut-o. Iar când a ţinut-o a făcut-o doar pt a nu fi învinuit.”

Vreţi să spuneţi că se temea de farisei? Păi de ce nu le-a vorbit clar deoparte, numai ucenicilor Lui: “Măi băieţi, amin, amin vă spun, gata cu sâmbăta…!”

“Informaţiile istorice sunt importante pt că ele arată cum ţineau primii creştini – apostolii şi ucenicii lor direcţi”

Despre apostoli aflăm din Scriptură suficient. Pseudo-Barnabii şi alţii nu au fost deloc urmaşi direcţi ai apostolilor. Şi chiar apostoli dacă ar fi fost, aşa cum Iuda Iscariot a fost ales de Iisus între cei doisprezece, şi i se făgăduise ca şi celorlalţi, un tron în împărăţia mesianică (Mat 19:27-28.30), tot degeaba, dacă a trădat Cuvântul. Nimeni nu este mai presus de Lege.

“…nu aşa cum v-au învăţat ereticii americani din sec. 19.”

Bine ar fi să vă hotărâţi la un sens mai rezonabil al termenului de “eretic”. După 20 de secole de rătăciri, în care Biserica s-a tăvălit cu toţi mai marii lumii şi, ca urmare, a persecutat pe “eretici” în toate felurile posibile şi imposibile, a fi numit eretic sună ca un compliment. Thanks !

“Hristos spune că va sta “în pământ” 3 zile şi 3 nopţi, dar a stat doar o zi plină şi 2 nopţi, înviind a treia zi. Aşa era modul de exprimare al evreilor.”

Nu se poate trage concluzia, pe baza unei singure expresii stranii dintr-o singură evanghelie, că acesta ar fi fost modul de exprimare al evreilor.

Referitor la dl Haym, domnia sa a scris multe lucruri bune în comentariul personal, care merită citite, dar afirmaţia „...ca Isus este Cristos nu exista decit in epistolele modificate dupa Constantin,” este inacceptabilă. A nu recunoaşte că Iisus este Messia/Christos este de aşteptat de la un evreu. Dar nu aceasta este problema. Din experienţa mea cu Dl Haym, am tras concluzia că nu este sensibil la argumente.
Vă doresc sănătate şi mulţi ani !

Cu simpatie creştină,

Lect. univ. drd. Florin Lăiu

_______________________________________________________________________

Scurtă replică lui Eron:

Dragă Eron,

Nu este corect să susţii că duminica provine numai de la Constantin. În realitate, duminica are trei rădăcini în trei epoci diferite. Mai întâi, ea a apărut ca o extrapolare săptămânală a serbării anuale a Învierii. A fost iniţial o zi de adunare pentru Cina Domnului, după Şabbat, şi în care lucrul nu era interzis. Treptat, ea a făcut concurenţă Sâmbetei, aşa fel încât în cele mai influente centre creştine a început să ia locul şabbatului ca zi de cult, în timp ce şabbatul a devenit zi de post. Începând cu Constantin, duminica începe să preia ceva din sfinţenia şabbatului, fiindcă s-a decretat ca să fie o zi de oprire de la lucru şi de la distracţii în cetăţi. Se permiteau însă muncile agricole. Sâmbăta încă era ţinută în multe locuri, dar era tot mai condamnată de teologi. După anii 500, mai întâi în Apus, apoi tot mai extins, a apărut o a treia rădăcină a duminicii: duminica înlocuieşte şabbatul, şi va fi de acum încolo justificată pe temeiul Decalogului. În concluzie, mai întâi a fost un obicei popular nevinovat, apoi o preferinţă a Bisericii şi a Imperiului, după care a devenit repaus săptămânal exclusiv, promovat de papalitate, în numele Decalogului şi în numele autorităţii tradiţiei. În concluzie, lucrurile au fost mai complexe. Doar un decret imperial nu ar fi putut convinge pe creştini să adopte o nouă zi de închinare.